Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Volumul de poezii Gânduri pentru fiul rătăcit – Adrian Ștefan Ambrozie

Binecuvintează, Prietene Bun, Hristoase, lacrima durerii şi a nădejdii

 

 

Prăpastia e mare, Doamne, nu mă părăsi! / Nu mai rezist, mi-e frig şi iadul e aproape.

Ridică-mă de-aici şi Te voi veseli / Te rog, Hristoase drag, nu vreau talantul să se-ngroape.

 

Poeziile din acest volum le-am primit de la un bun prieten, pe care însă … nu îl cunosc. Nu ne-am văzut niciodată până acum, ci doar ne-am auzit glasul la telefon, dar chiar şi aşa am ştiut, într-un fel greu de înţeles, că amândoi vrem doar să ne lăsăm mângâiaţi pe creştet de Prietenul căruia Îi slujim, adică Hristos.

Poeziile acestea le-am citit avându-L pe Hristos în mine, nevrednicul, căci tocmai veneam de la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Poezia pentru care a fost făcută şi încă există lumea în care noi trăim. Demult nu am mai citit atâtea gânduri care să semene cu propriile mele gânduri, dar care nu răzbătuseră spre lumină în straie de poem, ci doar fuseseră frământate în inimă.

Adrian e poetul pe care Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou l-a trimis în calea mea pentru a-mi arăta că toate greutăţile pe care le întâmpin în a construi prima Comunitate Terapeutică Ortodoxă pentru persoanele cu adicţii, Comunitate aflată sub patronajul Episcopiei Covasnei şi Harghitei, sunt ca şi broboanele de sudoare prin care trece şi poetul până când făureşte o poezie, dar importantă nu este oboseala, ci rezultatul, la care se ajunge prin mila lui Dumnezeu, prin inspiraţie de sus.

Acest proiect a venit ca un răspuns la o rugăciune: acum un an am mers în Grecia, la Nea Makri, la Sfântul Efrem cel Nou, împreună cu câţiva pelerini. Pentru mine era a treia oară când mergeam la acest Sfânt. Am ajuns acolo şi am avut o ispită: inima îmi era rece, nu simţeam nimic faţă de Sfântul Efrem. M-am rugat şi am plâns, dar ispita era puternică; atunci i-am cerut Sfântului: ajută-mă să te iubesc mai mult.

Ne-am întors acasă şi am cunoscut-o pe doamna Ioana Bratu din Bucureşti, doctor psihiatru, specialist în terapia persoanelor cu toxicodependenţe. Domnia sa de ani de zile tot încerca să înfiinţeze o Comunitate Terapeutică Ortodoxă în România, dar multe uşi au rămas închise şi multe promisiuni neîmplinite. Am obţinut binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, ca la Malnaş-Băi, în judeţul Covasna, să facem o astfel de Comunitate. Nu va fi soluţia care va rezolva problema întregii ţări (peste 800.000 de persoane cu adicţii), ci doar un proiect-pilot pe care sperăm să îl preia şi alţii, iar în câţiva ani astfel de Comunităţi să existe pretutindeni în România noastră dragă. Căci ori se înmulţesc Comunităţile, ori se stinge flagelul drogurilor … Însă, ştim cu toţii care este realitatea cotidiană.

Cred că acesta este răspunsul minunat al Sfântului Efrem la rugăciunea mea de atunci: implicarea mea în acest proiect, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Prietenii Sfântului Efrem cel Nou, alături de soţia, fiica şi fiii mei duhovniceşti, alături de mulţi prieteni, pe care însă – ca şi în cazul lui Adrian – încă nu am apucat să îi văd la faţă (şi aici văd prezenţa Sfântului Duh, Care ne ajută să lucrăm spre Slava lui Dumnezeu, chiar dacă geografic nu suntem aproape).

De ce să facem o astfel de Comunitate Terapeutică? Răspunsul meu este dublu: de ce nu? şi pentru că asta este voia lui Dumnezeu. Ce vom face noi acolo, la Malnaş-Băi?

Modelul acestei Comunităţi Terapeutice Ortodoxe va fi cel realizat şi în alte ţări ortodoxe (Cipru, Serbia sau Rusia), accentul fiind pus pe recuperarea pe termen lung a persoanelor cu adicţii. Încercăm să reactivăm ceea ce a făcut Sfântul Vasile cel Mare în secolul al IV-lea, una dintre vasiliadele mai puţin cunoscute, numită şcoala pentru fetele decăzute, ale cărei principii erau terapia pe termen lung, până la reintegrarea cu succes a persoanelor tratate în familie şi în societate. Accentul era şi este pus pe Sfintele Taine, pe harul dumnezeiesc pe care numai Biserica cea Una, Ortodoxia, îl are. Dovada este şi faptul că astfel de Comunităţi Terapeutice, în mediile ortodoxe au o rată de succes de aproximativ 85%, pe când în cele neortodoxe sau necreştine ea este de doar 5-7%.

Pentru perioada următoare dorim să realizăm aceşti paşi:

–          mărirea patrimoniului Asociaţiei prin completarea de către posibilii donatori a declaraţiei 230, prin care cei 2% din impozitul pe venituri pe anul 2012 sunt returnaţi, conform legii, unui ONG, în cazul de faţă Asociaţiei Prietenii Sfântului Efrem cel Nou. În acest sens ataşăm acestui mesaj o copie a formularului 230, completat cu datele Asociaţiei, pe care îi rugăm să îl completeze în folosul Asociaţiei (se completează anul, numele şi adresa, CNP-ul şi semnătura);

–          definitivarea proiectului clădirii Comunităţii Terapeutice Ortodoxe Sfântul Efrem cel Nou;

–          înscrierea de noi membri în cadrul Asociaţiei Prietenii Sfântului Efrem cel Nou;

–          realizarea unor proiecte locale de sprijinire a lucrărilor de construcţie a Comunităţii Terapeutice Ortodoxe şi, mai ales, realizarea unui proiect european în acest sens;

–          atragerea de donaţii, în următoarele conturi ale Asociaţiei, pentru îndeplinirea scopurilor acesteia:

Codul IBAN în RON – RO92BTRL01501205S23583XX, deschis la Banca Transilvania, sucursala Sf. Gheorghe, judeţul Covasna. Codul fiscal al Asociaţiei este 31026655.

Codul IBAN în Euro este – RO67BTRL01504205S23583XX, iar codul Swift este BTRLRO22XXX

Codul IBAN în Dolari (USD) este – RO19BTRL01502205S23583XX, cu acelaşi cod Swift.

Vor fi tratate acolo maximum 20 de persoane, care vor locui în Comunitate între 1-2 ani, unde vor avea un program strict de muncă, rugăciune, ergoterapie, kinetoterapie etc, în vederea atingerii următorului scop: schimbarea concepţiei nihiliste despre viaţă, reîntărirea personalităţii şi a demnităţii de sine, împrietenirea cu Dumnezeu şi combaterea mândriei şi a minciunii prin smerenie şi viaţă trăită în Adevăr.

Vom avea ateliere de lucru, paraclis, micro-fermă, vie, livadă, bibliotecă, aer curat, privelişte minunată. Alături de cei trataţi va fi o echipă de 5 specialişti şi doi preoţi, Dumnezeiasca Liturghie se va sluji foarte des, iar în Comunitate, prin Sfintele lor Moaşte, vor fi prezenţi: Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Nectarie, Sfântul Luca al Crimeii, Sfântul Serafim de Sarov, Sfinţii Apostoli Aquilla şi Sosipatru, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Maxim Grecul, Sfinţii Mucenici din Sinai şi Rait şi, nu în ultimul rând, Sfinţi din închisoarea de la Aiud.

Cine vor fi cei trataţi acolo? Persoanele cu adicţii, adică cei pentru care în trecut n-a fost de-ajuns a mamei mele îngrijire, / Vroiam mai mult, fără să ştiu ce va urma. După ce au depăşit faza de dezintoxicare pot fi aduşi în Comunitatea Terapeutică, unde rămân cel puţin 12 luni, având drepturi şi obligaţii clar stabilite dinainte, interzicându-li-se drastic orice tip de violenţă şi muncind pentru a-şi asigura existenţa. Nimic nu va fi de-a gata pentru cei care se obişnuiseră să manipuleze totul în jur. În Comunitatea Terapeutică se va învăţa în esenţă ce este responsabilitatea, stima şi iubirea de aproapele etc.

Plecăm de la următoarea realitate (şi mă folosesc în definirea ei de cuvintele poetului): copiii maturizaţi de jale, în sufletele şi trupurile cărora durerea a acaparat ungher după ungher, în minţile cărora răul sculptează serenadele cu dalta, care şi-au injectat visarea-n scrum, vor fi sprijiniţi să descopere Iubirea lui Hristos. Cine este Hristos? Este Singurul Care:

–          lumea vrei s-o mântuieşti şi s-o alini, / chiar de e plină de rugină şi de spini.

–          Toţi bolnavii şi ologii ai tămăduit îndată, / Spre a-ntoarce omenirea la Măritul nostru Tată.

Hristos vrea lacrima din ochiul tău firav, copile, să-mi satur setea ce Mă arde şi Mă înconjoară. Cu ajutorul Lui şi cu mijlocirea Sfinţilor, pacienţii Comunităţii vor învăţa un nou tip de dependenţă – mă îmbăt cu firescul – adică vor învăţa să fie fericiţi. Şi aceasta ne va face şi pe noi, bieţi samarineni, cu siguranţă mai fericiţi.

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Preşedintele Asociaţiei

Prietenii Sfântului Efrem cel Nou

 

Clic aici pentru a descărca volumul de poezii

 

Cuvânt cu putere multă

 Într-o epocă a cuvintelor goale, a vocabulelor de prisos, a sintagmelor care murdăresc sau distrug, un tânăr îşi aminteşte care este rădăcina tuturor cuvintelor şi încearcă să readucă oile la Păstor, cuvintele la Cuvânt, pentru a le scoate din mlaştina lipsei de consistenţă şi a le reda puterea taumaturgică, mântuitoare. Adrian Ştefan Ambrozie, tânărul despre care scriu, este cucerit de cuvânt nu pentru melodicitatea lui, nu pentru caracterul manipulatoriu sau pletora de semnificaţii pe care o poate închide în el, ci pentru puterea de a învia mortul din om. El ştie că prin Cuvânt s-a zidit lumea, că Însuşi Cuvântul S-a întrupat şi S-a răstignit pentru noi, că prin Cuvânt au fost izbăviţi de boli şi demoni atâţia oameni. Nefiind dăruit cu harul preoţiei, pentru a sluji liturgic Cuvântul, dar resimţind o dorinţă acută de a întinde mâini de lumină către semenii lui, Adrian descoperă cuvântul poetic şi, înarmat cu acesta, vrea să cucerească lumea la credinţă. Nu adoptă strategii literare, nu-şi construieşte o tactică poetică, este mereu mânat doar de gândul de a se folosi de ceea ce i-a fost dăruit pentru a spori darul şi-n ceilalţi. Pare a înţelege foarte limpede adevărul afirmaţiei lui S. Kirkegaard – Drumul cel mai scurt către tine însuţi trece prin Celălalt – aşa încât nu face decât să-l caute pe Celălalt, să încerce să-i înţeleagă fiinţa, zbaterea, ţesătura de umbre şi lumini, pentru a-l putea ajuta. Se naşte astfel ideea de a dărui poemele aşternute pe hârtie în cadenţa rugătoare a Postului câte unei cauze menite să scoată la iveală chipul tainic al omului chiar din făpturile pe care adesea le părăsim sau le izolăm la marginea societăţii (drogaţi, bolnavi, bătrâni, copii din generaţia Emo, cerşetori ş.a.).

Primele 26 de poeme dintr-un proiect literar mai amplu – intitulat Gânduri de mirean – au fost strânse într-un mănunchi (Gânduri pentru fiul rătăcit), menit să sensibilizeze inimile celor care ar putea contribui la salvarea unor persoane dependente de droguri, ajutând, după posibilităţi, la înfiinţarea primei Comuntăţii Terapeutice Ortodoxe din România, la iniţiativa părintelui Ciprian-Ioan Stoica, preşedintele Asociaţiei Prietenii Sfântului Efrem cel Nou, şi cu binecuvântarea Arhiepiscopului Covasnei şi Harghitei, Ioan Selejan.

Miza este decisivă, căci sufletul unui om valorează mai mult decât întregul univers, iar bătălia pentru schimbarea opiniei publice faţă de aceşti paria ai societăţii (cum sunt ei îndeobşte percepuţi) şi responsabilizarea omului de rând, dar şi a instituţiilor abilitate în acest sens, este lungă şi dificilă. Conştient de sarcina asumată, dar nădăjduind necontenit în ajutorul Tatălui Ceresc, Adrian a căutat să cheme în ajutor modelele de sfinţenie şi de eroism ale neamului românesc. Ni se înfăţişează astfel, ca într-o procesiune luminoasă, chipurile martirilor din temniţele comuniste, ale eroilor din 1989, ale celor care prin frumuseţea de neşters a creaţiilor au dat drept românilor la partea lor de Cer – Mihai Eminescu şi Ciprian Porumbescu. Poemele dedicate acestora sunt adesea un soi de mini-portrete, în care poetul condensează informaţia despre existenţa lor jertfelnică, preluată din literatura de specialitate pe care, menţionând-o în cuvântul introductiv, i-o dăruieşte sub formă de invitaţie la lectură cititiorului.

A-l gândi pe Celălalt (E. Levinas) este temeiul existenţei noastre, căci orice viaţă adevărată e construită pe Crucea întâlnirii: având braţul vertical al relaţiei cu Dumnezeu şi cel orizontal al legăturii cu aproapele. Dar putem oare să-l gândim pe Celălalt din afara lui, din exteriorul interiorităţii lui? Adrian îţi creează impresia că nu scrie niciodată din afară, că nu este cel care judecă şi clasifică aidoma un ochi extern, care ar înregistra obiectiv faptele, ci cel care priveşte în sufletul lui şi-l descoperă acolo, înainte de toate, pe bolnav sau pe rătăcit. Versurile lui sunt deopotrivă mărturisiri de credinţă, dar şi strigăte de ajutor, recunoaşteri ale neputinţei personale – Cred, Doamne, prea puţin, ajută necredinţei mele!

Ca într-un autentic gest de imitatio Christi, poetul se face părtaş Iubirii care Se împarte, conştient că atunci când se dăruieşte, primul dăruit este chiar el: Din felia milei Tale, Doamne, dă-mi ce-a mai rămas / Să-ţi adun săracii şi bolnavii la ospăţ / Să Te laude, de-a pururi, într-un glas / Şi pe mine mă învaţă să învăţ.

Fiecare vers ne dezvăluie un om care scrie primindu-l în sine pe Celălalt, găzduindu-l cu toate durerile şi malformaţiile lui sufleteşti şi trupeşti, induse de alegerile greşite.

Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos. – este îndemnul adresat de Sfântul Apostol Pavel ucenicilor în Epistola către Galateni (6,2). Adrian îşi însuşeşte atât de mult această viziune creştină, încât se identifică total cu cei a căror cauză o susţine. Poemul Eu, fiul rătăcit este pus în pagină la persoana I, tocmai pentru a marca această suprapunere, iar distanţa dintre cele două existenţe apare astfel anulată. Dacă ar fi scris la persoana a III-a (El, fiul rătăcit), ar fi emis o judecată de valoare şi l-ar fi transformat pe celălalt în obiectul analizei lui; aşa cei doi sunt una, iar vocea poetică îmbracă definitiv modulaţiile durerii fără de hotar: Alină-mi suferinţa, toate ale mele dor / Satana îmi plăteşte însutit. / În cap se zămisleşte al seringilor onor / Te rog, Hristoase, eu sunt fiul rătăcit.

În final, există şi un poem – Când voi pleca – în care poetul se prezintă chiar pe sine, îşi expune identitatea în proximitatea morţii. E un soi de testament liric, ce conţine formulele clasice ale genului – iertăciunile, rememorarea lucrurilor care l-au marcat în viaţă, încredinţarea sufletului lui Dumnezeu – dar, în acelaşi timp, o spovedanie livrescă în faţa celor care l-au cunoscut cu bune şi cu rele şi pe care îi lasă în urmă, pregătindu-se de clipa judecăţii: Vin, Doamne, la dreptate, căci soarta-mi se decide, / În talere se-adună lipsa şi prinosul, / Iar eu Te rog, îmi iartă clipele aride, / Te rog, Iisuse, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

Pentru Adrian, ca şi pentru personajul central al romanului lui Mitch Albom, Marţi cu Morrie, moartea pune capăt unei vieţi, dar nu şi unei relaţii, aşa încât pare că glasul lui ar striga chiar de dincolo de mormânt, dacă ar trebui să susţină mai departe o idee care implică salvarea celorlaţi. De aici sau de dincolo, din pielea lui sau a unui Prâslea jalnic, adormit pe patul de seringi, Adrian ar continua să rostească, să cheme la viaţă, asemeni unui magister ludi, cuvintele, pentru ca prin intermediul lor să cheme la viaţă oamenii care s-au lăsat pradă întunericului necredinţei. Cuvântul lui, în haina celei mai senine sau mai răvăşitoare simplităţi, este înzestrat cu putere multă, în fapt cu singura putere de nezdruncinat: aceea a Iubirii care nu cade niciodată.

 

Cristina Bogdan

Lector univ. dr. Facultatea de Litere

Universitatea din Bucureşti

 

Clic aici pentru a descărca volumul de poezii

 

SCRISOARE CĂTRE UN POSIBIL PRIETEN

 

Dragul meu cititor, ceea ce vei citi reprezintă frământările unui om simplu, care crede cu tărie că schimbarea acestei lumi în bine se poate face doar prin fapte. Poate vei descoperi că unele gânduri sunt şi ale tale sau poate vei afla lucruri noi, citind acest prim grupaj de texte al meu.

Aceasta primă apariţie face parte dintr-un volum intitulat Gânduri de mirean, care cuprinde circa 80 de poeme, motiv pentru care am decis să îl împart în mai multe calupuri, pentru a nu deveni plictisitor.

Mi-am dorit foarte mult ca fiecare apariţie să susţină o cauză, pentru a te face părtaş gândurilor mele şi a face o faptă frumoasă împreună.

Totul a început în anul 2009, în Postul Adormirii Maicii Domnului. În acea perioadă, am aşternut pe hârtie 77 de teme şi am scris 77 de poeme în numai 2 săptămâni. Nu ştiu cum am reuşit să scriu atât de repede. Responsabila acestei reuşite este Maica Domnului, eu doar am ţinut creionul în mână.

La vremea aceea, mintea îmi era străbătută de tot felul de gânduri. Voiam să public, îmi făceam calcule peste calcule şi o grămadă de vise. Cu toate acestea nu s-a întâmplat nimic.

Soţia mea, văzând ardoarea pe care o aveam, a decis (în taină) să tipărească un singur exemplar al volumului şi să mi-l dăruiască de ziua mea. A fost şi va rămâne cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată.

Cauza pe care o va susţine acest prim volum este cea iniţiată de Părintele Ciprian Staicu, cu binecuvântarea Arhiepiscopului Ioan Selejan. Mai exact, construirea primului aşezământ din România pentru persoanele dependente de droguri.

Acest aşezămant se face după modelul realizat de Părintele Alexie Baburin, lângă Moskova. Acolo, Biserica Ortodoxă Rusă a reuşit construirea unui aşezămant, având un procent de reuşită de 85%. Ceilalţi 15% erau satanişti convinşi, motiv pentru care lucrurile au mers mai greu cu ei.

Procentul de reuşită al altor metode de renunţare la droguri este de maximum 5%.

Îţi recomand să citeşti cartea Lanţurile Drogurilor – Narcomania: păcat sau boală, scrisă de Părintele Alexie Baburin şi tradusă în româneşte de Florentia Cristea (Editura Egumeniţa, 2004, ediţie îngrijită de Danion Vasile). Cartea costă doar 8 lei. După ce o vei citi, vei înţelege totul.

După ce am citit cartea amintită anterior, mi-am dorit foarte mult să văd în România aşa ceva şi iată că se va întâmpla, cu ajutorul lui Dumnezeu şi implicarea oamenilor. Din cuvântul Părintelui Ciprian Staicu, vei înţelege că este foarte important ca acest aşezământ să se construiască.

De ce această cauză? Pentru că e greu să vezi cum un prieten se zbate de 14 ani în negura dependenţei de heroină. Pentru că e greu să vezi mame care plâng nemângâiate, văzându-şi pruncii distruşi de această arma satanică foarte eficientă.

L-am întrebat pe acest prieten al meu ce simte când se droghează şi mi-a spus că se simte bine, în ciuda aspectului exterior dezastruos pe care îl are.

Dependenţii de droguri trebuie să treacă printr-o fază foarte grea (sunt 3 în total) pentru a putea renunţa. Fără ajutorul lui Hristos nu o pot face şi le este teamă. Din acest motiv, se întorc mereu la droguri, pentru a nu trece din nou prin acele dureri cumplite. Cu ajutorul Preotului, însoţit de echipa de medici narcologi, psihiatri, psihologi şi terapeuţi, narcomanul poate depăşi aceste faze. Rămânând circa 2 ani în acest aşezământ, el se poate vindeca. Prin celelalte metode, el se întoarce în mediul narcologic în câteva luni sau zile, deci nu are cum să scape.

Ai văzut vreodată pe cineva în sevraj?

Eu am văzut o fată în cartierul bucureştean Dristor. A căzut în faţa unei case de amanet, unde vroia să îşi vândă o pereche amărâtă de cercei de argint. Intrase în sevraj şi i se blocaseră nişte muşchi. A căzut ca un butuc, nu a pus mâna pentru a se feri. A căzut direct pe asfalt. Imaginea a fost groaznică, pupilele erau dilatate, saliva în continuu şi urinase pe ea. Nu doresc să îţi expun o imagine de tabloid, ci pura realitate a acestui fenomen. Toată lumea privea la un spectacol ieftin, în care bufonul îşi punea capul pe catafalcul seringilor.

A fost dusă la spital, a stat în comă câteva zile şi pe urmă …

Iniţial, am vrut să scriu acest cuvânt trecând prin cele 26 de poeme, pentru a face un traseu al gândurilor mele, dar m-am gândit că e cazul să te pun puţin la treabă. Pentru a înţelege pe deplin ceea ce am vrut să scriu, te invit să cauţi pe internet următoarele nume: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Zorica Laţcu (Maica Teodosia), Pr. Ilie Cleopa. Vei vedea că aceşti oameni au ales să treacă prin  dureri cumplite (provocate de alte ispite satanice), alături de Hristos, pentru a nu se vinde şi pentru a rămâne curaţi în faţa lui Dumnezeu. De astfel de modele au nevoie cei dependenţi de droguri şi de astfel de modele are nevoie întreaga lume. Legat de numele lor, vei găsi multe cărţi şi ţi le recomand să le citeşti. Cele mai importante ar fi:

  • Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Bucureşti, Editura Bonifaciu, 2012;
  • Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Şapte cuvinte către tineri, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996;
  • Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Bucureşti, Editura Christiana, 2007;
  •  Monahul Moise, Sfântul Închisorilor, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007;
  • Ne vorbeşte Părintele Ilie Cleopa, 18 volume, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2012;
  • Zorica Laţcu-Teodosia, Poezii, Bucureşti, Editura Sophia, 2000.

În alte poeme vei găsi gândurile mele cu privire la unii oameni întâlniţi cu diverse ocazii. Jan este un băiat care a rămas fără un picior la vârsta de 10 ani. I l-a tăiat o locomotivă. Cerşeşte la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de la Piaţa Muncii (Bariera Vergului) din Bucureşti.

Diana Săndulescu este o fetiţă pe care am cunoscut-o în spitalul „Marie Curie”. Era bolnavă de cancer şi scria versuri. Numele ei îl leg de un alt poem dedicat unui Sfânt minunat care iubeşte foarte mult poporul român, Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina.

„Eu, fiul rătăcit” îl dedic oamenilor care se zbat în această dramă imensă numită dependenţa de droguri. Cum să râzi de drama unei generaţii? Cum să râzi de strigătul de disperare al generaţiei Emo? Te întreb, de la deznădejdea acestor copii batjocoriţi până la consumul de droguri, câţi paşi mai poţi număra? Cum poţi râde de ei?

Cum să îl uiţi pe Mihai Eminescu? Cum să uiţi „Balada” lui Ciprian Porumbescu?

Poemul legat de Revoluţia din 1989 îl dedic unui copil a cărui cruce am descoperit-o plimbându-mă prin Cimitirul Eroilor Revoluţiei din Bucureşti. Se numeşte Vladimir Andronic, avea 1 lună când a murit (23.11.1989-23.12.1989). Da, ai citit bine, în acest cimitir există un astfel de erou, alături de toţi ceilalţi. Te întreb, te poţi duce să îi spui lui Vladimir că a murit ca un „prost”? Eu prefer sa îi scriu versuri, ajută mai mult.

Restul poemelor sunt frământări de-ale mele, sunt nopţi nedormite, sunt lacrimi vărsate pentru tot ceea ce reprezintă această lume depărtată de Dumnezeu şi închinată idolilor lumeşti. Cu toate acestea, niciun poem de-al meu nu înseamnă deznădejde. Întotdeauna Dumnezeu vine şi mă scoate  din negura supărării, dându-mi puterea de a vă zâmbi atunci când mă vedeţi. Într-o zi va fi Lumină şi această Lumină Se numeşte Hristos. Primiţi-L în cămara sufletească şi veţi vedea că aşa este.

Poemul „Când voi pleca” este salutul meu de rămas bun pe care vi-l adresez. Eu vreau să mai scriu, să mai lansez volume de versuri, însă ceasul nu e la mine. Din acest motiv, am ales să introduc acest poem chiar în prima secţiune. Dacă nu mai apuc să scriu, îţi las lucrurile aranjate, aşa e mai bine. Să nu uiţi, în Ortodoxie nu se pune punct, ci întotdeauna virgulă. Aşadar, ne vom mai vedea şi dincolo, sper, în Corturile drepţilor. Ai ocazia să faci o faptă plăcută lui Hristos care să te ducă în Rai, sprijinind construirea aşezământului pentru persoanele dependente de droguri. La judecata ta, vor veni martori cei pe care i-ai ajutat (prin donaţia ta) să scape de droguri şi Îi vor cere lui Hristos să te mântuiască. Alături de ei, va veni un Sfânt care este ocrotitorul lor şi al acestui aşezămant, se numeşte Sfântul Efrem cel Nou (http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-efrem-nou-120734.html). Crede-mă, nu e puţin lucru ceea ce poţi face. Aceşti oameni îi vor putea ajuta pe alţii după ce se vor vindeca şi încetul cu încetul se va curăţi această lume. Când? Îl poţi întreba pe Dumnezeu sau te poţi ruga Lui să îţi dea gândul cel bun, depinde de tine. Vezi? Lumea se schimbă prin fapte bune, plăcute lui Hristos, nu prin strategii şi bugete.

Nu pot încheia fără să mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru că m-a scăpat de fiecare dată de la moarte. Maicii Domnului care mă veghează permanent. Părintelui meu duhovnic pentru toată grija ce mi-o poartă de atâţia ani. Îngerului meu păzitor pentru că nu a plecat de la mine. Sfinţilor ale căror nume le port şi mereu aproapelui Sfânt Ierarh Nicolae. Minunatei mele soţii pentru că a fost printre puţinele persoane care m-au înţeles şi m-au sprijinit mereu necondiţionat. Pentru că mi-a fost alături la izbânzi, dar mai ales la căderi. Dragilor mei bunici, care acum se odihnesc şi citesc aceste versuri, şi care mi-au fost primii călăuzitori duhovniceşti în copilărie. Această călăuzire m-a adus înapoi în Biserică („Închină-te înainte să adormi; nu te culca precum câinii!”). Cristinei Bogdan pentru veghea sufletească şi literară pe care mi-o poartă. Familiei mele de la Biserica „Mihai Vodă” din Bucureşti, în frunte cu păstorul ei,  pentru că m-a primit în casa ei şi nu m-a lăsat să mai plec, prin lucrarea Maicii Domnului. Obştei Bisericii „Sfântul Nicolae” Militari, în frunte cu păstorul ei, pentru că au reuşit sa închege o frumoasă familie de tineri curaţi (în care cei mai în vârstă sunt primiţi cu mare drag), într-o zonă bântuită de un consum foarte mare de droguri.

Ţie, dragul meu cititor, pentru că exişti, pentru că eşti frumos, pentru că eşti cea mai îndrăgită făptură a lui Dumnezeu, pentru că te-am rănit şi m-ai iertat, pentru că ştiu că nu vei rămâne indiferent niciodată.

Al tău,

Adrian Ştefan Ambrozie

Clic aici pentru a descărca volumul de poezii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *