Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Edictul de la Mediolan și conceptul de toleranță religioasă

 Edictul de la Mediolan și conceptul de toleranță religioasă

Pr. Prof. Univ. Dr. Theodoros Zisis

Constanța, 29 mai 2014

 Partea I

Edictul de la Mediolan (313 d.Hr.) și manifestările festive

plănuite în Biserica Serbiei

  

            În anul 2013 se împlinesc 1700 de ani de la emiterea cunoscutului Edict de la Mediolan (313), pe care l-au semnat împreună cei doi împărați de atunci, Constantin cel Mare și Liciniu. Cu ocazia acestei aniversări sunt organizate manifestări festive de către Biserica Serbiei din cauza faptului că un oraș sârbesc (Niș) e considerat locul de naștere al Sfântului Constantin cel Mare.

 1.      Edictul de la Mediolan favoriza creștinismul și deschidea calea pentru primul stat creștin din istorie

Într-adevăr, conform părerii predominante în cercetarea istorică, Constantin cel Mare s-a născut în Naiso din Moesia Superioară, în actualul oraș Niș din Serbia, nu înainte de anul 280, probabil în 288, ca fiu al ofițerului roman Constanțiu Chlor, apoi ajuns cezar și împărat și al grecoaicei Elenei din orașul Drepano din Bitinia, care a fost numit apoi de împăratul Constantin cel Mare, fiul ei, Elenopoli, în cinstea ei.

În cadrul întoarcerii progresive a lui Constantin cel Mare către creștinism până când a ajuns apărător și binefăcător al Bisericii și până la declararea creștinismului drept religie oficială a marelui Imperiu roman, adică până la întemeierea primului stat creștin din istorie, un moment important îl constituie așa-numitul Edict de la Mediolan. Ca text imperial, el a fost pus în circulație în Răsărit de Liciniu, co-împărat cu Constantin cel Mare, însă cuprindea hotărârile pe care le-au luat la Mediolan (Milano de azi) cei doi împreună împărați (în februarie 313), exprimând mai mult dorința și hotărârea lui Constantin cel Mare și mai puțin pe ale lui Liciniu de a înceta persecuțiile groaznice și nedrepte ale societății romane împotriva creștinilor și a  li se permite și acestora să își manifeste liber credința și cultul lor, așa cum era valabil acest lucru pentru toți ceilalți locuitori ai Imperiului, chiar și pentru evrei.

Și ca să nu li se pară păgânilor că societatea abandonează religia străbună a majorității locuitorilor și se întoarce evident în favoarea creștinilor (care erau o minoritate) persecutați cu ură până atunci, hotărârile de la Mediolan au apărut ca unele care propun toleranța religioasă față de toți locuitorii Imperiului, astfel încât să se evite părerea că ar fi de fapt un act de bunăvoință față de creștini și astfel să crească ura celorlalți împotriva lor.

Este însă clar, conform realității istorice, că sincretismul, adică amestecul diferitelor religii în care se credea liber în Imperiul roman, amestec din care a provenit și mișcarea gnosticismului, constituie elementul distinctiv fundamental al politicii religioase a împăraților romani dinaintea lui Constantin cel Mare. Prin urmare și înainte de Edictul de la Milan a existat toleranță eligioasă, care îi excludea pe nedrept doar pe creștini. Din acest motiv Edictul de la Milan nu trebuie să fie considerat ca cel care introduce principiul general al toleranței religioase, ci mai ales că el schimbă atitudinea nedreaptă avută față de creștini, în comparație cu adepții altor religii. Acest lucru se vede și din textul Edictului, pe care l-a emis Liciniu, în 15 iunie 313, după intrarea lui triumfală în Nicomidia și l-a adresat eparhului Bitiniei. Așadar, e vorba de un edict pe care Liciniu l-a emis în Nicomidia, pe baza acordului lui cu Constantin cel Mare la Mediolan. Cităm în limba română partea principală a Edictului, așa cum îl menționează istoricul Eusebiu de Cezareea, după traducerea lui după originalul latin:

”Când eu, împăratul Constantin și eu, împăratul Liciniu, am avut fericirea să ne întâlnim la Mediolan și să discutăm toate cele legate de interesul și binele public, am decis că printre celelalte lucruri care ar aduce foloase tuturor, primul și cel mai important se impune să se hotărască ceea ce are legătură cu respectul față de Dumneziere, adică să acordăm creștinilor, precum și tuturor celorlalți, libertatea să urmeze fiecare ce religie dorește, astfel încât oricare ar fi zeitatea și puterea cerească, să aibă intenții bune față de noi și față de toți cei care se află sub stăpânirea noastră. Deci am hotărât atunci că este drept și înțelept să fie adoptată această politică, astfel încât nimeni să nu fie lipsit de șansa de a se pune fie în slujba credinței creștinilor, fie a oricărei alte religii pe care o consideră mai potrivită pentru sine, astfel încât Zeitatea lor Supremă, al cărei cult îl săvârșim cu asemenea libertate, să ne dea, în orice problemă, bunăvoința și bunătatea pe care o dorim de la ea. Prin urmare, trebuie să știe conștiința ta că am decis să fie anulate toate îngrădirile referitoare la creștini pe care le cuprindeau epistolele noastre către tine și de acum înainte oricine dorește să urmeze credința creștinilor este liber să o facă, fără restricții, fără intervenții sau piedici (n.tr. – din partea ta, ca și conducător al Bitiniei). Am considerat că trebuie să îți explicăm aceasta pe deplin, ca să știi că am acordat respectivilor creștini libertatea deplină să își săvârșească cultul lor. Înțelegi, desigur, că devreme ce le-am acordat acest drept, și ceilalți au asemenea, de dragul păcii împărăției noastre, libertatea deplină să aleagă și să cinstească oricare religie doresc. Și acest lucru s-a hotărât ca să nu se pară cuiva că nedreptățim vreo religie sau cult. În cazul creștinilor am hotărât să decretăm următoarele lucruri (prezentate mai jos).”

În continuarea Edictului urmează porunci pentru imediata oferire comunităților creștine de locuri pentru săvârșirea cultului lor, precum și înapoierea averilor celor de la care fuseseră confiscate și care se aflau încă în proprietatea statului (Imperiului) sau fuseseră date unor persoane particulare.

Prin urmare, hotărârile de la Mediolan au pus la egalitate în fața legii pe toate religiile, iar creștinismul cel până atunci persecutat l-a cuprins în cadrul unei toleranțe și libertăți religioase legiferate solide și au deschis deja drumul pentru ca în următorii 10 ani să se pună temeliile primului stat creștin, unic ca și rodnicie culturală și durată a existenței lui, de asemenea (au deschis) drumul pentru încreștinarea deplină a Europei, care acum din păcate aproape că s-a descreștinat.

Fără îndoială, Edictul de la Mediolan, adică integrarea creștinismului în principiul toleranței religioase, prin ratificarea lui legală oficială de cele două autorități (n.tr. – de cei doi împărați), dar și decretarea libertății conștiinței romanilor de a alege oricare credință religioasă, dar mai ales a celei creștine, favoriza mai ales creștinismul. Pe baza acestei constatări de nezdruncinat, așa cum reiese ea din izvoarele și din cercetarea istorică, că Edictul de la Mediolan favoriza mai ales creștinismul și deschidea drumul pentru mărețul stat creștin al lui Constantin cel Mare, pentru lumea întreagă creștină și pentru Europa creștină, putem să spunem câteva păreri și să facem câteva aprecieri față de manifestările festive programate în Biserica Serbiei, cu ocazia împlinirii a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Mediolan.

 2.      Papa ca centru al manifestărilor festive. Episcopul Artemie era o piedică pentru acesta, de aceea a fost caterisit

Observăm dintru început că s-a făcut foarte multă publicitate acestui eveniment: întâlniri peste întâlniri, consfătuiri peste consfătuiri și mai ales acordarea unei mari importanțe faptului dacă la aceste manifestări (n.tr. – ortodoxe) va participa și papa Romei. Desigur, se vede că sunt puse niște condiții în întâlnirile dintre Vatican și Biserica Serbiei, de care depinde dacă papa va accepta invitația pe care Sinodul Serbiei este hotărât să i-o trimită. Și, desigur, aceste condiții au legătură cu faptul cum va fi menționat în lume distinsul și întâiul loc al pontifului roman printre ceilalți conducători creștini, adică cum va fi menționat primatul papei, care constituie problema spinoasă și greu de rezolvat de-a lungul secolelor, pentru că torpilează sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe Universale (Catolice); desigur, este în stare să torpileze și așa-zisul dialog dintre ortodocși și catolici, care are loc de 30 de ani (din 1980) și este antipatristic.

Biserica Serbiei, cea puternic antipapistașă până în zilele noastre, care a sfințit cu sânge de mucenici atitudinea ei de respingere a ereziei papismului și care a făcut celebre în zilele noastre mari personalități de sfinți și teologi, precum Sfântul Nicolae Velimirovici și Sfântul Iustin Popovici, a făcut o cotitură, și-a plecat genunchiul în fața puternicilor arhitecți ai Noii Epoci ai Antihristului, ai sincretismului interreligios și ai ecumenismului, și-a pierdut bunătatea și frumusețea mărturisirii ortodoxe a Sfinților Părinți și s-a alăturat minciunii și urâciunii, panereziei ecumenismului. Cu toate că până acum câteva decenii, fiind următoare a părerii Sfântului Iustin Popovici legată de împreună-rugăciunea cu ereticii, Biserica Serbiei refuza pe bună dreptate să răspundă invitației romano-papistașilor de la Belgrad de a participa la săptămâna de rugăciune ecumenistă, acum se străduie și face totul ca să se accepte să vină papa la sărbătorile festive legate de Edictul de la Mediolan, să fie protos la aceste manifestări, ca și conducător al tuturor patriarhilor și întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, cum într-adevăr era recunoscut ca având primatul de cinstire, dar nu cel de stăpânire în timpul perioadei dinainte de schisma din 1054, după aceasta însă ca eretic se află în afara Bisericii și este supus anatemelor care sunt valabile pentru eretici.

Biserica Serbiei – n.tr. – ca și corabie – și-a schimbat cu totul linia de navigare în abordarea ereziilor papismului și ecumenismului, desigur din momentul alegerii noului patriarh Irineu, care încontinuu provoacă sensibilitatea și conștiința ortodoxă prin ceea ce spune și face, ajutat de cunoscuta triadă de foști buni ierarhi ortodocși și teologi. Episcopul de Rașca și Prizen, Preasfințitul Artemie, prigonit și caterisit anticanonic cu aleșii lui colaboratori și cu mulțimea de monahi din Kosovo, trebuia și pentru acest motiv să fie scos din rândul ierarhiei, încât să nu mai existe în sânul acesteia voci antipapistașe, antiecumeniste, adică ortodoxe. Trebuia să fie curățat terenul de fanatici, de zeloți, ca să poată să vină papa în Serbia. Adevărul are însă propriul lui teren: nu poate nimeni să îl îndepărteze; se îndepărtează pe ei înșiși de Adevăr cei ce nu merg pe calea Acestuia (n.tr. – Adevărul fiind Hristos).

 3.      Ar fi bine ca la aceste manifestări festive să treacă și la potirul comun, ca să fie clară care e situația

A fost dată atâta importanță și atâta mărime acestor manifestări festive încât, prin exagerare, mulți cred că nu este exclus cu ocazia acestei întâlniri a papei cu patriarhii și întâistătătorii ortodocși (n.tr. – întâistătători sunt acei conducători ai Bisericilor naționale care nu au titlu de patriarh, ci de arhiepiscop, cum e de exemplu în Cipru, Grecia etc) să se meargă înainte spre potirul comun, adică să aibă loc împreună-slujirea ortodocșilor cu papa. Acest lucru, desigur, îl doresc de foarte multe secole toți sfinții și îl dorim și noi, cu condiția necesară și obligatorie ca papa să se lepede de toate ereziile și rătăcirile lui și să se întoarcă cu pocăință în Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) și Apostolică Biserică. Altminteri nu vom avea o unire adevărată, ci una falsă, cum s-au făcut și în trecut prin sinoadele mincinoase de la Lyon (1274) și de la Ferrara-Florența (1438-1439).

Și pentru că nu se pune problema (n.tr. – de către ereticul papă) ca papismul cel luciferic să-și accepte vreodată greșelile și să se pocăiască, pentru că ereziile și înșelările lui sunt dictate și șoptite de Satana cel lipsit de pocăință, considerăm că ar fi un lucru de dorit să se facă o unire mincinoasă, adică unirea prin păstrarea ereziilor și a înșelărilor, astfel încât măcar să se clarifice situația și să înțeleagă toți oameni cum se ambalează și cum se produce toată această teologie împăciuitoare și iubitoare (n.tr. – iubăreață) a dialogurilor ecumeniștilor spre înșelarea celor care nu văd (ce se întâmplă) și nu înțeleg. Ecumeniștilor de ambele părți le convine să promoveze unirea în ascuns, în mod subversiv, prin erodarea continuă a modului de gândire autentic ortodox în facultățile de teologie și în rândul clericilor, astfel încât să nu existe reacții de respingere când se va face falsa unire. Acest lucru, desigur, trebuie să îi trezească din somn și pe acei clerici și teologi bine intenționați care nu se neliniștesc de ce se uneltește deja în mod distrugător și antipatristic prin împreună-rugăciunile cu ereticii, prin găzduirile liturgice (n.tr. – când se face slujbă, în cadrul săptămânii de rugăciune ecumenistă în fiecare zi la altă confesiune), prin declarațiile post-patristice, prin eclesiologia baptismală (n.tr. – conform căreia nu numai Botezul ortodox este cel autentic, ci orice botez făcut în numele Treimii), prin anularea granițelor Bisericii, prin darurile de Coranuri și mitre patriarhale, precum și de sfinte potire, prin recunoașterea tainelor ereticilor pe care noi îi considerăm biserici, participând pe picior de egalitate la Consiliul Mondial al Bisericilor și multe altele. Reacția și rezistența mică și slabă la toate acestea care nu sunt permise nici de Sfânta Scriptură, nici de Tradiția patristică, prin motivația firului roșu al potirului comun, funcționează în folosul panereziei ecumenismului, pentru că ele în practică impun unirea chiar înainte de împărtășirea din potirul comun. Când va fi hotărâtă inter-comuniunea din același potir, erodarea interioară, împăciuirea și agapologia teologiei baptismale post-patristice va fi atât de înaintată încât nu vor mai exista persoane care să vadă linii roșii, va fi impusă, așa cum neteologic și în mod denaturat se susține, unitatea în diversitate, pe care cică o învață Sfântul Fotie cel Mare, primul și cel mai mai eficace luptător și distrugător al papismului.

Așadar, pentru că eroziunea și surparea interioară încă nu s-au generalizat, considerăm că nu le convine ecuneniștilor să treacă acum la potirul comun. Noi le dorim să purceadă la acesta, astfel încât și aceia dintre ortodocși care pun drept fir roș potirul comun (inter-comuniunea) să vină să ne susțină, pentru ca cu ajutorul lui Dumnezeu și a Sfinților Mărturisitori să se risipească norul negru al ereziei ecumenismului și să strălucească din nou soarele Ortodoxiei.

 4.      Duhul manifestărilor festive din Serbia este străin de Edictul de la Mediolan și de lucrarea Sfântului Constantin cel Mare, cel întocmai ca Apostolii

După toate acestea desigur ne putem întreba, pe bună dreptate: ce legătură au toate aceste manifestări ecumeniste și sincretiste cu Edictul de la Mediolan și cu Biserica Serbiei ? Ce legătură are Biserica Serbiei cu Edictul de la Mediolan ? Dacă Biserica Serbiei dorea să îl cinstească pe Sfântul Constantin cel Mare, cel întocmai ca Apostolii, care s-a născut în orașul Niș din Serbia, trebuia să o facă pentru întreaga lui lucrare, fie pe baza anilor lui de naștere (280-288), adică în deceniul 1980-1990, fie să aștepte aniversarea morții lui (337), adică în anul 2037. Edictul de la Mediolan se potrivea să fie sărbătorit fie de către Vatican, în subordinea căruia se află Mediolanul (Milano de azi), fie de Biserica Constantinopolului, de care aparține Nicomidia, unde a fost pus în circulație Edictul. Însă dacă se sărbătorea în aceste locuri, cu caracterul sincretist și ecumenist care este dat acestor manifestări, ecumenismul ar fi avut foarte puțin de câștigat pentru că, așa cum spune poporul grec, am fi avut încă una la fel, aceeași mâncare ecumenistă de la cele două cunoscute restaurante (n.tr. – se referă la papa și patriarhul de Constantinopol, ca cei ce organizează toate aceste întâlniri ecumeniste). Trebuia ca rolul de restaurant să îl joace Biserica Serbiei cea antipapistașă până acum, să se vadă că în totalitatea lor Bisericile Ortodoxe autocefale, chiar și cele foste antipapistașe, se închină fiarei Apocalipsei și se mândresc cu aceasta.

 5.      ”Galileea neamurilor” sunt aceste manifestări din Serbia

Considerăm că prin ademenirea intrării Serbiei în Uniunea Europeană, conducătorii bisericești ai țării sunt influențați de criterii politice, caută să facă niște alianțe omenești și pierd împreună-lucrarea și ajutorul lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă și în Grecia, care de atunci de când a intrat în cadrul Uniunii Europene prin unirea monetară (n.tr. – trecerea la moneda euro) și a acceptat vizita papei în anul 2001, merge din rău în mai rău. Așa cum s-a descreștinat Europa, se descreștinează acum Grecia și se vor descreștina apoi toate țările ortodoxe care au intrat sau doresc să intre în Europa. Prin intermediul papismului și al vlăstarului lui legitim, protestantismul, care falsifică Evanghelia și se supun ispitelor diavolului însuși, pe care l-a respins Hristos, creștinismul se transformă după chipul lumii, se laicizează, devine nedemn de crezare, își pierde puterea lui duhovnicească, se strică, îndobitocește (n.tr. – a se vedea exemplul homosexualilor). Și dacă sarea își va pierde gustul, cu ce se va săra ? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni (Matei 5, 13) Așa este călcat în picioare de secole creștinismul în fosta Europă creștină pe care a întemeiat-o cel care e Mare cu adevărat, Sfântul Constantin, începând cu Edictul de la Mediolan, care nu are nici o legătură cu ceea se uneltește astăzi în cadrul ecumenismului inter-religios și intercreștin, care nu scoate în evidență unicitatea Evangheliei, nu favorizează creștinismul, cum îl favoriza Edictul de la Mediolan și lucrarea după aceea a celui întocmai ca Apostolii, Sfântul Constantin. Dimpotrivă, ecumenismul ne întoarce la întunericul cel dinainte de Hristos, întuneric al egalității și al cinstirii deopotrivă al tuturor religiilor, al toleranței religioase, în Galileea neamurilor, cum este descrisă aceasta în Evanghelia după Matei: Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftalim, spre calea mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare, și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit. (Matei 4, 15-16)

 6.      False, nu cu adevărat constantiniene sunt festivitățile pentru Edictul de la Mediolan

Prezența papei în cadrul aniversării a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Mediolan constituie o falsificare a duhului celor hotărâte la Mediolan, urmărește evidențierea primatului papei, cât și a panereticului ecumenism, nu sunt festivități constantiniene, ci fals constantiniene, ce reamintesc de marea înșelăciune istorică a Darului pseudo-constantinian și a Ordinelor pseudo-isidoriene. Conform specialiștilor, ”nici un alt fals în istoria universală nu a fost alcătuit cu atâta dibăcie și nu a avut consecințe așa de mari.” (cf. Arhim. Vasilios Stefanidos, Istoria bisericească, Atena, 1959, p. 299-300) Conform acestui dar pseudo-constantinian, Sfântul Constantin cel Mare, plecând din Apus, ca să mute capitala Imperiului în Răsărit, cică i-a cedat papei Romei conducerea, politică și bisericească, a statului roman apusean. Pe baza acestei mari minciuni istorice, vreme de secole Apusul a fost cutremurat de cezaro-papism, adică de luptele continue ale papei de a se impune și asupra puterii politice, în fața conducătorilor apuseni, de multe ori însă și prin amestecuri, politice si bisericești, în Răsărit.

Festivitățile aniversare ale Edictului de la Milan ar avea sens dacă în urma lor s-ar impune progresiv încreștinarea Europei care a început de la Constantin cel Mare, însă acum progresiv și deja aproape definitiv se descreștinează, în primul rând din cauza papismului care a falsificat predica evanghelică și s-a amestecat în cele lumești. Biserica Ortodoxă Catolică din păcate începând cu secolul XX a amnistiat prin ecumenism denaturarea eretică făcută de papism, pe care îl recunoaște prin conducătorii ei ecumeniști ca fiind canonic, Biserică soră, dar și iconomahul și dizolvatul protestantism, prin participarea ei (a Sfintei Ortodoxii) la așa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor, care de fapt este Consiliul Mondial al Ereziilor și al Înșelării.

Se vor găsi oare puteri ortodoxe în Serbia care să se opună manifestărilor pseudo-constantiniene papocentrice ? Serbia ortodoxă antipapistașă a Sfântului Sava și a Sfinților contemporani Nicolae Velimirovici și Iustin Popovici va accepta să fie călcată în picioare, sărbătorind și dorind venirea papei ? Se va găsi oare vreun patriarh sau arhiepiscop ortodox care să refuze a participa la manifestări având drept conducător pe papa, responsabilul principal al descreștinării Europei, distrugătorul lucrării Sf. Constantin cel Mare ? Ne îndoim, însă încă nădăjduim.

 Epilog

Acest text a fost scris atunci când am fost informați cu bucurie că ierarhia Bisericii Serbiei se opune acțiunilor filopapistașe ale patriarhului Irineu și ale colaboratorilor lui. Speranțele noastre cresc și ne rugăm ca în final să nu fie amnistiat (declarat nevinovat) papismul de către sârbii înșiși, așa cum a fost amnistiat de alte popoare ortodoxe și de noi, grecii. Stați neclintiți și fiți tari, frați sârbi.

 

 Partea a II-a

La întronizarea papei Francisc I nu a fost prezentă Biserica Ortodoxă

Mesaj actual al Sfântului Grigorie Palama

 

 Nemaiauzite și nemaivăzute, ”pline de rușine” din punct de vedere ortodox au fost cele ce s-au făcut cu ocazia întronizării noului papă, Francisc I, avându-l în frunte din păcate pe patriarhul ecumenic, Bartolomeu I, împreună cu delegația de reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe autocefale. Nu, nu a fost prezentă acolo Biserica cea Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) și Apostolică, Biserica marilor mărturisitori ai credinței împotriva ereziei papismului: a Sfântului Fotie cel Mare, a Sfântului Grigorie Palama, a Sfântului Marcu Eugenicul, a Sfântului Nicodim Aghioritul, a Sfântului Cosma Etolianul, a Sfântului Iustin Popovici, a Sfinților Părinți uciși de către latino-cugetătorul patriarh Ioan Vekkos, a Cuvioșilor Mucenici de la mănăstirea Kantara din Cipru, a contemporanilor cu noi sârbi ortodocși omorâți de către ustașii catolici, incitați de cardinalul, și acum ”sfântul” papistașilor, Stepinatz. Este posibil ca cei omorâți ”ca niște miei” de către papistași să fii trimis reprezentanți, bucurându-se de întronizarea ucigașului lor ? E posibil ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a anunțat pe părinții aghioriți de venirea papistașilor și a latino-cugetătorilor conduși de Vekkos, spunând că ”vin dușmanii Fiului Meu”, să fii participat, aprobând întronizarea dușmanilor Fiului ei, fără ca vreme de 1000 de ani încoace, de la schismă, să existe măcar o urmă de pocăință din partea lor ?

Nu așteptăm nici un răspuns teologic, nici vreo justificare a celor spuse și făcute de marii teologi ai apostaziei ecumeniste, dintre care pe unul, mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului l-am văzut în imaginile televizate și pe internet mai slugarnic decât toți ”ortodocșii”, aproape sărutând cu buzele lui mâna papei. Ne e de ajuns confirmarea adresată papistașilor, făcută de cu adevărat marele teolog al credinței ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, care în primul lui Cuvânt împotriva kakodoxiei (ereziei) papistașe despre purcederea Duhului Sfânt ”și de la Fiul” (Filioque), bazându-se pe învățătura de Dumnezeu înțelepțită a Sfinților Părinți, pe care diferitele parasinagogi (erezii) și fracțiuni ale clericilor și teologilor laici post-patristici îi ignoră sau îi disprețuiesc, spune că niciodată nu îi vom primi pe papistași să se împărtășească cu noi, atâta timp cât ei continuă să păstreze erezia lui Filioque: ”Însă noi, fiind învățați de înțelepciunea de la Dumnezeu primită, a Sfinților Părinți, nu ignorăm uneltirile diavolului, niciodată nu vă vom primi să vă împărtășiți cu noi dacă spuneți că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul.” Pe cine să îi credem și să îi urmăm ? Pe cei ce teologhisesc în Duhul Sfânt și care sunt în acord continuu cu totalitatea Sfinților Părinți, devreme ce nu este posibil ca Duhul Sfânt să fie în dezacord cu El Însuși, sau pe cei ce teologhisesc din burtă sau după gânduri omenești, plecând de la premise filosofice ale marii mândrii și îngâmfări papistașe, cum făcea și umanistul adversar al Sf. Grigorie Palama, monahul apusean Varlaam din Calavria? Au citit vreodată arhipăstorii noștri scrierile Sfinților Părinți? Pe cine urmează ei? Pe organele și șoptitorii diavolului, care a dus într-o mulțime de erezii ”biserica” Romei cea plină de boală și trufie ?

Nu, Biserica Ortodoxă nu a fost prezentă acolo, la întronizarea papei, care de veacuri e organ ”convins” al satanei, conform Sfântului Grigorie Palama. Își fac iluzii toți păstorii și arhipăstorii care cred că ei reprezintă Biserica lui Hristos atunci când nu reprezintă și adevărurile credinței. Biserica există acolo unde există adevăr. Când nu există adevăr, acolo nu e reprezentată Biserica. Așa spune Sfântul Grigorie Palama, contestând părerile filovarlaamiste ale patriarhului Ignatie al Antiohiei și prin acestea și pe cele identice ale patriarhului Ioanis Kalekas al Constantinopolului, care prin autoritatea puterii patriarhale încercau să subestimeze învățătura și părerile unui pe atunci simplu ieromonah, Sfântul Grigorie Palama, prin calomnii și persecuții, care au ajuns și până la închiderea lui vreme de 4 ani (1343-1347) în temnițele palatului imperial din Constantinopol.

A venit vremea, în sfârșit, să se trezească cei care, amăgiți de atitudini eclesiologice episcopocentrice și papocentrice ezită să vorbească și să ia la rost pozițiile distructive ale reprezentanților ereziei postpatristice ecumeniste a vremurilor noastre, care mai rău ca orice, preamăresc și laudă pe cei care târăsc Biserica în mod slugarnic și înjositor în curțile arhiereticului papă și ale altor multor eretici, pe care îi cinstesc cu mitre, cârje episcopale și vase de cult, recunoscând astfel de fapt preoția lor și valabilitatea tainelor lor. Împreună cu pe atunci ieromonahul Grigorie Palama, exprimând și noi părerea multor ieromonahi, preoți, diaconi, monahi și laici, repetăm cele spuse de Sf. Grigorie Palama, adresându-se patriarhului Antiohiei și, prin acesta, patriarhului ecumenic, celui de atunci și celui de acum: ”Căci cei care sunt ai Bisericii adevărului, sunt ai lui Hristos; iar cei care nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos; și aceasta este valabil și dacă ei se induc pe sine în eroare și se numesc pe sine și sunt numiți de alții ca păstori și arhipăstori sfinți; căci am fost învățați că creștinismul nu pune importanță pe persoane, ci pe adevăr și pe acrivia (exactitatea) credinței.”

Când, în urmă cu câțiva ani, am pus în circulație, cu o mulțime de semnături ale clericilor și laicilor, cunoscuta Mărturisire de credință împotriva ecumenismului, au fost deranjați foarte mulți arhierei apărători și promovatori ai ecumenismului pentru că, printre altele, scriam că prin cele pe care le scriu și le fac în mod anticanonic și antiortodox, ecumeniștii ”se pun de fapt pe ei înșiși în afara Bisericii”. Ne-au acuzat că noi ”îi scoatem afară din Biserică” și au cerut să fie luate măsuri împotriva noastră. Ei nu au fost însă atenți la formulare: nu îi punem noi în afara Bisericii, ei înșiși se pun pe sine în afara Bisericii. Nu zice aceasta oare și Sfântul Grigorie Palama prin cuvintele de mai sus: ”cei care nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” ? Cu siguranță ar fi cerut și pedepsirea Sfântului Grigorie Palama, dacă trăia astăzi, așa cum de altfel l-au și pedepsit latinocugetătorii epocii lui chiar prin întemnițare, fără să năruiască, însă, conștiința lui martirică și mărturisitoare.

Sărbătorirea recentă a memoriei Sf. Grigorie Palama, în afara mesajelor lui isihaste și duhovnicești, ne trimite și un mesaj foarte actual și deșteptător. Sfântul Grigorie și-a părăsit urcușul său isihast și asceza și vederea neîncetată a lui Dumnezeu și s-a implicat în luptele împotriva ereziilor Apusului și ale lui Varlaam, de dragul mântuirii ortodocșilor. Așa cum zice Sinaxarul celei de-a doua Duminici a Postului Mare, cu toate că după caracter Sfântul Grigorie era liniștit și pașnic, în apărarea credinței s-a dovedit a fi luptător și combativ, până când a reușit să îi alunge pe eretici departe de Biserică: el era ”extraordinar de liniștit și de smerit, nu vorbea decât despre Dumnezeu; cu toate acestea a fost un mare luptător … de la început până la sfârșit a fost un luptător atletic împotriva patimilor și a dracilor, cât și pentru îndepărtarea ereticilor cât mai mult de Biserica lui Hristos și s-a manifestat prin scrierea de cuvinte și lucrări despre credința ortodoxă.”

Prin conștiința martirică și mărturisitoare care caracterizează viața Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți trebuie să ne întărim în zilele noastre, în fața furtunii ereziei ecumenismului și a nepocăinței papismului, care în mod demonic impune să i se închine toți, așa cum din păcate, de multe ori în trecut și foarte pe față astăzi fac mulți dintre ierarhii și arhipăstorii noștri, care încearcă să ne înspăimânte, să ne calomnieze, să ne prigonească, să ne reducă la tăcere. Însă nu ne temem și repetăm cuvintele marelui mărturitor al credinței, Sfântul Grigorie Palama, ai căruia ne rugăm, măcar într-o mică măsură, să ne arătăm următori: ”Însă noi, văzând sfârșitul vieții acelor sfinți, îi urmăm în cuvânt, fiind împreună cu Dumnezeu, cu răbdare, bucurându-ne cu nădejde, suferind dureri. Să fiu ispitit, să fiu ucis, să fiu ars, să fiu tăiat de sabie, să mi se smulgă unghiile; orice tortură să mi se dea, o primesc cu bucurie, însă rămân nemișcat, sprijinindu-mă pe acest duh (n.tr. – al mărturisirii adevărului); de toate acestea mai mult mă bucur decât mă întristez. Căci așa eu voi mări darul dumnezeiesc față de mine, înțelepciunea îmi va deveni o soție de nedespărțit și voi fi un vas mai încăpător al duhului și egoul mi-l voi sfâșia prin nădejdile fericite, primind un inel de logodnă nepieritor. Am norul de martiri, cu care eu mă voi număra la întâlnirea cea așteptată (n.tr. – cu Hristos); am mulțimea drepților, cu care voi fi pus moștenitor al învierii; cu mărturisitorii sunt în aceeași Biserică, iar la sărbătorirea celor întâi-născuți voi fi și eu numărat cu ei; voi fi părtaș la puterea și cinstea cea nemuritoare. Și atunci ce pot oare să-mi facă injuriile și calomniile; nimic nu pot să îmi facă care să fie mai copleșitor sau mai puternic (n.tr. – decât bunurile enumerate mai sus).”

  

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

 

traducere din limba greacă realizată de

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

consilier cultural al Episcopiei Covasnei și Harghitei

Predica Pr. Prof. Univ. Dr. Theodoros Zisis despre căderea Constantinopolului și împotriva panereziei ecumenismului

Derulați mai jos pentru a asculta predica, tradusă în limba română.

Arhimandrit Theodoros Zisis

Parintele Theodoros Zisis este profesor emerit al Facultatii de Teologie Aristotelice din Salonic. El sa nascut in anul 1940 in satul Panaghia Thasu (Maica Domnului din Thasu) ca al V-lea copil din VII. In 1965 isi da licenta in Teologie Ortodoxa ca sef de promotie a generatiei sale. Urmeaza cursurile superioare luand ca tema de doctorat : « Omul si universul, in iconomia lui Dumnezeu dupa Sfantul Ioan Hrisostom » . Se casatoreste in 1968 cu Cristina Mulachis si vor avea doi copii. Datorita studiilor aprofundate in Patrologie ajunge conferentiar al Facultatii de Teologie din Salonic si va preda in cadul sectiei de patrologie. In 1980 ajunge profesor universitar al sectiei de Patrologie. In aceeas perioada publica lucrarea monumentala : « Ghenadie al II-lea, Scolarios, Viata, Scrieri, Invatatura » Va fi ales tot in acelas an seful sectiei de Teologie Pastorala a Facultatii de Teologie din Salonic si directorul centrului de Studii Scripturistice si Patristice din Salonic.

Din 1972 pana in 1980 va face studii aprofundate in Germania la Bonn. Aici a scris o serie de studii patristice in limbile germana si franceza. La intoarcerea in Salonic va pune bazele Fundatiei Patriarhale de Studii Patristice de la Manastirea Vlatadon. Va infiinta si revista Fundatiei Patriarhale « Mostenirea » Va fi numit si seful Centrului de Studii Bizantine din cadrul Facultatii de Teologie din Salonic. A obtinut sprijin material din partea statului Elen pentru a sustine cele doua centre infiintate care sunt in prezent Centre Internationale de Studii Patristice, avand cercetatori de elita in studii patristice, profesori la Facultati de Teologie importante.
Este ales presedintele Uniunii Teologilor din Grecia de Nord si infiinteaza revista « Teologia ». A organizat zeci de conferinte si simpozioane internationale. Cel mai recent sinpozion cu rasunet in toata Biserica este cel din 2007 despre Sfantul Ioan Hrisostom. A fost chemat in ultimii 30 de ani de aproape toate mitropoliile, manastirile si asociatiile ortodoxe de pe teritoriul Greciei ca sa organizeze si sa sustina conferinte. A fost chemat sa predice in zeci si zeci de Biserici. Dintre cele mai importante simpozioane amintim : in Eghina, cu tema Sfantul Nectarie de Pentapole,la Manastierea Sf Nicodim din Gumenisa despre Sfantul Nicodim Aghioritul, etc. Este presedinte de onoare al Uniunii Filologilor din Grecia « Parnasos ».

Ca profesor indrumator a condus sute de masterate si zeci de doctorate, printre care, ca ucenici la Doctorat se numara si ierarhi din Sinodul BOR ( PS Daniil Partosanul, PS Sofian Patrunjel ) si zeci de preoti si teologi romani.
In anul 1991 a fost hirotonit preot si numit protoprezbiter al Tronului Ecumenic, slujind pana in prezent in biserica Sfantul Antonie din Salonic.

A reprezentat Patriarhia Constantinopolului si Biserica Greciei in intalniri interortodoxe si intercrestine. A participat la dialogul cu Vechii-Catolici si cu Romano-Catolicii si la intrunirile interortodoxe de la Geneva pentru pregatirea Marelui Sinod Ecumenic, el fiind pesoana cheie in aceste pregatiri.

A pregatit numeroase enciclice ale Patriarhiei Ecumenice, fiind teologul de marca al Patriarhiei Ecumenice. A respins cu hotarare uniatia (metoda de prozelitism Romano-Catolic) alaturi de teologi Romano-Catolici si Ortodocsi la Freising si Munhen in iunie 1991.

A atacat Acordul de la Balamant in care se incerca un nou tip de uniatie din partea Romano-Catolicilor,( Acord ce va fi respins oficial de Bisericile Ortodoxe la Baltimore in anul 2000) motiv pentru care va fi oprit de a continua dialogul cu Romano-Catolicii din partea Patriarhiei Constantinopolului datorita uneltirilor Romano Catolicilor si a lipsei de constiinta dogmatica a unor inalti prelati ortodocsi.

In 1998 va infiinta Societatea de Studii Ortodoxe care va edita trilunar revista teologica “Theoromia” considerata cea mai importanta revista teologica stiintifica a Bisericii Greciei.
Patriarhia Ierusalimului il cheama in 2006 pentru a pune bazele cercetarii patristice la Ierusalim si a periodicului « Noul Sion » .

Scrierea sa « Binefacator si curatitor tzunami. Este responsabil Dumnezeu pentru catastrofele naturale ? » a fost premiata la Moscova de catre Uniunea Scriitorilor Rusi ca fiind geniala.
Alaturi de parintele Ioanis Romanidis, este considerat cel mai important teolog patrolog cu zeci de traduceri din greaca veche in neogreaca, cu zeci de carti scrise care au revigorat teologia patristica din secolul nostru, aducandu-i pe Sfintii Parinti aproape de tinerii teologi si facandu-i accesibili tuturor crestinilor ortodocsi prin traspunerea simpla si obiectiva a invataturii Sfintilor Parinti, care prin parintele Theodoros Zisis au devenit si Parinti contemporani noua, Parinti ai Secolului XXI.Parintele a redescoperit Apologetica si Polemica, retrezind constiinta dogmatica in madularele vii ale Bisericii Ortodoxe. Parintele Profesor a fost preocupat si de scrierile ascetice si monastice dar si misionare, redescoperind pe Sfintii Colivazi(Sfantul Athanasie Parios, Sfantul Nicodim Aghioritul, etc) .

Bibliografia sa este foarte bogata, incat nu am reusit sa redam decat o foarte mica parte a operei parintelui. Am putea conchide cu faptul ca Parintele Theodoros lucreaza pentru a face cat mai accesibila invatatura ortodoxa sanatoasa poporului lui Dumnezeu. Are zeci de omilii la radio si televiziune, dar si pe zeci de siteuri pe internet. Omiliile lui circula pe CD-uri si MP3-uri si sunt cautate de credinciosii de rand datorita simplitatii expunerii bogatiei patristice cum nimeni altul a putut sa o faca. Sotia parintelui, Cristina este in prezent monahie, iar baiatul cel mare este si el monah. Parintele si-a dedicat viata misiunii ortodoxe si iubirea si pasiunea lui pentru Sfintii Parinti se transforma intr-un nectar din care ne adapam si noi, avand marea sansa si binecuvantare de a-l avea aproape.

Surse : http://ortodoxiacatholica.wordpress.com/ si Radio Dobrogea

Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii II

“În Hristos şi în Biserică”

Preot Prof. Ilie Moldovan

Alba Iulia 1996

 

 

  • Iubirea în sine se arată, în toată întinderea ei, a fi un mister anevoie de pătruns.
  • Paul Bureau – “căsătoria este un contract solemn, civil şi religios, prin care două persoane de sex diferit convin între ele o asociaţie internă şi perpetuă de viaţă, cu scopul de a transmite viaţă şi de a promova dezvoltarea facultăţilor şi resurselor lor.”
  • Sociologia – “căsătoria este o societate conjugală pe care o creează liber un bărbat şi o femeie când îşi angajează credinţa lor în vederea fondării unei familii, asigurându-şi reciproc bunurile materiale şi spirituale ale vieţii în comun.” (E. Baudin)
  • Dar sociologia şi psihologia uită ce e mai important în căsătorie: conţinutul ei sacramental.
  • Mirele şi mireasa sunt cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu care vor să aducă pe pământ comorile credinţei cele veşnice.
  • Creştinismul a zidit-o din nou căsătoria în starea ei de “taină”, dându-i frumuseţea supremă.
  • Fiecare din soţi este un tot, care îşi găseşte împlinirea în unirea cu Dumnezeu.
  • Căsătoria a cunoscut în lumea precreştină o viciere profundă, pentru salvarea căreia a devenit necesară intervenţia divină a lui Dumnezeu.
  • Pericolul cel mai de temut se află pe terenul unde apetiturile senzuale se dezlănţuie uşor.
  • Unirea soţilor face parte din categoria lucrurilor “ascunse cu Hristos în Dumnezeu.” (Col. 3, 3)
  • Mântuirea nu se obţine printr-o simplă distribuire de haruri şi daruri, ci printr-o împreună trăire şi unire cu Hristos.
  • Nu învăţătura face pe creştini, nici ritualul şi nici chiar harul divin ca simplă aplicare, ci numai deplina unire cu persoana lui Hristos.
  • Biserica nu vrea să înlăture normele societăţii; ea nu vrea să distrugă lumea creată de Dumnezeu, ci să o transfigureze din interior, în adevăr şi în frumuseţe.
  • Căsătoria ca taină este cea dintâi încercare de refacere a firii.
  • Marea valoare a tainei constă în aceea că ea uneşte în mod permanent divinul cu umanul, fără a reduce un plan la altul şi fără a introduce un hiat  dureros pentru înţelegerea noastră, între cele două.
  • Taina este un curent de modelare continuă a vieţii.
  • Sfintele Taine alcătuiesc, în unitatea lor indestructibilă, adevărata “viaţă în Hristos.”
  • Hristos nu a dăruit lumii doar o religie nouă, ci însăşi Viaţa; El însuşi devine viaţa noastră.
  • Ce avem mai sfânt, mai curat şi mai de preţ în noi se temeiniceşte pe Hristos.
  • În primul rând, Tainele sunt izvoare care împrospătează forţele morale ale tuturor credincioşilor ce le primesc cu vrednicie.
  • Crearea din nou e rezultatul revărsării în inima noastră a sfinţeniei lui Dumnezeu.
  • Sfintele Taine sunt fântânile din care curge viaţa cea nouă.
  • Măslinul sălbatic nu va face niciodată roade bune, dar le va face măslinul altoit.
  • Prin Sfintele Taine, creştinul dobândeşte posibilitatea şi obligaţia unei vieţi morale.
  • Noile puteri spirituale nu sunt doar o podoabă a sufletului renăscut, ci au ca scop să fie folosite pentru a aduce roadă bogată.
  • Taina nu e ceva abstract, ci o experienţă în care nu numai credinciosul lucrează, ci creştinul în unire cu Dumnezeu.
  • Prin întâlnirea cu Sfântul Duh, firea noastră nu dispare, ci devine mai umană şi autentică, împlinind un destin care este al ei pe vecie.
  • O taină nu poate fi niciodată confundată cu magia, căci Duhul Sfânt, care nu suprimă libertatea nimănui, îi deschide omului drumul spre lumină.
  • Faţa Domnului e un izvor nesecat care face posibil un progres infinit în cunoaşterea lui Dumnezeu.
  • Prin Euharistie, Căsătoria este cu adevărat o realitate a vieţii creştine.
  • Prezenţa reală a lui Hristos în Sfintele Taine devine focarul interesului nostru comun, fântâna din care ne adăpăm împreună, sursa harului de care ne folosim toţi laolaltă.
  • Cei ce sunt “în Hristos” nu sunt izolaţi, ci toţi împreună constituie un întreg.
  • Toată existenţa creştină, de la Sfântul Botez şi până la învierea cea de obşte, este determinată de comuniunea în moarte şi viaţă “cu Hristos.”
  • Hristos este subiectul principal pe care se sprijină toată viaţa creştină.
  • În Hristos, dezbinarea nu poate avea loc.
  • Sf. Ioan Gură de Aur – “Vedeţi că Apostolul ridică pe creştini în cer ? Grija lui este de a arăta că ei au tot ceea ce are Hristos.”

 

 

Căsătoria şi celelalte Sfinte Taine

 

 

  • Botezul e mormântul plin de slava învierii în care şi din care ne înălţăm.
  • A primi Botezul înseamnă în gândirea creştină primară a fi născut din Dumnezeu.
  • Silvestru de Canev – “chiar şi în naşterea carnală, pântecele mamei primeşte o sămânţă, dar mâna divină o modelează. Aşa şi în Botez, apa devine un pântece pentru cel care se naşte, dar harul Duhului modelează acolo pe cel care este botezat pentru a doua naştere.”
  • Botezul e o retopire integrală a plasmei umane şi o refacere a ei în “Duhul lui Hristos.”
  • O reînnoire a vieţii în căsătorie şi în familie presupune redescoperirea valorii Botezului.
  • Uniunea dintre soţi nu aparţine existenţei profane, ci vieţii noi în Hristos.
  • Origen – “Biserica este aceea care a ieşit din rana coastei lui Hristos, El făcând din ea mireasa Sa.”
  • Nicolae Cabasila – “prin moartea Sa, Domnul ne-a dăruit puterea de a omorî păcatul, iar prin învierea sa ne-a dăruit naşterea vieţii celei noi.”
  • Drumul către Împărăţie este un martiriu.
  • Refuzând pe Dumnezeu şi cedând în faţa răului, în momentele răstignirii Mântuitorului, lumea veche s-a condamnat în primul rând pe sine. Nu Dumnezeu, ci ea s-a condamnat. Soţii care nu-şi răstignesc egoismul şi suficienţa, care nu mor în ei pentru a se depăşi.
  • Crucea e adevăratul pom al vieţii, restabilirea axului lumii prin care creaţia găseşte stabilitate.
  • Primind cununile pe frunte, lucrurile în totalitatea lor dobândesc, cu anticipare pentru miri, o pecete sacramentală, toate fiind văzute ca nişte daruri ale lui Dumnezeu, dar şi ofrande ce pot fi date Lui.
  • Esenţa Tainei Căsătoriei e însăşi moartea-învierea Mântuitorului în viaţa mirilor.
  • Binele care se află sub lege nu are sâmburele de foc al prezenţei divine.
  • Sf. Ioan Hrisostom – “Hristos e Fiul lui Dumnezeu, iar tu te-ai îmbrăcat în El, avându-L în tine şi identificându-te cu El, te-ai ridicat la o afinitate cu El.”
  • Nicolae Cabasila – “îmbrăcat în Hristos, creştinul îşi lipeşte de el chipul Domnului mai mult chiar decât pielea care îi acoperă corpul.”
  • În Hristos, binele e dar prin care Dumnezeu reia legătura cu viaţa, triumfă asupra oricărei rupturi.
  • Viaţa istorică a lui Hristos e concretizarea desăvârşită a sfinţeniei divine.
  • A cunoaşte lumea în Hristos este de fapt a cunoaşte că totul din lume este darul iubirii lui Dumnezeu, e chemarea de a recunoaşte în toate pe Hristos, a fi în comuniune cu El prin toate.
  • Unitatea ce se realizează în actul Cununiei nu este a lumii de jos, ci a celei de sus.
  • Orice unitate de jos are în sine primejdia idolatrizării sale, ce o îndeamnă să-şi făurească un mit şi să-şi însuşească o pseudo-misiune.
  • Prin iubirea unuia faţă de celălalt, mirii îşi descoperă reciproc pe Hristos.
  • Părinţii Apostolici – mântuirea nu e a spiritului în afară de lume, ci a lumii întregi, pe care omul o personalizează în sine în întregime.
  • Noua zidire a lumii este împărăţia darurilor Învierii.
  • Familia şi neamul sunt laboratoarele învierii, iar în slujba lor se află mirii.
  • Duhul se uneşte, la Botez, din nou cu apele creaţiei, pentru a face în ele o transformare tainică.
  • Hristos e stânca Templului din care ţâşneşte apa cea vie, noua prezenţă în lume a Duhului Sfânt.
  • Apa ce curge din coasta Domnului este inundaţia Duhului care se revarsă prin Hristos înviat.
  • Ordinea cosmică nu se reface decât prin refacerea ordinii care priveşte căsătoria, căci cosmosul participă la sfinţenia divină prin oameni.
  • Biserică consideră Mirungerea darul desăvârşirii, taina prin care Duhul se dăruieşte pe Sine însuşi.
  • Sfinţii Părinţi insistă asupra “revărsării” directe a vieţii divine necreate în inimile celor botezaţi.
  • Sf. Chiril al Alexandriei – mirul sfinţit este “semnul participării noastre la Sfântul Duh.”
  • Sfântul Duh este realizarea însăşi a Împărăţiei lui Dumnezeu.
  • Mirungerea ca act sacramental e Cincizecime personală, prin care primim “har peste har.”
  • Teofil al Antiohiei – “Duhul dă viaţă tuturor şi noi îl respirăm fără să ştim, fiind respiraţia lui Dumnezeu în cea a lumii, în a omului.”
  • Taina Căsătoriei face ca “cele două suflări” ale soţilor să devină o singură vibraţie, să fie ontologic “doi într-un duh.”
  • Sf. Vasile cel Mare – “Mirungerea este ungerea începuturilor Împărăţiei.”
  • Mirungerea este o taină de forţă, care ne înarmează ca pe nişte soldaţi şi atleţi ai lui Hristos.
  • Tot ceea ce este real se cuvine să fie activ.
  • Diadoh al Foticeii – “chipul se cuvine să devină asemănare.”
  • Soţii sunt chemaţi ca prin “ostenelile şi sudorile” lor personale, prin actele de voinţă, disciplinate prin asceză, să îmbrăţişeze noul conţinut al vieţii în Duhul Sfânt.
  • Sfinţii Părinţi – “darul nu serveşte omului la nimic dacă nu conlucrează cu el.”
  • Chemarea supremă a creştinului e: a reda vieţii veşnicia şi veşniciei viaţa.
  • În pragul vieţii noi este înfiptă Crucea, iar valoarea sângelui lui Hristos o reflectă Sfintele Taine.
  • Sf. Ioan Gură de Aur – “iluminat, botezatul se uneşte în chip sacramental cu sufletele care s-au urcat cu Hristos din iad spre viaţa eternă.”
  • Nu-L putem cunoaşte pe Duhul Sfânt decât înlăuntrul nostru.
  • Momentele alese ale oamenilor sunt cele în care viaţa este plină de viaţă.
  • În Taina Euharistiei (cea mai mare dintre Taine şi desăvârşirea lor), Hristos însuşi este cel care opreşte “săgeţile vrăjmaşului” lansate din afară asupra celor credincioşi.
  • Împărtăşindu-se cu Trupul Domnului, spiritualizându-şi fiinţa, mirii ajung să privească împreună lumea în care trăiesc, să o iubească cum o iubeşte Dumnezeu şi să se regăsească unul în celălalt aşa cum Dumnezeu voieşte.
  • La Sfânta Masă găsim viaţa în cea mai mare intensitate a ei.
  • Nu Pâinea divină e asimilată de noi, ci ea e cea care schimbă, transformă pe cel ce o mănâncă; noi vom trăi în funcţie de viaţa care este în Hristos.
  • Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Euharistia transformă pe credincioşi în ea însăşi.”
  • Fiecare mire trăieşte şi simte viaţa celuilalt ca viaţă a lui proprie, luminată de mintea lui Hristos şi îndreptată spre bine de Duhul Lui.
  • Dincolo de Euharistie, în raportul cu Hristos, nu se mai poate merge.
  • Nimeni nu ne îngrădeşte năzuinţa noastră de a ne vedea fericiţi.
  • Euharistia face ca Biserica pământească să fie cu adevărat Biserica lui Dumnezeu.
  • Fără integrarea în viaţa euharistică, Căsătoria nu poate primi demnitatea de Taină.
  • Comuniunea euharistică este temeiul unităţii creştine (I Cor. 10, 17).

 

 

Actul nupţial şi cele patru etape ale Sfintei Liturghii

 

1. Trecerea

  • Drumul viitorilor miri de acasă la biserică este ca al neofiţilor care veneau pentru primirea Botezului.
  • Scopul lor este de a se împlini ca biserică, să-L facă prezent pe Hristos.
  • Sf. Maxim – “Hristos pururea trece şi mută pe cei ce-L urmează pe El”; “moartea lui Hristos pe cruce este o judecată a judecăţii.”
  • Cine nu simte prezenţa lui Hristos ca act liturgic, nu-L va cunoaşte ca Dumnezeu adevărat.
  • În pragul bisericii, mirii fac trecerea (Paştile) de la viaţa veche la cea nouă, împreună în Hristos.
  • Binecuvântarea mare are rolul de a anunţa clar şi solemn scopul vieţii noi a mirilor – Împărăţia.
  • A binecuvânta înseamnă a primi în iubire darul lui Dumnezeu şi a înainta spre plinire în Hristos.
  • Mărturisirea Treimii arată că rugăciunea e legătura mirilor cu Dumnezeu.
  • Câtă vreme mirii iubesc Împărăţia şi o re-prezintă, ei o şi descoperă.

 

2. Intrarea sau iniţierea

  • Intrarea în viaţa cea nouă nu e o evaziune din lume, nici o retragere din istorie, ci situarea mirilor într-un punct privilegiat, de unde pot cunoaşte mai profund ce se întâmplă cu lumea şi o pot personaliza.
  • Sf. Ignatie al Antiohiei – “faceţi din voi creaturi noi prin credinţa care este trupul Domnului şi prin iubirea care este sângele Domnului.”
  • Euharistia anticipează Parusia, întoarcerea lui Hristos sau reîntoarcerea lumii în Hristos.
  • Mirii intră în noul nor al harului (noul eon); vohodul mic de la Sfânta Liturghie din fiecare duminică şi sărbătoare este un moment al înnoirii Cununiei lor.
  • Rolul căsătoriei nu e a da o graţie, ci a introduce pe mirii în marea taină a lui Hristos şi a Bisericii.
  • Îngerii însoţesc pe miri la Cununiei, dar nu pentru a fi un decor sonor, ci pentru a dezvălui sfinţenia divină, tezaurul misterios al Nunţii.
  • Căsătoria este arcă a mântuirii lumii în istorie.
  • Ascultând pericopa despre nunta din Cana, mirii au acces la minunea transformării apei în vin. Apa curată a sentimentelor se preface în vinul iubirii restaurate şi transfigurate de Hristos.

 

 

3. Înălţarea

  • Căutarea-coborâre a lui Dumnezeu după om are drept consecinţă înălţarea sau ridicarea la cer.
  • Euharistia însăşi se săvârşeşte în cer, nu pe pământ.
  • Pentru lumea păcătoasă, Împărăţia lui Hristos urmează să vie, dar “în Hristos” ea este de acum prezentă şi descoperită.
  • Primii creştini credeau că misiunea lor în lume este să se înalţe la cer.
  • Ipolit – Hristos este pâine din cer.
  • Fer. Augustin – “a crede că Iisus a murit nu e nimic; credinţa creştină este o credinţă în înviere; El a voit să avem conştiinţa Învierii Sale, adică a trecerii Sale.”
  • Sf. Ioan Gură de Aur – “din pricina Crucii, pământul a ajuns în cer.”
  • Mirii se găsesc în cer, la locul pe care l-a pregătit lor Dumnezeu înainte de a fi creată lumea.

 

4. Comuniunea euharistică

  • La nunta din Cana Galileii, apa s-a preschimbat în vin, iar la Epicleză vinul se preface în Sânge.
  • Timp de 800 de ani, neexistând o slujbă specială pentru Cununie, juruinţa mirilor avea loc în faţa Sfântului Potir cu Sângele Mântuitorului.
  • Prin împărtăşire, în viaţa mirilor apare nodul divin care le împreunează sufletele într-un “duh.”
  • În familie, iubire şi misiune devin sinonime.
  • În chiar esenţa sa, jertfa este iubire, iar prin iubire răscumpărare de păcat şi de moarte, de patimi şi de stricăciune.
  • Nu există iubire fără jertfă şi nici jertfă fără iubire.
  • Când iubirea pierde caracterul de jertfă, din ea nu mai rămâne decât voluptatea şi se transformă în ceea ce nu este ea.
  • Jertfa e expresia ultimă a iubirii. Ea este însoţită în totdeauna de bucuria şi mulţumirea dăruirii.
  • Hristos a schimbat la învierea Sa condiţiile ontologice ale existenţei şi a “rezidit” (recapitulat) totul în Sine.
  • Prin înălţare, creaţia se află în Dumnezeu, ajungând “o pădure de flăcări.” (Sf. Maxim Mărturisitorul)
  • A te uni cu Hristos euharistic = a distruge o grea crustă ce apasă asupra noastră şi a te urca ontologic la suprafaţa incandescenţei tainice a Învierii (adică a permite vieţii să absoarbă moartea şi să învingă răul).
  • Morţii, în Hristos, sunt vii.
  • Sf. Maxim – “Hristos uneşte în dragoste realitatea creată şi cea necreată, o minunată prietenie şi mărinimie divină pentru noi.”

 

 

Căsătoria ca Taină

 

 

  • Sf. Maxim – “unirea naturii create cu energia dumnezeiască necreată” e vocaţia cea dintâi a zidirii.
  • Actul zidirii omului marchează o nouă fază în viaţa lumii, în care porunca lui Dumnezeu devine o chemare, iar existenţa omului un răspuns.
  • Căsătoria implică un act de dăruire, iar iubirea poartă în sine dorul după veşnicie. Iubirea este şi forţă creatoare.
  • Omul este predestinat spre comuniune, nu poate trăi şi desăvârşi singur.
  • Iubirea cheamă la viaţă, creează şi îmbogăţeşte viaţa. În iubire e prezent Dumnezeu.
  • Căsătoria nu este altceva decât omul complet.
  • Iubirea realizează o unitate suprapersonală; persoanele prin comuniune nu dispar, ci se desăvârşesc.
  • Tot ce este natural în actul căsătoriei e şi religios: sentimentul fidelităţii, al dragostei, îndatoririle a căror împlinire fac să curgă izvoarele vieţii.
  • Cei doi au perfecţiuni şi atribute pe care nu le are celălalt; de aceea trebuie să-şi contopească vieţile într-un tot.
  • Dacă nu este exclusiv şi reciproc, dacă nu este dăruire din ambele părţi, dragostea nu mai există.
  • Căsătoria ca instituţie este viaţă, transmisibilă de la o generaţia la alta. Ea nu e o afacere oarecare, ci un bun spiritual, original.
  • Familia se caracterizează printr-o puternică sudură internă.
  • Omul are nevoie de căsătorie nu din convenţie, din calcul sau întâmplare, ci din nevoia de a se realiza pe sine ca om.
  • Căsătoria e asocierea voinţei divine, care a instituit-o, cu voinţa umană, chemată la împlinire.
  • Antichitate – “omul se simte mai făcut pentru o societate conjugală decât pentru cetate.”
  • Până la Conciliul II Vatican, catolicii considerau căsătoria un contract matrimonial, apoi au numit-o “comunitate în dragoste.”
  • Când bărbatul şi femeia se căsătoresc, îşi dau unul altuia persoana, viaţa, libertatea, inima lor – lucruri sacre şi intime, care scapă controlului unei puteri exterioare, dar care atârnă de Dumnezeu, Stăpânul vieţii.
  • Legătura matrimonială e de conştiinţe ce ascultă poruncile lui Dumnezeu.
  • Iubirea dintre soţi este o punte de comuniune cu Dumnezeu.
  • Sf. Ioan Hrisostom – “când bărbatul şi femeia se unesc prin căsătorie, ei nu apar ca oarecare lucruri pământeşti, ci ca chipul lui Dumnezeu însuşi.”
  • Omul, dacă ar fi o monadă închisă, nu s-a mai putea asemăna cu Treimea iubirii.
  • Scopul vieţii creştine e dobândirea Duhului Sfânt. Căsătoria e o existenţă unică de rugăciune şi taină, de virtute şi dar. Ea nu poate fi înţeleasă decât “în Hristos şi în Biserică.”
  • Lucrurile lumii nu-şi descoperă sensul deplin decât în planul mântuirii.
  • Căsătoria e o cerinţă a naturii omeneşti după latura sa personală, profund spirituală, cel mai de seamă scop al ei fiind desăvârşirea în dragoste.
  • Pentru om, căsătoria e singura comunitate deplină de viaţă necondiţionată.
  • Sensul vocaţiei conjugale este dăruirea.
  • Nicolae Cabasila – după cum înainte de a te împăca cu prietenii nu poţi sta în mijlocul lor, tot aşa nici în stare de stricăciune şi de păcat nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine, de care sunt vrednice numai sufletele curate.
  • Concepţia V.T. (numărul mare de copii e semnul binecuvântării, iar lipsa lor este semnul blestemului, mai ales asupra femeii) e legată de lipsa unei idei clare despre viaţa veşnică.
  • N.T. – ideea despre viaţa veşnică înlocuieşte grija de “nemurire” terestră prin înmulţirea unui neam.
  • Căsătoria nu încetează prin moarte, căci “dragostea nu piere niciodată.” (I Cor. 13, 8)
  • Sf. Părinţi – căsătoria se împărtăşeşte din taina vieţii veşnice, având izvoarele în Dumnezeu.
  • Clement al Alexandriei – căsătoria este “casa lui Dumnezeu”, o prezenţă a lui Hristos cel veşnic.
  • Sf. Ioan Gură de Aur – căsătoria este o “biserică mică”, în felul în care Biserica nu aparţine numai lumii acesteia; ea devine un organism în care pulsează veşnicia.
  • Fer. Ieronim – “să punem mâna pe secure şi să tăiem din rădăcină copacul steril al căsătoriei. Dumnezeu a permis căsătoria la începutul lumii, dar Hristos şi Maria au consacrat fecioria.” (?)
  • Atenagora – “orice căsătorie secundară nu-i, în fond, decât un adulter.”
  • Un catolic contemporan – “noi avem îndrăzneala de a zice că teologia lui Toma d’Aquino nu exprimă în mod fericit esenţa căsătoriei creştine, ci dând dragostei un loc aşa de neînsemnat şi subordonat, rămâne tributară unei mentalităţi vechi ce persista încă în sec. 13.”
  • Toma degradează ideea de femeie, pe care o aşează într-o ordine strict biologică: “femeia este necesară doar pentru procreare, nu şi pentru alte activităţi; bărbatul e mai ajutat în toate de un bărbat decât de o femeie.”
  • Fer. Augustin – concupiscenţa e prezentă peste tot, căsătoria e remedium concupiscentiae, fiind tolerată doar în vederea procreării.
  • Singurul mod de viaţă pentru un creştin ar fi doar celibatul. (?)
  • Conciliul II Vatican – “iubirea e în slujba fecundităţii”; ea rămâne umană, infuzia harului divin neschimbând-o cu nimic. Până la secularizarea deplină a căsătoriei nu mai e decât un pas.
  • Dragostea ce o păstrează bărbatul femeii sale e cea mai înaltă dintre toate afecţiunile naturale. Iubirea n-a jignit niciodată, ci onorează şi respectă, ea înalţă pe cel către care se referă.
  • Dragostea este temelie de neclintit pentru unitatea căsătoriei creştine.
  • Iubirea cere o unire veşnică; ea dă impresia că persoanele s-au căutat şi şi-au aparţinut din veşnicie.
  • Cel care iubeşte cu adevărat nu poate cugeta la o unitate temporală.
  • Biserica nu a negat legătura dintre soţi ca un contract, dar a ocrotit-o şi a conservat-o ca dar ceresc.
  • Unirea normală dintre un bărbat şi o femeie este unirea monogamică. Ea e cea mai veche şi mai mult practicată de omenire, aflându-se la mai toate popoarele primitive.
  • În V.T. – legea unităţii căsătoriei a fost în vigoare până la potop.

 

 

Argumente ale monogamiei

a)      e conformă cu condiţiile biologice (numărul indivizilor de cele două sexe este egal);

b)      favorizează categoric procrearea;

c)      ea arată demnitatea, virtutea şi fericirea soţilor;

d)      întăreşte legăturile familiale şi pe cele sociale;

e)      copiii au o stabilitate familială, educaţia e mai bună, viaţa e mai sigură;

f)        părinţii îmbătrânesc mai încet, au o viaţă plină de blândeţe, tandreţe şi respect;

g)      e în acord cu morala şi religia, fiind singura căsătorie admisibilă de către acestea.

 

  • Sfântul Grigorie de Nazianz – “dacă nu te-ai atins de trup, eşti curat şi după intrarea în căsătorie; Hristos face minuni la nuntă şi prin prezenţa Lui procură cinste căsătoriei.”
  • Sf. Ioan Gură de Aur – “ca şi mirii din Cana Galileii, şi voi să faceţi la fel: să aveţi în mijlocul vostru pe Hristos” (să facă nunta cu binecuvântarea şi rugăciunile preoţilor Bisericii).
  • Persoanele prin comuniune nu dispar, ci se desăvârşesc. Unitatea e zidită pe puterea iubirii.
  • În poligamie se împarte un bărbat între mai multe femei; nu mai poate avea loc nici un devotament, nici o legătură între două inimi.
  • În poligamie iese la iveală elementul fizic; nu mai poate fi vorba de dragoste, ci doar de pasiune.
  • Bărbatul nu-şi poate stima femeia când vede în ea doar un instrument de plăcere. Femeia nu-şi poate stima bărbatul care o tratează astfel.
  • Consecinţele directe ale poligamiei:

a)      înjosirea demnităţii femeii;

b)      imoralitatea celor două sexe;

c)      suprimarea integrităţii familiei.

  • A. Weiss – “prin poligamie, plăcerile senzuale sunt trezite până la incitare şi niciodată saturate.”
  • Sfântul Ioan Gură de Aur – “recăsătoria priveşte doar trebuinţele “omului vechi” şi nu cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu.”
  • Din p.d.v. biologic, poliandria (o femeie cu mai mulţi bărbaţi) duce în mod frecvent la sterilitate.
  • Viitorul copiilor care nu au tată sau e absent este lăsat pradă hazardului.
  • Poliandria este prostituţia cu cortegiul său întreg de rele şi ruşini, de unde şi infamia care s-a ataşat de ea totdeauna.
  • Poliandria şi poligamia contrazic, de fapt, scopul naturii, restrâng efectele moralizatoare ale căsătoriei, sacrifică femeia şi compromit copilul.
  • Căsătoria este o legătură ce are în ea tăria veşniciei.
  • Nu poruncile sunt date pentru a fi ţinute de noi, ci le-am dobândit pentru a ne ţine ele pe noi. Neîmplinirea poruncilor = căderea din har.
  • Căsătoria indisolubilă este ceva din infinit introdus în fragila viaţă umană.
  • Sfinţii Părinţi – Dumnezeu ni se adresează prin conştiinţă, dar “vorbeşte doar către dumnezei.”
  • P. Sertilanges – “un lucru stabilit pentru totdeauna e mai solid, el aruncă în inima omului rădăcini mai profunde decât acelea ce pot fi distruse de un capriciu.”
  • O căsătorie bine aşezată este o valoare socială inestimabilă.
  • În femeia curată, un simţământ de ruşine profund va protesta ca legătura trupească dintre soţi să ajungă un scop în sine.
  • Simpla idee că uniunea conjugală poate sfârşi provoacă adesea sfârşitul ei.
  • Când inimile sunt necăjite şi una dintre ele aruncă ochii către o eliberare totală, este pericol să fie tentată de ea. În nădejdea despărţirii, orice conflict poate lua proporţii, orice dificultate ameninţă să se mărească fără măsură.
  • Ortodoxia a promovat mereu ideea iertării, în scopul refacerii unui cămin ruinat de adulter.
  • Despărţirea (divorţul) la catolici poate fi: perfectă şi imperfectă (a doua însemnând separaţia de pat şi de masă); ei rămân împreună, contractul nupţial are valoare atât timp cât ei trăiesc.
  • Ortodoxia crede că aici nu se uită adevărul evanghelic cum că Nunta este o anticipare a Împărăţiei, nu doar o unitate juridică lumească.

 

Condiţiile religios-morale ale întemeierii căsătoriei

 

 

  • Pregătirea pentru Taina Cununiei este mai întâi pregătirea pentru unirea cu Hristos.
  • Spiritul nu-şi poate întinde aripile pe pământ, dacă nu se simte înconjurat de veşnicie şi nemărginire, aflându-se totuşi în timp şi spaţiu.
  • Numai cine cultivă o viaţă interioară şi ţine aprinsă torţa conştiinţei trăieşte o tinereţe de entuziasm şi o înălţare care îi dă tărie în depăşirea obstacolelor.
  • Idealul purifică sentimentele şi dă putere voinţei.
  • Toată importanţa faptelor atârnă de starea lăuntrică a omului.
  • W. Forster – “a fi în stare să primeşti îndemnul lăuntric al lui Dumnezeu înseamnă să te ridici peste tine însuţi.”
  • Frumuseţea pământească conduce la frumuseţea eternă.
  • “Castitatea” arată mai ales o calitate spirituală, “înţelepciunea” totală, puterea care susţine integritatea fiinţei, a persoanei.
  • Puterea lui Hristos în suflet = supunerea senzualului faţă de spiritual.
  • Iubirea adevărată se naşte din virtute.
  • A concepe castitatea drept ceva negativ (oprelişti şi renunţări) înseamnă a nu o cunoaşte. Ea este ceva pozitiv, care zideşte, lăsând în urmă noroiul şi avântându-se spre înălţimi.
  • Fecioria din copilărie este o simplă stare naturală numită nevinovăţie, o feciorie după dar. Fecioria ca virtute, ca elan spre Împărăţie apare când tânărul refuză să se supune legii trupului.
  • Prin contactul sufletului cu Dumnezeu, fecioria lui este castitate.
  • Castitatea e virtutea care dă puterea tinereţii, arătându-i culmea fără să-i ascundă urcuşul ce trebuie înfruntat. Ea îl face pe creştin veşnic tânăr, păstrându-i inima fragedă, voinţa tare, mintea trează.
  • Tânărul care ia asupra sa ostenelile fecioriei să-şi reamintească cea dintâi lege a luptei: să fie făcută pentru Hristos, în vederea Împărăţiei cerurilor.
  • Fecioria este urmărită mai ales pentru dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu.
  • Fecioria trupului suprimă obstacolele ce se opun elanului duhovnicesc.
  • Trupul nu e un element care s-ar putea despărţi de duh sau să fie redus la tăcere. El este biosfera în care se încarnează duhul.
  • Fer. Augustin – “cel ce nu este spiritual până în carnea sa, devine trupesc până în spiritul său.”
  • Omul trebuie să primească cu smerenie harul divin, să lase Creatorul să-şi realizeze în el fapta Sa.
  • Câştigarea castităţii nu e numai cunoştinţă, ci aplicare şi urmare practică.
  • Singura voinţă cu adevărat rodnică e aceea care izvorăşte din har. Oricare alta rămâne înrobită înclinărilor trupeşti.
  • Fără har, nimeni nu va putea câştiga desăvârşit virtutea curăţiei.
  • Dobândirea harului = realizarea smereniei cugetului.
  • Castitatea depinde de inimă în ce priveşte provenienţa ei, dar se referă la trup ca la materia ei.
  • Elementul esenţial al castităţii interioare este stăpânirea de sine.
  • După cum există un adulter al inimii, trebuie să fie şi o virtute opusă acestui viciu – fecioria inimii.
  • Iubirea omului cast e cea mai înaltă, mai generoasă şi mai trainică iubire, este iubirea adevărată.
  • Origen – “mâna lui Dumnezeu uneşte pe cei ce se iubesc.”
  • Dragostea este chiar afirmarea fiinţei în plenitudinea şi în eternitatea sa.
  • Sfântul Ioan Gură de Aur – “un alt eu însumi se descoperă ochilor prin dragoste.”
  • Iubirea dintre două persoane ce se caută în vederea căsătoriei se numeşte iubire sponsală.
  • Sf. Grigorie de Nazianz – “căsătoria e cheia care deschide uşa către castitate şi iubirea perfectă.”
  • Vladimir Soloviov – iubirea nu aparţine speciei umane, ci persoanei.
  • Principiile moralei ortodoxe nu urmăresc asuprirea vieţii, ci eliberarea ei; bogăţia e preferată sărăciei, puterea slăbiciunii, iar bucuria tristeţii.
  • Adevărata şcoală a iubirii nu stă niciodată în a gusta fără măsură şi înainte de vreme tot ceea ce are să-ţi hărăzească mai târziu un legământ pe viaţă.
  • Iubirea adevărată este o floare rară în lumea noastră.
  • Exemplul vieţii rămâne totdeauna cel mai bun şi mai convingător dintre raţionamente.
  • Risipa duce la ruină, îngrădirea de sine la îmbogăţire trupească şi sufletească.
  • Un tânăr cu o viaţă castă nu este timid, un bigot, un autosugestionat care se pierde în faţa încercărilor, ci omul hotărât, plin de curaj, bărbat pe care biruinţele lui asupra sa îl fac capabil să înfrunte greutăţile vieţii.
  • După cum înfrânarea nu e împotriva naturii, nu e nici dăunătoare sănătăţii.
  • Natura spirituală a omului este şi ea natura noastră; ea nu este un lux în iconomia existenţei.
  • Ovidiu Papadima – “sfinţenia omului este un pisc, cea a naturii o realitate cotidiană. Sfinţenia omului este o dureroasă înfrângere de sine, a firii este o stare nativă, cu o singură rădăcină: puritatea (nevinovăţia). Sfinţenia naturii e un început, a omului e sfârşit.”
  • Kierkegaard – “precum lacul liniştit îşi are cauza sa adâncă în izvorul ascuns, nevăzut de ochii omeneşti, aşa şi iubirea omului îşi are izvorul ei cel mai adânc în iubirea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ar fi iubire, atunci nu ar exista nici lacul cel liniştit şi nici iubirea omului.”
  • Folclorul românesc – firea este încărcată cu sfinţenie datorită purităţii ei (neştiinţa ei de păcat), în opoziţie cu realităţile lumii căzute.
  • Firea nu poate răbda păcatul infidelităţii.
  • Poporul spune: “femeia ce trăieşte în fărădelege, pe unde umblă, pământul arde sub picioarele ei.”
  • Cei vechi se ocupau foarte mult de castitate şi deloc de pudoare.
  • A vorbi despre femeie (din sec. 4) = a face aluzie la castitate şi pudoare.
  • Exaltarea fecioriei a dus la desconsiderarea iubirii dintre soţi, considerată chiar primejdioasă pentru mântuire; unica dragoste posibilă în teologia Apusului era considerată cea datorată de om lui Dumnezeu.
  • Iubirea a fost astfel împărţită, fiind o prăpastie între cele două feluri ale ei. Fericiţi rămân doar cei ce se consacrau vieţii monahale; iubirea celorlalţi duce doar la moarte.
  • La sfârşitul Evului Mediu, printr-o puternică reacţie contra albigenzilor, o seamă de predicatori au pus într-o lumină favorabilă valoarea căsătoriei, iubirea fiind privită ca o stare de demnitate cu o sfinţenie particulară.
  • Enciclica papei Pius XI (Casti Connubii) – “comunitatea totală de viaţă” şi “căutarea perfecţiunii.”
  • Catolicii consideră că iubirea dintre un bărbat şi o femeie “are o rădăcină animală şi dă o floare spirituală.” (Gustav Thibon)

 

 

Pregătirea apropiată a tinerilor pentru Taina Căsătoriei

 

 

  • Chemarea nu exclude pregătirea, ci o presupune.
  • Faţă în faţă cu fecioria, Căsătoria nu e de mai puţină cinste în ce priveşte slujirea preoţească, căci e o taină a Împărăţiei cereşti.
  • Pregătirea spirituală e esenţial internă, fiind înainte de toate efort voluntar.
  • În tinereţe ispitele cele mai puternice sunt pe tărâmul vieţii senzuale, iar puterea sfinţitoare are cea mai mare înrâurire asupra voinţei.
  • Pietro Babina – “castitatea este obligatorie şi cea mai bună pregătire psihologică, fiind şi garanţia fizică necesară fidelităţii conjugale.”
  • Pregătirea deschide potirul inimii spre lucrarea harului şi face din suflet un vas curat, prielnic pentru acţiunea divină.
  • Părinţii sunt primii care au datoria să lămurească copiilor, după trecerea prin epoca pubertăţii, scopul căsătoriei. (J. Mausbach)
  • Pedagogia divină din viaţa satului s-a identificat cu legea românească.
  • Pentru români, legea neamului e de nedespărţit nu numai de conştiinţa lor, ci şi de fiinţa lor.
  • Toate datinile satului nostru aveau în vedere confreriile de tineri, de juni şi de fecioare, care aveau drept scop pregătirea pentru căsătorie.
  • În colindele pentru juni şi lioare, castitatea ca esenţă a iubirii sponsale nu apare numai ca virtutea virtuţilor, ci ca virtutea legii româneşti însăşi.
  • Pornofilia surpă pedagogia divină din familie şi din viaţa neamului.
  • Nesimţirea inimii împietrite este semnul morţii duhovniceşti, care face ca orice disciplină să-şi piardă valoarea şi eficienţa.
  • Inima este centrul fiinţei duhovniceşti, punctul de unde provine şi unde se întoarce toată viaţa duhovnicească.
  • Prin unirea minţii (“sediul” persoanei) cu inima pătrunde în credincios duhul, care înlătură orice fărădelege. Fără inimă, duhul e neputincios, viaţa creştină rămâne doar un ideal; fără minte, inima rămâne oarbă, lipsită de direcţie.
  • E. Popa – “O viaţă sănătoasă de mişcare şi activitate musculară, precum, şi igiena de mâncare şi îmbrăcăminte, este de mare folos unui regim de castitate; o viaţă de trândăvie, petrecută în visări şi lecturi erotice sau excese de mâncare şi băutură, nu poate decât strica.”
  • Din lumea spirituală vin impulsurile cele mai favorabile sănătăţii, curajului şi răbdării fizice.
  • Citirile bune din vieţile sfinţilor sunt de mare folos. A îmbina numaidecât citirea cu fapta nu trebuie să rămână un simplu îndemn.
  • Orice cunoştinţă trebuie să însemne şi o mică biruinţă de sine.
  • Mihai Bulacu – fără fapte bune, intelectul se obişnuieşte să plutească sfios pe deasupra vieţii, în loc să pătrundă cu energie şi să o domine.
  • Să nu lăsăm curiozitatea să ne biruiască voinţa, căci ea poate lucra mai rapid chiar decât inteligenţa şi să ne întineze mintea.
  • Imaginile care hrănesc închipuirea au o adâncă înrâurire asupra faptelor şi a statorniciei în credinţă a celui ce se pregăteşte pentru căsătorie.
  • Trezvia e o metodă de combatere a păcatului de la origine. Ea este atenţia continuă, prin care harul devine eficace, fiind o încordare interioară.
  • Forster – “cine vrea să progreseze şi nu e sigur de puterea lui, trebuie să lucreze la sporirea puterii lăuntrice şi să îndepărteze aţâţările din afară.”
  • Un mijloc eficace de a orienta imaginaţia în sens pozitiv este contemplarea icoanelor. Astfel se va naşte un dialog ontologic între Hristos, înfăţişat în icoană, şi credincios.
  • Icoana este o scară, o punte aruncată între viaţa aceasta şi cea de dincolo.
  • Credinţa este aceea care apără sufletul de primejdiile din lumea de jos.
  • Păcatul începe de fiecare dată prin căderea raţiunii din adevăr.
  • Credinţa are menirea de a readuce raţiunea pe poziţiile ei de rezistenţă.
  • Singura voinţă cu adevărat rodnică este aceea care izvorăşte din har.
  • Forster – “cine n-a purtat jugul lui Dumnezeu, acela poartă, conştient sau nu, jugul lumii de jos.”
  • Sufletul care nu este mişcat de Adevăr este lipsit de har.
  • Uneori tinerilor le este ruşine să-şi mărturisească sentimentele lor cele mai bune şi fac paradă de altele josnice, pe care de fapt nu le au. E tendinţa de a lua culoarea morală a mediului şi a lumii.
  • Forster – “cel mai bun mod de a te apăra este să ataci.”
  • Numai hotărârea neclinitită şi iubirea cuceritoare pot aduce izbânda într-o lume neputincioasă să-şi apere crezul şi idealul.
  • Exegeţii catolici actuali sunt împărţiţi în două tabere:

a)      “celibatul e o lege bisericească cu fundamentarea principală în N.T.”

b)      “la Pavel, ca şi în Evanghelie, nici o vorbă de celibat obligatoriu.”

  • Ortodoxia – familia e proba superioară a celui ce vrea să chivernisească Biserica (casa) lui Dumnezeu.

 

 

Femeia şi Căsătoria

 

 

  • Bărbatul este destinat să ducă greul luptelor vieţii şi să slujească altarului; femeia este predestinată iubirii (e atrasă să fie preoteasă în creaţie).
  • Înţelegerea Tainei Căsătoriei este mai aproape de inima femeii.
  • În iubirea femeii este prefigurată unirea pământului cu cerul.
  • Între îngeri şi femeie se cuprinde tot universul.
  • Femeia rămâne icoană a paradisului ce nu poate fi dat uitării.
  • Iubirea femeii e esenţa sufletului ei; e preoteasa iubirii, mireasă şi mamă.
  • Evdokimov – “dacă paternitatea este categoria vieţii divine, maternitatea este categoria religioasă a vieţii umane.”
  • La bărbat iubirea apare mai degrabă ca un talent, atitudinea lui faţă de iubire nu e universală; la femeie se arată mai adâncită în fiinţa ei, dându-i o nunaţă mai hotărâtă de originalitate şi amploare.
  • Femeia se dedică în întregime iubirii.
  • Femeia este mai capabilă decât bărbatul să se elibereze de impulsurile senzuale, să se înalţe în feciorie şi castitate.
  • Căsătoria creştină e locul în care Dumnezeu e de faţă şi sălăşluieşte în viaţa celor doi soţi.
  • De multe ori Hristos se adresează bărbatului prin sufletul femeii.
  • E. Nurger – “acolo unde castitatea femeii nu opune frâna sa, bărbatul se lasă dus de orice exces.”
  • Diadema curăţiei are o mare şi decisivă pondere în destinul vieţii conjugale şi în istoria popoarelor.
  • Bărbatul vrea ca femeia sa să fie mai sus decât el, fiindcă ţine să se ridice deasupra lui însuşi, într-un elan de desăvârşire spirituală.
  • Bărbatul se poartă cu femeia sa cum se poartă cu ceea ce are mai de preţ în sine, cu propriul său suflet şi cu propria sa conştiinţă.
  • Femeia nu se îngrijeşte de ceea ce trebuie să facă, ci de ce trebuie să fie.
  • Femeia aduce cu sine în cămin setea liniştii eterne. Ea e fiinţa ce dăruieşte şi se dăruieşte, fiinţa care se roagă în tăcerea nopţii sfinte.
  • Leon Bloy – “cu cât o femeie e mai sfântă, cu atât e mai mult femeie.”
  • Fecioara Maria e modelul suprem al dăruirii de sine, ca şi al neprihănirii întru sfinţenie, pe când Eva este modelul decăderii.
  • Femeia în catolicism, mergând pe linia teologiei lui Toma d’Aquino, este o fiinţă degenerată şi păcătoasă. Ea e “prin natură inferioară bărbatului.”
  • Numai bărbatul este acela care se ridică până la Dumnezeu.
  • Fer. Ieronim – “femeia este poarta diavolului, calea nelegiuirii” (ianna diaboli, via iniquitatis)
  • Toma d’Aquino o consideră pe femeie chiar diavol (“diabolum mulierum accipium”).
  • Conciliul II Vatican nu vorbeşte de rolul femeii în constituirea familiei sau în realizarea căsătoriei ca taină.. ea e doar “fântâna vieţii” (fons vitae), cea care furnizează materia (aluatul) pentru Cel ce se întrupează.

 

Problemele conjugale

 

1. Datoriile soţilor în căsătorie

  • Căsătoria creştină este eternă şi de nedesfăcut.
  • Evanghelia ne descoperă viaţa absolută, în care nu găsim nimic relativ.
  • Alexei Homiakov – prin caracterul ei obiectiv, taina este extensiunea eclesială, văzută, a Mântuitorului înviat.
  • Numai căsătoria întemeiată pe iubire şi libertate se distinge ca o taină divină.
  • Devotamentul se afirmă, în căsnicie, mai ales prin dăruirea de sine şi jertfelnicia unui soţ în raport cu celălalt.
  • Cine nu ajunge până la devotament, acela nu iubeşte.
  • Căsătoria nu cunoaşte decât o singură definiţie a datoriei: când iubeşti, îţi porunceşti singur, ţie însuţi.
  • Credincioşia nu este doar exterioară, ci şi o fidelitate a inimii, pentru păstrarea ei fiecare soţ va face ceva împotriva lui însuşi, a dificultăţilor şi tendinţelor lui, într-o luptă fără zăgaz (J. Viollet).
  • Căsătoria nu este un simplu dans şi nici chiar un legământ pe viaţă, ci e o alianţă pentru veşnicie.
  • Trebuie să ieşi din tine şi să înţelegi gândurile, dorinţele şi trebuinţele fiinţei iubite.
  • Soţii să nu vadă crucea fără înviere şi nici poruncile fără fericiri.
  • Uniunea inimilor nu poate creşte decât prin primirea cu bucurie a tuturor sacrificiilor implicate în viaţa celor doi.
  • Crucea atacă cruzimea voinţei noastre şi egoismul nostru exaltat.

 

Sinteză realizată de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Mărturie a sfințeniei și ajutorului Părintelui Ilie Lăcătușu

De multe ori am spus celor din jurul meu despre sfințenia și ajutorul Părintelui Ilie Lăcătulu, dar niciodată nu am scris lucrurile acestea, spre rușinea mea; astăzi, însă, m-am hotărât să dau și mărturie scrisă despre minunile și ajutorul primit de mine, nevrednica și păcătoasa, de la iubitul Sfânt Ilie Lăcătușu.

Când eram studentă în București, din mila Domnului și a Sfinților Săi, am avut fericita ocazie să mă aflu în preajma moaștelor Părintelui Ilie Lăcătușu, la foarte scurt timp după ce trupul lui a fost mutat la înmormântarea preotesei; dar nu numai atât, am mai avut și marea onoare să fiu prietenă cu fiica cea mică a Părintelui, doamna Sabina-Maria, o femeie deosebită care a avut un impact puternic în viața mea.

Imediat după ce a fost înmormântarea doamnei preotese și s-a constatat neputrezirea trupului Părintelui, când nepotul acestuia a chemat preotul din nou la raclă, din mila proniei divine am ajuns și eu acolo împreună cu ei. Cunoștințele mele despre moaște, canoane și celelalte lucruri legate de acestea erau foarte limitate, ceea ce a făcut ca mirarea mea să fie cu atât mai mare, dar și Părintele să lucreze și să ajungă cât mai adânc în sufletul meu cel păcătos.
Read More

Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii I

Pr. Prof. Ilie Moldovan

 – recenzie –

 

Teologia iubirii I îşi poartă cu demnitate numele, deoarece este o analiză profundă a tuturor aspectelor iubirii. Pr. Ilie Moldovan începe meditaţia sa cu reliefarea Tri-unităţii divine, ca principiu absolut al căsătoriei. Urmează analiza lucrării energiilor divine în Taina Căsătoriei şi a Revelatorului iubirii divine, care este Sf. Duh.

O mare parte a volumului este de natură antropologică, arătând iubirea paradisiacă, erosul în existenţa adamică şi stricăciunea adusă de acesta. O parte importantă o constituie analiza darurilor Sf. Duh (adevărul, frumuseţea, contemplaţia, bucuria şi pietatea). Partea finală se ocupă cu principiile iubirii conjugale şi oferă câteva anexe, din care amintim: Iubirea la Sf. Părinţi, Eros şi natură (în antichitate şi în actualitate) şi Dorul-iubire în cântecul popular românesc.

Destinul lumii atârnă de răspunsul pe care creştinii de astăzi îl dau chemării lui Hristos. Se pot foarte bine identifica păcatele şi suferinţele culturii şi ale civilizaţiei moderne. Destinul depinde de iubirea cosmică a sfinţilor. Hristos-Domnul traversează drumul istoriei prin paşii acestor sfinţi (soţi într-o familie creştină).

Un lucru rău nu se poate schimba de la sine în bine. Biruinţa asupra răului noi creştinii o dobândim prin Cruce. Nouă ne revine intenţia şi efortul, Mântuitorului iniţiativa şi triumful. Tot ceea ce ni se cere este să ne însuşim spiritul victoriei supreme a Mântuitorului. În Crucea Domnului se află izvoarele Împărăţiei.

Semnalul părintelui către noi este: “Dispare natura şi ne piere neamul!” şi el arată că natura se stinge fiind atinsă de stricăciunea de care suferă etnicul. Pierderea universală a sfinţeniei minimalizează şi desfigurează iubirea, până la nivelul simplei afecţiuni fiziologice. În condiţiile unei democraţii a plăcerii, natura nu poate decât să piară.
Read More