Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

Încep această mărturisire cu rugămintea adresată Sfântului Nectarie, ocrotitorul familiei mele, dar și Sfântului Efrem cel Nou și celorlalți sfinți cărora m-am rugat și am primit de la ei ajutor de nenumărate ori, să nu fie supărați pe mine pentru întârzierea consemnării în scris a acestei mărturii…

Numele meu este Larisa, sunt din Brașov și am 27 ani. Nu am avut o viață prea ușoară până acum și pot spune ca am trecut prin multe până la această vârstă: am trăit într-o familie cu un tată alcoolic, lângă care eu cu mama și cu sora mea mai mare cu 11 ani nu am avut o viață prea bună; părinții mei nu erau credincioși, nu știau ce înseamnă credința, deși mama este o femeie minunată, de o blândețe rară.

Credința în Dumnezeu am aflat-o de la nășica mea, cu care mergeam mereu la biserică. În familie la noi erau scandaluri cumplite, trăiam într-o atmosferă de înjurături cumplite la adresa Sfinților și a lui Dumnezeu. Anii au trecut, iar sora mea, la vârsta de 22 de ani (în 1997), a făcut o depresie cumplită și a avut o tentativă de suicid, aruncându-se în gol de la etajul cinci. Pe atunci eu aveam doar 11 ani și am fost cea care am văzut-o pe sora mea prăbușită în grădina blocului. Au urmat momente cumplite. A rămas țintuită la pat, paralizată de la mijloc în jos, lucru cumplit pentru ea, mai ales că era coregraf de meserie, iar baletul era viața ei, dar Dumnezeu nu a vrut ca ea să-și piardă sufletul, ci să se mântuiască prin această cruce. Au urmat operații, situații nenumărate în care viața ei se agăța de un fir de păr; împreună cu mama, Elena, am îngrijit-o pe sora mea, am iubit-o și am stat clipă de clipă lângă ea.

Copilăria mi-a fost umbrită și nu am fost ca un copil normal. Tata a continuat să bea, să facă scandal, practic în casa noastră era un iad, dar totuși această cumpănă prin care a trecut familia l-a făcut să afle că există Dumnezeu. Sora mea a trecut prin momente dificile, dar nu s-a lăsat și a absolvit o facultate, de limbi străine, dădea meditații la engleză în condițiile în care avea tensiune foarte mare (200), a luptat mult pentru viața ei; îmi aduc aminte că după ce s-a petrecut incidentul mă rugam Maicii Domnului și Sfintei Parascheva, plângând în hohote, să nu-mi ia sora, care însemna foarte mult pentru mine; chiar dacă diferența de vârstă dintre noi era foarte mare, noi am avut o relație cum rar mai întâlnești azi între frați.

Din păcate, în anul 2005, pe 1 martie, sora mea a făcut comoție cerebrală, iar pe 2 martie ea a murit, dar împăcată cu Dumnezeu. Tot eu am fost cea care a găsit-o în agonie și am încercat să o scot din ghearele morții, ca de alte multe ori, dar de data aceasta nu am reușit. Dumnezeu să o odihnească!

Sora mea a avut o evlavie deosebită, cât a fost bolnavă, față de Sfântul Nectarie; a primit ulei sfințit din Eghina și se dădea mereu cu el acolo unde avea dureri sau pe picioarele ei de fostă balerină, care acum erau inerte și deformate. Dându-se cu ulei de la Sfântul Nectarie, la un moment dat s-a terminat și a pus sticluța sub pernă. După un timp, ea a scos sticluța și reapăruse ulei în ea! Mare minune! Mari sunt Sfinții lui Dumnezeu și mare este puterea lor!

După ce sora mea a murit, în mine s-a schimbat ceva… eram de ceva timp o adolescentă rebelă care deși în suflet păstrasem credința în Dumnezeu, cădeam și în extrema cealaltă. Se apropia bacalaureatul iar eu nu mai mergeam la școală, deși întotdeauna mi-a plăcut cartea și-mi doream să realizez ceva în viață. Păcate făceam cu duiumul, începusem să o iau pe alte căi, dădeam în cărți, ghiceam în cafea, eram preocupată de tot ceea ce este ocult, dar nu îmi găseam drumul în viață. Spre surprinderea tuturor am luat bacalaureatul, după ce am învățat doar o săptămână înaintea lui, chiar cu notă foarte mare, respectiv media 9, iar la limba română am luat cea mai mare notă din liceu, deci ambiție aveam. Am intrat la Facultatea de Psihologie, dar eram într-o depresie foarte mare și într-o derivă totală; nu-mi găseam locul, liniștea, practic slujeam la doi domni…

La vârsta de 21 de ani am întâlnit un om minunat, care acum este soțul meu. Acesta m-a liniștit, m-a temperat, eu fiind o fire impulsivă cu un caracter coleric. Sfântul care pe mine m-a întors cu adevărat la credință acum 3 ani, deși credeam și înainte în Dumnezeu, este Sfântul Fanurie, căruia îi mulțumesc din tot sufletul.

Am primit în dar de la mama mea, care acum este, cred, cea mai credincioasă persoană pe care eu am cunoscut-o vreodată, o carte cu minunile săvârșite de Sfântul Nectarie în România. După ce am citit-o, în mine s-a schimbat ceva, am devenit un alt om, acest Sfânt m-a făcut să fiu altfel și a făcut nenumărate minuni în viața mea. La un moment dat mi-am găsit un loc de muncă, la care am acceptat să mă duc deși mândria nu prea îmi dădea pace, dar trebuia având în vedere că hotărâsem să facem cununia religioasă în acel an și aveam nevoie de bani; m-am angajat în noiembrie și nunta era programată pe 26 august, chiar în ajunul sărbătoririi Sfântului Fanurie, deși pe moment nu-mi dădusem seama de aceasta.

De 6 ani trăiam în concubinaj, dar nu reușeam să rămân gravidă. Înainte cu 3 luni de nuntă am aflat că sunt însărcinată, nu mi-a venit să cred, efectiv era o minune (cred că Dumnezeu se milostivise spre noi văzând că nu mai vrem să trăim în păcat și ne cununăm ca niște creștini cu frică de Dumnezeu). La început mi-a fost foarte greu, mi-era foarte greață și aveam o stare de rău permanentă, dar am început să mă dau cu ulei de la Sfântul Nectarie și de la Sfinții Mucenici de la Aiud și acea stare mi-a trecut în câteva zile. În luna a patra de sarcină am avut o sângerare și m-am dus la doctor. După o serie de analize am aflat că am 2 microbi care îmi puneau sarcina în pericol, iar doamna doctor când a văzut rezultatul s-a mirat cum de am rămas însărcinată, pentru că acești microbi nu lasă o sarcină să se formeze. Au urmat luni foarte grele, pastilele pe care le luam pentru iminență de avort îmi făceau foarte rău, tremuram toată și nu puteam sta în picioare, iar în plus aveam contracții mari înca de la 4 luni, dar bebelușul se dezvolta foarte bine. Nu trecea zi să nu ung burtica cu ulei de la Sfântul Nectarie și de multe ori adormeam cu icoana lui pe burtică.

Lunile au trecut cu greu, iar în luna a șaptea de sarcină am răcit foarte tare; atunci am auzit prima dată de Sfântul Efrem, tot mama este cea care mi-a povestit de el. Eram răcită și am sunat-o pe doctorița mea, dar nu mi-a răspuns la telefon. I-am trimis un e-mail dimineața, rugând-o să-mi spună ce să fac, având în vedere că luam și foarte multe antibiotice pentru microbii respectivi, dar ea nu mi-a răspuns. După-masă am citit Acatistul Sfântului Efrem cel Nou pentru prima dată în viața mea și nici nu l-am terminat bine că am și primit e-mail cu ce medicamente trebuie sa iau. M-am rugat mult să-mi treacă răceala, să nu mai iau atât de multe medicamente. Îmi era teamă, că de obicei o raceală durează la mine două săptămâni, dar a fost prima dată când a trecut în 2-3 zile. De atunci citesc zilnic Acatistul Sfântului Efrem cel Nou.

Se apropia termenul să nasc, dar eu nu aveam nici un simptom. Cu 3 zile înainte să nasc am aflat că nu pot naște natural, căci la un ultim control s-a descoperit că aveam un col uterin foarte lung, ceea ce nu permitea declanșarea nașterii. Am născut prin cezariană un băiețel minunat, Maximilian Nectarie, sănătos, neafectat de problemele mele, în ziua Sfinților Trei Ierarhi (30 ianuarie) și l-am adus acasă în ziua praznicului Întâmpinării Domnului. Îi mulțumesc lui Dumnezeu!

A fost greu la început, copilul nu făcea diferența între zi și noapte și nu dormea noaptea deloc; uneori simțeam că cedez, dar mă rugam neîncetat și copilul, la vârsta de 3 săptămâni și-a revenit. Acum are 5 luni și jumătate și sunt cea mai fericită mămică pentru ce am primit de la Dumnezeu. Toate au fost cu purtarea Lui de grijă: dacă nu mă angajam în acea lună, nu primeam îndemnizație, pentru că nu aveam vechimea necesară, iar daca mă angajam cu două săptămâni mai târziu, la fel, căci la două săptămâni după ce am intrat în concediu prenatal, firma s-a închis. Nimic nu a fost întâmplător și faptul că Sfinții aceștia minunați nu m-au lăsat nici o clipă și au fost mereu lângă mine, îndrumându-mă pe calea buna, mă fac să mă întreb: le voi putea vreodată mulțumi așa cum se cuvine? Nu, niciodată! (însă mă voi strădui mereu). Nu a existat vreodată, când am avut un necaz mai mare sau mai mic, Sfântul Nectarie și Sfântul Efrem să nu mă ajute. Până și faptul că pruncul meu seamănă cu surioara mea perfect, lucru pe care mi l-am dorit foarte mult, este o minune. Adesea simt că-i supăr pe Sfinți și știu că sunt mâhniți din pricina păcatelor mele, dar sper să mă ierte și să mă ajute să fiu mai bună.

Acum câteva luni mi s-a îndeplinit un vis, acela de a-mi deschide un magazin. Cu eforturi financiare foarte mari din partea mamei mele am reușit acest lucru și am promis Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul, părintelui Arsenie Boca, Sfântului Efrem cel Nou și celorlalți Sfinți că dacă reușesc să-l deschid, voi face o donație în numele lor. Am deschis magazinul și treaba nu merge, nu am reușit nici să-mi țin promisiunea și am intrat în niște datorii mari și efectiv nu știu pe ce drum să o apuc sau ce să fac și sper să mi se lumineze mintea și să înțeleg ce trebuie să învăț din asta. Îmi pun o sumedenie de întrebări la care nu găsesc răspuns: oare s-au supărat Sfinții că nu am reușit să fac ceea ce am promis? Nu știu, probabil voi afla cu timpul, căci nimic nu este întâmplător. În ultima vreme mi-e tare greu, parcă nu reușesc să fac nimic și uneori cad în deznădejde, dar mă voi ridica mereu, așa cum m-am ridicat de fiecare dată. Maica Domnului și Sfințișorii nu m-au lăsat niciodată!

Doamne, minunat ești întru Sfinții Tăi și minunate sunt lucrurile Tale. Mulțumesc din inimă pentru tot ajutorul dat, deși eu nu merit nici să ridic ochii spre cer, dar Tu ești bun și milostiv și nu ne lași! Îți mulțumesc din tot sufletul pentru copilașul meu, Maximilian Nectarie!

 Roman Larisa

Mă numesc Elena și sunt din Brașov. Mulțumesc bunului Dumnezeu, Măicuței Domnului, Sfântului Efrem cel Nou, Sfântului Nectarie și tuturor Sfinților că m-au vindecat de o tuse care a durat câțiva ani. Dimineața când mă sculam, tușeam foarte urât timp de o oră; îmi era rușine Duminica și în sărbători, la Sfânta Liturghie, cât de urât tușeam. Am încercat tot felul de ceaiuri, medicamente, dar în zadar.

Am citit Paraclisul Sfântului Efrem cel Nou timp de 40 de zile, Acatistul Sfântului Nectarie îl citeam aproape zilnic și iată că Sfințișorii m-au vindecat de tuse. Nu am cuvinte să le mulțumesc pentru vindecare. Toata viața am să mă rog lor și le voi mulțumi.

Sfântul Efrem cel Nou a mai făcut o minune în familia mea, cu măicuța mea, care este în vârstă de 85 de ani. Mămica mea avea o bubă la un ochi, o durea foarte tare și a trebuit să merg la doctor cu dânsa. Înainte de a merge la doctor am citit Acatistul Sfântului Efrem cel Nou și l-am rugat să nu fie probleme și să nu fie cancer. Mare mi-a fost bucuria să aflu că măicuța mea avea doar o conjuctivită. Doamne, cât de mult i-am mulțumit Sfântului Efrem cel Nou, Sfântului Nectarie și tuturor Sfinților!

 Elena din Brașov

Cum l-am cunoscut eu pe părintele arhimandrit Justin Pârvu, omul lui Dumnezeu?

În 13 ianuarie 2008, am participat, alături de soţia mea, Ioana-Alina, la o nuntă în Suceava, în calitate de naşi. A doua zi, cu mila lui Dumnezeu, ne-am închinat la Iaşi Cuvioasei Parascheva, apoi am pornit spre mănăstirea Petru-Vodă, cu gândul de a-l cunoaşte şi a lua binecuvântare de la părintele Justin Pârvu.

Am ajuns la mănăstirea Petru-Vodă pe la ora 10 seara. Deja părintele Justin nu mai primea pe nimeni, odihnindu-se înainte de slujba Utreniei (care începe la ora 1). Am dormit puţin în maşină şi ne-am trezit în sunet vesel de clopote. Ne-am dus către chilia părintelui Justin şi l-am întâlnit tocmai când ieşea, cu pas sprinten, spre a merge la slujbă. Înainte de a spune noi ceva, părintele ne-a invitat: haideţi să mergem să ne rugăm la templu, folosind cuvântul templu pe un ton glumeţ, care te cucerea prin dragostea pe care o iradia. I-am spus că participăm bucuroşi la slujbă şi că am dori la terminarea ei să stăm de vorbă cu sfinţia sa, măcar câteva minute, căci apoi urmează să plecăm către Grecia, unde locuiam în acea perioadă. Nu am apucat să îi spunem părintelui Justin nici măcar cum ne cheamă.

Pe la ora 5 dimineaţa, s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, iar părintele Justin ne-a primit în chilia sa. A luat cuvântul şi a vorbit aproximativ cinci minute, în care acest mare sfânt al neamului nostru a dat răspuns la toate problemele, nedume­ririle, necazurile, frământările noastre. Ştia totul despre noi şi mai ales ştia, cu harul lui Dumnezeu, care este rezolvarea tuturor problemelor noastre. După 5 minute, m-a întrebat dacă vreau să îl mai întreb ceva. Eu am zâmbit şi am spus: Nu, părinte, totul este foarte clar.

De la finii noştri am primit două cărţi ca dar: Întoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide şi Viaţa părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ambele apărute prin strădania obştii minunate a mănăstirii Diaconeşti din judeţul Bacău. În puţine zile le-am citit pe ambele. Era prima dată când auzeam de martirii din închisorile comuniste. După câteva săptămâni l-am cunoscut pe domnul Stelian, directorul editurii Stupul Ortodox din Tesalonic, un om al lui Dumnezeu, misionar şi puternic ancorat în Tradiţia Sfinţilor Părinţi, care încă din tinereţea sa a făcut multă misiune, ca laic ortodox, în închisorile din Grecia, aducând cuvânt de mângâiere celor întemniţaţi. Domnul Stelian şi-a manifestat dorinţa de a fi tradusă în limba greacă o carte despre pătimirile îndurate de români în închisorile comuniste. Atunci i-am spus de cartea Mărturisitorului Ioan Ianolide şi am purces la traducerea ei, după ce, bineînţeles, am luat binecuvântare de la părintele Justin.

Tot timpul cât a durat această lucrare (3-4 luni), am simţit că era cineva lângă mine care mă în­tărea, mă bucura, mă odihnea, mă încuraja. Nu ştiu cine a fost, dar ştiu că a fost de la Dumnezeu. Cartea aceasta a apărut în limba greacă în 2009, iar efectul ei a fost răsunător, mulţi greci îndră-gindu-i foarte tare pe Marii Mucenici din în­chisorile comuniste din România. Unul dintre ei, Dimitrie din Veria, tată a 5 copii, a învăţat pe de rost pagini întregi din această traducere, având o foarte mare evlavie faţă de Mucenicul Gheorghe Jimboiu, în special, şi faţă de toţi Noii Mucenici Români în general.

După câteva luni, a urmat o a doua traducere, Deţinutul profet, tot a lui Ioan Ianolide. În urma acestor apariţii, domnul Haralambos Bousias din Atena, profesor universitar de chimie şi im-nograf oficial al Patriarhiei Alexandriei şi a celei a Ierusalimului, un om care a scris peste 1000 de slujbe închinate diverşilor sfinţi din toate neamu­rile ortodoxe, a alcătuit o slujba de priveghere: Vecernie Mare, Utrenie cu canoane şi Paraclis, în cinstea Sfinţilor din închisorile comuniste, care în curând va vedea lumina tiparului şi în română.

Încă din anul 2011, în data de 14 mai, considera­tă de părintele Justin Pârvu ca data de pomenire a Sfinţilor din închisorile comuniste din România, în peste 30 de locuri din Grecia, Sfântul Munte Athos, SUA şi Africa (Kongo), se săvârşeşte slujbă de priveghere. Există chiar voci în Sinodul Greciei care cer cu insistenţă canonizarea acestor mari sfinţi români, aşa cum s-a făcut şi în Rusia.

Acum, odată cu trecerea întru sfinţenia veşnică a raiului a părintelui Justin, sunt sigur că este din ce în ce mai aproape de noi canonizarea celor care, în condiţii de tortură inimaginabilă, au fost mai tari ca munţii şi nu s-au lepădat de Hristos, ci au murit pentru dragostea Lui.

Tot în anul 2009, am ţinut o conferinţă în oraşul Patras (Grecia), la biserica Sfântul Ierarh Nicolae, la invitaţia unui tânăr teolog, părintele Anastasie Goţopulos, care a scris o carte minunată intitula­tă Rugăciunea cu ereticii, pe care am tradus-o în limba română şi va apărea în curând, fiind cel mai bun studiu de drept canonic în care este dezvălui­tă urâciunea sincretismului contemporan.

La această conferinţă, au participat aproxima­tiv 85 de oameni, cărora le-am istorisit cum au pătimit pentru Hristos românii din închisorile şi lagărele comuniste şi cum s-au sfinţit întru Duhul mulţi dintre ei. M-a impresionat că toţi cei pre­zenţi şi-au cumpărat apoi cartea lui Ioan Ianolide. Au fost familii care au luat mai multe exemplare, pentru a putea citi cartea concomitent toţi.

Toţi grecii cu care am discutat despre acest sub­iect al martiriului din închisorile comuniste au spus că, citind o astfel de carte-mărturie, un lucru este clar: TREBUIE SĂ ÎTI SCHIMBI VIATA, căci viaţa adevărată nu este cea căldicică, cu patimi şi lipsită de pocăinţă, ci Viaţa este Hristos, Căruia nu îi plac nici leneşii, nici fricoşii, nici trădătorii.

Am dat mărturia de mai sus nu din mândrie, ci cu bucuria recunoştinţei de a fi fost făcut părtaş de către părintele Justin la o lucrare sfântă, spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui.

Credincioşii din Patras au strâns bani şi a fost făcută o raclă de aur şi argint, în care a fost aşezat capul unui Mucenic de la Aiud care fusese tăiat cu pânza de circular. Această raclă se află acum în Osuarul de la Aiud, pe care părintele Justin îl con­sidera ca fiind cel mai sfânt loc din România, iar eu îl consider ca poarta raiului neamului românesc. Când am dus acest cap de Mucenic pus în raclă la părintele Justin, l-a ţinut mult timp în braţe şi a spus: Păi, să mai facem din astea!

Înainte de a pleca la Domnul, părintele Justin mi-a dat binecuvântare de a traduce în limba greacă o carte minunată – Ne vorbeşte părintele Justin. Prin ea mulţi greci îl vor cunoaşte pe pă­rintele Justin şi sunt sigur că poporul grec va avea un cuvânt greu de spus în canonizarea Sfinţilor din închisorile comuniste.

De ce a fost numit părintele Justin Pârvu voievo­dul Ortodoxiei româneşti? A fi voievod înseamnă să fii stăpân, să ai ultimul cuvânt, să fii ascultat de toţi. Părintele Justin a fost stăpân pe sufletul său, cu toate că mulţi, în închisore şi în afara ei, au încercat să îl facă să îşi vândă sufletul, însă fără succes. A avut ultimul cuvânt în faţa celor care l-au duşmănit, căci el, prin moarte a pornit către sfinţenie, iar semnele acestei sfinţenii le-am văzut cu toţii cei care am participat la înmormântarea lui, iar acesta este doar începutul acestor semne. Mulţi şi-au dorit ca părintele Justin să moară, exact ca cei care şi-au dorit ca Iisus să moară. Însă Viaţa nu moare, harul nu se stinge, Iubirea nu poate fi biruită.

Avem încă un mare rugător în ceruri pentru neamul românesc şi nu numai. Dacă trupul său a fost biruit de cancer, iată că după moarte din ochii şi din mâinile lui a izvorât mir. Cum se poate dintr-un trup de canceros să izvorască mir? Părintele Justin a fost şi va rămâne în veci un scump sălaş al Sfintei Treimi!

De la părintele Justin am învăţat să nu ne temem, căci biruinţa este şi va fi a lui Hristos. Discutam acum câteva zile cu părintele Augustin de la Aiud şi îmi spunea: să nu ne temem, căci puterea este de partea noastră, noi avem harul lui Hristos, iar duşmanii Lui nu pot să ne facă absolut nici un rău; orice ar încerca să ne facă, e un bine pentru noi, iar cel mai mare bine ar fi ca într-o zi să ne facă MUCENICI!

 Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

 Întâmplarea a avut loc acum aproximativ un an şi a avut mai multe etape. Am început să particip la Olimpiada Naţională de Geografie încă din clasa a VIII-a, cu rezultate bune datorită unei colaborări rodnice cu profesorul meu de Geografie, domnul Ion Răduţă de la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din municipiul Sf. Gheorghe, judeţul Covasna. Îmi doream mereu să ajung la etapa internaţională şi, deşi îndeplineam toate condiţiile de a participa, rămâneam sub linie, echipa fiind deja formată dinainte ca eu să încep a participa, cei din lot fiind cu un an mai mare şi având o şansă mai mare ca mine de a fi selecţionaţi.

Deşi mi s-a spus că nu mai pot fi aleasă, am încercat în fiecare an, dar şansele erau minime. Şi astfel am ajuns în clasa a XII-a, în care nu se mai ajunge la o etapă superioară celei naţionale decât având o experienţă anterioară ca olimpic. În mod logic trebuia să renunţ. Dar, spre bucuria mea, exact în acel an, l-am cunoscut pe Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Mi-am pus toată speranţa în el, m-am rugat din răsputeri să mă ajute şi am continuat să mă pregătesc.

La Olimpiadă, în ultimul moment şi sunt sigură că datorită ajutorului Sfântului Ioan, am avut o şansă mai mare şi în final am reuşit, fapt la care nimeni nu se aştepta. Greul însă abia după aceasta a urmat, deoarece era enorm de învăţat, toată Geografia, de la A la Z, şi probe practice pentru care nu aveam cum să ne pregătim, era nevoie de multă inspiraţie.

Nu s-a mai întâmplat, cel puţin în lotul olimpic al României, ca cineva să fie în primii trei şi să ia aur de la prima participare; tot ceea ce îmi doream era să nu trag, în vreun fel, echipa în jos, alte ambiţii pentru mine fiind „imposibil” de atins. Dar în sufletul meu îmi doream o medalie, dar la aur nu avea curajul să mă gândesc şi îl rugam pe Sf. Ioan să mă ajute să învăţ, să fiu vrednică de un premiu cât mai mare, pe care să-l merit, un premiu cât crede el de cuviinţă.

Probele s-au desfăşurat în Köln (Germania), în perioada 21-27 august 2012, au fost destul de dificile şi solicitante, iar competiţia a fost aprigă. Speram să prind ultima medalie, dar eram liniştită, deşi nu îmi puteam explica cum, deoarece sunt în general emotivă. Dar pe tot parcursul concursului am fost de un calm ce nu îmi este caracteristic în momente atât de tensionante.

A sosit şi premierea, iar aurul se premia la Filarmonică, însă nu se ştia clasamentul, iar restul medaliilor erau date într-o sală dintr-un hotel. Trebuie precizat că, fiind sute de participanţi din toate colţurile lumii (Japonia, Australia, Mexic, Nigeria ş.a.) şi rezultate foarte apropiate, se oferă la astfel de competiţii aur la primii 10 câştigători, la următorii 10 argint şi tot aşa, astfel încât aproximativ 5% dintre participanţi sunt premiaţi.

Înainte să se ofere aurul primilor clasaţi a fost un concert, pe care l-am ascultat fără prea multe emoţii, iar în timpul unei melodii, în locul unde se afla orchestra mi-a apărut chipul Sfântului Ioan Maximovici, exact ca în icoană, zâmbindu-mi. A durat doar câteva secunde, însă înainte nu mă gândisem la el, deci nu a fost vreo închipuire. Atunci mi-am adus aminte de Sfântul Ioan, i-am mulţumit din inimă pentru tot şi l-am rugat să-mi dăruiască ceea ce crede că merit.

Imediat după concert a început premierea şi, spre surpriza mea, am primit medalia de aur, mai exact aur decernat primilor trei. Sfântul Ioan Maximovici mi-a dat titlul care e mai mult decât aş fi putut eu realiza şi merita vreodată fără ajutorul şi rugăciunile lui, titlul de cea mai bună geografă din lume.

Primul lucru pe care am vrut să-l fac când m-am întors acasă a fost să cumpăr o icoană cu Sfântul Ioan Maximovici, însă nu am găsit şi tare m-am mâhnit. Dar icoana a sosit în dar tocmai de la cel care m-a susţinut mereu, de la profesorul meu de Geografie, iar acum medalia de aur stă la loc de cinste, la icoana celui căruia îi aparţine. Tot ceea ce am realizat nu aş fi fost în stare niciodată a împlini fără ajutorul Sfântului Ioan Maximovici, căruia îi mulţumesc din toată inima.

 Sf. Gheorghe, 2 iulie 2013,

la praznicul Sfântului Ioan Maximovici