Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

O poezie minunată … cu autor necunoscut cel puțin nouă, dar sigur nu și lui Dumnezeu

         DIALOGUL

 Iisus PantocratorIcoană de pe peretele exterior al mănăstirii Rila din Bulgaria

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul;
Comunicăm febril, dialogăm
Şi, prinşi de-acest vârtej, prea des uităm
Că mai avem un fir direct cu Cerul.

Pământul ne-a rămas parcă prea mic
Căci anulând distanţe, cu-ndrăzneală,
Vorbim mai mult, spunând ades… nimic,
Ne-apropie omniprezentul „clic”
Dar ne despart prăpăstii de răceală.

Sunăm să cerem şi să oferim,
Avem agenda supraîncărcată
Cu prieteni, cunoscuţi sau anonimi
Şi-n dialog steril ne irosim
Iar linia spre Cer e neglijată.

Tatăl ceresc aşteaptă răbdător
Să-L mai chemăm, să-I spunem ce ne doare,
Să-I cerem, cu credinţă, ajutor,
Să-I mulţumim că e îndurător,
Să-L lăudăm în sfântă închinare.

E dialogul binecuvântat
Stând în genunchi, avem conexiune
Cu Cerul, niciodată ocupat,
Cu Cerul ce răspunde garantat,
Cu Ceru-n dialogul rugăciune.

Mereu deschis, mereu având semnal
Şi peste tot având acoperire,
Acest serviciu unic e vital
Iar dialogul, strict spiritual,
Ne-mbogăţeşte în dumnezeire.

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul
Dar, prinşi de-acest vârtej, să nu uităm
Că doar stând în genunchi înaintăm,
Dialogând neîncetat cu Cerul.

Un preot mărturisitor din Grecia se închină Cuviosului Justin Mărturisitorul

Părintele Anastasios Gotsopoulos – predică spre slava Noilor Mucenici din închisorile comuniste

 

Părintele Anastasie Gotsopoulos a predicat, în catedrala din municipiul Sf. Gheorghe, în Duminica vindecării demonizaților din Gadara, referindu-se și la Cuviosul Justin Mărturisitorul, la al cărui parastas de 40 de zile a venit special din Patras, Grecia. De asemenea, el a dat mărturie despre sfințenia părintelui Ilie Lăcătușu de la București.

Părintele Anastasie este și autorul lucrării fundamentale lucrării fundamentale Rugăciunea în comun cu ereticii (abordare a practicii canonice a Bisericii), care este în curs de apariție la Editura Predania, în traducerea pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu.

Această lucrare aduce la lumină multe din meandrele întunecate ale panereziei ecumenismului, care este susținut, din păcate, și de unii ortodocși fără coloana vertebrală a Tradiției Sfinților Părinți ai Bisericii Unice a lui Hristos, care este Sfânta Ortodoxie.

Dumnezeu să îi dea sănătate părintelui Anastasie, soției și celor 4 copii ai lor și să îl ocrotească în lucrarea mărturisitoare pe care o săvârșește, spre slava Preasfintei Treimi.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

 

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Îndreptar de Spovedanie alcătuit de Sfântul Mucenic și Mărturisitor Valeriu Gafencu

CE ESTE PĂCATUL?
Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu, călcare voită sau nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, dispreţuire, defăimare, nerecunoaştere adusă fiinţei Dumnezeieşti, dintr-un sentiment egoist. Păcatul este necredinţă şi neîncredere în Dumnezeu, în legea Lui şi prea multă credinţă şi încredere în sine, până acolo ca omul să-şi fie singur lege, pentru că de îndată ce ai călcat Legea lui Dumnezeu ai urmat o altă Lege, fie a ta, fie a diavolului.
Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată şi toate bătăile primite. Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou. Acum, însă, nu mai sunt bătute de cei ce-L defăimau şi strigau: „Să Se răstignească, să Se răstignească…”, acum Îi sunt administrate de cei ce zic că cred în El, că-I urmează poruncile, că-L iubesc.
Păcatul e îndepărtare de Dumnezeu şi, în schimb, apropiere de diavol, este îndepărtare de casa Tatălui şi păzire în Ţară străină a porcilor diavolului. Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim (Ioan 8, 34), păcatul înseamnă robia diavolului.
Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu şi nu te gândeşti la dreptatea Lui, care va pedepsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui. Prin păcat toate lucrurile lui Dumnezeu sunt pornite împotriva scopului pentru care au fost făcute. Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim şi să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca, cu ea, să vorbim lucruri folositoare sufletului.
Mintea nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca să găseşti, cu ajutorul ei, argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găseşti argumentele care te apropie. Ochii nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creaţiile lui Dumnezeu şi spre a-I aduce mulţumiri. Tot aşa, urechile, mâinile, picioarele n-au fost create spre a ne îndepărta de Dumnezeu. Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu vrei să le socoteşti ca atare? Căci să ştii că tot timpul ţi s-a dat ca să câştigi Raiul şi tu te pierzi socotind că El nu va mai judeca, că nu va ierta, că sunt alţii mult mai răi ca tine.

CE URMĂRI ARE PĂCATUL
Răul pricinuit de el
1. Prin păcat pierdem darul cel mai presus de fire ce-l avem de la Dumnezeu. Fără acest dar, sufletul rămâne slut (urâțit).
2. Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu mai suntem recunoscuţi fii.
3. Prin păcat pierdem fericirea veşnică a Raiului; pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina veşnică şi odihna.
4. [Prin păcat] câştigăm Iadul cu focul cel nestins şi cu întunericul cel ce este totdeauna.
5. Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte, căci Dumnezeu te va judeca în ceea ce te va găsi făcând.
6. Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu (atât cât eşti în păcat).

SPOVEDANIA
Nu plângi gândindu-te că ai pierdut Raiul? Nu te cutremură mâhnirea adusă lui Dumnezeu? Nu te înfioară Iadul? Nu cauţi să-ţi dobândeşti starea pierdută? Se mai poate? Da! Trebuie numai să vrei…
Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa noastră şi ne-a dat posibilitatea curăţirii de păcate. El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că fără de greşeală nimeni nu este, de aceea spunea ucenicilor Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în Cer – şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer”, cuvinte prin care se instituie şi Taina Spovedaniei.
Spovedania sau pocăinţa este o baie din care sufletul scăldat iese uşurat de greutate şi curat de murdăria păcatelor, o baie în care se spală şi se pierd toate întinăciunile şi greşelile noastre. Spovedania este o doctorie ce vindecă sufletul rănit de draci, o doctorie ce strică otrava păcatului. Spovedania întoarce pe păcătos de la Diavol la Dumnezeu şi-l pune din nou în legătură cu Făcătorul său. Spovedania însemnează aducerea sufletului la faptele şi lucrurile care sunt pentru şi după firea lui. Spovedania redă pe om curat lui Dumnezeu. Spovedania pregăteşte sufletul şi trupul pentru primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Spovedeşte-te în Biserică de minimum patru ori pe an, la acelaşi duhovnic. Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te vinovat, nu te justifica; gândeşte-te la următoarele puncte:
a. Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai păcătuit. A doua zi caută să ocoleşti momentul potrivit respectiv.
b. Intenţia – ce ai voit de ai păcătuit.
c. Împrejurările, ocoleşte-le a doua zi.
d. Locul unde ai păcătuit.
e. Cât l-ai răspândit – ai îndemnat pe alţii.
f. Numărul…
Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă şi cu părere de rău. Zdrobirea inimii este supărarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi aduci aminte de păcat. Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul. Părerea de rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca.

Scrie păcatele pe hârtie şi citeşte-le singur înaintea Duhovnicului. Angajează-te în faţa lui Dumnezeu şi a ta să nu le mai faci.
CELE ZECE PORUNCI
Porunca întâi: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău […], să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.
1. Crezi în Dumnezeu?
2. Crezi în Sfânta Treime?
3. Îl adori pe Dumnezeu?
4. Îl iubeşti?
5. Îl cunoşti? – Te-ai silit spre a afla ceva despre Dumnezeu din cărţile Sfintei Scripturi, din cărţile bisericeşti sau de altundeva?
6. Nu cumva crezi în farmece?
7. Nu ai umblat pe la ghicitori, prezicători?
8. Nu faci spiritism?
9. Nu crezi în vise? – Crede numai în Dumnezeu.
10. Nu cumva dai mai multă cinstire unei fiinţe sau unui lucru decât lui Dumnezeu?
11. Nu preţuieşti banul, mâncarea sau vinul, femeia sau bărbatul, mai mult decât pe Dumnezeu?
12. Ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu?
13. Nu ai deznădăjduit din cauza vreunui necaz, vreunei supărări sau a oricărui alt rău venit asupra ta?
14. Nu te-ai împotrivit adevărurilor şi învăţăturii creştine?
15. Nu ai citit cărţi împotriva credinţei?
16. Nu ai dat altuia să citească?
17. Nu ai fost la adunările necredincioşilor?
18. Nu ai citit cărţile şi revistele lor cu scopul aflării altui adevăr decât cel al Bisericii?
19. Nu ai apărat necredinţa sau sectele sau mahomedanismul?
20. Nu ai dus daruri sectarilor?
21. Nu crezi în credinţe deşarte sau păgâneşti? Că mi-a ieşit un preot înainte, îmi merge rău; mi-a ieşit un coşar, îmi merge bine; mi-a ieşit cu plinul sau cu golul etc.?
22. Este Dumnezeu centrul preocupărilor tale?
23. Ţi-ai pus întotdeauna nădejdea în Dumnezeu?
24. Crezi că există Rai sau Iad?
25. Crezi că va fi Judecată?
26. Nu te încrezi prea mult în bunătatea lui Dumnezeu şi în felul acesta nu te temi de judecată?
27. Nu crezi că Dumnezeu nu te mai poate ierta din cauza prea multelor (tale) şi grelelor păcate?
28. Ai cerut totdeauna ajutorul lui Dumnezeu?
29. Ţi-ai făcut cu regularitate rugăciunile? Seara, dimineaţa şi la prânz?
30. La Biserică mergi cu regularitate?
31. La rugăciune şi în Biserică te gândeşti numai la Dumnezeu?
32. Peste zi îţi mai aduci aminte de Dumnezeu?
33. Mulţumiri I-ai adus lui Dumnezeu după toate faptele tale?
34. Şi înainte de a face ceva I-ai cerut ajutorul?
35. Rugăciunile nu le spui câteodată numai din obicei sau să te scapi?
36. Nu te gândeşti în altă parte în timpul rugăciunii?
37. Nu-ţi vin gânduri că nu te mai poţi mântui?
38. Nu ai amânat pocăirea spre bătrâneţe?
39. Nu cauţi să mergi târziu la Biserică?
40. Asculţi slujba atent?
41. Nu râzi, nu vorbeşti sau nu te uiţi după lume în Biserică?

Porunca a doua: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, din câte sunt în ape, sub pământ. Să nu te închini acelora şi să nu le slujeşti lor”.
1. Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au valoarea pe care a avut-o Mântuitorul? Exemplu: filosofii sau şefii de religii…
2. Crezi în Sfintele Icoane?
3. Ce fel de închinare le dai?
4. Nu crezi, cumva, că Icoana este chiar Sfântul pe care îl zugrăveşte?
5. Nu cumva crezi în oameni – femeia ta, bărbatul tău, copilul tău etc.?
6. Nu te închini vreunui lucru, banului, mâncării, băuturii sau altor plăceri?
7. Nu cumva mintea este singura ta lege şi faci numai ceea ce-ţi spune ea?

Porunca a treia: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va ierta Domnul pe cel ce va lua numele Lui în deşert”.
1. Ai înjurat vreodată de Dumnezeu Tatăl sau de Mântuitorul Iisus Hristos?
2. Ai înjurat de Îngeri, Arhangheli?
3. Ai înjurat de Sfânta Fecioară?
4. Ai înjurat de Sfinţi, Biserică, Paşti, candelă, icoane, Cruce şi altele?
5. Ai adus numele Domnului drept mărturie mincinoasă?
6. Ai luat altfel de mărturii: ochii tăi, viaţa ta, mântuirea sufletului tău? Căci Mântuitorul a zis ca vorba ta să fie da şi nu, căci ce e mai mult vine de la Diavol.
7. Ai drăcuit? Ai trimis pe alţii la dracu’ sau pe tine?
8. Ai obiceiul să blestemi pe cei ce-ţi fac rău? Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ei.
9. Jurământ fals ai depus?
10. Dar jurământ adevărat?
11. Nu întrebuinţezi ca jurământ formula „zău”, care este prescurtarea lui „pe Dumnezeul meu”?

Porunca a patra: „Adu-ţi aminte de Ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă [în acelea] toate lucrurile tale, iar în ziua odihnei este odihna Domnului Dumnezeului tău; în acea zi să nu faci nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău”.
Ziua Domnului este Duminica. Aceeaşi valoare o au şi toate sărbătorile instituite de Sfânta Biserică, de peste an.
1. Ţinut-ai toate Duminicile şi Sărbătorile?
2. Fost-ai în toate aceste zile la Biserică?
3. Cei din casa ta le-au ţinut, au fost la Sfânta Biserică, nu i-ai oprit pentru vreun lucru?
4. Altora nu le-ai dat de lucru în aceste zile? Nu mergi prea târziu la Biserică?
5. Ziua Domnului o serbezi cum trebuie? Sau e pentru tine o zi obişnuită sau o zi de chefuri şi petreceri? Dimineaţa mergi la Biserică? După masă citeşti cărţi folositoare, ziditoare de suflet?
6. Te îngrijeşti de suflet mai mult în această zi decât în altele?
7. Nu ai făcut sau ai participat la clăci?
8. Nu te porţi cu necuviinţă în Biserică?
9. Nu ai hulit Biserica şi pe slujitorii Sfântului Altar?
10. Pe preoţi îi cinsteşti ca pe slujitorii lui Dumnezeu? Nu-i batjocoreşti? Nu-i bârfeşti, spunând păcatele lor?
11. Te rogi pentru ei? Îi asculţi?

Porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.
1. Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii?
2. Nu i-ai înjurat sau persecutat?
3. Ai ascultat sfaturile lor?
4. Nu i-ai înşelat cu ceva?
5. Nu le-ai speculat buna credinţă?
6. Când au fost în necazuri i-ai ajutat?
7. Slujbe după moarte le-ai făcut?
8. Fraţii, surorile le-ai ajutat?
9. Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă, însă, cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. 5, 8).
10. Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? N-ai înjurat-o?
11. Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca pe tine însuţi?
12. Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia?
13. Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicălitor?
14. De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai îngrijit suficient?
15. Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, profesori, preoţi? I-ai respectat şi i-ai ajutat?
16. Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu părinţii?
17. Nu i-ai supărat? Mâniat?
18. Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit?
19. Nu ai râs de neputinţele lor?
20. Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase?
21. Nu te-ai ruşinat de ei?
22. Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoare (tutun sau alte plăceri) şi în felul acesta ai lipsit familia de cele trebuitoare?
De eşti părinte:
23. Ai îndreptat pe copiii tăi pe drumul Bisericii, cu fapta şi cu cuvântul?
24. Nu le-ai dat exemplul rău de certuri, beţii, vorbe porcoase, minciună, furt, necinste, clevetire, lene?
25. Nu cumva trăieşti în concubinaj şi copiii văd acest lucru?
26. Pentru faptele rele: certuri, minciună, bătaie, furt i-ai pedepsit? Nu cumva din milă i-ai iertat?
27. Pentru copiii tăi, soţie, soţ, fraţi, surori, părinţi, ai făcut rugăciuni?
28. Nu ai fost prea aspru sau prea blând cu copiii tăi?
29. Slugi rele care să înveţe copiii lucruri stricăcioase de suflet nu ai ţinut?
De eşti tutore:
30. Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle materiale şi morale faţă de copil?
De eşti stăpân:
31. Cum te-ai purtat cu servitorii sau ucenicii tăi?
32. Le-ai plătit leafa cinstit, nu le-ai reţinut pentru cine ştie ce motive?
33. I-ai îndemnat să-şi facă datoriile religioase?
34. Nu i-ai îndemnat să facă vreun păcat?
De eşti slugă:
35. Ai ascultat stăpânii, patronii etc.?
36. Ţi-ai îndeplinit cu hărnicie toate datoriile?
37. Nu ai lucrat de mântuială?
38. Nu le-ai furat ceva?
39. Nu i-ai bârfit?
40. Nu le-ai stricat lucrurile?

Porunca a şasea: „Să nu ucizi”.
1. Nu cumva ai ucis vreodată cu voie sau fără voie?
2. Nu doreşti să ucizi, nu ai gânduri de răzbunare? Ai lăudat pe cineva pentru că a omorât?
3. Nu doreşti moartea cuiva, fie pentru a-i lua averea, femeia, bărbatul etc.?
4. Nu ai bătut pe cineva?
5. Nu ai ameninţat?
6. Nu urăşti pe cineva, eşti împăcat cu toţi cunoscuţii?
7. Doreşti rău cuiva, moarte, pagubă?
8. Te bucuri de răul ce se întâmplă semenului?
9. Cum te porţi cu cei din jur?
10. De eşti bărbat ai admis lepădarea de copii?
11. De eşti femeie, nu ai lepădat prunc cu voie?
12. Nu ai căutat să te sinucizi direct sau indirect?
13. Ai făcut vânătoare?

Porunca a şaptea: „Să nu fii desfrânat”.
Curvie face cel necăsătorit; preacurvie cel căsătorit.
1. Nu ai curvit sau, de eşti căsătorit, n-ai preacurvit?
2. Nu trăieşti în concubinaj?
3. Nu păcătuieşti împotriva firii: onanie sau homosexualitate?
4. Nu cumva pofteşti să curveşti cu bărbatul sau femeia altuia?
5. Nu cauţi prilej de curvie?
6. La lucruri ruşinoase nu te gândeşti prea mult?
7. Nu cauţi să-ţi aduci aminte de asemenea scene?
8. Nu vrei să vezi părţile ruşinoase ale corpului?
9. Nu vorbeşti lucruri ruşinoase?
10. Nu ai citit cărţi care să-ţi producă plăceri sexuale?
11. Nu ai îndemnat pe altul să facă acest păcat?
12. Nu ai făcut pe altul să păcătuiască prin îmbrăcăminte sau gătire?

Porunca a opta: „Să nu furi”.
Preotul nu poate ierta furtul neînapoiat; deci să restitui ceea ce ai furat şi apoi spovedeşte-te.
1. N-ai furat bani sau alte obiecte de la stat, societate sau vreun om?
2. N-ai păgubit pe alţii?
3. Pe cel păgubit, l-ai despăgubit?
4. De averea altuia, încredinţată ţie, ai avut destulă grijă?
5. Bani sau alte obiecte pe care le-ai luat împrumut, le-ai restituit?
6. Ai primit lucruri furate?
7. Lucrurile găsite le-ai dat înapoi?
8. N-ai schimbat hotarele pământului cu vecinul tău?
9. N-ai îndemnat pe altul să facă acest lucru?
10. N-ai luat dobândă prea mare?
11. N-ai falsificat vreo marfă, n-ai vândut-o ca marfă bună?
12. La cântar sau socoteală n-ai înşelat?
13. N-ai luat de la cel mai mic decât tine lucruri cu de-a sila?
14. N-ai luat mită?
15. N-ai învăţat copiii să fure?
16. N-ai gânduri de îmbogăţire pe căi necinstite?

Porunca a noua: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.
1. N-ai jurat strâmb?
2. N-ai minţit?
3. N-ai adus mărturii mincinoase?
4. Te-ai purtat corect cu semenul tău?
5. Nu l-ai minţit?
6. Nu cumva ai purtat minciuni?
7. Nu cumva ai umblat cu poveşti de la unul la altul?

Porunca a zecea: „Să nu pofteşti […] nimic din câte sunt ale aproapelui tău”.
1. Dorit-ai femeia, fiica, bărbatul sau fiul aproapelui tău?
2. Dorit-ai averea vecinului?
3. Nu ai dorit starea socială a celui mai mare ca tine?
4. N-ai urât din această cauză pe vecin?
5. N-ai dorit casa, sau pământul, sau vita, sau lucrul fratelui tău?

CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE
Mândria
Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti. Ea este o lăcomie spirituală pentru care şi dracii au căzut din darul lui Dumnezeu.
1. Nu eşti mândru, fălos, închipuit?
2. Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea ta, nu te-ai mândrit cu ele?
3. Cum te porţi cu cei mari?
4. Nu dispreţuieşti pe nimeni?
5. Stai de vorbă cu oricine?
6. Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)?
7. Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, îmbrăcăminte?
8. Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat?
9. Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti cinstea şi vrednicia şi spre a te ridica pe tine?
10. Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât?
11. Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine?
12. Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştinţele tale?

Lăcomia
Din abstract, egoismul se concretizează prin lăcomie. Din acest punct de vedere priveşte Sfântul Apostol Pavel când zice că lăcomia este rădăcina tuturor răutăţilor.
1. Nu eşti lacom la mâncare sau băutură?
2. Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri?
3. În strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai înşelat pe aproapele tău din această cauză?
4. Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns?
5. Ai mâncat în sărbători înainte de Sfânta Liturghie?
6. Ai mâncat mortăciuni?

Lenea
Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în Viaţa Noastră.
1. Nu eşti leneş?
2. Nu pierzi timpul fără să lucrezi?
3. Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (gătirea trupului etc.)?
4. Rugăciunea o faci regulat?
5. De suflet te îngrijeşti?
6. Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor ţi-o faci?
7. Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău?
8. Nu ai căutat duhovnic mai iertător?
9. Ţi-ai îndeplinit canonul?

Mânia
Se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. Când omul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfurie, căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Omul se poate mânia numai contra păcatului.
1. N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi etc.?
2. Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că Sfântul Apostol Pavel a spus: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”?
3. Acum eşti supărat pe cineva?
4. Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma?
5. N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără temei, cu răutate?
6. Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui ce ţi-a făcut bine?
7. Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai bun decât tine? Nu l-ai invidiat? Nu-ţi pare rău?
8. Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)?
9. Nu te-ai bătut la duel?
10. Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asupra vrăjmaşilor tăi?

Zgârcenia
Este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu voieşte să mângâie trupeşte pe cel sărac; iar spirituală, când nu voieşte să îndrume pe cel neştiutor, din răutate.
1. Eşti zgârcit?
2. N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din zgârcenie?
3. Ai ajutat pe sărac?
4. La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că Mântuitorul ne îndeamnă să chemăm la masă pe cei ce nu ne pot chema înapoi.
5. Nu vinzi prea scump?
6. Nu înşeli?
7. Nu-ţi pare rău că ai făcut vreun bine?
8. Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe tine şi pe ai tăi) spre a te îmbogăţi?
9. Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, copii, soţie, părinţi, fraţi, spre a nu cheltui bani?

Invidia (cearta sau pizma)
Când cel furios nu poate birui cu mânia lui piedicile care i se opun şi, neputând să facă altceva, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el.
1. Eşti certat cu cineva?
2. Îţi place să te cerţi?
3. Urăşti pe cineva?
4. Batjocoreşti?
5. Sfaturi viclene dai?
6. Acum ai pe cineva invidie?
7. Vorbeşti cu toată lumea?
8. Ai poreclit pe cineva?
9. Nu ai băgat vrajbă între fraţi?
10. Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e mai bun ca tine sau se bucură de mai multă cinste, avere, situaţie socială etc.?

Desfrânarea (Curvia)
Este tot o lăcomie, dar nu de ordin material sau spiritual, ci de ordin sentimental. Păcatul curvi¬ei, ca nici un alt păcat, se face în trup. Trupul e templul Duhului Sfânt. (Poţi face desfrânare privind sau auzind lucruri care te-ar face să păcătuieşti. Chiar mâncând, dormind prea mult, vorbind etc.)
1. Ai căzut în curvie?
2. Dar în preacurvie?
3. Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi care te fac să păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi place să asculţi sau să vorbeşti vorbe porcoase sau de ruşine? Să ştii că Sfântul Apostol Pavel spune: „să nu se audă din gura voastră nici vorbe spurcate sau porcoase, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase, nici vorbe nechibzuite”.
4. Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără rost?
5. Nu te stăpâneşte nici o patimă?
6. Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot Sfântul Apostol Pavel a spus: „Toate lucrurile sunt bune, dar nu trebuie să pună stăpânire pe voi”.
7. Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le priveşti cu patimă?
8. N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele spirituale (fină, naşă)?
9. N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima desfrânării?
10. N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale corpului?

PĂCATE STRIGĂTOARE LA CER
A. Uciderea cu voie
1. Ai ucis pe cineva?
2. Ai căutat să ucizi?
3. Vrei să ucizi pe cineva?
4. Vrei să te răzbuni luând viaţa cuiva?
5. Porţi cuiva mânie, pică?
6. Ai bătut pe cineva?
7. Ai certat, ai ameninţat pe cineva?

B. Sodomia (împreunare împotriva firii)
1. Bărbat cu bărbat sau cu orice fel de animal?
2. Bărbat cu femeie împotriva firii?
3. Onania. Ai făcut onanie?

C. Oprirea pensiei sau simbriei la orfani, văduve, muncitori, salariaţi sau servitori
1. Ai oprit pensiile sau salariile? Din orice motiv, fie ca despăgubire pentru un lucru stricat, fie din alte motive?
2. Reţineri parţiale sau nedrepte ai făcut?
3. Ai plătit totdeauna pentru ceea ce ţi-au lucrat alţii?

D. Asuprirea văduvelor, orfanilor, invalizilor şi neputincioşilor
1. N-ai bătut copiii, bătrânii sau orfanii?
2. Nu ţi-ai bătut joc de ei?
3. N-ai asuprit pe cel mai mic decât tine?
4. N-ai râs de ologi sau neputincioşi?
5. Nu i-ai necăjit?
6. Nu cumva ai avut datoria să-i ajuţi şi nu i-ai ajutat?
7. Pe cei ce nu ai avut datoria i-ai ajutat sau ai trecut pe lângă ei ca preotul şi levitul din Evanghelia cu Samariteanul milostiv?
8. Pe orb l-ai făcut să cadă conducându-l rău?
9. De orice neputincios, surd, gângav, şchiop, ciung, chior, nu ţi-ai bătut joc?

DATORII FAŢĂ DE VIAŢA SUFLETEASCĂ A APROAPELUI
1. A feri pe altul de a păcătui. Ai ferit sau nu?
2. A învăţa pe cei neştiutori.
3. A da un sfat bun celui ce are nevoie.
4. A ne ruga lui Dumnezeu pentru alţii.
5. A mângâia pe cei întristaţi.
6. A suferi cu răbdare când suntem nedreptăţiţi.
7. A ierta greşelile altora.

PORUNCI PRIVITOARE LA VIAŢA TRUPEASCĂ A APROAPELUI
1. A da hrană celui flămând. Ai dat sau nu?
2. A potoli setea celui însetat.
3. A îmbrăca pe cel gol.
4. A îngriji pe cel bolnav.
5. A primi şi ospăta pe străini.
6. A cerceta pe cei din închisori.
7. A îngropa pe cei morţi.

PĂCATE STRĂINE
1. Când sfătuieşti pe altul să păcătuiască.
2. Când porunceşti altuia să păcătuiască.
3. Când te învoieşti cu altul la păcat.
4. Când ajuţi pe altul să păcătuiască.
5. Când lauzi pe cel ce face păcatul.
6. Când poţi, dar nu voieşti să împiedici pe altul de a face păcatul.
7. Când ştii şi nu spui păcatul altuia (să i-l spui).

PĂCATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT
1. Nesocotirea harului lui Dumnezeu şi încrederea prea mare în tine.
a. Să crezi că Dumnezeu n-are putere să te ierte, e un păcat foarte mare.
b. Să crezi că tu eşti totul şi Dumnezeu n-are nici o putere în lume.
2. Neîncrederea în Dumnezeu.
3. Împotrivirea la Adevărul stabilit de Sfânta Biserică (să nu crezi în vreo dogmă).
4. Lepădarea de Biserica Ortodoxă.
Fereşte-te de aceste păcate, căci Mântuitorul spune: „Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are ier-tare în veac, ci este vinovat de osândă veşnică” (Marcu 3, 29).

CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI
1. Cercetarea Sfintei Biserici în toate Duminicile şi sărbătorile legale.
2. Păzirea celor patru posturi din an.
3. Respectul faţă de feţele bisericeşti.
4. Mărturisirea păcatelor în cele patru posturi.
5. A ne feri de eretici.
6. A ne ruga pentru conducătorii statului şi dregătorii Bisericii.
7. A nu face nuntă, petreceri în post.
8. A feri Biserica de a i se înstrăina lucrurile.
9. A păzi posturile şi a face rugăciunile pe care chiriarhul (episcopul) locului le pune în vremuri grele.

DIFERITE PĂCATE
1. Neîndeplinirea angajamentelor:
a. Le-ai îndeplinit pe cele luate în faţa lui Dumnezeu, a ta, a aproapelui?
b. Ai îndeplinit canonul dat la Spovedanie?
2. Furtişag de cele sfinte:
a. Ai minţit la Spovedanie?
b. Ai ocolit să spui tot şi din ce motive?

SFATURI
– Spovedeşte-te de cel puţin patru ori pe an în posturi.
– Posteşte înainte de spovedanie.
– Păstrează acelaşi duhovnic.
– Fă-ţi un serios examen de conştiinţă înainte de a merge la spovedanie.
– Scrie pe hârtie păcatele, altfel le poţi uita. Apoi arde hârtia imediat.
– Mărturiseşte singur nu numai păcatele făcute, ci şi (pe) cele din inimă.
– Nu ascunde nici un păcat.
– Împacă-te cu cel ce ţi-a greşit.
– Ocoleşte prilejul de păcătuire.
– Părăseşte păcatul – angajează-te că nu vei mai păcătui.
– Regretă păcatele făcute.
– Fereşte-te pe cât poţi de ele.
– Cuminecă-te numai dacă te simţi curat. Altfel vei fi osândit.
– Îndeplineşte cu sfinţenie canonul dat de duhovnic.
– Judecă-te singur pentru fiecare păcat făcut.

Convertiri contemporane la Sfânta Ortodoxie, Unica Biserică a lui Hristos

Articole luate de pe site-ul www.familiaortodoxa.ro, la sectiunea Convertiri contemporane

Convertirea unui samurai- Primul ortodox japonez

Aceasta povestire despre lucrarea Sfantului Nicolae Kasatkin, apostolul Japoniei este foarte insufletitoare. Chiar si mai mult, povestea si viata primului sau convertit intru Hristos, parintele Paul Takuma Sawabe. Ce preot luptator pentru Hristos!
Sfantul Nicolae Kasatkin a fost un preot orthodox care slujea lui Hristos in Japonia in timpul shogunatului Tokugava, in perioada Edoa (1603 – 1868). Strainii erau priviti cu neincredere, chiar urati si era ilegala pentru cineva sa propovaduiasca o religie straina. In primii ani ai misionariatului sau Sfantul Nicolae a fost infruentat de catre un razboinic samurai si preot shintoist pe nume Takuma Sawabe. Inarmat cu sabia katana, Swabe a stat in fata tanarului preot Nicolae cu intentia de a-l ucide inainte ca acesta sa apuce sa predice.
Cu o privire feroce pe chip, samuraiul s-a oprit in fata Parintelui Nicolae. Ce treaba avea omul asta sa intre in tara mult iubita a samuraiului si sa propovaduiasca o credinta ciudata? Ii va spune acestui tanar preot una sa-l tina minte! Daca vorbele nu vor fi de ajuns sa-l convinga atunci poate trebuie luate alte masuri.
Nu prea avea ce sa faca Parintele Nicolae. Stia ca multi japonezi sunt impotriva religiei ortodoxe. Si, iata, in fata lui statea acest mandru samurai, un pagan, un preot al celui mai vechi templu Shinto din oras, uitandu-se cu racela la el si exprimandu-si dispretul pentru credinta crestina. Parintele Nicolae nu putea pur si simplu sa-l ignore sau sa-l ocoleasca pe preot. Situatia cerea inititativa si pentru ca a fost pregatit de anii de munca, studiu si greutati pe care le-a avut de timpuriu in viata, Parintele Nicolae a fost in stare sa faca fata acestei provocari dure. Infatisand o grija iubitoare, a purtat o discutie calma cu acest om furios. Ura pe care samuraiul o simtise nu prea mai statea in picioare. Devenise serios si ingandurat.
Sfantul Nicoale continua cu ale sale cuvinte:
„Incepand cu a doua zi i-am dictat istoria sfanta a Vechiului Testament. El a adus hartie si pensula si a inceput sa astearna in scris tot ceea ce i se spunea. Vorbirea mea a fost intrerupta la aproape fiecare cuvant de catre obiectii care, la randul lor, aveau nevoie de explicatii. Pe masura ce zilele treceau, erau din ce in ce mai putine obiectii si el a continuat sa inregistreze fiecare gand si nume. Procesul nasterii unui om la o viata noua era infatisat de Dumnezeu chiar inaintea ochilor mei.”
Samuraiul preot-razboinic Takuma Sawabe a fost, prin mila lui Dumnezeu, botezat in aprilie 1868 impreuna cu doi dintre prietenii sai, Sakai si Urano. Si-a luat numele de Paul la botez – si cei trei oameni au devenit primii japonezi convertiti la ortodoxie. In 1875, Takuma (Paul) a fost uns intru preotie si a devenit primul preot japonez. Parintele Paul Swabe a continuat sa slujeasca noua sa credinta pe masura ce biserica sa continua sa creasca in deceniile urmatoare. Avea sa supravietuiasca dascalului sau, episcopul Nicolae cu un an, murind in 1913.
Pomenirea acestui sfant luptator pentru Hristos sa fie vesnica!
Traducere de Alexe Costinel pentru Familia Ortodoxa, dupa www.journeytoorthodoxy.com, viawww.misiuneinafrica.wordpress.com

Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului „Învăţătura despre Papă este cu desăvârşire străină şi contrară adevărului”

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15
Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE
Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.
Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii saleautoritatea apostolică.
Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!
Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.
Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].
Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.
Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!
CONFESORUL MEU
În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:
– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!
Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:
– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.
Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.
Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].
M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.
ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ
Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:
Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.
Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.
Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.
Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.
Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.
Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.
Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.
În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.
Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Atho
________________________________________
[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)
[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

„Ieşind din Papism, m-am supus glasului conştiinţei mele – care era glasul lui Dumnezeu Însuşi”- Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului

Prin întoarcerea la Ortodoxie a părintelui Ballester cititorul are prilejul să urmărească pas cu pas evoluţia controversată a unui monah franciscan – de la primele ezitări timide până la mărturisirea fermă a Ortodoxiei ca fiind Adevărata Biserică a lui Hristos. Astfel de întoarceri, din ce în ce mai multe şi mai dese, constituie un mesaj îngrijorător pentru acea „Biserică” ce şi-a pierdut deja postura medievală de centru dictatorial al unei monstruoase împărăţii politico-bisericeşti.
Stanislav Jedrezeski
Fragment din prefaţa cărţii scrisă de Părintele Pavel Ballester cu titlul „Întoarcerea mea la Ortodoxie” (Atena, 1954). (n.ed.gr.)
Răspunsul confesorului meu
După ce am citit acele cărţi, m-am simţit ca un străin în Biserica mea, al cărei conţinut organic nu avea nici o legătură cu Biserica întemeiată de Hristos, organizată de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor şi înţeleasă în acest fel de Sfinţii Părinţi.
Înrâurit de această convingere, i-am scris confesorului meu prima scrisoare: „Am citit cărţile ce mi le-aţi recomandat. Nu voi încălca niciodată dumnezeieştile porunci pentru a mă încrede în nişte învăţături omeneşti ce nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt seria de absurdităţi în ceea ce priveşte Papalitatea, dat fiind că natura Bisericii o putem înţelege prin intermediul Sfintei Scripturi, iar nu prin prisma hotărârilor şi opiniilor omeneşti. Adevărul de credinţă nu izvorăşte decât din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a întregii Biserici”.
Răspunsul a venit îndată: „Nu mi-aţi urmat sfatul” – se plângea confesorul meu – „şi v-aţi lăsat sufletul pradă influenţei primejdioase a Bibliei, care arde şi înnegreşte ca focul atunci când nu luminează, în astfel de împrejurări ca a ta. Papii au spus că «este o mare înşelare să se creadă că toţi creştinii pot citi Sfânta Scriptură», iar teologii noştri ne asigură că Scriptura e «un nor întunecat». «A crede cineva în limpezimea şi capacitatea Scripturii de a-l lumina pe om este o dogmă eterodoxă», spun infailibilii noştri superiori. Cât despre Tradiţie, nu consider necesar să-ţi reamintesc că trebuie «să urmăm mai întâi de toate pe Papa, atunci când e vorba de chestiuni de credinţă». În acest caz, Papa valorează mai mult decât zeci de mii de Augustini, Ieronimi, Grigorii şi Hrisostomi…”
Această scrisoare mi-a întărit convingerea, în loc să mi-o surpe. Mi-era cu neputinţă să pun pe plan secund Sfânta Scriptură, după Papa. Combătând Sfânta Scriptură, Biserica mea pierdea orice autoritate în ochii mei şi devenea una cu ereticii, care, „mustraţi de Scriptură, se întorc împotriva ei”. A fost ultima legătură cu confesorul meu.
Papa e totul, iar biserica nimic
Dar nu m-am oprit acolo. Începusem deja să mă îndepărtez de deraierile Bisericii mele. Apucasem un drum pe care nu trebuia să mă mai opresc până nu aflam o soluţie viabilă. Drama mea, în acea vreme, era că mă înstrăinasem de Papism, dar nu mă apropiam de nici o altă realitate ecleziastică. Ortodoxia şi Protestantismul erau pentru mine idei confuze, şi încă nu mi se dăduse prilejul să realizez că puteau să-mi ofere ceva în zbuciumul meu. Cu toate acestea, continuam să-mi iubesc Biserica care mă făcuse creştin şi a cărei pecete o purtam. Aveam încă nevoie de multă aprofundare ca să ajung, încet, încet, cu osteneală şi durere, la concluzia că Biserica pe care o iubeam nu putea exista în sistemul papal.
Într-adevăr, faţă de stăpânirea absolută a Papei, în acest sistem nu există în esenţă autoritatea Bisericii şi a episcopatului – căci, potrivit teologiei catolice, „autoritatea Bisericii există doar atunci când este în armonie cu voinţa Papei. În caz contrar, devine nulă”. Ca atare, Papa cu Biserica sau fără Biserică e acelaşi lucru; adică Papa este totul, iar Biserica nimic. Mare dreptate avea episcopul Maren când a scris: „Romano-catolicii ar fi fost mult mai corecţi dacă în Crez ar zice «şi întru unul Papă» decât să zică «şi întru una Biserică»”.
Însemnătatea şi rolul episcopilor în Biserica Catolică nu e decât o simplă reprezentare a stăpânirii papale, căreia, ca şi credincioşii simpli, se supun înşişi episcopii. Ei încearcă să susţină acest regim prin capitolul 21 din Evanghelia după Ioan, unde, potrivit interpretării catolice, „Domnul încredinţează Apostolului Petru (primul Papă) păstorirea oilor şi a mieluşeilor Săi; îi încredinţează, adică, lucrarea de Păstor Suprem, cu drepturi exclusive asupra tuturor credincioşilor (care sunt mieluşeii) şi asupra tuturor Apostolilor (care sunt oile)”.
Dar în Biserica Catolică episcopii nu sunt nici măcar urmaşii Apostolilor, întrucât, aşa cum dogmatizează ea, „autoritatea apostolică lipsea de la aceştia [apostoli] şi nu s-a transmis urmaşilor lor, adică episcopilor. Singură stăpânirea Papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi apostoli, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor”. Ca atare, episcopii, nemoştenind nici o succesiune apostolică, nu au altă stăpânire decât ceea ce li s-a dat nu direct de la Dumnezeu, ci de la Pontiful Suprem al Romei. Şi Sinoadele Ecumenice, la fel, nu au nici o valoare decât aceea ce le este acordată de episcopul Romei, fiindcă „nu sunt, nici nu pot fi altceva decât nişte întruniri ale creştinismului convocate sub autoritatea, stăpânirea şi conducerea Papei”. E de ajuns ca Papa să iasă din sala Sinodului, spunând „nu mă mai aflu acolo înăuntru” – din acea clipă, încetează validitatea Sinodului. Hotărârile lui, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt supuse judecăţii Papei şi nu sunt validate de către el, care le va impune credincioşilor graţie autorităţii lui.
Înfricoşătorul răspuns al unui iezuit
În acea vreme, aproape renunţasem la studiile mele, folosindu-mi timpul pe care mi-l îngăduia regulamentul Ordinului pentru a mă retrage la chilia mea, unde nu mă gândeam la altceva decât la sfâşietoarea mea problemă. De luni întregi studiam înfiinţarea şi organizarea Bisericii din vechime, direct de la izvoarele apostolice şi patristice. Dar toată această muncă nu rămânea în totalitate ascunsă. Şi viaţa mea exterioară se vedea a fi influenţată puternic de această mare frământare, care îmi absorbise tot interesul şi îmi concentrase toate puterile. Nu pierdeam prilejuri de a căuta în afara mănăstirii orice ar fi contribuit întrucâtva la luminarea mea deplină. Astfel am început să vorbesc pe această temă cu cei apropiaţi dintre personalităţile bisericeşti, în funcţie de încrederea ce-o aveam în sinceritatea inimii lor. În felul acesta, primeam încontinuu impresii şi opinii referitoare la subiectul în cauză, care pentru mine erau mereu interesante şi importante.
Pe cei mai mulţi din aceşti clerici i-am aflat mai fanatici decât mă aşteptam. Cu toate că recunoşteau întru totul temeiul iraţional al învăţăturii despre Papă, se alipeau de cunoscuta idee că „supunerea datorată Papei constituie un asentiment ascuns înţelegerii noastre”, precum şi de altă maximă rostită de fondatorul Ordinului iezuit: „Ca să avem adevărul şi să nu cădem în rătăcire suntem datori să ne ţinem de axioma de bază şi indestructibilă potrivit căreia ceea ce vedem alb e în realitate negru, dacă ierarhia Bisericii spune că e negru”. Cu această prejudecată fanatică, un preot iezuit mi-a mărturisit următoarele: „Ceea ce-mi spuneţi, recunosc, este just, logic şi adevărat. Dar noi, iezuiţii, în ziua tunderii noastre în monahism, în afară de cele trei făgăduinţe obişnuite, mai facem şi o a patra, specială. Această a patra făgăduinţă e mai importantă decât cele ale fecioriei, ascultării şi neagonisirii. E făgăduinţa că ne vom supune în mod absolut Papei. Ca atare, prefer să merg în iad cu Papa, decât în rai cu toate adevărurile voastre.
„În urmă cu câteva secole, aţi fi fost ars în flăcările inchiziţiei”
În opinia celor mai mulţi dintre aceştia, eram un eretic. Iată ce mi-a scris un episcop: „Acum câteva secole, ideile pe care le aveţi ar fi fost suficiente să vă ducă la ardere pe rugul Sfintei Inchiziţii.” Oricum, în ciuda tuturor acestea, aveam de gând să rămân în mănăstire şi să mă dăruiesc vieţii duhovniceşti, lăsând Ierarhiei răspunderea pentru rătăcirea şi îndreptarea ei. Dar cele de folos sufletului meu ar fi putut să fie în siguranţă pe o cale unde samavolnicia Papei ar fi putut îngrămădi noi dogme şi false învăţături referitoare la viaţa evlavioasă şi la Tainele Bisericii, atât timp cât puritatea învăţăturii fusese denaturată şi întinată de despotismul Papei? Cine, deci, îmi putea da asigurări că această întinăciune nu s-ar fi răspândit şi în alte puncte ale credinţei?
Ca atare, nu-i deloc de mirare faptul că persoanele evlavioase din Biserica Catolică au început să tragă semnalul de alarmă prin fraze de genul: „Cine ştie dacă «micile mijloace de mântuire» care ne-au inundat nu ne fac să uităm pe Singurul Mântuitor, pe Iisus ?” „Astăzi viaţa noastră duhovnicească se prezintă ca un pom cu multe ramuri şi frunze, în care sufletele nu mai ştiu unde e trunchiul, pe ce se sprijină totul şi unde sunt rădăcinile care îl hrănesc”. „Într-aşa fel am împopoţonat şi împovărat religiozitatea noastră, încât chipul Celui ce este acel «un singur lucru (care) trebuieşte» (Luca 10:42) s-a pierdut printre zorzoane”.
Convins, deci, că şi viaţa mea duhovnicească în sânul Bisericii Papale m-ar fi expus la riscuri, am sfârşit prin a face pasul decisiv. Am părăsit mănăstirea şi apoi, după puţin, am declarat că nu mai aparţin de Biserica Catolică. Până atunci unii s-au arătat dispuşi să mă urmeze, dar în clipa finală nici unul nu s-a hotărât să-şi jertfească funcţia, cinstirea şi reputaţia ce-o avea în Biserica lui.
Astfel am părăsit Biserica Catolică, al cărei conducator, uitând că Împărăţia Fiului lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta” şi că „cel ce e chemat la episcopie nu e chemat la vreo începătorie sau stăpânire, ci la slujirea Bisericii toate”, a urmat aceluia care „dorind în mândria sa să fie ca Dumnezeu, a pierdut slava cea adevărată, îmbrăcându-se cu cea mincinoasă” şi care „voia să şadă în templul lui Dumnezeu, ca un dumnezeu”.
Foarte corect scria Bernard de Clairvaux către Papă: „Nici un venin mai înfricoşător nu e pentru tine şi nici o sabie nu e mai primejdioasă decât setea şi dorinţa arzătoare de putere”.
Ieşind din Papism, m-am supus glasului conştiinţei mele – care era glasul lui Dumnezeu Însuşi. Iar acest glas îmi zicea: „Ieşi dintr-însa, ca să nu te împărtăşeşti cu păcatele ei şi ca să nu iei din rănile ei” (Apocalipsă 18:4). Cum am ajuns însă după părăsirea Papismului în sânurile Ortodoxiei, lumina cea neîntinată şi desăvârşită a Adevărului, voi povesti cu alt prilej.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.
Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte
Din Familia Ortodoxa nr. 16

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (†1330) a fost dat pe mâna păgânilor de către un papistaş (catolic), Reiz, pentru mărturisirea Ortodoxiei şi vădirea rătăcirii aceluia de către Sfânt.La fel, Episcopul Pavel (†1984) a fost omorât de un catolic fanatic, tocmai pentru convertirea sa la Ortodoxie şi pentru râvna mărturisirii sale.

ÎN SÂNUL ORTODOXIEI
Cu cât îndepărtarea mea de Papism devenea cunoscută pe o scară tot mai largă în cercurile bisericeşti, având un răsunet entuziast în rândurile spaniolilor şi francezilor protestanţi, cu atâta devenea poziţia mea din ce în ce mai dificilă. În corespondenţa ce o primeam, abundau scrisori anonime injurioase şi de ameninţare. Mă acuzau că am dat naştere în jurul meu unui curent antipapal şi că, prin exemplul meu, duceam în „apostazie” clerici catolici „bolnavi dogmatic”, care îşi exprimaseră deschis sentimentul lor de simpatie şi solidaritate faţă de mine.
Acest lucru m-a determinat să plec din Barcelona şi să mă mut la Madrid, unde anglicanii mi-au oferit refugiu, fără ca eu să fi urmărit aşa ceva; prin intermediul lor am venit în contact cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor.
Însă nici aici n-am putut trece neobservat. După fiecare cuvântare de-a mea în diverse biserici anglicane, un număr de ascultători tot mai crescând şi-a exprimat dorinţa de a mă cunoaşte şi de a vorbi confidenţial cu mine pe teme ecleziologice. Prin urmare, a început – fără ca eu să fi urmărit asta – să se formeze în jurul meu un cerc de persoane din ce în ce mai mare, dintre care cei mai mulţi erau antipapistaşi. Asta mă aducea în vizorul autorităţilor, deoarece la aceste vizite intime începuseră să apară şi câţiva clerici romano-catolici cunoscuţi în genere „pentru credinţa lor deficitară şi şchiopătândă în întâietatea şi infailibilitatea Arhiereului Suprem al Romei”.
Acea dorinţă de răzbunare fanatică pe care câţiva papistaşi o aveau deja faţă de mine am văzut-o cristalizându-se şi ajungând la culme în ziua când am răspuns public unui studiu eclesiologic amănunţit pe care mi-l trimiseseră ca un ultim demers, în vederea scoaterii mele din „cursa ereziei” în care căzusem! Acel studiu cu caracter apologetic avea titlul sugestiv „Papa, vicarul Domnului pe pământ” şi concluzia spre care tindeau toate argumentele din carte era: „Graţie infailibilităţii Papei, romano-catolicii sunt astăzi singurii creştini care pot fi siguri de ceea ce cred”. În critica făcută în coloanele unei publicaţii portugheze, le-am răspuns: „Realitatea cruntă este că, din pricina infailibilităţii, sunteţi singurii creştini care nu pot fi siguri astăzi de tot ceea ce li se va impune să creadă mâine”. Articolul meu se încheia astfel: „După cum păşiţi în direcţia aceasta, în scurtă vreme o să-L numiţi pe Domnul nostru «vicarul Papei în ceruri»”.
Puţin mai târziu am publicat la Buenos Aires un studiu în trei părţi, prin care puneam capăt răfuielii mele cu papistaşii. În acel studiu adunasem toate pasajele din literatura patristică a primelor patru secole în care se făcea referire direct sau indirect la aşa-zisele „clauze ale Primatului” din Evanghelii (Matei 16:18-19, Io. 21:15-17, Luca 22:31-32). Din interpretările şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi la aceste pasaje evanghelice se dovedeşte că învăţătura despre Papă este cu desăvârşire străină şi contrară adevărului. Iar tâlcuirile Sfinţilor Părinţi sunt dreptarul prin care putem înţelege corect Sfânta Scriptură.
În acea perioadă, din motive ce n-aveau nici o legătură cu evenimentele petrecute, am avut primul contact direct cu Ortodoxia. Înainte de a intra în istorisirea evenimentelor, sunt dator aici să mărturisesc că ideile mele despre Ortodoxie avuseseră o evoluţie demnă de consemnat, încă de la începutul odiseei mele duhovniceşti.
Câteva discuţii purtate de mine cu un grup de polonezi ortodocşi ce trecuseră prin ţara mea şi unele informaţii primite din publicaţiile Consiliului Ecumenic cu privire la existenţa şi viaţa unor cercuri de ortodocşi din Apus mi-au provocat un interes sincer. În plus, începusem să fac rost de diverse cărţi şi tipărituri de-ale ruşilor şi grecilor din Londra şi Berlin, precum şi câteva din preţioasele cărţi editate la Napoli de Arhimandritul Benedict Katsanevakis. Astfel, simpatia mea pentru Ortodoxie sporea.
Încetul cu încetul, dinlăuntrul meu dispăreau prejudecăţile pe care le aveam faţă de Ortodoxie. Aceste prejudecăţi prezentau Ortodoxia drept schismatică, fără viaţă duhovnicească, cu o cotă de mici biserici pustii, ce n-au semnele caracteristice ale adevăratei Biserici a lui Hristos. Iar schisma care a făcut să fie tăiată de la Trupul Bisericii „a avut drept tată diavolul şi drept maică mândria Patriarhului Fotie”.
Pentru aceea, când am început corespondenţa cu un venerabil membru al ierarhiei ortodoxe din Apus (al cărui nume nu e de dreptul meu să-l fac cunoscut) şi datorită principiului meu personal ce avea drept suport acele informaţii generale, mă descotorosisem de acum în întregime de orice prejudecată cu privire la Ortodoxie şi puteam să privesc la ea obiectiv. Ca atare, am constatat repede şi, bineînţeles, cu o plăcută surprindere că atitudinea mea ostilă faţă de Papism corespundea întru totul învăţăturii ecleziologice a Ortodoxiei. În scrisorile sale, acel venerabil ierarh a admis această potrivire, dar n-a stăruit în plus asupra acestui lucru, deoarece observase că mă aflam într-un mediu protestant.
Creştinii ortodocşi din Apus nu sunt nicicum predispuşi spre prozelitism. Abia atunci când corespondenţa noastră ajunsese destul de incitantă, episcopul ortodox mi-a propus să studiez excelenta carte a lui Serghei Bulgakov „Ortodoxia” şi nu mai puţin profunda lucrare a Mitropolitului Serafim cu acelaşi titlu.
Între timp, scrisesem referitor la subiectul în cauză şi la Patriarhia Ecumenică. În acele cărţi m-am regăsit pe mine însumi. Nu era nici măcar un paragraf care să nu fie în acord şi pe potriva conştiinţei mele. Atât din aceste cărţi, cât şi din altele ce-mi fuseseră trimise, însoţite de scrisori de încurajare (de acum venite şi din Grecia), vedeam limpede cât de profundă, de curată şi de evanghelică era învăţătura ortodoxă şi că ortodocşii sunt singurii creştini care cred întocmai cum credeau creştinii din perioada catacombelor şi din veacul de aur al marilor Părinţi ai Bisericii – sunt singurii creştini ce pot repeta cu o sfântă semeţie cuvântul Sfinţilor Părinţi: „Credem tot ceea ce am primit de la Apostoli”.
În acea perioadă am scris două cărţi: una cu titlul „Conceptul de Biserică potrivit Părinţilor apuseni” şi alta având titlul „Dumnezeul vostru şi Dumnezeu”. Aceste cărţi urmau să fie publicate în America de Sud, dar n-am purces la tipărirea lor ca să nu dau un prilej primejdios de înlesnire a propagandei protestante. Din spaţiul ortodox am fost îndemnat să trec de acea aversiune pe care-o aveam faţă de Papism, în care mă împotmolisem, şi să-mi expun „crezul” personal, din care ei ar fi putut să constate la ce distanţă mă aflam faţă de Biserica Anglicană şi de cea Ortodoxă. Era un lucru greu, pe care l-am exprimat sinoptic în fraza următoare: „Cred în toate cele ce sunt cuprinse în cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament, în conformitate cu tâlcuirea Tradiţiei bisericeşti, adică a Sinoadelor Ecumenice care cu adevărat au fost «a toată lumea» (ecumenice), şi cu învăţătura unanimă a Sfinţilor Părinţi, recunoscuţi universal ca atare”.
Din aceea clipă mi-am dat seama că simpatia protestanţilor faţă de mine se răcea, cu excepţia anglicanilor, care se conduc după un oarecare conservatorism esenţial. Abia acum interesul ortodocşilor – deşi târziu, ca de obicei – începu să se manifeste şi să mă atragă spre Ortodoxie ca pe un „potenţial catehumen”. Argumentele unui profesor universitar polonez, pe care l-am cunoscut atunci, mi-au întărit convingerea că Ortodoxia este întemeiată pe adevărurile capitale ale Creştinismului. Am înţeles că fiecare creştin de altă confesiune este dator să jertfească o parte importantă a credinţei lui pentru a ajunge la o puritate dogmatică deplină şi că doar creştinul ortodox nu are o astfel de obligaţie, fiindcă el trăieşte şi fiinţează în esenţa Creştinismului, în adevărul neschimbat şi revelat.
Ca atare, de acum nu mai simţeam nici un ataşament faţă de atotputernicul romano-catolicism, nici nu mai resimţeam răceala pe care mi-o arătau protestanţii. Existau în Răsărit, precum şi împrăştiaţi în toată lumea, 280 de milioane de creştini care formau Biserica Ortodoxă şi cu care mă aflam în comuniune de credinţă. Acuza catolică a mumifierii teologice din Ortodoxie n-avea nici o rezonanţă pentru mine, fiindcă înţelesesem de-acum că această persistenţă constantă şi stabilă a învăţăturii ortodoxe în adevăr nu era o fosilizare spirituală, ci o revărsare veşnică, plină de viaţă – asemeni apei dintr-o cascadă, ce pare că rămâne mereu aceeaşi, când de fapt ea se schimbă încontinuu.
Încet, încet, ortodocşii începuseră să mă considere unul de-al lor. „A vorbi acestui spaniol despre Ortodoxie” – scria un cunoscut arhimandrit – „nu înseamnă prozelitism”. Şi ei, ca şi mine, sesizară că mă aflam deja foarte aproape de limanul Ortodoxiei şi că de-acum respiram în braţele Bisericii Maică.
În această perioadă eram deja ortodox fără să-mi dau seama; ca şi ucenicii ce mergeau spre Emaus alături de Dumnezeiescul Învăţător, străbătusem o transformare alături de Ortodoxie, fără să recunosc definitiv Adevărul decât la urmă. Atunci când m-am convins de această realitate, am trimis o lungă scrisoare în legătură cu cazul meu Patriarhiei Ecumenice şi Arhiepiscopului Atenei, prin intermediul „Apostoliki Diakonia”[1]. Şi nemaiavând acum nimic de făcut în Spania – unde astăzi nu mai există vreo comunitate ortodoxă[2] – mi-am părăsit patria şi am mers în Franţa, unde am cerut să devin mădular al Bisericii Ortodoxe, după ce mai înainte lăsasem să treacă ceva timp ca să se maturizeze rodul întoarcerii mele. În acea vreme m-am adâncit tot mai mult în cunoaşterea Ortodoxiei şi am intensificat relaţiile mele cu ierarhia ei.
Când m-am încredinţat deplin, am făcut pasul hotărâtor şi-am fost primit oficial în Adevărata Biserică a lui Hristos, ca mădular al ei. Am preferat ca acest mare eveniment să aibă loc în Grecia, ţară prin excelenţă ortodoxă, unde venisem să studiez teologia.
Preasfinţitul Arhiepiscop al Atenei m-a primit părinteşte. Dragostea şi interesul său au întrecut aşteptările mele. De asemeni, trebuie să-l amintesc şi pe cancelarul arhiepiscopiei, Dionisie (astăzi episcop al Rogonului), care mi-a arătat o deosebită dragoste părintească.
E de prisos să adaug că în această atmosferă de dragoste şi căldură, Sfântul Sinod n-a zăbovit să-şi exprime acordul primirii mele canonice în sânurile Bisericii Ortodoxe. La această slujbă sfântă şi emoţionantă am fost cinstit cu numele Apostolului neamurilor şi apoi am fost primit ca monah în Sfânta Mănăstire Pendeli. Puţin după aceea, am fost hirotonit diacon de către episcopul Rogonului.
De atunci vieţuiesc în dragostea, simpatia şi înţelegerea Bisericii Greciei şi a membrilor ei. Le cer tuturor rugăciunile şi sprijinul duhovnicesc, ca să rămân pururea vrednic de harul ce mi s-a dat de la Domnul!
Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pag. 69 – 88. Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Publicat in nr 17 al revistei Familia Ortodoxa
[1] „Apostoliki Diakonia” („Slujirea apostolească”) este editura oficială şi braţul misionar al Bisericii Ortodoxe a Greciei, începând din 1936. (n.red.)
[2] La data scrierii articolului, în 1953. (n.red.)

Rod Dreher, scriitor din Philadelphia- De la romano-catolicism la Ortodoxie

Am venit la ortodoxie in 2006 un om frant. Am fost un practicant sincer si un romano-catolic convins multi ani la rand dar credinta mea a fost zguduita in mare parte de ceea ce am descoperit lucrand ca reporter si investigand scandalul legat de abuzul sexual. Presupunerea mea dintotdeauna a fost ca ale mele convingeri teologice mi-ar proteja miezul credintei de orice incercare dar informatiile pe care le aveam si care ma chinuiau mi-au diminuat puterea de a crede in pretentiile de adevar ecleziale ale Bisericii Romane. Pentru sotia mea si pentru mine Protestantismul nu era o optiune, dat fiind ceea ce cunosteam despre istoria bisericii si date fiind convingerile noastre despre teologia sacramentala. Ne-a mai ramas Ortodoxia ca singur liman la care putem trage in urma furtunii ce ameninta sa ne darame credinta.
Adevarul este ca tanjeam deja de o vreme dupa Ortodoxie din aceleasi motive pentru care eu, ca tanar, mi-am gasit calea in Catolicism. Mi s-a parut o stanca de stabilitate intr-o marea turbulenta a relativismului si modernismului care acaparau crestinismul apusean. Si in vreme ce Biserica Catolica a dat la o parte atat de mult din mostenirea sa liturgica si artistica in violenta Consiliului al doilea al Vaticanului, cea Ortodoxa si-a pastrat-o. Cu ceva ani inainte de a intra in Ortodoxie, eu si sotia mea am vizitat niste prieteni ortodocsi in parohia lor din Maryland. Ca niste catolici morali si conservatori in ceea ce priveste ritualul liturgic ce eram am fost miscati de ceea ce am vazut acolo si chiar invidiosi. A trebuit sa plecam mai devreme si s-o pornim in graba la drum pentru a ajunge catre cea mai apropiata parohie catolica pentru a ne indeplini indatoririle duminicale. Contrastul dintre dezordonatele proceduri liturgice de la Doamna noastra de la Pizza Hut, biserica la care am reusit sa ajungem, si ceea ce am vazut la parohia ortodoxa ne-a facut sa plangem. Dar uratenia estetica, chiar si un simtamant de dezolare spirituala nu inlatura adevarul si noi stiam ca trebuie sa stam cu adevarul – si prin urmare cu Roma – in ciuda tuturor acestor lucruri.
Daca Catolicismul in America ar fi fost sanatos poate ca am fi putut sta mai tari in timpul proceselor de abuz sexual. Dar sotia mea si cu mine ne ingrijoram deja de ceva vreme cum aveam sa crestem copii crestini data fiind lejeritatea invataturii morale din parohiile catolice. Noi ne consideram „catolici ortodocsi” insemnand ca noi chiar credeam ceea ce Catolicismul spune si ne sarguiam sa traim dupa aceste invataturi. Dadeam gres – toata lumea da gres – dar idee e ca asteptam de la biserica sa ne dea invataturi morale limpezi si sa ne ajute sa ne traim credinta cu integritate si bucurie. Iata care era problema: este foarte putina ortodoxie in Biserica Catolica din Statele Unite si, la nivel de parohie, aproape nici un fel de recunoastere a conceptului de „credinta dreapta”. Nu era ca si cand as fi vrut sa-i dau afara pe toti cei care nu se ridicau la inaltimea trairii invataturii catolice – ar fi trebuit sa fiu primul caruia sa-i fie aratata usa daca asta era cazul – doar ca nu distingeam nicio directie si nicio convingere reala ca parohiile si comunitatile parohiale exista pentru alt motiv decat acela de a ne complace intr-o paruta stare de bine. Desi atunci nu aveam un termen cu care sa descriu situatia, eram istovit pana la pamant de acea forma artificiala de crestinism pe care sociologul Christian Smith o numeste „Deismul moralist terapeutic”. Eram atat de golit de deznadejde din pricina tuturor acestor lucruri ca si catolic incat atunci cand au batut acele vanturi tari legate de scandalurile privind abuzul sexual, structura credintei mele catolice nu a rezistat.
Spun toate astea nu pentru a discredita Biserica Romano-Catolica – pe care inca o iubesc si careia nu-i pot fi suficient de recunoscator pentru faptul ca m-a facut sa cunosc vechiul crestinism sacaramental – ci pentru a infatisa de ce Ortodoxia a fost atat de atractiva pentru mine. Cand l-am intervievat pentru carte mea, „Crunchy Cons”, prietenul meu, Hugh O’Beirne, un convertit de la Catolicism la Ortodoxie, mi-a spus ca pentru un catolic, istovit de razboaiele culturale ce au loc inlauntrul Catolicismului american, e o usurare binecuvantata sa afle ca in Ortodoxie nu exista astfel de „razboaie”. Tipurile de probleme care separa multe alte biserici americane nu sunt nici pe departe atat de disputate in practica ortodoxa. Desi ar fi ridicol sa pretindem ca aceste conflicte nu exista in parohiile ortodoxe, ele pur si simplu nu starnesc asemenea valva.
Si apoi mai este liturghia si muzica. Nimic nu este comparabil cu acestea in alte biserici. Este coplesitor de frumoasa si profunda si este in cea mai mare parte aceeasi Sfanta Liturghie pe care Sfantul Ioan Chrisostom, patriarhul Constantinopolului din secolul cinci, a scris-o. Frumusetea acestei liturghii este de-a dreptul emotionanta si evlavia pe care o inspira este intaritoare. Si desi duc dorul unor imnuri vechi cunoscute (in slujbele ortodoxe cantam psalmi si rugaciuni), sunt multe de spus pentru faptul ca nu mai trebuie sa rabd sa ascult „On Eagle’s Wings” (Pe aripile vulturului) si alte imnuri specifice cultului Catolic american.
Principalul motiv pentru care Ortodoxia este atat de atractiva pentru convertiti, cel putin pentru acest convertit, este seriozitatea cu care trateaza pacatul. Nu vreau sa spun ca e o religie dura – e departe de asa ceva! – doar ca Ortodoxia ia foarte in serios stricaciunea firii umane. Ortodoxia n-o sa-ti spuna ca esti bine. De fapt, iti va cere sa te numesti pe tine asa cum Sfantul Pavel se numea, „cel mai mare dintre pacatosi.” Si Ortodoxia iti va spune Veste cea Buna: ca Hristos a murit si a inviat ca si tu sa ai viata. Dar ca sa ai viata, va trebui sa mori tie iar si iar. Si ca nu va fi fara durere, ca nu poate fi, altfel nu va fi adevarat.
Din pricina tuturor acestora, in pofida frumusetii impresionante si a bogatiei sarbatorilor, Ortodoxia este mult mai austera si solicitanta decat majoritatea bisericilor crestine americane. Liturghiile lungi, desele rugaciuni, asprimea posturilor – toate solicita in mod serios credinciosul, in special americanii comozi din clasa de mijloc ca mine. Ne scot din noi insine si ne cheama la pocainta. Ortodoxia nu e interesata sa ne faca sa ne simtim confortabil in starea de pacatosenie. Nu vrea nici mai mult nici mai putin decat ca noi sa devenim sfinti.
E obisnuit printre convertitii americani ca barabtii sa fie mai intai atrasi de Ortodoxie si apoi ca sotiile lor sa ii urmeze. Nu e greu de vazut de ce. Multi barbati sun satui de un crestinism usurel, burghez care nu le cere prea mult. Barbatilor le plac provocarile si chiar asta le ofera Ortodoxia.
Nu va lasati inselati. Ortodoxia nu e, in adancul ei, despre reguli si practici. Cu cat sporesc in ortodoxie cu atat mai clar imi este ca Ortodoxia este o cale. Nu este o institutie, un set de doctrine sau o colectie de ritualuri, desi le contine pe toate trei. Este mai degraba o modalitate de a privi lumea si locul individului in lume si o traiectorie catre sfintenie care este, in mod paradoxal, atat foarte veche cat si actuala, cel putin pentru sensibilitatile apusene. Este calea catre libertate.
Desigur, exista posibilitatea sa fie si viata parohiala plictisitoare, mohorata in ortodoxia americana, cel mai adesea in parohiile mai vechi si care sunt orientate etnic, care se vad pe sine putin mai mult decat comunitatea la rugaciune. Si pentru ca bisericile ortodoxe sunt pline cu americani obisnuiti, sunt, de asemenea, pline cu probleme americane obisnuite. Oricine vine intr-o biserica ortodoxa si se astepta la perfectiune va fi dezamagit. Ceea ce veti gasi este adevarul si frumusetea prezentate intr-o forma care poate taia respiratia pentru americanul modern si o Cale veche fondata pe stabiltate doctrinara, realitate sacramentala si misticism crestin practic – un misticism care a fost marginalizat in mai toate celelalte biserici americane.
Am gasit in Ortodoxie ceea ce credeam ca voi gasi cand am devenit catolic. Sunt recunoscator lui Dumnezeu ca mi-a dat o a doua sansa in Ortodoxie si mi-a aratat Calea pe care am cautat-o toata viata mea. Cand am venit la usa bisericii pentru prima data, un dezastru spiritual, credeam ca nu voi putea sa rabd aceste liturghii lungi, aceste rugaciuni intense, aceste prosternari, posturile aspre si – cum sa ma exprim? – ciudatenia crestinismului ortodox intr-un context american. Au trecut cinci ani si nu-mi pot imagina cum am putut trai fara ele. Nu poti sa intri in Ortodoxie prin lectura. Trebuie sa vii si sa vezi.

Rod Dreher, Martie 17, 2011, The Washington Post
Traducere pentru Familia Ortodoxa de Alexe Constinel

Maica Mateea (Osswald): Călătoria mea plină de peripeţii în căutarea Adevărului – cum a descoperit o călugăriţă romano-catolică plinătatea Adevărului în Biserica Ortodoxă (I)

Copilăria şi adolescenţa
M-am născut în 1961 din părinţi protestanţi într-un orăşel din sudul Germaniei. Locuiam într-o suburbie ce fusese mai înainte o comună de sine stătătoare, dar mai apoi a fost integrată oraşului.
Părinţii mei credeau în Dumnezeu, dar nu erau credincioşi practicanţi – de pildă, nu mergeau niciodată Duminica la biserică, nu ne rugam, cel puţin nu împreună sau înainte de mese, iar despre subiectul „Dumnezeu” nu se vorbea la noi în casă.
Totuşi, în casa bunicilor mei trăia o bătrână diaconiţă evanghelică, care fusese în tinereţe educatoare de grădiniţă. Era pentru mine ca o lumină. De fiecare dată când îmi vizitam bunicii, mă foloseam de prilej ca să „dispar” şi s-o vizitez. Ea vorbea mereu despre Iisus, despre minunile Sale, despre cum a ajutat-o în mai multe rânduri şi în felurite chipuri, despre rai, ceruri şi îngeri. Şi se ruga împreună cu mine. Timpul alături de ea părea să curgă aşa de repede! Mă întristam de fiecare dată când auzeam un glas că mă strigă: „Dar pe unde eşti? Vino repede!” Bunicii mei nu se bucurau că petreceam aşa multă vreme alături de „mătuşa cea pioasă”.
Într-o seară, când aveam patru sau cinci ani, stăteam întinsă în pat gândindu-mă ce groaznic de obositor trebuie să fie pentru Dumnezeu Tatăl că nu se poate odihni. Trebuie mereu să stea treaz, ca să se îngrijească de oameni şi să aibă grijă să nu păţească ceva rău. I-am făcut tot soiul de propuneri, de pildă să mai facă schimb cu Fiul sau cu îngerii. În cele din urmă, i-am spus că-mi doresc foarte mult să-L ajut şi nu m-ar deranja deloc s-o fac, chiar dacă ar trebui să stau trează toată noaptea, acum şi în alte dăţi, ca să-i ajut pe oameni. Pe de o parte, toate gândurile astea erau foarte copilăreşti, dar pe de altă parte credeam în ele şi nu le-am uitat niciodată, chiar dacă în anii ce au urmat s-au pierdut cu totul în amintire. Apoi am început şcoala şi am devenit ocupată cu alte lucruri.
Bineînţeles, nu m-a îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu, dar El n-avea nici o însemnătate pentru mine şi pentru viaţa mea. Era ca şi cum ar fi fost două lucruri despărţite, fără nici o legătură unul cu celălalt. Toată adolescenţa mea a fost influenţată de faptul că mi-am dorit mereu să fiu precum ceilalţi (lucru pe care nu l-am izbutit niciodată, fiindcă am fost totdeauna marginalizată, poate din pricina înfăţişării mele exterioare mai puţin atrăgătoare). Am încercat tot ce făceau ceilalţi, fumam, mergeam seara la baruri, fumam marijuana, ascultam muzică rock etc. Am devenit parte a grupului, dar e de la sine înţeles că marea parte a timpului şedeam singură într-un colţ şi nu mă „potriveam” oricât aş fi încercat.
Răpită de dragostea dumnezeiască
Pe când aveam şaptesprezece ani, în viaţa mea s-a petrecut o schimbare însemnată. Avusesem dintotdeauna o mare dragoste pentru muzică. Cântam la câteva instrumente şi, mai apoi, mi-am dorit să studiez muzica. Cineva i-a dat mamei mele două bilete la un concert. Era vorba de „Patimile după Sf. Matei” de Johann Sebastian Bach – Patimile lui Hristos potrivit Evangheliei după Sfântul Matei, din Scriptură. Concertul era programat în Vinerea Mare.
Protestanţii nu au o liturghie anume în Săptămâna Mare, aşa că atunci au loc nişte aşa-numite „concerte religioase”, astfel încât oamenii să poate merge la ele pentru contemplaţie şi pace lăuntrică. Concertul a durat trei ore şi jumătate. Nu pot explica ce s-a întâmplat în mine. Sfânta Evanghelie, împreună cu muzica captivantă, m-au atins adânc şi mi-au mişcat inima (am citit din întâmplare despre ceva asemănător în biografia Părintelui Serafim Rose). Am fost atinsă, marcată şi copleşită de dragostea lui Iisus Hristos, Care a murit jertfindu-Se pe cruce pentru noi şi pentru păcatele noastre. Această dragoste a devenit pentru mine în acea clipă o realitate, şi m-a umplut în întregime. Nu ştiu cât am stat plângând în biserică. Ştiam doar un singur lucru: că vreau să fiu un răspuns la această dragoste. Era foarte limpede în inima mea. Mai târziu m-am întrebat de ce mi-am zis: „Vreau să fiu un răspuns la această dragoste” şi nu „Vreau să dau un răspuns la această dragoste”. N-am înţeles, dar pare să aibă totuşi o însemnătate. Din acea zi, viaţa mi s-a schimbat. În ziua următoare mi-am cumpărat o Biblie. Am atârnat o cruce în camera mea şi în loc să merg seara prin localuri, citeam Sfânta Scriptură şi mă rugam. Mai apoi m-am hotărât să mă apuc de studiul muzicii bisericeşti.
Protestantism sau „Biserica” Romano-Catolică?
O prietenă a mea cânta temporar la orgă în comunitatea unei biserici „catolice” din oraşul nostru. Într-o seară de sâmbătă, ne-am înţeles să o aştept în afara bisericii, ca să putem pleca împreună. Din greşeală, am ajuns cu o oră mai devreme, aşa că m-am hotărât să urc cu ea la balcon şi să urmăresc de sus liturghia, în loc să aştept în afara bisericii. Era cumva deosebită de liturghia ştiută de la biserica evanghelică. Era oarecum mai mult legată de lumea cea de sus şi m-a impresionat. De atunci n-am mai avut pace şi mi-am dorit să descopăr ce anume mă mişcase. Multă vreme am mers la missa catolică într-o biserică romano-catolică în serile de sâmbătă şi la liturghia „Bisericii” Evanghelice în dimineţile de Duminică. Cea dintâi începea să mă atragă tot mai mult.
În „Biserica” Evanghelică îmi lipsea transcendenţa; mi se părea a fi un lucru plăsmuit de om, care aduce laolaltă oameni cu un interes comun, în speţă Dumnezeu. În „Biserica” Romano-Catolică simţeam ceva mai transcendent. Ceva mai înalt părea să-i unească pe oameni, ceva diferit de ce se întâmplă într-un club sau altă adunare pe baza unor interese omeneşti obişnuite. În octombrie 1982 am devenit romano-catolică.
Privind astăzi la toate cele întâmplate, nu pot decât să dau din cap pentru că am fost aşa de oarbă. Am hotărât să sărbătorim cu o „liturghie” de casă, într-o atmosferă familială. Celebrarea nu s-a făcut la biserică, ci în sufrageria casei preotului. Am putut alege citirea din Evanghelie şi în loc de predică am făcut un schimb de gânduri în privinţa fragmentelor scripturistice pe care le alesesem stând pe canapea. Aceasta a fost „liturghia cuvântului”. Pentru celebrarea euharistiei, ne-am aşezat în jurul mesei din sufragerie, care slujea şi de altar.
Deşi am rostit împreună cu ceilalţi Crezul, nimeni nu mi-a cerut să mărturisesc următoarele: „Cred şi mărturisesc tot ceea ce crede, învaţă şi propovăduieşte Sfânta Biserică Catolică”. (Mi-am dat seama de acest lucru abia după 24 de ani, când cineva mi-a spus: „Nu poţi părăsi pur şi simplu Biserica noastră, deoarece ai făcut această mărturisire!”).
În căutarea mănăstirii mele
Într-o zi, în sala de aşteptare a unui doctor, pe când frunzăream un ziar, am dat peste un articol despre o mănăstire benedictină. Acest lucru mi-a stârnit interesul! Poate că acesta era răspunsul la îndoielile mele existenţiale. Crezusem că mănăstiri au existat doar în Evul Mediu. După cum am mai zis, trăisem într-o zonă evanghelică, în care nu erau mănăstiri. Ziua următoare am sunat să întreb dacă era posibil să îi vizitez.
Răspunsul a fost unul afirmativ şi am aşteptat fericită săptămâni la rând zilele de vacanţă pe care urma să le petrec acolo. Am rămas profund impresionată de tăcerea, slujba ceasurilor, în cadrul căreia maicile se adunau la fiecare trei ore în biserică, lucrul manual şi perioadele repetate de zi cu zi în care îţi puteai afla liniştea sufletească. Cu toate că toate acestea îmi plăceau, ceva lipsea, chiar şi aici…
Am aflat că existau mai multe ordine, fiecare cu regulile şi duhul lor. Am cunoscut călugăriţele franciscane, carmelite şi altele. Pretutindeni îmi plăcea ceva, dar altceva îmi lipsea – însă ce? (Răspunsul la această întrebare l-am primit mulţi ani după aceea…) Mi-am dat totuşi seama în cele din urmă că de fiecare dată îmi doream să-mi dăruiesc viaţa lui Dumnezeu şi să devin călugăriţă. Îl întrebam în rugăciunile mele pe Dumnezeu unde vrea El să fiu, în care dintre toate aceste ordine şi comunităţi?
În căutarea mea, am intrat în legătură şi cu ceea ce se numeşte Înnoirea Harismatică Catolică. Nu m-am simţit însă niciodată foarte confortabil acolo. Toată lumea cânta în „limbi”, unii rosteau profeţii, toate erau în întregime emoţionale – şi, încă o dată, m-am simţit străină. Bineînţeles, nu puteam s-o arăt, căci ar fi însemnat că nu-s „luminată de Sfântul Duh” şi „îmi ţin inima închisă”!
În acest răstimp am vizitat şi una din noile comunităţi spirituale. Fusese întemeiată la începutul anilor 1980 şi era alcătuită din bărbaţi şi femei necăsătoriţi care, după lungă perioadă de încercare (noviciatul), făceau un legământ, făgăduind să trăiască în sărăcie, feciorie şi ascultare. Din comunitate făceau însă parte şi familii cu copii. Cuplurile făgăduiseră sărăcie, ascultare şi curăţie nupţială. La prima vedere, în cadrul vizitei mele, nu m-a mişcat nimic anume, ci chiar dimpotrivă. Un vizitator a întrebat într-o discuţie pe diverse teme care erau condiţiile de intrare în comunitate; la care întemeietorul, cel răspunzător de comunitate, i-a răspuns aşa: „Condiţii? Există o singură condiţie. Oricine vrea să intre aici, trebuie să-şi lase viaţa «sa» la poarta de intrare”. Asta era tot!
În seara când m-am întors acasă nu ştiam cu mult mai multe decât înainte. Doar că acea frază nu-mi ieşea din minte! […]
A trecut mai multă vreme până m-am gândit să încerc; mă hotărâsem să sun de îndată, era vineri după-amiază, şi să întreb dacă puteam petrece acolo sfârşitul de săptămână. Dacă răspunsul era negativ, atunci aş fi închis acel capitol şi nu l-aş mai fi deschis niciodată (cumva, nădăjduiam în taină, în adâncul meu, să fie aşa).
Răspunsul a fost însă pozitiv. Foarte bine, atunci. Ziua următoare am plecat acolo şi, de data aceasta, a fost altfel. Lucrurile exterioare nu m-au mai îndepărtat atât de mult şi am purtat o convorbire îndelungată cu întemeietorul, în privinţa căutării mele lăuntrice din ultimele lumi. El mi-a propus să stau în comunitate patru luni, până la 15 august, pentru a mă înarma cu linişte şi rugăciune ca să-L întreb pe Dumnezeu despre menirea mea.
După trei săptămâni petrecute acolo, mi s-a părut că mi-am găsit locul. Aici am cunoscut şi Biserica Romano-Catolică dintr-o perspectivă cu totul diferită. Deşi devenisem catolică într-o parohie cu tendinţe predominant moderniste, mă găseam acum într-o comunitate în care dragostea pentru Papă şi ascultarea de el erau scrise cu majuscule.
Cei de acolo îl urmau plini de râvnă şi se călăuzeau după cele spuse şi făcute de Papă. Mi s-a părut întotdeauna un lucru foarte anevoios şi m-am simţit mereu ca o răzvrătită ce ia parte la acestea scrâşnind din dinţi sau cu mare reţinere. A fost nevoie de mulţi ani ca să mi se schimbe dispoziţia în această privinţă!
Un an mai târziu mi-am început noviciatul. După încă un an, am făcut primele făgăduinţe de trei ani. Au urmat apoi aşa-zisele voturi temporare (pentru alţi trei ani) şi apoi voturile de dăruire pentru întreaga viaţă. În acel moment mi-am dat însă seama că nu eram deloc în stare să fac aşa-numitele „făgăduinţe veşnice”; eram însă într-o uriaşă criză lăuntrică şi ezitam, plină de îndoială. M-am gândit că toate acestea erau o bătălie lăuntrică, emoţii şi gânduri rele care nu trebuie îngăduite, aşa că m-am întors cu spatele la acest „haos interior” şi am depus voturile. Furtuna s-a mai potolit puţin, dar nu m-am liniştit cu adevărat.
După cum am spus deja, mă atrăgeau multe lucruri în feluritele ordine şi comunităţi, însă mereu lipsea ceva, pe care nu l-am putut identifica atunci. În această comunitate, totul era mai rafinat şi deşi nu lipsea nimic, nu puteam găsi nici măcar aici adevărata pace lăuntrică, acea adâncă încredinţare lăuntrică că am ajuns în sfârşit la capătul drumului. Credeam că acele gânduri şi vagi simţăminte de nostalgie ce se revărsau necontenit din străfundul meu vin de la cel viclean şi că trebuie să port cu ele un război duhovnicesc – şi, pentru aceasta, nu trebuie cu nici un chip să îngădui astfel de gânduri şi emoţii. Credeam că adevărata pace şi încredinţarea că ai ajuns la capătul drumului se găseşte doar în rai, iar în această viaţă toţi suntem „pe drum”, având mereu o nelinişte lăuntrică şi o melancolie tăcută. Niciodată nu mi-a dat prin minte să părăsesc comunitatea. Cu toate acestea, am părăsit-o după 21 de ani.
Deşi la început înclinam destul de mult înspre modernism, dezvoltarea în sânul Bisericii Romano-Catolice a tot soiul de teorii mai mult sau mai puţin probabile, noile curente teologice, care se îndreptăţeau cu teoria că Sfântul Duh ne călăuzeşte mereu tot mai adânc în adevăr, multele depărtări de Biserică, lipsa preoţilor şi a monahilor noi, m-au pus, o dată cu trecerea timpului, pe gânduri. Fiindcă tinerii nu mai mergeau deloc la biserică, s-au încercat felurite experimente liturgice pentru a-i câştiga înapoi; de pildă, muzică rock sau disco în cadrul liturghiei, folosirea SMS-ului pentru rugăciuni, liturghii la care tinerii luau parte venind la biserică pe skateboard sau schiuri şi altele asemenea. Aveam impresia că tot ce este sfânt e scos la mezat şi adaptat, doar pentru a fi înfăţişat oamenilor într-un fel cât mai atractiv. Am căzut într-o dilemă ce creştea pe zi ce trece.
Pe de o parte, deveneam treptat tot mai conservatoare, fiind convinsă că cele sfinte trebuie să rămână sfinte. Pe de altă parte, comunitatea noastră era una ecumenică. Inspirată de Papa Ioan Paul al II-lea, care a început sa se roage împreună cu reprezentaţii feluritelor religii, şi dialogul cu celelalte credinţe era trecut cu majuscule în cadrul comunităţii noastre. Eram deschişi către alte denominaţiuni, alte religii şi curente spirituale – fireşte, cu nădejdea de a-i câştiga pentru Biserica Romano-Catolică. Unul din modurile de exprimare ale acestui lucru era muzica. De pildă, cântam anumite imne care aduceau cu mantrele hinduse, doar că spuneam numele „Ieşua” („Iisus”) pentru a atinge, să zicem, o stare de pace şi adunare lăuntrică. În rugăciunile noastre introdusesem şi elemente ortodoxe; cântam, de pildă, sâmbătă seara pasaje din Vecernia ortodoxă în limba germană, cu cântări ruseşti şi alte imne ortodoxe. Una din ascultările mele principale în cadrul comunităţii era liturghia.
În 2005, comunitatea sărbătorea 25 de ani de existenţă. Cu acest prilej, li s-a permis tuturor membrilor comunităţii care nu vizitaseră încă Ierusalimul să meargă acolo într-un pelerinaj. Am ajuns în Ierusalim cu trei săptămâni înainte de Paştile ortodox. Deoarece dialogul era un element însemnat în comunitatea noastră, am luat parte la liturghiile feluritelor denominaţiuni. Am mers la biserica armeană, coptă, franciscană, la maicile ortodoxe ruse din mănăstirea Sfintei Maria Magdalena, de pe Muntele Măslinilor, şi la liturghia ortodoxă grecească din Biserica Învierii. Varietatea denominaţiunilor din Ierusalim era impresionantă şi puteai descoperi ceva nou pretutindeni. Cea dintâi liturghie ortodoxă grecească pe care am întâlnit-o a fost de Paşti, în Biserica Învierii. A fost o experienţă hotărâtoare. Îmi este anevoie să descriu ce am trăit acolo. Simţeam că sunt în cer sau că cerul s-a coborât pe pământ. Pe atunci nu ştiam ce este Heruvicul, însă, când l-am auzit cântat întâia dată, am simţit că mă adun în lăuntrul meu şi am crezut că, în acea clipă, îngerii cântau împreună cu oamenii. (Am aflat mai târziu că cei doi emisari ai ţarului rus au simţit acelaşi lucru când au luat parte prima oară la liturghia din Constantinopol). Cea mai adâncă experienţă a fost încredinţarea unei cunoaşteri lăuntrice: ACUM AM AJUNS ACASĂ! Era ca un răspuns la neliniştea mea lăuntrică. Asta era ceea ce-mi lipsea, după cum spuneam mai devreme – era această trăire lăuntrică. Nu ştiam pe atunci prea multe despre istoria Bisericii, despre Filioque, schismă etc.
În acel moment n-am putut, nici n-am vrut să discut cu întemeietorul comunităţii noastre. Doream ca mai întâi să cunosc Biserica Ortodoxă mai în profunzime. Acest lucru se poate obţine la început doar în timpul Dumnezeieştii Liturghii. Însă ce urma să fac mai departe? După prăznuirea Cincizecimii, urma să ne întoarcem. Şi, apoi, ce va fi? Slavă Domnului, căci dumnezeiasca Sa purtare de grijă mi-a călăuzit paşii.
Traducere de Radu Hagiu, Aparut in nr 12 al revistei Familia Ortodoxa

Maurice Banjoko- Cum am devenit Ortodox

Sunt din Nigeria, m-am născut acolo iar la vârsta fragedă de 18 ani am plecat cu tatăl meu la Londra. Tata lucra pentru o companie aeriană și călătoream mult. Însă ca tânăr, exista ceva în mine, un fel de dorință calmă. Nu știam prea bine ce voiam, dar știam că voiam să mă expun lumii, să mă descopăr iar când am ajuns în Londra, am decis să rămân acolo și să experientez diverse lucruri ca tânăr. M-am înscris la facultate unde am studiat economia și mi-am trăit viața în Londra ca orice tânăr de 18, 19, 20 de ani. Am experimentat numeroase lucruri care scoteau la iveală atât ce era mai bun cât și ce era mai rău în mine. Înaintea acestora însă, în Nigeria, tata ne dăduse un îndrumar de spiritualitate. Ne crescuse cu teamă de Dumnezeu, într-un mod carismatic, așa că simțeam dragostea de Dumnezeu. Ca tânăr, însă, m-am distrat și am intrat în dificultăți, cum era de așteptat. Mă jucam prea mult, lucram, pierdeam bani, și am început să conștientizez faptul că nu eram un supraom și că aveam nevoie de ajutor. Aici a intervenit ortodoxia.
Am fost norocos fiindcă locuiam lângă biserica ortodoxă din Londra și într-o zi mi-am dat seama că există această catedrală minunată, am intrat în ea și am descoperit o oază de pace, de liniște, departe de zgomotul orașului. Am început să vorbesc cu părinții de acolo și primul meu gând a fost „Ce vor crede despre un african în biserica aceasta frumoasă ortodoxă?”. Primul lucru care m-a impresionat a fost dragostea și normalitatea cu care s-au purtat. Am rămas șocat când am văzut că știau ce fel de viață duceam, păreau să se identifice mult cu mine. Mă simțeam foarte confortabil în preajma părinților de acolo iar în doi ani am fost creștinat. Desigur, m-a ajutat și faptul că am cunoscut o doamnă minunată din Rusia care nu practica ortodoxia când ne-am cunoscut, și ea era foarte tânără, dar care atunci când ne-am împărtășit câteva experiențe dureroase, a început să revină la credință ca sprijin. Împreună am început să căutam deci credința ortodoxă. Acesta a fost începutul în 2005.
După cum știți, după botez vine o serie de angajamente pe care le faci, dar încercările nu se opresc, de fapt, s-au înmulțit, aveam nevoie de un loc unde să mă pot îndepărta de viața rapidă din Londra, voiam un loc liniștit unde să pot reflecta, unde mă puteam regăsi pe mine și pe Dumnezeu în mine. Știam că e acolo, dar nu îl cunoșteam pentru că totul era prea zgomotos și prea rapid. Prietenul unui prieten mi-a spus că dacă sunt serios și îmi doresc cu adevărat să găsesc adevărata cale, dacă aveam suficient curaj, nu trebuia să merg în America sau în Galapagos, unde erau suficiente tentații, ci la muntele Athos. Neștiind nici ce e, nici unde se află, am cercetat mult și am reușit să obțin multe informații, mulțumită relației bune care există între Anglia și ortodoxie, de la părinții de la biserică și prieteni de-ai lor din Athos.
Astfel a început serviciul meu aici în numele Domnului în acest Paradis în anul 2007. Interesant e că prima oară când am venit aici, am rămas timp de trei luni iar starețul nu a înțeles de ce o persoană ca mine ar dori să rămână aici un răstimp atât de lung și mi-a zis să merg și la alte mănăstiri. Mi-a zis că ortodoxia e vie și în alte locuri. S-a gândit că nu înțeleg separarea, puritatea care se găsește aici, așa că l-am ascultat. M-am plimbat pe la alte mănăstiri din muntele Athos și după o săptămână și jumătate m-am întors și i-am zis că îmi doresc mult să rămân. Trebuie să mă mântuiesc, trebuie să-mi găsesc identitatea care știam că se afla acolo din copilărie și simteam că mă aflu în locul potrivit. Astfel a început legătura mea cu ortodoxia într-un loc al ordinii, al ascultării, al tradiției, al bazei adevărului care mă conectează și ca african, ca nigerian. Mi-am dat seama că lumea în care trăim e plină de furii, de distracții, de lucruri care nu sunt bune decât la suprafață, dar care după un timp se sting. Mi-am dat seama că aici este puterea de care are nevoie continentul meu și pe cât mă adânceam mai mult în credință, cu atât am început să privesc mai bine cine sunt, de unde sunt. Credeam că voi uita și voi întoarce spatele culturii mele, dar, de fapt, devenea mai bogată și mi-am dat seama că ar putea exista o misiune pentru mine, o nevoie cel puțin să împărtășesc Adevărul cu poporul meu ca tânăr, fiindcă se pot raporta la asta, rezonează cu mine. Nu ca bătrân, ca tată, cărora i-ar răspunde că nu înțelege nevoile tinerilor – să facă bani, să se căsătorească, situația politică, confuzia socială cauzată de atâtea influențe de-a lungul decadelor. Asta mi-a adus multă lumină și înțelegere: istoria Evangheliilor, asemănarea privind raportul dintre tradiție și respect față de ceva care e mai mare decât noi. Mi-am dat seama că această conștiință se află într-o situație delicată din cauza mișcării penticostale carismatice și că era foarte important pentru stabilitatea națiunii, sigur, nu doar în Africa. Nu e cazul Greciei, spre exemplu, căci ei au fost binecuvântați cu această moștenire pe care o împărtășesc cu multe alte culturi. Însă în Anglia, tinerii își trăiesc viața fără rădăcini, oamenii mor zilnic iar în două săptămâni uităm deja de ei. Am prieteni care au murit și după o luna, viața continua.
Risipa de viață m-a făcut să-mi dau seama că ortodoxia chiar e răspunsul la josnicia, la viața fără sens pe care tinerii o duc. Asta m-a făcut să întăresc legătura cu locul în care am fost primit cu dragoste. Ascultările m-au făcut să înțeleg structura, să înțeleg că nu pot să fac tot ce-mi face mie plăcere, există o ordine a reverenței. Trebuie să obții mai întâi binecuvântarea să faci ceea ce vrei să faci. Este o siguranță care te ajută să devii smerit pentru că știm că mândria vine înaintea căderii și cred că smerenia lipsește mult din lume. Aici, în muntele Athos, mai ales aici la mănăstirea Vatopedi există multă smerenie; sunt mulți părinți care au dobândit multe lucruri în viețile lor iar aici se supun eminenței modelului lui Dumnezeu. Am fost șocat când am aflat de realizările părinților de aici și cât de împliniți sunt. Mi-am dat seama că asta e cheia pentru tinerii de azi, înainte de a permite mândriei și naivității, într-un sens, să le strice viețile și să-i facă de râs. Am văzut și alte lucruri aici, cum ar fi relevanța ortodoxiei pentru criza financiară. Am fost deseori întrebat dacă criza din Europa este una financiară sau spirituală. Pot spune fără urmă de îndoială că această criză finaciară se bazează pe o eroare spirituală, o ignoranță spirituală; dacă principiile credinței s-ar aplica economiei, asta ar creea longevitate, stabilitate și încredere. Lucrez în domeniul finanțelor, ofer consultanță și știu că cel mai evident lucru pe care îl observăm zilnic este panica oamenilor. Oamenii tind spre mentalitatea curselor de șoareci, să se panice, să retragă toată investiția dintr-un loc și să o răstoarne în altul într-o clipită dacă aud zvonuri sau chiar având niște dovezi și putem observa că această acțiune se repetă aleatoriu. În mod evident, toți oamenii de afaceri știu că nicio investiție pe termen scurt nu e sustenabilă, nu putem trăi de pe o zi pe alta. Asta oferă ortodoxia. Dacă îmbrățișăm principiile răbdării, reverenței și teama de Dumnezeu, vom ști că eu, ca persoană, nu mă pot gândi doar la mine, ci trebuie să mă gândesc și la ceilalți pentru că am o responsabilitate. Asta lipsește în situația din Europa unde, deși națiunile au stabilit o structură, aceasta a fost ridicată după literă, și nu după duh. Cred că în muntele Athos există un duh al unității Europei și asta trebuie să împărtășim cei ce venim din Africa de Sud, Grecia, Rusia, Cipru.
Este un privilegiu și o comoară pe care banii nu o pot cumpăra. Ne apropiem de Sfintele Paști …Cred că nici nu m-am prezentat încă. Sunt Maurice Banjoko, a fost o mare plăcere să petrec timp aici. După cum am menționat, la început am rămas aici trei luni gândindu-mă că e suficient, că m-am căit destul, dar mi-am dat greu seama că muntele mă tot chema înapoi și m-am gândit că mă voi întoarce, poate peste o decadă. Însă prezența mea aici a tot crescut, vin de 5 ori pe an când serviciul și familia îmi permit. Mă aflu a doua oară aici în luna aprilie și îmi doresc ca aceste cuvinte să fie poată fi împărtășite de toți cei care ascultă. După cum am spus, tata ne-a crescut creștini și el alesese o cale pentru fiecare, dar la 18 ani ai libertatea de a vota, de a îți alege singur calea în viață. Eu am ales iar când alegerea mea a culminat cu decizia de a fi botezat ortodox, tata și mama au fost foarte nesiguri, dar m-au însoțit fiindcă au simțit că dacă mă sprijină, aveau mai multe șanse de a-și înțelege fiul și de a nu-l pierde printr-o religie nouă-după cum credeau ei. Au fost foarte impresionați la botez când au ascultat Evangheliile și au simțit harul slujbei, chiar în biserică. Din acel moment părinții mi-au acceptat și îmbrățișat credința în ortodoxie și, cel mai important, au văzut cum mi-au schimbat viața. Părinții știau cum eram înainte, ce probleme aveam (instabilitate, vicii) și după ce am format legătura cu ortodoxia și au văzut că m-am liniștit, că am început o relație consecventă care a rezultat în căsătorie, s-au conformat și și-au dat acordul fiindcă au văzut rezultatul.
Traducere pentru Familia Ortodoxa de Aura Mircea, dupa http://www.pemptousia.com

Paul Fotiou, un rabin care s-a convertit la Ortodoxie

Printre numeroșii oameni convertiți la ortodoxie se numără și rabinul evreu Paul Fotiou din comunitatea evreiască din Arta, Grecia, care s-a convertit de la iudaism și a fost botezat ortodox împreună cu familia sa. Arhimandritul Nektarios Ziompolas scrie următoarele despre Paul Fotio:
„Am ajuns să-l cunosc pe Paul Fotiou întâlnindu-l în diverse locuri și biserici sfinte din Atena unde predica și l-am auzit discutând deseori despre cum s-a convertit de la iudaism la ortodoxie. Îl ascultam cu înfiorare și emoție și aveam mereu întrebări pentru el. Trăia cu intensitate viața sacramentală a Bisericii. Fața și personalitatea sa impuneau respect, aproape că „mirosea” a tămâie. Voi povesti un moment anume legat de Paul Fotiou la care am fost și eu martor. Din câte îmi amintesc, s-a petrecut între 1960 și 1962 la Atena.
Era noaptea din Joia Mare și ne aflam la o biserică din Atena la Liturghia de Sfintele Paști. Eram mirean pe atunci și stăteam alături de Paul Fotiou lângă iconostas, în fața icoanelor lui Hristos și a Sfântului Ioan Botezătorul. Când părintele a citit cu o voce foarte frumoasă pasajul acesta din Biblie: „Și văzând Pilat că nimic nu folosește, ci mai mare tulburare se face, luând apă, și-a spălat mâinile înaintea mulțimii zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veți vedea. Iar tot poporul a răspuns și a zis: Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!” (Matei 27:24-25), Paul Fotiou a căzut inconștient pe jos. În timp ce părintele citea, noi l-am mutat din biserică. Un doctor din congregație l-a văzut imediat și a făcut ce era necesar, astfel că și-a revenit în scurt timp, dar nu a vrut să plece înainte ca slujba să se fi terminat. Desigur, mulțimea aflase ce se întâmplase și se credea că leșinase de la statul în picioare. Puțini știau că a leșinat când a auzit înfricoșătoarele cuvinte din Biblie. Altfel spus, acele cuvinte i-au transmis ceva și a fost foarte mișcat trăind după două mii de ani mărturisirea neînțeleaptă a compatrioților evrei din care făcea parte la acel moment… Sufletul său l-a aflat pe adevăratul Mântuitor. A leșinat pentru că a conștientizat oribila crimă săvârșită pe Golgota…”
Paul Fotiou a scris despre convertirea sa într-o carte scrisă în limba greacă intitulată:„Convertirea mea la Hristos” din care am preluat fragmentul următor:
Convertirea mea la Hristos
Probabil că știți, sau nu, din ziare despre marele eveniment din viața mea și a familiei mele care s-a petrecut acum zece ani din mila Domnului. Este vorba despre întoarcerea mea la Hristos și botezul meu și al familiei mele în ziua Pogărârii Sfântului Duh în 1952 la Sfânta Metropolis din Arta. Pentru mine și familia mea, acesta a fost punctul de turnură din viețile noastre și îi mulțumim întotdeauna lui Dumnezeu prin Fiul Său și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, pentru mila și cinstea cea mare de a ne fi invitat pe calea Lui spre mântuire. Îi suntem profund recunoscători și îndatorați pentru ceilalți, în special pentru frații noștri israeliți care prin interpretarea greșită a Sfintelor Scripturi, resping și Îl urăsc cu violență pe Hristos cel deja venit. Pe acela pe care străbunii noștri l-au condamnat la o moarte rușinoasă, dar pe care Tatăl lui L-a înviat în cea de-a treia zi după Scripturi. Scriu această cărticică în special pentru ei, pentru a-i ajuta, împreună cu Biblia, să-și dorească mai ușor să se întoarcă și să-L accepte pe Mântuitor care nu va mai veni să salveze ci să judece vii și morții.
Aparițiile Domnului spre iluminarea mea
Prima apariție a Domnului
Ne aflam în perioada Triodului, în cea de-a doua săptămână a Fiului Rătăcitor, o perioadă când Dumnezeu ne îndeamnă la pocăință și post pentru a sărbători Patimile și Răstignirea ce urmează. Astfel am văzut în somn următoarele. Am văzut că eram la Vecernia de Sâmbătă în timp ce studiam Pentateuhul de pe un pergament, am văzut trei cuvinte grecești scrise cu aur din pasajul exodului din Egipt: „Credință Libertate Națiune”
Dând pagina, mă găseam într-o casă mare păzită de doi soldați la intrare. În acel moment a apărut Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Mântuitorul a bătut la poartă și am coborât imediat să-I deschid. După ce a intrat, a scos din buzunat o poză cu 360 de persoane și mi-a dat-o, zicând: „Atâția dintre voi au plecat prizonieri și atâția v-ați întors din Arta:360. E timpul să vă pocăiți pentru păcatele înaintașilor vostri, adică pentru răstignirea Mea.” Mi-a arătat apoi găurile din mîinile Lui. Iar după ce mi-a tălmăcit interpretarea capitolului 26 din Levitic, a dispărut…
Cea de-a doua apariție a Domnului
Două luni mai târziu, timp în care am continuat să studiez diverse cărți ortodoxe și să merg la Sfintele Liturghii, am ajuns în Joia Mare. În noaptea de Joia Mare am adormit foarte supărat din cauza a ce auzisem în biserică. Pentru a doua oară mi s-a arătat Hristos.
Eram cu familia mea care fusese exterminată în Germania și luam masa în holul casei mele. A bătut atunci poștașul la ușă, a intrat și mi-a dat o scrisoare. Am deschis scrisoarea și am găsit fotografia pe care mi-o dăduse prima dată Mântuitorul și o declarație de renunțare de la rabinul comunității evreiești. Am fost din nou extaziat de fotografia celor 360 de persoane. O voce necunoscută a pătruns în casă atunci și mi-a zis: „Atât de mulți ați plecat și atât de mulți v-ați întors. E timpul să nu mai auzi pe nimeni. Ia-ți familia și urmează-Mă, păcatul străbunilor tăi te torturează. Pocăiește-te și vino la Mine ca să fii mântuit.”
Din acel moment, credința mea s-a aprins și mai puternic și mi-am anunțat familia, îndemnându-i și pe ei, să mergem cât mai repede la metropolitul Seraphim pentru catehizare și botez. Ziua următoare am aflat de la un prieten că frații mei israeliți de atunci ticluiseră un plan pentru a mă îndepărta din sinagogă dacă mergeam acolo sâmbătă, precum scribii și fariseii din zilele Domnului. Am evitat deci să merg și în cea de-a treia zi de Paști am fost la mitropolit pentru catehizarea familiei, promițând Preasfinției Sale că îl vom anunța cu zece zile înaintea botezului.
A treia apariție a Domnului
Se scurseseră patruzeci de zile între Paști și seara Înălțării, moment în care se sărbătoresc Rusaliile israeliților. Obișnuiam să petrecem noaptea în diferite case se aflau peste 20 de persoane în fiecare pentru a studia tradiția legii mozaice de la Sinai. În noaptea aceea, împreună cu familia, studiam o carte ce cuprindea conversația Sf. Gregorie Arhiepiscopul cu un rabin numit Erwan care fusese invitat de regele Etiopiei să discute despre Hristos. Rabinul ceruse un răgaz de patruzeci de zile pentru a studia Biblia și apoi să discute. La sfârșitul celor patruzeci de zile, a discutat timp de trei nopți și trei zile cu șaptezeci de profesori. În cele din urmă, iudeii au spus că vor crede dacă li se arată Hristos, ceea ce s-a și întâmplat. Însă din cauza credinței slabe a evreilor, de îndată ce le-a apărut Hristos „în timp ce ușile erau închise” (a venit pe un nor în mijlocul camerei), arhiepiscopul se rugă iar ei au orbit. Apoi, orbi fiind, arhiepiscopul i-a îndemnat să se boteze. După botez li s-au deschis ochii sufletului și au crezut în Mântuitorul Hristos și împreună cu ei regele și curtea sa, un total de 1500 de oameni din jurul orașului s-au botezat. Era miezul nopții când citeam și am auzit trei bătăi pe acoperișul casei; am închis temător cartea și m-am întins în pat. Am auzit apoi o bătaie la ușa camerei urmată de intrarea lui Hristos având o bucată de bumbac înmuiată în ulei în mână și cu care m-a uns cu semnul crucii pe față și mi-a spus: „Paul, Paul, de mâine vei fi al meu. Orice s-ar întâmpla, să nu te clatini căci eu voi fi în tine.” M-am ridicat imediat și i-am povestit soției și tuturor membrilor familiei să ia aminte și să nu se clintească din lașitate sau din dorința de bani, oricât ni s-ar oferi, ceea ce s-a și întâmplat din nefericire ziua următoare.
Tentativa de mituire
Ziua următoare, ziua întâi a Rusaliilor evreiești, tot consiliul comunității a apărut acasă la mine în jurul orei 11 dimineața pentru a mă convinge oferindu-mi sume uriașe de bani. Chiar și rudele mele care veniseră din Corfu au participat. Fiind însă prevenit de Hristos, și eu și familia mea priveam cu nădejde la viitoarea credință adevărată și la botezul în numele Sfintei Treimi.
8 iunie 1952
Următoarea zi l-am anunțat pe mitropolitul Seraphim al Artei că dorim să ne botezăm. Astfel, duminică pe 8 iunie 1952, de Rusaliile ortodoxe, la 12 ziua, am fost botezat împreună cu cei trei membri ai familiei mele în fața clericilor, a autorităților orașului și a multor alte persoane care au atins în total peste 300 de oameni.
Epistola lui Paul Fotiou, fost Rabin de Arta către rabinii și liderii Israelului
„Iar cei ce vor rămâne din voi se vor usca pentru păcatele lor în pământurile vrăjmașilor voștri, se vor usca și pentru păcatele părinților lor. Atunci își vor mărturisi fărădelegile lor și fărădelegile părinților lor, cum au săvârșit ei nelegiuiri împotriva Mea și au pășit împotriva Mea.”(Leviticul 26:39-40).
Dragii mei evrei, iată ce se află în spatele distrugerii noastre zilnice de către germani, care, din nefericire, ne-au luat și ne-au anihilat din cauza păcatelor părinților noștri care au sucit interpretarea Sfintei Scripturi și l-au răstignit pe Iisus Hristos Mântuitorul, iar păcatul crucificării a fost aruncat asupra noastră când fariseii avizi au glăsuit înaintea lui Pilat: „Sângele Lui asupra noastră și a copiilor noștri” (Mat. 27:25) iar restul mulțimii îi aproba zicând Amin…
În sfârșit, dragii mei, găsim în limba iudaică un cuvânt mai mare în scris decât toate celelalte cuvinte pe care îl strigăm cu putere melodică și intonație: „Amintește-ți legea lui Moise dată la Horeb” etc. E nevoie să studiem cu mare atenție acest capitol împreună cu al 26-lea capitol din Levitic în care sunt scrise toate catastrofele prin care vor trece evreii pentru că au nesocotit Legea lui Dumnezeu până chiar în punctul în care suntem un popor vinovat pentru faptele noastre…
Dragii mei, nu vorbesc din interese materiale, ci prin harul Sfântului Duh pe care l-am primit în mine prin Hristos în ziua botezului. Vă vorbesc cu pocăință, atât pentru mine cât și pentru întreaga omenire, în fața lui Hristos care este Mântuitorul și salvatorul tuturor păcătoșilor care se căiesc. Fie ca noi toți să devenim turma pe care o paște Păstorul-Hristos. Amin.
Cu dragoste întru Hristos,
Paul Fotiou
Traducere pentru Familia Ortodoxa de Aura Mircea, dupa
Rabinul care s-a convertit la Ortodoxie de Pogorârea Sfântului Duh, în anul 1952

Ortodoxia a păstrat tezaurul Bisericii primare a lui Hristos- Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie (III)

Ecumenismul e un pericol foarte mare. El vrea să şteargă identitatea. Şi dacă a şters identitatea, s-a reuşit cel mai grav lucru. Numai Biserica Ortodoxă va fi aceea care va avea numai de pierdut.
Luca Zolli
Redăm ultima parte a dialogului (partea I aici „Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a păstrat Harul și Adevărul” si partea a ii-a aici“Nu papa e piatra, ci Hristos”) cu Luca Zolli, italian din Benevento (lângă Napoli), care a primit botezul ortodox în anul 2005 într-o comunitate ortodoxă greacă din sudul Italiei. Convorbirea s-a desfăşurat în limba română, pentru care Luca are o nedisimulată dragoste. Am păstrat frumuseţea simplă a exprimării sale şi am intervenit tacit doar în cazul puţinelor dezacorduri sau greşeli gramaticale.
– Aş vrea să ne povestiţi puţin despre momentul Botezului şi despre ceea ce a urmat. Ce sentimente aţi avut?
– Toată slujba, de când au început blestemele împotriva diavolului, deja m-am simţit altfel. Pentru mine un moment foarte, foarte important, a fost acela când m-am întors înspre răsărit şi am simţit o bucurie imensă. Când am fost uns cu ulei, deja simţeam o bucurie pe care am dorit-o în fiecare zi din anii în care am aşteptat ziua botezului.
Deci, Sfântul Duh chiar lipseşte în Biserica Catolică!… În momentul acela, eu simţeam că începeam să fiu înconjurat de frumuseţea Lui. Şi nu momentul în care am intrat în apă a fost cel mai important pentru mine; a fost după aceea, când am fost şi miruns. Momentul ulterior, în care ştiam că se împlinesc toate dorinţele, a fost când m-am împărtăşit. Acela era locul în care am vrut să ajung. Pentru voi poate că e o experienţă de fiecare zi, dar pentru unul care a fost catolic, când te împărtăşeşti la Biserica Ortodoxă, prima senzaţie pe care o ai e de bucurie, de ebrezza, cum zicem noi. Un moment asemănător am mai trăit încă o dată la Muntele Athos.
Vreau să vă zic că de bucurie am început să plâng, dar ca să nu mă vadă nimeni am plâns în faţa icoanei Mântuitorului – am stat 15 minute să plâng, dar de bucurie, numai de bucurie!… Era bucurie de dragoste, de dragoste că m-am simţit iubit şi mă simt iubit. Şi simţeam că în momentul acela, cu toate păcatele pe care le-am avut şi pe care le-am făcut, Îl iubeam pe Iisus Hristos şi-L iubeam că ştiam că m-a tras de la moarte.
În fiecare noapte de Înviere, vezi icoana Mântuitorului care-i trage din groapă… El, cu puterea pe care o are, dărâmă uşile ce sunt sub picioarele Lui şi-i trage din mormânt pe Adam şi Eva. Când Mântuitorul i-a tras din mormânt pe Adam şi Eva, şi pe mine m-a tras; şi acum mă ţine afară. De fiecare Înviere se întâmplă asta; se întâmplă şi de fiecare dată când mă împărtăşesc. Pentru aceasta cred că cineva trebuie să se pregătească foarte bine. O dragoste mai mare nu ştiu, eu nu reuşesc să-mi imaginez – e Trupul şi Sângele Său în mine! Dacă reuşiţi să vă gândiţi la ceva mai mare, să-mi ziceţi. Eu nu cunosc. Poate că greşesc, dar eu nu cunosc, nu-mi vine în gând!
Eu aşa mă simt şi nu mi-e frică. Când eram mic, la 6 ani, mi-era frică de moarte şi întrebam pe oricine: de ce trebuie să murim? Şi răspuns nu am avut niciodată! Acum nu mai am frică pentru că am încredere în Iisus Hristos că a biruit moartea pentru mine.
De unde sunt bucuros, de unde pot să am bucurie? Că poate mâine mor şi se termină tot… Dar nu e aşa. Când m-am împărtăşit, atunci am simţit că împreună cu Iisus Hristos am învins moartea; când l-am blestemat pe diavol ştiu că nu mai sunt în puterile lui şi atunci nu mai sunt în puterea morţii. Dacă nu, ce rost are să-mi iubesc nevasta, dacă mâine se termină tot? Sau copilul meu pentru ce îl cresc? Să mergi într-un mormânt, să fii îngropat acolo!? De asta eu zic: dacă stau la masă, discut cu alte persoane şi mă simt bine, toate au un sens pentru mine fiindcă cred în viaţa veşnică. Dar dacă în schimb petrec o noapte întreagă şi ştiu că mor – şi modernismul oricum asta e! –, acolo se termină tot! În schimb pentru mine – nu! Dacă mă bucur pentru ceva, ştiu că e cinstit, că m-am bucurat cinstit şi cred în Dumnezeu. Nu pierd. Şi dacă mă bucur de o floare, ştiu că bucuria nu trece într-o clipă!
– Ortodoxia a avut întotdeauna ca principiu de „prozelitism”, ca să-l numesc aşa, deşi nu-mi place termenul, acel „Vino şi vezi!” de la Evanghelia lui Ioan, capitolul 1, versetul 46. Ea n-a căutat să convertească cu parul. Cum vezi contrastul dintre acest principiu nobil şi acţiunile prozelitiste ale Inchiziţiei?
– Ai spus bine când ai zis că Biserica Ortodoxă nu face prozelitism. Prozelitism e numai în Biserica Catolică. Iată, şi eu şi Emanuel, dar şi alţii, am venit singuri să primim botezul! N-aţi venit voi să ne convingeţi să facem lucrul. Ideea de Inchiziţie e luată de la atei, să fii contra tuturor bisericilor. Şi aici sunt multe minciuni istorice. O Inchiziţie teribilă, cea mai rea pe care a cunoscut-o istoria, a fost cea din sudul Italiei, când Papa a trimis inchizitori în Calabria. Sfântul Grigorie Palama vorbeşte de un Sfânt Nichifor care a venit în Athos…
– Sfântul Nichifor din singurătate, pomenit şi în Filocalie?
– Exact! El a fost italian, din Calabria. A fost persecutat aproape sigur de către Inchiziţie, sunt documente… şi a fugit din Calabria în Athos. Şi el zicea că neamurile lui au fost trecute cu forţa la Catolicism. Nu vroia să-şi piardă mântuirea şi a fugit în Muntele Athos. A preferat să fugă de greşelile Bisericii Catolice. Şi asta spune multe! S-au păstrat actele proceselor făcute în Calabria. Cei ce vorbeau dialectul grecesc erau marginalizaţi, prigoniţi. Asta seamănă foarte mult cu o poliţie etnică! Nu poţi să constrângi omul, dacă el vrea să fie cu adevărul. Acolo se folosea forţa şi constrângerea. De aceea, până azi în poporul Italiei de Sud au rămas nişte semne pe care lumea nici nu le cunoaşte. Fărâme de identitate istorică, din trecutul său, de pe când era ortodox. Rămâne… aşa, ca o amintire pierdută. De exemplu, în Brindisi se face o prăjitură care se cheamă coliva. Dar nimeni nu ştie că există coliva în Biserica Ortodoxă. Nu ştie de unde s-a păstrat această denumire.
Şi mai sunt şi altele. De exemplu, în Italia de sud s¬-a păstrat obiceiul de a cinsti şi săruta moaştele şi mormintele Sfinţilor. Dar normanzii îi opreau. Ei au ocupat tot sudul Italiei, care era parte componentă a Imperiului Bizantin; deci era ortodox. Şi normanzii luau icoanele şi le ridicau sus ca să nu poată ajunge oamenii şi să le sărute. Iar ei, sărmanii, ce făceau? Sărutau vârful degetelor şi trimiteau sărutul sus la icoane, pentru că nu ajungeau să le sărute cu buzele. Până azi în sudul Italiei, oamenii fac cruce şi apoi sărută vârful degetelor, dar nu ştiu nici ei de ce fac asta, de unde le-a rămas. Un călugăr rus, care a fost cu mine în Sfântul Munte, îmi spunea la întoarcere: „În Calabria sunt nişte sate care sunt la fel ca la greci. Gândeşte-te că înainte nu era vreo diferenţă. Era un singur popor, cu o singură credinţă”… Părintele Ioannis Romanidis e mare, după părerea mea.
Mi-a deschis ochii în multe privinţe, ca istoric.
– S-a încercat ştergerea urmelor? Înseamnă că istoria Italiei a fost falsificată?
– Da, a fost falsificată. Dar acum, dacă cineva încearcă să vorbească despre asta, iese scandal. De ce nu sunt traduse cărţile lui Romanidis? În Italia nici nu se ştie despre ele. Eu am scris pe un site despre istoria bizantină şi imediat a ieşit scandal, de cum am început! Dar eu am zis tot, până la capăt. Trei ani m-am „bătut” cu un profesor italian de istorie bizantină pe acel site. M-a invitat la Veneţia. Trebuia să plec la Sfântul Munte şi i-am spus că nu pot veni la Veneţia. Printre altele îmi spune: „A venit aici o profesoară germană şi a vorbit despre lumină în concepţia ortodoxă. Am rămas fermecat!”. Asta mi-a ridicat mult moralul. Atunci, îţi spun sincer, am rămas… I-am zis să intre într-o biserică ortodoxă, să se gândească la Tradiţia ortodoxă…
– Nicolae Iorga, un istoric român cunoscut, spunea că un popor ce nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil ce nu-şi cunoaşte părinţii. Crezi că o cunoaştere a istoriei nefalsificate i-ar ajuta pe italieni să se întoarcă la origini, la credinţa ortodoxă de odinioară pe care au avut-o strămoşii lor?
– Foarte mult. Ar fi un lucru imens pentru Italia. Poţi să-ţi cunoşti părinţii adevăraţi, mai ales în sud. În nord se simte diferenţa, pentru că acolo influenţa francilor a fost directă. În centru şi sud nu a fost, de aceea acolo, până la 1400-1500, în biserici mai existau iconostase, catapetesme ca în bisericile ortodoxe, dar au fost distruse după Conciliu. Chiar şi acum, la Otranto se mai păstrează nişte mănăstiri ortodoxe dărâmate, dar nimeni n-are curajul să le renoveze. După mine, ăsta-i drumul pentru italieni, dar trebuie mai întâi să aibă un contact cu Ortodoxia!
– Ce influenţă crezi că are astăzi ecumenismul asupra unui heterodox care doreşte să afle adevărul, Biserica dintru început?
– Ecumenismul e un pericol foarte mare! El vrea să şteargă identitatea. Şi, dacă a şters identitatea, s-a reuşit cel mai grav lucru. Cea care are numai de pierdut e doar Biserica Ortodoxă. Cea Catolică are numai de câştigat, în orice caz. Ce vreau eu să zic e că dacă vinul e foarte bun, eu niciodată nu mă gândesc să pun apă.
Beau mai puţin, dar beau numai vin. În schimb, ce face ecumenismul e că pune o grămadă de apă într-un vin foarte bun.
– Deci, prin acest exemplu, dai de înţeles că Biserica Ortodoxă, prin participarea ei la mişcarea ecumenică, se diluează, îşi pierde esenţa?
– Da. Dacă îşi pierde esenţa, începe să piardă teren, precum catolicismul. Şi asta ar fi o armă a catolicilor şi a protestanţilor împotriva ei. Să arate că şi ea se compromite. Se rupe în sine însăşi.
– Când un heterodox vrea să vină la Ortodoxie, dacă se ia după teoria ramurilor, născocită de ecumenism, nu se va mai putea întoarce, căci ea zice că toţi avem părţi din adevăr. Adevărul e împărţit şi aici şi acolo…
– E adevărat. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar această teorie e o minciună. Un fals. Şi oricine caută la rădăcină, mai adânc, îşi dă seama că nu e adevărat. E ca o creangă care se rupe de trunchi. Poate că ceva a rămas în Biserica Catolică, dar creanga ruptă se usucă, trunchiul rămâne verde. Poate că rămâne o frunză, aşa, poate că mai sunt şi oameni buni printre catolici, dar e o diferenţă imensă! Singura comparaţie între Ortodoxie şi Catolicism e cea între un arbore verde, plin de viaţă, şi o creangă ruptă, căzută acolo jos. Iar protestanţii şi neoprotestanţii sunt şi mai rupţi. Dacă catolicii ce se întorc la Ortodoxie le arată celorlalţi catolici acest lucru, poate că s-ar întoarce o grămadă. Să se gândească că toată Patriarhia Romei era unită cu celelalte patriarhii. Să renunţe însă la toate erorile ce le-au făcut între timp, la Filioque şi la celelalte!
– Deci tu crezi că singura condiţie de unire între catolicism şi Biserica Ortodoxă este ca papismul să renunţe la toate inovaţiile lui?
– Da…
– Pentru că încercări de unire au mai fost la Lyon, la Ferrara…
– Da, dar atunci au fost numai motive politice. Şi cine cercetează bine, ştie ce a adus la unire.
Constantinopolul era ameninţat de turci şi le trebuia un ajutor militar, dar problema e că aşa nu se rezolvă nimic.
– Cum sunt văzuţi Sfântul Marcu al Efesului şi Sfântul Grigorie Palama în lumea catolică?
– Adevărul e că Sfântul Grigorie Palama e foarte apreciat. Dar nu de către cler, ci de către credincioşi. E foarte preţuit din pricina Filocaliei, căci Filocalia se citeşte. Mai sunt şi unii preoţi care îl citează şi îl propun pentru studiu. Dar ei nu spun că sunt diferenţe faţă de catolicism. Asta-i problema, pentru că, dacă le spun oamenilor, imediat sunt asaltaţi cu întrebările – de aceea ei ascund lucrul acesta. Poţi spune două lucruri: sau că adevărul este în amândouă Bisericile – dar asta nu stă în picioare, e infirmat de fapte ce dovedesc că adevărul e doar în Biserica Ortodoxă; sau zici că Sfântul Grigorie Palama avea dreptate numai în unele puncte, unde îţi convine ţie, în rest nu. Dar nici asta n-are suport, căci şi acest argument, ca şi primul, poate fi combătut cu dovezi. Cât despre Sfântul Marcu, există o carte, dar e numai în franceză: La mystification fatale, scrisă de un diplomat francez, Lampryllos, care a adunat toate probele, demonstrând că Filioque e un fals. S-au falsificat şi dialogurile celor care au participat la Conciliul de la Ferrara. Şi el (Lampryllos) fiind diplomat, a ştiut foarte bine unde să caute, cum să aibă acces la procesele verbale. Eu cred că şi Romanidis a citit din cartea asta, dar problema e că nu-i tradusă în italiană. Şi cred că ar fi foarte bine ca lumea din Italia să citească această carte.
– În încheiere, te-am ruga să transmiţi nişte gânduri; un mesaj pentru ortodocşi şi credinţa lor pe care tu ai cunoscut-o cu atâta zbucium şi altul către catolici şi nu numai, ci pentru toţi cei care vor să cunoască Ortodoxia.
– Pentru ortodocşi, mesajul meu este: am văzut că Ortodoxia a păstrat, ţine cu exactitate şi tărie duhovnicească o comoară imensă, tezaurul fără de sfârşit al Bisericii primare a lui Hristos. L-a ţinut întreg, neschimbat. Pentru ortodocşi trebuie să fie o bucurie imensă şi, întrucât s-au născut în Tradiţia aceasta, trebuie să o aprofundeze mai mult. Să luăm ca exemplu cinstirea icoanelor şi pe cei ce au murit pentru cinstirea lor.
Faptul că au murit arată că moartea lor are sens, deoarece astfel a ajuns până la noi intactă cinstirea icoanei. Şi acest lucru a fost posibil numai prin jertfa lor, pecetluită cu propriul sânge. Toate dogmele Ortodoxiei sunt pecetluite cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor ce s-au luptat ca ele să rămână neschimbate, aşa cum ne-au fost lăsate de Hristos în Evanghelia Sa. Şi pentru asta trebuie să mulţumim Ortodoxiei, că a păstrat până astăzi toate acestea intacte: cuvintele Sfinţilor Părinţi, slujbele, rugăciunile, Liturghia! Dacă mă năşteam ortodox era mai bine, dar eu m-am născut catolic, iar în copilărie nişte întrebări de-ale mele n-au găsit răspuns. N-am avut ocazia să intru într-o biserică ortodoxă. Nu avea cine să¬-mi dea răspunsurile.
Acum, mesajul meu către catolici, protestanţi şi ceilalţi care trăiesc în alte religii este că, dacă ei caută adevărul, trebuie să cerceteze adânc pe Sfinţii Părinţi, istoria bisericească de la început, de la Hristos. Şi atunci nu ai cum să nu vezi că Ortodoxia a păstrat întocmai Evanghelia lui Hristos, poruncile şi învăţăturile Evangheliei aşa cum ele ne-au fost date de către Iisus Hristos. De exemplu, azi după masă s-au împărţit acele bucăţele de pâine sfinţită [e vorba de rânduielile Panaghiei ce se ţine în Sfântul Munte, n.n.], care îmi aduc aminte de înmulţirea peştilor şi a pâinilor din Evanghelie. Aşa ceva nu poţi găsi nici la catolici, nici la reformaţi – nicăieri. Acolo înţelegi ceva raţional, dar nu poţi să simţi, să cuprinzi toată această energie ce emană din simbolistica ortodoxă. Pe catolicii din Italia, Franţa, din Europa, în general, cred că i-ar ajuta foarte mult să citească istoria lor cea adevărată, nefalsificată. Cred că au multe de învăţat şi de recuperat…
A consemnat monahul Gherontie Nica, Mănăstirea Sfântului Pavel- Sfântul Munte Athos, 27 mai 2009
Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”

Spovedania unei foste penticostale

Pogorârea Sfântului Duh la Cincize-cime, eveniment de care se prevalează penticostalii în credinţa lor, fără însă să-i pomenească pe Sfinţii Apostoli şi nici pe Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică, cea în care Duhul Sfânt lucrează până astăzi şi de care nu se va despărţi în veci
– M-am născut în Creta în anul 1975 şi am venit prin 1989 cu toată familia în Atena, unde m-am stabilit definitiv. Aparţin unei familii creştine ortodoxe evlavioase şi din pruncie am primit botezul ortodox. Totdeauna îmi amintesc cu drag de acei ani frumoşi ai copilăriei petrecuţi în sânul Bisericii Ortodoxe, cu slujbele de duminică şi de marile praznice.
M-am înstrăinat de dreapta credinţă în 2005, într-o şcoală particulară din Atena, unde predam (sunt profesoară). În acea şcoală am făcut cunoştinţă cu o elevă de-a mea, Anna, cu patru ani mai mică decât mine, care a fost (şi încă este) membră a „bisericii apostolice libere penticostale” (aşa cum le place să se intituleze) din Atena. Ca să intru direct în subiect, Anna, dându-mi foarte grabnic un Nou Testament, mă abordă făţiş, începând să-mi vorbească de Hristos „cel de la început”, iar mai apoi despre biserica ei penticostală.
Aproape zilnic venea la mine, iar mama nu bănuia nimic, mai ales că odată, la un Sfânt Maslu făcut la noi acasă, Anna a venit ca de obicei şi a participat – nimeni dintre noi nu a priceput ce credinţa avea ea. Cu timpul, însă, începu să-şi dezvăluie încet-încet „identitatea”. Iniţial am arătat un oarecare interes faţă de această nouă „biserică”, despre care îmi zicea că este, chipurile, prima biserică apostolică. Şi, fireşte, a urmat spălarea creierului! A reuşit în două săptămâni să mă facă să-mi schimb părerea în privinţa unor lucruri în care credeam şi faţă de care aveam o preţuire aparte. Nici nu-mi vine să cred prin ce am trecut! Mi-a schimbat radical toate convingerile despre Maica Domnului, icoane, cruce, preoţi – în cele din urmă am ajuns să-mi fac griji cu privire la calea pe care eram.
– Maria, ai mers la casa de rugăciune a penticostalilor?
– Da, bineînţeles că am mers. Anna m-a luat cu ea ca să ascult „propovăduirea Evangheliei”. Am mers devreme, ca să prind şi orele de rugăciune. Când am intrat în „biserica” lor centrală din Atena, m-am simţit aşa de ciudat, că îmi venea să urlu de ceea ce vedeam! Nu numai că nu mi-a plăcut, dar găseam cele văzute atât de deplasate – mai ales două „prorociţe”, ce răcneau aşa de tare. Cei din jur credeau că, în acele clipe, ele vorbeau în limbi străine! Dar răcnetele lor nu au reuşit decât să-mi provoace silă – să-mi fie cu iertare că o spun aşa, pe şleau! Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar m-am simţit ca într-o sinagogă a iudeo-sataniştilor. Acea zi a fost pentru mine o zi neagră – Anna a început să mă convingă că, vezi Doamne, aşa era în prima biserică apostolică!
Îmi petreceam zilele ascultând predici ale pastorilor penticostali de pe CD, mărturii de-ale oamenilor care „L-au cunoscut pe Hristos”, citeam Biblia. Pe zi ce trece, începusem şi eu să îngenunchez la rugăciune şi să cer „naşterea din nou”, aşa cum ziceau ei. În toate acestea ceva nu era în regulă. Nu mă puteam concentra la serviciu, pierdeam din orele de somn ca să ascult CD-urile cu predici, aşa că am început să mă întreb de ce ajunsesem în halul acela. Anna îmi spunea întruna că trebuie să plâng şi să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor personal al meu. Eu îi ziceam că pe Hristos L-am primit la botez şi aveam conştiinţa Lui de mic copil, pentru că întotdeauna fusesem creştină. Niciodată nu mă lepădasem de El, dar ea tot insista că nu L-am cunoscut aşa cum ar fi trebuit.
Într-o zi de noiembrie a anului 2006, Anna mi-a propus să mergem la „biserică”, să îngenunchez pe o perniţă în faţa amvonului şi să îi cer lui Hristos să mi Se descopere, să-mi mărturisesc păcatele, să plâng – şi „fraţii” se vor ruga să mă nasc din nou. Acolo, Hristoase al meu, nu se putea mai rău decât atât! Am uitat cu desăvârşire felul în care se comportau acei oameni, sila şi dezgustul pe care mi le provocau „slujbele” lor, cu răcnetele lor sălbatice, care ei pretindeau că reprezintă „vorbirea în limbi”. Îmi pierdusem minţile. Atunci a venit pastorul, şi-a pus mâinile peste baticul pe care mi-l dăduseră să-l port pe cap şi a început să zbiere ceva într-un grai care îmi părea a fi o limbă greacă cu accent şi terminaţii arăbeşti. Mă simţeam foarte rău, eram indispusă şi enervată şi îi rugam pe Iisus Hristos şi Maica Domnului să mă scape din acea experienţă dezgustătoare. Voiam să-mi fac semnul crucii, dar nu puteam, deoarece mi-era frică să nu mă dea afară.
Pastorul continua să se „roage în limbi” şi, deodată, o femeie a început să răcnească de parcă era posedată. Înfricoşătoare clipe! Răcnea, repetând aceleaşi cuvinte, rupea ceva în engleză de genul „my God” („Dumnezeul meu”), iar cei din jur îmi tălmăceau ceea ce credeau că răcnea Dumnezeu pentru mine, prin gura ei: „Fiica mea, Eu te-am călăuzit în casa Mea, rămâi cu Mine, vine sfârşitul. Eu te voi păzi!” Am intrat în panică, căci mi-am dat seama că devenisem victima unor înşelători, ce-şi băteau joc de mine şi mă „prelucrau” legal. Auzi, îmi vorbea Dumnezeu prin gura acelei nebune! Doamne miluieşte! Înfricoşată foarte, am găsit puterea să mă ridic în grabă şi să mă duc la toaletă. Acolo am început să plâng de frică. O „soră” care stătea lângă mine mi-a zis că în acea clipă a avut o descoperire… cum că foarte curând o să mă nasc din nou. Hristoase al meu, ce descoperiri, ce vedenii! Iarăşi m-am speriat, m-am sculat şi am fugit de îndată din acea adunare de descreieraţi…
A doua zi, când m-a sunat Anna, i-am spus că m-am speriat foarte tare. Ea a căutat să mă liniştească, spunându-mi că o să se roage în camera ei şi o să-I ceară lui Dumnezeu să ridice frica de la mine. În acea noapte am avut coşmaruri atât de vii şi atât de intense, încât m-am sculat foarte transpirată, plângând cu sughiţuri. Atunci a fost pentru prima dată după atâtea luni când mi-am făcut din nou semnul sfintei cruci!
Dimineaţă am povestit totul mamei şi fratelui meu. Ei m-au sfătuit să nu mă mai încurc cu acei oameni, iar mama a aprins candela şi am văzut-o rugându-se în ascuns pentru mine. Atunci mi s-a înmuiat inima, am început din nou să plâng şi am alergat în braţele tatălui meu, care mi-a zis că observase o schimbare majoră în comportamentul meu de când căzusem în mrejele penticostalilor. M-a mângâiat şi m-a asigurat că nu o să lase pe nimeni să-mi facă vreun rău. În aceeaşi zi, după-amiază, m-a sunat Anna şi mi-a zis că văzuse în vedenie în seara precedentă, când eu avusesem acele oribile coşmaruri, cum Iisus mă îmbrăţişa şi mă ducea la „biserica” penticostalilor. În acel moment mi-am dat seama că aveam de-a face cu oameni maniaci, periculoşi, care pot fi în stare de orice. I-am zis că nu vreau să o mai văd niciodată, i-am închis telefonul – şi, de atunci, nu m-am mai întâlnit cu ea.
M-a salvat faptul că nu m-am „botezat” la acei nebuni şi că nu m-am adâncit în credinţa lor absurdă. Ei cred că îmbrăţişează creştinismul. Dar ce fel de creştinism? Ceea ce am văzut şi am trăit pe propria-mi piele la penticostali nu seamănă a Biserică, nu are nimic dumnezeiesc. Comportamentul lor este atât de deplasat, iar vorbele de neînţeles şi răcnetele lor te fac să te simţi de parcă ai fi la o întâlnire a musulmanilor sau a iudeo-arabilor. Este foarte clar, nu au absolut nimic de-a face cu Biserica întemeiată de Hristos. Fac prietenii numai între ei, iar toţi ceilalţi sunt socotiţi pierduţi. Au convingerea că numai ei se mântuiesc. Niciodată nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Nu-i urăsc, dar mi-e frică de ei. Îi compătimesc şi mă rog pentru ei, ca să-şi înţeleagă rătăcirile. Am văzut pe net multe pagini web sau bloguri referitoare la acest fenomen; de aceea, m-am gândit să mărturisesc mica, dar înfricoşătoarea mea experienţă.
– Maria, sunt unii care consideră că astfel de mărturisiri, spovedanii ca ale tale sunt născociri…
– Să spună ce vor. Dar dacă vreun fost neoprotestant, mai ales penticostal, vrea să depună mărturie că aşa stau lucrurile şi că nu sunt născocirile mele şi să povestească experienţa lui, bine ar fi să nu se teamă. Iar dacă se teme, să mărturisească sub anonimat, dând mărturie despre rătăcirile lor, aşa încât să se păzească şi alţii de această organizaţie care se pretinde a fi biserică.
Traducere de Gherontie Monahul din periodicul Aghios Minás, nr. 42, ianuarie-martie 2010

Ortodoxia este o comoară şi fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a o face cunoscută
– mărturia părintelui Simeon Dezrobitu

În Sfânta Scriptură ni se atrage atenţia că „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Pet. 5:8). Într-adevăr, sunt oameni care ajung în întuneric chiar şi atunci când îl caută pe Dumnezeu – pentru că sunt foarte mulţi „lupi în piele de oaie” care, crezând că cunosc adevărul, nu fac altceva decât să ducă sufletele spre pierzare. Părintele Simeon de la biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Bunoaica, comuna Cireşu (jud. Mehedinţi) îl iubea de mic copil pe Dumnezeu şi dorea să afle Cuvântul Său. Dar Dumnezeu a îngăduit ca, până să ajungă la Adevăr, să rătăcească vreo trei ani la baptişti. Mărturia sfinţiei sale ne arată, încă o dată, marea milă a lui Dumnezeu-Adevărul, care Se descoperă oricărui suflet ce se smereşte şi Îl caută cu sinceritate.
– Părinte Simeon, vă mulţumim în primul rând pentru că doriţi să ne daţi această mărturie. Am dori să vă întrebăm care sunt primele amintiri legate de relaţia sfinţiei voastre cu Dumnezeu?
– Eu de mic copil ceream ajutorul lui Dumnezeu, dar nu ştiam nimic despre Dumnezeu. În perioada studenţiei, nu prea am avut timp să merg la biserică, însă în câte o după-amiază mai ajungeam la Patriarhie…
Simţeam o eliberare a sufletului de îndată ce intram în Casa Domnului, dar nu ştiam nimic despre ce înseamnă să fii creştin… Am ţinut postul vinerea de mic copil, chiar şi când eram student la Politehnică, chiar dacă nu ştiam pentru ce îl ţin. Şi Sfânta Parascheva (Paraskevi înseamnă Vineri în greceşte – n.red.) m-a ocrotit şi m-a ajutat mult în viaţă. Multe lucruri bune s-au întâmplat în viaţa mea într-o zi de vineri. Vineri mi-am ales profesorul îndrumător pentru proiectul de licenţă de la Politehnică, vineri am fost la Curtea de Argeş să discut cu Preasfinţitul Calinic despre preoţia mea, după ce am devenit preot am fost trimis la biserica Sfânta Parascheva în Teleorman. Apoi tot vinerea am fost trimis la o biserică din judeţul Mehedinţi, unde mi-am stabilit domiciliul.
– Cum aţi ajuns la baptişti?
– După terminarea Politehnicii, am fost repartizat la uzinele IMGB. Acolo am dat de un inginer care era baptist. Şi cum ei au râvnă să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu, aşa şi el nu pierdea nici o ocazie pentru a ne vorbi despre Dumnezeu. Eu eram într-o căutare, voiam să aflu mai multe despre Dumnezeu şi m-a atras cuvântul colegului meu. Ştiam că Dumnezeu ne ajută şi ne iubeşte, simţisem în sufletul meu aceste lucruri, şi eram dornic să aud cuvântul lui Dumnezeu. Dar eram la nivelul zero în ceea ce priveşte cunoştinţele religioase… De aceea îl conduceam până acasă, ca să-mi vorbească mai mult despre Dumnezeu. Pe urmă am început să citesc Biblia, am ascultat nişte predici de-ale lor, am căutat să mă informez şi din alte cărţi primite de la ei şi din diferite reviste. Am început să frecventez Duminica adunările lor. Vreau să vă zic că în tot acest timp soţia şi copiii mergeau la slujbe la Patriarhie.
– Puteţi, vă rog, să ne descrieţi atmosfera din „casele de rugăciune”?
– Era o rugăciune „vorbită”. Se ridica unul şi, cu glas tare, Îi mulţumea Domnului şi Îi cerea ce aveau nevoie. Apoi rugăciunea era continuată pe rând de mai mulţi dintre participanţi. Unii îşi spuneau propriile necazuri în rugăciune. Este o diferenţă mare între Ortodoxie şi neoprotestanţi în ceea ce priveşte modul de rugăciune. Domneşte acolo o stare de superficialitate. Şi acum, când mă gândesc, îmi vine să mă iau la palme cum ascultam o femeie cu şapte clase hulind-o pe Maica Domnului! Ei, prin ceea ce spun, deformează cuvântul lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se arată foarte limpede cum, după Învierea Sa, Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate la ucenicii Săi. Deci la Dumnezeu totul este posibil. Aşa cum Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate, aşa a putut să intre şi în pântecele Fecioarei Maria, iar Maica Domnului să rămână Fecioară şi după naştere. Apoi, când Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit, i-a dat-o în grijă pe Mama Sa Sfântului Ioan Evanghelistul. Păi, dacă Măicuţa Domnului ar mai fi avut copii, Mântuitorul i-ar mai fi dat-o în grijă Sfântului Ioan? Este foarte clar că sectarii nu au Duh Sfânt şi interpretează cum vor ei Sfânta Scriptură. Ei, într-adevăr, cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, dar şi diavolul ştie foarte bine Scriptura…
– În timp ce mergeaţi la adunările lor, v-aţi dat vreodată seama că sunt în înşelare?
– Eram foarte naiv atunci şi încercam să fac primii paşi pe calea credinţei…
– Soţia ce părere avea despre faptul că mergeaţi la baptişti?
– Ea mergea des la Patriarhie, vorbea cu Părintele Gherontie Ghenoiu (încercat duhovnic, eclesiarhul de atunci al Catedralei Patriarhale – n.red.) şi plângea pentru mine, rugându-L pe Dumnezeu să mă aducă înapoi la Ortodoxie. Cu Părintele Gherontie am vorbit şi eu de câteva ori. El mi-a spus că, dacă voi continua să merg la baptişti, mă ia diavolul şi merg în iad. Eu mă străduiam să nu fac nici un păcat. Auzind ce mi-a zis Părintele, m-am gândit că nu este sănătos! Cum să ajung în iad, din moment ce nu fac păcate? Dar, de fapt, eu eram cel nebun. Mă aflam în cel mai mare păcat, pentru că părăsisem Biserica. În plus, toţi sectarii au o mândrie luciferică, pe care o aveam şi eu. Ei se consideră „copiii lui Dumnezeu”, iar pe noi toţi ceilalţi ne consideră căzuţi. Zic că în Biserica Ortodoxă este idolatrie. Eu simţisem din plin în studenţie ajutorul Maicii Domnului, pentru că o rugasem să mă ajute la examene… Dar dracu-i drac – îmi luase mintea şi uitasem tot binele pe care mi-l făcuse Maica Domnului. Dar tot Măicuţa Domnului s-a milostivit de mine şi m-a adus înapoi, în sânul Bisericii celei adevărate.
– Cum s-a întâmplat acest lucru?
– Într-o vară, am ajuns la Borsec, în concediu. Acolo i-am întâlnit pe vrednicii de pomenire preoţi Constantin şi Viorel Mihoc (părinţii Constantin şi Viorel provin dintr-o familie cu zece copii, dintre care şase au devenit preoţi. Părintele Constantin s-a mutat la Domnul în anul 2009, iar părintele Viorel un an mai târziu – n.red.) O să-i pomenesc cât voi trăi pe aceşti părinţi minunaţi, căci Dumnezeu şi Maica Domnului au lucrat prin ei şi am revenit la Adevăr. Părintele Viorel slujea acolo într-o biserică, iar părintele Constantin era proaspăt student la Teologie. Dumnezeu a rânduit şi am participat la o slujbă în biserica părintelui Viorel. Mi-a plăcut foarte mult predica sa. Veniseră şi nişte femei, care au cântat o cântare foarte frumoasă închinată Maicii Domnului. Eu nu plâng niciodată, nici la moartea tatălui meu nu am plâns, dar atunci mi-au dat lacrimile. Până atunci nu mai auzisem aşa frumuseţe de cântec… După această slujbă, m-am dus zilnic la cei doi părinţi Mihoc şi am stat de vorbă. La toate întrebările mele, ei mi-au dat răspunsuri logice. Din discuţiile pe care le-am avut, mi-am dat seama cât sunt de neştiutor. Am discutat mult despre icoane, despre rugăciunile pentru cei adormiţi. Se simţea că vorbeau în duhul lui Dumnezeu. Şi preoteasa părintelui Viorel m-a impresionat mult. Avea pe atunci vreo patru copii (acum are zece!) şi era însărcinată cu cel de-al cincilea. Eu am încercat să o ispitesc: „În vremurile acestea grele, merită să faci atâţia copii?” Eram pe vremea lui Ceauşescu. Iar ea mi-a răspuns: „Dacă Dumnezeu îi trimite, le va da şi ce să mănânce!”. Pe urmă mi-a arătat filme din Ţara Sfântă, mi-a povestit despre Sfânta Lumină. Mi-am zis: „Sunt net superiori baptiştilor. Situaţia este foarte clară!”. La un moment dat, a venit vorba despre aghiazmă şi părintele Viorel mi-a zis că numai la ortodocşi se face aghiazma – adică numai în Biserica noastră se sfinţeşte apa. Eu mi-am adus aminte că pastorul de la Bucureşti ne vorbise odată despre aghiazmă, zicând că nu este decât o apă în care s-a pus busuioc, busuioc care ionizează apa şi, vezi Doamne, de aceea nu se strică! Având în minte această idee, i-am zis părintelui Viorel: „Dă-mi te rog o sticlă, nişte busuioc, o să-l pun în apă şi o să vezi că apa nu se va strica!” Pe urmă am mai luat o sticlă, în care am pus doar apă de la robinet. Apa în care am pus busuioc s-a stricat în trei zile, în schimb cea fără busuioc a rămas bună! Mi-am dat seama atunci că mă aflam pe un drum greşit. Când m-am întors în Bucureşti, m-am dus direct la pastor şi i-am zis: „M-am lămurit de credinţa voastră. Am verificat ceea ce aţi spus despre aghiazmă şi nu este adevărat. Revin la Ortodoxie!”. El a bălmăjit ceva despre uleiul de la Sfântul Maslu, dar se vedea că nu are habar de nimic. M-am dus atunci la Patriarhie să-i spun Părintelui Gherontie Ghenoiu hotărîrea mea. Părintele mi-a zis că este o mare minune întoarcerea mea la Ortodoxie! Tot sfinţia sa a fost cel ce mi-a propus să mă preoţesc. Şi ce minunat a lucrat Dumnezeu în viaţa mea în continuare! Băiatul meu e preot la Napoli, fata mea a terminat Medicina cu 10, iar apoi s-a închinoviat la Mănăstirea Ghighiu – iată că acum toţi îi slujim lui Dumnezeu!
– Ce aţi simţit după ce aţi revenit la Ortodoxie?
– După ce mi-a făcut mirungerea, am simţit o eliberare. În „adunare” nu puteam să vorbesc, deşi ştiam multe lucruri, pentru că citisem foarte mult. Apoi am putut să vorbesc şi să cânt în biserică. Mergeam în fiecare Duminică la biserică şi cântam. Simţeam nevoia să vorbesc tuturor despre Dumnezeu. La serviciu le vorbeam mai tot timpul colegilor şi şefilor despre Dumnezeu. Când mergeam prin delegaţii, aveam râvna, dorinţa de a transmite şi altora dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă tuturor. Până voi muri, o să am în inimă dorinţa de a-L face şi altora cunoscut pe Dumnezeu! Vreau să transmit cât mai multora prin cărţi, prin reviste, prin cuvânt credinţa cea adevărată. Ortodoxia este o comoară, un tezaur, dar din păcate mulţi sunt ortodocşi doar cu numele… M-am bucurat să întâlnesc în activitatea mea oameni foarte credincioşi, trăitori, care ştiau multe. Eram la uzină şi a venit şeful catedrei de TCM. Eu, în loc să-l întreb probleme de serviciu, l-am întrebat dacă crede că există Dumnezeu. Şi mi-a vorbit atât de frumos despre Dumnezeu! Apoi am ajuns la şeful catedrei de fizică. El lucra la Măgurele, avea relaţii cu NASA. Se ocupa cu cercetările în privinţa lansărilor de sateliţi. Şi acesta mi-a vorbit de la suflet la suflet, parcă era un preot!
– Facem noi, ortodocşii, tot ce ne stă în putinţă pentru a-L mărturisi pe Hristos? Baptiştii şi toţi cei asemenea lor au multă râvnă în a trage după ei cât mai multe suflete…
– Într-adevăr, ei au râvnă, dar nu sunt în Adevăr. Noi suntem în Adevăr, dar nu avem râvnă. Avem un stil cam egoist – adică mulţi zic: „Eu am credinţa mea în suflet”. În plus, dacă ai păcate şi persişti în păcate nu merge să-L mărturiseşti pe Hristos. Adică nu poţi sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi lui mamona. Pentru că trupul este duşmanul numărul unu al sufletului. Lumea, trupul şi diavolul sunt duşmanii omului. Majoritatea sunt dominaţi de trup, vor să-i dea trupului tot ce pofteşte. Ca să-I slujeşti lui Dumnezeu, trebuie să fii coordonat de duh şi nu de trup. Ori, dacă laşi duhul în spatele trupului, nu e bine. Se împlineşte Scriptura. Mântuitorul spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei ce o află” (Mat. 7:13). Fără luptă, fără asceză nu ne putem mântui. Pe cei de la secte i-au luat diavolii în primire. Se cred deştepţi, atoateştiutori. Au o mândrie luciferică în ei.
– Părinte, credeţi că este grea mântuirea?
– Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, te străduieşti să împlineşti cuvântul Lui, te lupţi pentru a câştiga Raiul. Aşa cum orice sportiv munceşte mult pentru a obţine o medalie, fiecare dintre noi, cei ce ne considerăm creştini, trebuie să ne străduim mult pentru a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, dar noi nu conştientizăm această mare iubire. Dumnezeu ne dă timp de pocăinţă la fiecare. Dacă n-ar fi aşa, ar trebui ca atunci când săvârşim păcate şi stăruim în ele să murim pe loc, să ne ia sufletul. Dar nu se întâmplă aşa! Dumnezeu, pe lângă faptul că este iubitor, este şi îndelung-răbdător şi aşteaptă întoarcerea noastră. Sunt atât de îndrăgostit de Ortodoxie încât, dacă mi s-ar cere, aş fi în stare să-mi pun capul pe tocător!
– Cum ar trebui să ne purtăm cu cei de alte credinţe?
– Să le arătăm dragoste, să-i ajutăm atunci au nevoie, dar să nu amestecăm credinţele şi nici rugăciunea. Le aducem argumente, arătându-le că Ortodoxia este singura credinţă adevărată. Suntem datori a-L mărturisi pe Dumnezeu prin fapte şi cuvânt. Dacă sunt sinceri în căutarea lor şi cer explicaţii, aşa cum am cerut eu părinţilor Mihoc, suntem datori să stăm de vorbă şi să le explicăm cum stau lucrurile. Dar, aşa cum ne învaţă părinţi ca Iustin Pârvu şi Arsenie Papacioc, dacă vor să fim împreună pe motiv că „peste tot este adevărul”, îi refuzăm categoric. „Adevărul” lor fără sfinţi şi fără Maica Domnului mi se pare ceva drăcesc. Ecumenismul, din păcate atât de promovat astăzi, aşa cum ne învaţă mulţi sfinţi şi părinţi cu viaţă sfântă, este o mare înşelare, este o cursă a diavolului. Dar trebuie să se împlinească Apocalipsa, când vor cădea chiar şi dintre cei aleşi… Este foarte scumpă Ortodoxia, avem mii de mucenici care au plătit cu sânge pentru apărarea şi păstrarea adevărului de credinţă, dar noi nesocotim sângele vărsat. Trebuie să fim foarte râvnitori, să avem Ortodoxia în sânge şi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a face cunoscută această mare comoară!
Interviu realizat de Raluca Tănăseanu
Articol apărut în numărul 26 din “Familia Ortodoxă”

Dumnezeu a ridicat ortodocşi din sânul poporului maghiar pentru a propovădui Ortodoxia ungurilor din România
„Dacă vrem să facem lucrurile aşa cum trebuie, este absolut necesar să ne asumăm în întregime Ortodoxia”

În urmă cu jumătate de an, apărea ştirea că părintele Rafail Lukács, ungur de origine, e preot ortodox în judeţul Mureş şi face misiune în rândul maghiarimii. Şi ne-am mirat atunci: Cât este de minunată pronia lui Dumnezeu şi de nemărginită iubirea Lui de oameni! Pentru că nu vrea ca poporul maghiar să rătăcească de la adevăr, Hristos i-a trimis un apostol, un propovăduitor, chiar din neamul său. Să nu uităm însă că la început ungurii erau ortodocşi. Abia mai târziu, odată cu expansiunea prozelitistă a romano-catolicismului în Răsărit, ei şi-au pierdut dreapta credinţă, catolicismul impunându-se, ca peste tot în răsăritul Europei, prin puterea politică sau prin forţa armelor. – Părinte Rafail, vă rugăm să ne spuneţi câteva amănunte despre dumneavoastră.
– M-am născut în anul 1980, ca Lukács Róbert. Tatăl meu a murit când aveam doar un an, iar mama trăieşte şi în prezent. Am doi fraţi, căsătoriţi şi aşezaţi la casele lor. Am studiat la Facultatea de Teologie greco-catolică din Nyiregyháza timp de şapte ani – un an pregătitor şi şase ani de teologie; voiam să ajung preot. După absolvirea Facultăţii, pentru că nu mă împăcam cu credinţa pe care o învăţasem în şcoală, m-am convertit la Ortodoxie, după o lungă căutare a adevărului. În anul 2006 am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. Locuim în prezent în oraşul Târgu Mureş, iar eu slujesc ca preot în Păsăreni.
– Ce v-a făcut să nu vă simţiţi împlinit în anii de facultate greco-catolică, de ce aţi căutat Ortodoxia?
– Prima mea întâlnire cu Ortodoxia a fost prin intermediul unei Liturghii transmise la televiziune, la care slujea Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei, în anul 1994, în Ungaria. Atunci eram elev în clasa a VIII-a. Cunoşteam Liturghia ortodoxă, căci greco-catolicii slujesc în rit bizantin, dar vedeam acum ceva mai adânc – în persoana Patriarhului, în slujbă… era o frumuseţe de negrăit! De atunci am tot căutat la noi, la greco-catolici, ceea ce am văzut la acea Liturghie ortodoxă, dar nu am găsit…
– Era prima Liturghie ortodoxă pe care o vedeaţi?
– Da. Profesorii mei au încercat să-mi dea un răspuns: că noi, greco-catolicii, nu suntem foarte deosebiţi de ortodocşi, iar cultul nostru e aproape ca al lor – nu are rost să caut ceva la ei mai bun, căci nu am ce găsi! Însă eu am tot căutat: am citit cărţi, am vizionat emisiuni, dar în acea vreme era greu, căci nu existau pe atunci în Ungaria prea multe lucruri legate de Ortodoxie. Am ajuns apoi la liceul greco-catolic, unde am descoperit că şi alţi colegi sunt îndrăgostiţi de Ortodoxie. Era un liceu susţinut financiar de biserica greco-catolică. Acolo am cunoscut un profesor, licenţiat în teologie greco-catolică, care umblase mult timp pe la mănăstirile ortodoxe din Athos, ba chiar învăţase la una dintre ele cum să împletească metanii. Era şi el un iubitor al Ortodoxiei… Ne-a arătat icoane, ne punea să ascultăm cântări ortodoxe din Rusia şi din Athos – ne-a făcut, ca să zic aşa, iniţierea în Ortodoxie. …Aceasta se întâmpla nu în cadrul orelor la şcoală, ci după cursuri, căci el ne era şi pedagog la internat. Stăteam noaptea în „chilia” lui şi discutam; el a fost cel ce ne-a dus în biserica unde slujise Patriarhul Alexie (când îl văzusem eu la televizor). I-am cunoscut pe preoţii ortodocşi care slujeau la acea biserică şi am avut o relaţie vie, prietenească cu ei (erau unguri de neam şi slujeau în maghiară, rusă şi greacă). În liceu ni se interzisese orice legătură cu ortodocşii, însă noi tot am mers la slujbele lor. Era şi o bisericuţă ortodoxă în apropiere, la Nyiregyháza, unde mergeam regulat la slujbe…
După terminarea liceului, am continuat studiile la Facultatea de Teologie greco-catolică – toţi am vrut să devenim preoţi – crezând că se poate trăi ortodox şi în cadrul bisericii greco-catolice. În timpul facultăţii, am văzut că episcopul unit de atunci avea o părere foarte rea despre ortodocşi şi ne-a interzis să avem vreo legătură cu ei. Însă noi încercam să avem legături cu ortodocşii. Am fost chiar ameninţat că, dacă vom fi prinşi că avem contacte cu ortodocşii, vom fi exmatriculaţi. Am aflat că celor ce ajunseseră deja preoţi şi totuşi practicau nişte obiceiuri ortodoxe li s-a spus că vor fi trimişi la marginea eparhiei, departe de oraşe şi vor fi izolaţi…
– Există astăzi o mişcare în rândul clerului greco-catolic de apropiere de Ortodoxie?
– Mai nou da, pentru că au murit preoţii bătrâni, care au fost educaţi în şcolile romano-catolice şi împreună cu catolicii, în vreme ce azi mulţi din cei tineri se apropie de Ortodoxie. Pentru mine era foarte greu în acea perioadă, pentru că mă gândeam: cum voi putea să fiu şi aproape de Ortodoxie, dar şi în pace cu greco-catolicii?…
Am absolvit Facultatea şi am mers în practică într-o parohie (a trebuit să ţin predici, să fac ore de religie, să ajut în altar – vreme de un semestru). M-au trimis pentru „reeducare” lângă un preot care, la ordinul episcopului, a încercat să mă întoarcă înapoi cu sufletul la greco-catolicism… Nu mi-a plăcut acolo şi de trei ori am vrut să plec, pentru că am văzut mai multe abateri de la Tradiţie. Nu am fugit însă, pentru că episcopii ortodocşi cu care mă aflam în legătură m-au sfătuit să nu trec la Ortodoxie până ce nu voi avea diploma de licenţă luată; mi-am zis că degeaba am făcut şase ani de studii, dacă nu împlinesc această lucrare până la capăt. În acea perioadă mi-am scris şi teza de licenţă, despre rădăcinile isihasmului, folosindu-mă de scrierile Sfântului Ioan Scărarul şi ale Sfântului Ioan Cassian.
Când am avut diploma în mână, m-am dus la Arhiepiscopul Ilarion (Alfeiev) al Vienei, care slujea şi la Budapesta – el m-a trecut la Ortodoxie. M-a primit şi i-a spus unui preot, care era de faţă, data şi locul când voi fi convertit ortodox şi că numele meu va fi Rafail. Înalt-Preasfinţitul mi-a dat un post de administrator într-o parohie unde nu era preot în permanenţă, ci venea doar să slujească. Acolo se afla şi o bibliotecă bogată în manuscrise, iar eu am fost custodele ei. Am stat acolo câteva luni. Apoi am petrecut un timp şi între ortodocşii români din Ungaria, ajutând la slujbe şi la traducerea predicilor. Am vieţuit câteva luni şi în Mănăstirea Scărişoara Nouă, de lângă Carei, ca să mă familiarizez cu limba română şi cu sfintele slujbe.
În noiembrie 2008 m-am căsătorit la Iaşi, apoi m-am mutat împreună cu soţia la Târgu Mureş, deoarece intrasem în legătură cu Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei şi ne-am hotărât să începem a face misiune ortodoxă în limba maghiară printre ungurii din România… Am căutat un loc de muncă în Târgu Mureş, pentru că fusesem admis între timp la master; încă nu aveam o legătură oficială cu Biserica Ortodoxă Română. Am terminat apoi masterul, iar soţia mea şi-a găsit de lucru în Târgu Mureş. Am fost hirotonit diacon ortodox în data de 8 septembrie 2009, la Mănăstirea Recea (în ziua de hram), iar pe 6 decembrie 2009, de ziua Sfântului Ierarh Nicolae, am fost hirotonit preot la Mănăstirea Jacul Românesc, pentru parohia Păsăreni din judeţul Mureş.
– Părinte Rafail, vă îndreptaţi acum spre Sfântul Munte Athos. Cu ce gânduri mergeţi acolo?
– Muntele Athos este o veche dragoste de-a mea, dar cel mai mult vreau să văd chiliile româneşti, modul de viaţă al călugărilor de acolo. Acolo de unde vin eu, din Ungaria, Ortodoxia este prezentă, dar viaţa sa nu este aşa bine trăită precum în Româna sau în Grecia – de aceea avem nevoie să vedem exemple mai bune, drepte şi fidele de trăire ortodoxă.
– Spuneaţi că aţi fost supus unui proces de „reeducare”. În ce a constat acesta?
– Preotul greco-catolic cu care am făcut practica liturgică la sfârşitul Facultăţii de Teologie greco-catolică era şi expert în Drept Canonic, iar înainte de a fi preot fusese inginer feroviar. Era considerat de toţi un preot foarte învăţat şi, altfel, bine intenţionat. Eu făceam parte dintr-un şir de studenţi teologi cu inima ortodoxă – dar, până la urmă, toţi în afară de mine au ajuns clerici greco-catolici… Preotul de care v-am zis îi critica în faţa mea pe studenţii care trecuseră înaintea mea pentru practică: de ce îşi fac aşa de multe cruci, de ce umblă în rasă, de ce au barbă etc. – de altfel, în Facultate ni se interzisese să purtăm barbă. Mi-a vorbit despre „greşelile” lor, iar apoi mi-a arătat cum slujea el însuşi. Nu vreau să îl judec, dar a făcut Proscomidia în 21 de secunde! (În Biserica Ortodoxă, Proscomidia – slujba de pregătire a pâinii şi vinului pentru Euharistie – ţine între 20 şi 45 de minute). Eu stăteam în spatele lui şi număram secundele; el a căutat între prescurile pe care le avea, să vadă care este mucegăită şi care nu, a luat una care era mai puţin mucegăită şi a pus-o pe Disc; a mai pus vreo patru-cinci bucăţi de prescuri alături de ea – şi, cu asta, gata Proscomidia!…
– Aţi mai văzut şi la alţi preoţi greco-catolici să facă astfel Proscomidia?
– Da, am mai văzut Proscomidie făcută şi în… 30 de secunde! Ei îl pomenesc pe cel care a plătit Liturghia, se roagă pentru el, pentru sănătatea lui; nu prea pomenesc şi pe alţii, aşa cum facem noi, ortodocşii. Pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi scot şi ei miride, dar trec foarte repede prin rugăciuni…
Dar în ce a constat încercarea acelui preot de a mă „reeduca”? S-a oferit să mă ducă la parohii unde preoţii aveau fete, ca să le văd şi să-mi găsesc o soţie. I-am spus: „Dacă aveţi benzină, mergem, de ce nu?…” După ce am urcat în maşină, a început, de la primul metru al călătoriei până la ultimul, să îmi spună că ortodocşii şi Ortodoxia nu-s buni de nimic; îi ponegrea cu tot ce-i venea în minte pe ortodocşi. Nu ne auzea nimeni altcineva, iar el îmi vorbea întruna: că episcopul cutare a făcut asta, cum se comportau colegi, prieteni de-ai mei care făceau practica la el etc. Mi-a zis: „Tu eşti băiat frumos, dar când vorbesc împotriva Ortodoxiei, nu mai zâmbeşti. De ce?” În fiecare săptămână mergeam cu el undeva, prilej ca să fiu supus unei „reeducări” sistematice. Reeducarea se făcea în maşină, în grădină, la birou – oriunde mă prindea!
– Aşadar, „reeducarea” consta îndeosebi în a-i defăima pe ortodocşi?
– Exact. Teologic vorbind, respectivul preot nu s-a legat de nimic din cele ale Ortodoxiei, pentru că nu prea era în temă – mai mult îi ponegrea nominal pe ortodocşi. M-a întrebat dacă mă deranjează că vorbeşte de rău Ortodoxia. „Părinte”, i-am răspuns eu, „mie îmi intră pe o ureche şi-mi iese pe alta tot ce îmi spuneţi împotriva Ortodoxiei.” Am crezut de mai multe ori că va face atac de cord – se enerva foarte tare văzând că nu mă poate convinge…
Dar ce a reuşit în cele din urmă să obţină de la mine? Mi-a întărit doar convingerea că eu nu vreau să fiu un preot aşa ca el. M-a pus să ţin o predică; eu m-am pregătit din lucrările Sfinţilor Părinţi, le-am vorbit credincioşilor şi din Proloage – şi am văzut că aceştia nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. Atunci mi-am zis: „Ce caut eu printre ei? Eu tot timpul mă pregătesc din tezaurul Ortodoxiei! Ce să mai caut eu printre catolici, că n-am nici o treabă cu ei…”
– Aţi fost nemulţumit de ceea ce aţi învăţat în facultatea greco-catolică?
– Am învăţat teologie catolică după cărţi germane de dogmatică, traduse în limba maghiară. Trebuie să vă zic că teologia germană este foarte greu de înţeles, mai ales când este vorba de traduceri. Nu există o dogmatică greco-catolică scrisă de unguri. Noi am învăţat teologie romano-catolică, dar am avut şi ore de teologie ortodoxă: dogmatică, ecleziologie, istoria dogmaticii etc. E adevărat, ortodocşii nu erau prezentaţi ca eretici, ca rătăciţi (după Conciliul Vatican II nu se mai vorbea astfel), ci era o deschidere spre Ortodoxie – dar nu ni s-a predat teologia ortodoxă ca adevăr, ci aşa, ca să înţelegem ritul bizantin, simbolurile şi celelalte…
– Puteţi detalia puţin subiectul?
– Ni s-a prezentat teologia ortodoxă ca materie – şi atât! Ce era frumos şi mai adânc în ea nu ni s-a prezentat, ci doar până la un punct, pentru că noi eram catolici. Ni se prezenta o teologie a minţii. Aşa se preda atunci, acum nu mai ştiu cum se face…
Între timp, am citit o carte a părintelui Placide Deseille, doctor în teologie dogmatică, fost teolog romano-catolic, care a trecut la Ortodoxie – s-a botezat în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Simonos Petras, şi a fost făcut acolo monah, apoi hirotonit preot şi trimis înapoi în Franţa. Şi spune în cartea lui că între biserica catolică actuală şi Biserica primară (aşa cum era până la 1054) nu mai există nici un lucru comun, doar instituţia Papei, pentru că în rest totul s-a schimbat după 1054. Romano-catolicii şi-au schimbat ecleziologia, n-au rămas credincioşi învăţăturii Sfinţilor Părinţi aşa cum au rămas ortodocşii. Au schimbat toate şi au ajuns la erezii. Văzând acestea, am început să mă gândesc: „Dacă biserica romano-catolică – din care facem parte noi, greco-catolicii, care slujim în ritul ortodox, dar totuşi suntem catolici – nu e Biserica lui Hristos, atunci ce este?…” Greco-catolicii cred că poţi trăi în rândul bisericii catolice ca ortodox, cu inimă ortodoxă. Pentru mine acesta a fost un lucru de neînţeles: Cum se poate să fim ortodocşi într-o comunitate catolică care nu e Biserica lui Hristos. Ce legătură avem noi cu ei?…
– Cum văd greco-catolicii acest compromis? Se gândesc să fie în inimă ortodocşi, dar cu trupul să participe la slujbe greco-catolice?
– Unii dintre ei zic că îl recunosc pe Papă doar în spirit de ascultare, în sensul că el e conducătorul, doar atât – mai mult ca să-i lase în pace.
– Cum vedeţi întoarcerea Apusului la Ortodoxie?
– Impresia mea e că situaţia în Apus este foarte gravă şi în cădere continuă. Se pune aşa mare preţ pe ecumenism pentru că Papalitatea simte că pierde tot mai mult teren şi vrea să dea impresia că situaţia stă exact invers. De exemplu, în sânul popoarelor din Europa care au fost cândva catolice acum mai sunt foarte puţini catolici – oamenii de rând nu mai sunt cu totul de acord cu Roma, nu sunt catolici convinşi.
În Apus are deja loc o întoarcere la Ortodoxie, dar nu în masă, ci personal! Mulţi dintre colegii mei de liceu au trecut la Ortodoxie. Ştiu că au trecut mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut şi în facultatea de la Budapesta; ei au avut curajul să îşi asume nu numai frumuseţea cultică a Ortodoxiei, ci şi esenţa ei. De fapt, acesta este momentan marele pericol pentru greco-catolici. În Ungaria, ei au restaurat acum tipiconul, noul episcop greco-catolic slujeşte ca şi Patriarhul Moscovei, după ritul ortodox; dar învăţătura catolică o respectă, în vreme ce asceza, posturile ortodoxe – nu… N-au vrut să primească toate cele ale Ortodoxiei, iar credincioşii nu sunt obişnuiţi cu ele. Am văzut că multora le-a plăcut Ortodoxia numai din afară: să avem barbă, dulamă, veşminte frumoase. Dar ia să presupunem că Roma nu ne va mai da bani, că ar trebui să postim mai aspru – ei, asta e mai greu!
– Consideraţi asumarea ortopraxiei, a vieţii de nevoinţă şi rugăciune, ca fiind specifică Ortodoxiei?
– Eu aşa am simţit. Am fost învăţat în şcoală că şi catolicii au har, au Sfinte Taine, că sunt Biserica lui Hristos, doar că această Biserică are doi plămâni – Ortodoxia şi Papismul… Dar, mă gândeam eu, ortodoxia (dreapta credinţă) şi ortopraxia (dreapta făptuire) înseamnă unul şi acelaşi lucru – fără una nu există cealaltă; deci, dacă noi, catolicii, nu avem dreaptă făptuire, cum putem avea dreaptă credinţă? Eu sunt de părere că dacă vrem să facem toate aşa cum trebuie, este absolut necesar să ne asumăm Ortodoxia, responsabilitatea sa – nu doar frumuseţea exterioară, ci şi greutatea sa: asceza şi toate celelalte, care să fie baza, şi pe acestea să ne zidim sufletele noastre. N-am văzut la greco-catolici tendinţe spre ortopraxie; ei momentan au praxis (fac fapte bune), dar nu au ortho (adică nu au dreapta credinţă). Aşa că mi-am spus: „Nu mai aştept până se vor schimba lucrurile, ci plec!”
– Ce îi ţine pe greco-catolici legaţi de Roma?
– Mă gândesc că obişnuinţa, teama, dar şi dorinţa de a nu pierde o siguranţă la nivelul acestei lumi: bunăstarea, comoditatea – cred şi că îşi zic: „E bine şi aici, în catolicism”. Cred că sunt şi foarte supravegheaţi de Roma: cardinalii vin şi pleacă, tinerii merg la Roma la studii – totul e bine organizat şi e greu să te rupi de ei. Poate peste zece ani lucrurile se vor schimba, dar eu n-am putut aştepta zece ani. N-am avut cum, n-am avut linişte să fac aşa ceva. Am zis că, chiar dacă va fi mai greu, chiar dacă va fi scandal, eu voi trece la ortodocşi…
– Părinte Rafail, după ce aţi trecut de la dragostea de ortopraxie la trăirea vieţii ascetice, având puţini credincioşi şi lipsuri materiale, s-a schimbat ceva? Aţi simţit cumva că slăbiţi în credinţă, datorită lipsurilor materiale – sau, dimpotrivă, v-aţi întărit în credinţă?
– Trebuie să vă spun că, de când sunt cleric ortodox, n-am cunoscut lipsă! Nici eu, nici soţia… Chiar dacă nu am salariu de la biserică, Dumnezeu mi-a ajutat din belşug şi nici nu ne punem probleme e felul: „Vezi, ai trecut la Ortodoxie şi uite ce greu îţi este!” Nu. Dumnezeu a văzut că noi am dat ceva şi El a binecuvântat şi înmulţeşte pâinea şi toate cele de trebuinţă pentru casa noastră. Acum am linişte sufletească, mă simt fericit şi nu îmi trebuie mai multe! A consemnat Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu, Articol apărut în numărul 23

“Tot Cerul a luat parte la botezul meu”
– mărturia Emanuelei Iancu, despre drumul pe care l-a parcurs de la Baptism la Ortodoxie

– Emi, care sunt primele tale amintiri legate de Dumnezeu?
– Când eram foarte mică, mama mereu îmi citea din Biblie şi îmi povestea despre Dumnezeu, despre viaţa lui Iisus, despre cei doisprezece Apostoli, îmi tâlcuia anumite pilde sau proverbe. Şi bunicii mei îmi cântau cântări religioase şi îmi vorbeau despre Dumnezeu. …Dar, din păcate, şi părinţii şi bunicii se găsesc pe un drum greşit. Ei sunt neoprotestanţi, sunt baptişti de mici, pentru că şi părinţii lor au fost la fel.
– Cum te simţeai când frecventai „adunarea”?
– La început mă simţeam bine, mă rugam împreună cu ceilalţi „participanţi la adunare”, căci nu ştiu cum să-i numesc altfel… Eram copil, nu ştiam eu aşa de multe! Dar apoi, când am crescut, am început să simt mersul la „adunare” ca pe o rutină. Era totul superficial, parcă mă duceam la teatru sau la un spectacol…
– Nu-L simţeai pe Dumnezeu?
– Nu, nu-L simţeam. De multe ori, după ce săvârşeam vreun păcat, cu greu mă apropiam de Dumnezeu, pentru că nu ştiam dacă Dumnezeu m-a iertat. Mă mustra conştiinţa şi anevoie îmi reveneam din acea apăsare sufletească, pricinuită de căderea în păcat. De multe ori, cădeam tot în păcatul respectiv. Mă simţeam tare departe de Dumnezeu! Mai târziu, am înţeles că sufletul nu poate găsi pace până nu se curăţă de păcate, prin Sfânta Taină a Spovedaniei…
Când am ajuns la vârsta de 16-17 ani, am început să nu-L mai simt deloc pe Dumnezeu. Chiar dacă am făcut aşa-zisul „botez” la baptişti, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Oricum, „botezul” îl făcusem mai mult îndemnată de mama mea. Aproape ajunsesem să nu mai cred în El, credeam mai mult în propria mea forţă şi căutam tot felul de argumente împotriva lui Dumnezeu! Dar Dumnezeu mereu mi S-a descoperit, mi-a arătat că există. Am încercat să-L caut pe Dumnezeu în altă parte. Astfel am ajuns întâi la evanghelişti şi apoi la penticostalii harismatici…
La penticostali am trăit o experienţă care m-a marcat foarte mult şi care m-a îndepărtat de Dumnezeu. La un moment dat, m-am dus cu ei la munte ca să ne rugăm cu toţii pentru „vindecarea rănilor din trecut” şi pentru „primirea Duhului Sfânt”. Şi e firesc că dacă te rogi aşa, aiurea, primeşti alte duhuri – duhuri rele. Eu speram ca aceasta rugăciune să mă liniştească sufleteşte, dar ce a urmat a fost groaznic pentru mine. Am căzut într-o depresie foarte mare, plângeam foarte des, nu ştiam în ce şi în cine să mai cred, şi căutam ceva care să-mi aducă pacea sufletească…
– Şi cum ai ajuns la Adevăr?
– La Ortodoxie am ajuns printr-un băiat care locuia în Ploieşti, un oraş apropiat de satul meu. I-am povestit ce experienţe negative am avut, i-am spus că eu nu mai cred în Dumnezeu, ci în propriile mele forţe… El a avut multă răbdare cu mine, mi-a explicat cât a putut şi, în plus, mi-a dat nişte cărţi ortodoxe. Cât este de important să dăruim materiale de folos pentru suflet celor care Îl caută pe Dumnezeu, şi nu numai! O carte, o revistă poate schimba complet un suflet…
La început, totul mi se părea atât de ciudat în Ortodoxie! Privind icoanele, mă gândeam că nu pot să mă rog unei picturi. Gândeam aşa pentru că nu înţelegeam rolul icoanei. Însă tot acest băiat mi-a explicat cum stau lucrurile, cum că icoana nu este doar o pictură. Mi-a explicat că, dacă am o poză cu mama mea şi o privesc cu drag, eu de fapt am acele sentimente nu faţă de hârtia din care este făcută poza, ci faţă de mama! Mi-a mai vorbit apoi despre icoanele făcătoare de minuni, despre icoanele care plâng sau din care curge sânge…
– În afara acestui băiat, au mai fost credincioşi care te-au ajutat să înţelegi Ortodoxia?
– Da, naşa mea, de care m-am ataşat mult. Mi-a fost întocmai ca o mamă; prin dragostea şi dăruirea ei faţă de Dumnezeu şi Biserică, m-a întărit mult în credinţă şi m-a ajutat să depăşesc ispitele. O apreciez şi pentru faptul că nu judecă oamenii, niciodată nu arată cu degetul: „Fiecare cum îşi alege. Nu noi suntem judecători! Dumnezeu îi judecă pe toţi, aşa că mai bine ne vedem de drumul nostru”. Se ruga mult când avea probleme, îmi spunea să mă rog pentru ea, pentru că, la rândul său, trece prin diferite greutăţi. Îmi dădea să citesc cărţi ortodoxe, iar când aveam nelămuriri şi-i puneam întrebări îmi explica cu multă dragoste – iar, dacă nu ştia, întreba un părinte…

„Am simţit că sunt copilul lui Dumnezeu”

– Ce ai trăit la început în Biserică?
– Când am intrat în Biserică, chiar am simţit o mângâiere a Maicii Domnului! În primul an de facultate, am stat la mătuşa mea şi mă simţeam singură. Dacă mă duceam în biserică şi mă rugam, parcă mă acoperea ceva cald! Simţeam că e cineva care mă iubeşte, mă simţeam împlinită. Când mă întorceam după slujbă la mătuşa mea, nu mai simţeam acea singurătate. În biserică mă simţeam exact ca acasă la mine. Această stare de bine, de linişte sufletească îmi întărea pe zi ce trece convingerea că sunt pe drumul cel bun, că aceasta este calea plăcută Domnului. De aceea am hotărât să mă botez…
– Cum te rugai în perioada aceea, ce-I cereai lui Dumnezeu?
– Ceream linişte şi să mă lumineze, pentru că era o luptă şi în familia mea, era o luptă şi în sufletul meu – au fost multe, multe încercări. De exemplu, părintele care urma să mă boteze mi-a spus că, dacă am fost botezată la baptişti prin afundare, trebuie să-mi facă doar mirungerea. Când am auzit aceasta, m-am mâhnit foarte mult, pentru că aveam nevoie de Botezul întreg, ca să mă vindec de rănile sufleteşti pricinuite de căderile în păcat şi să devin un om nou. Eram foarte derutată, pentru că am mai vorbit cu mai mulţi preoţi şi unii îmi spuneau că trebuie să fac botezul complet, iar alţii că am nevoie doar de mirungere. Nu mai ştiam ce să cred! Părintele respectiv, văzându-mi neliniştea, mi-a zis că o să întrebe episcopul.
Până la botez, însă, am fost acasă, pentru că îmi trebuia certificatul de naştere. În maşină, când mergeam spre casă, plângeam, pentru că nu eram împăcată cu ideea că o să mi se facă doar mirungerea. Când am ajuns în Ploieşti, m-am întâlnit cu o prietenă de-a mea, neoprotestantă, şi i-am spus că vreau să mă botez la ortodocşi. Ea, fireşte, nu a fost deloc încântată de ideea mea şi mi-a zis: „Eu zic să te gândeşti mai bine, pentru că nu cred că alegi ceva bun. Hai să ţinem post amândouă şi să ne rugăm, ca Dumnezeu să ne dea un răspuns!” Am fost de acord. Ea s-a dus acasă la ea, eu m-am dus la mine şi m-am rugat la Dumnezeu. Totodată, aşteptam un răspuns şi de la părintele: ce va fi, botez complet sau mirungere? În minte aveam un gând clar: dacă părintele îmi va zice că o să primesc botezul, înseamnă că e de la Dumnezeu să mă fac ortodoxă, dar dacă părintele o să-mi spună că îmi va face doar mirungerea, atunci nu e de la Dumnezeu şi o să dau înapoi… În scurt timp am primit răspunsul de care aveam nevoie – urma să fiu botezată, aşa cum îmi doream. De aceea, atunci când prietena mea neoprotestantă m-a sunat să mă întrebe ce decizie am luat, i-am zis limpede că ştiu foarte bine ce fac!
– Îţi mai aduci aminte de trăirile pe care le-ai avut la botez?
– Înainte de botez, m-am rugat sfinţilor, ca şi cum i-aş fi invitat la botezul meu, să mi se alăture în momentul botezului. Atunci când m-am botezat (nici nu pot să explic în cuvinte!) am simţit tot Cerul în biserică. Era în sufletul meu fericire – dar nu o fericire lumească, ci una în care le simţi pe toate! – şi pace şi linişte, şi simţi că în momentul acela ierţi pe toată lumea şi iubeşti pe toată lumea. La momentul cufundării în apă am simţit că strălucesc, că eram cu totul altă persoană, că se schimbase totul în mine. Şi la mirungere a fost la fel – parcă nu-l mai vedeam pe părinte, parcă chiar Dumnezeu îmi făcea mirungerea, aşa simţeam! Apoi, când părintele mi-a dat Sfânta Împărtăşanie, m-am simţit cu adevărat copilul lui Dumnezeu… Poate că Dumnezeu mi-a arătat atunci o foarte mică parte din Rai, una foarte mică, pentru că nu putem noi să ne dăm seama cât de minunat va fi în Rai…

Cel mai mare pericol pentru Ortodoxie îl reprezintă necredinţa ortodocşilor”

– Ce ispite ai avut după Botez?
– Nu am înţeles atitudinea vecinilor noştri, care îşi zic ortodocşi şi care îi reproşau mamei decizia mea. Ea îmi zicea: „Mă simt atât de rău când ştiu că vecinii şi toată lumea ne bârfeşte, că tu te duci acolo, că nu mai suntem uniţi. Noi eram un exemplu de familie unită!” O vedeam pe mama că suferă şi iar se dădea o luptă în mine, pentru că nu ştiam pur şi simplu ce să fac! O surpriză plăcută mi-a făcut-o unchiul meu, care era pastor. El mi-a zis să fac ce simt, numai să mă gândesc bine ce fac şi să fiu creştină, pentru că „degeaba te duci la atâtea religii şi nu rămâi nicăieri”. De asemenea, am căzut în mai multe rânduri în depresie – şi atunci când se întâmplă să cad într-o depresie, îmi revin foarte greu.
Dar m-a ajutat Dumnezeu să redobândesc liniştea prin Spovedanie şi prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Aceste Sfinte Taine ale Bisericii m-au întărit foarte mult, mi-au dat putere să trec peste aceste ispite! Dacă nu ajungem să mă spovedesc, simţeam pur şi simplu că sufletul moare. După Spovedanie, mă simţeam eliberată total, împăcată cu mine, simţeam că Dumnezeu m-a iertat şi apoi, când mă împărtăşeam, mă simţeam copilul lui Dumnezeu – ca la botez. Mama, la un moment dat, mi-a zis: „Nu pot să te mai las la facultate, dacă tu te duci aşa, aiurea…”
– De ce spunea lucrurile acestea?
– Pentru că vecinii noştri „ortodocşi” se duc doar o dată pe an la biserică, iar mama mea îi vedea cum înjură, cum se duc la discotecă, şi-mi zicea: „Şi pe tine o să te înveţe preotul să te duci la discotecă!”. Ea nu putea înţelege ce înseamnă Ortodoxia, credea că toţi ortodocşii sunt ca vecinii mei… Vecinii noştri se duceau de Paşti să se spovedească şi să se împărtăşească, apoi a treia zi se duceau în club, iar mama credea că o să le urmez exemplul – de-asta era total împotrivă!
Am auzit odată un cuvânt la un părinte: cel mai mare pericol pentru Ortodoxie îl reprezintă necredinţa ortodocşilor, nu sectele! Sunt foarte mulţi ortodocşi, dar din păcate unii doar cu numele… Şi îmi pare rău pentru aceasta, pentru că Ortodoxia, dacă ar cunoaşte-o toţi, ar schimba multe suflete. Atunci cu siguranţă că noi, ca popor, nu am mai fi în situaţia asta atât de jalnică: se face atâta reclamă la pornografie, la desfrâu, auzim de atâtea violuri, de tot felul de cazuri de sărăcie, de copii care se nasc cu diferite probleme, ne încărcăm ca neam cu păcatul cumplit al avortului…
Dacă cei mai mulţi dintre fiii acestui neam ar trăi aşa cum se cuvine Ortodoxia – pentru că, aşa cum spune Părintele Arsenie Papacioc, „singurul adevăr este Ortodoxia” – atunci şi ţara aceasta s-ar dezvolta economic. Dumnezeu ne spune să ne gândim întâi la El, şi apoi celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra! Atunci când eşti lacom şi vrei tot timpul să ai, să ai cât mai mult, nu te interesează cei din jur, te priveşti numai pe tine, eşti egoist, ajungi să fii tot timpul nemulţumit. Aşa a ajuns şi românul nostru: să fie tot timpul nemulţumit şi să nu se mai mulţumească cu puţinul pe care îl are. Probabil că, dacă s-ar mulţumi măcar cu puţinul acela, Dumnezeu i-ar da mai multe binecuvântări… Câţi oare dintre cei ce merg la biserică îşi fac măcar rugăciunile de înainte şi după masă? Câţi ştiu să Îi dea slavă lui Dumnezeu şi pentru necazuri? Câţi Îi mulţumesc pentru ajutorul primit? Mi-ar plăcea să ne întoarcem la simplitatea vieţii străbunilor noştri, să avem şi noi credinţa lor…

„Cred că ar trebui să ducem o viaţă sfântă”

– Ce ar trebui să facem fiecare dintre noi, cei din Biserică, pentru a-L mărturisi pe Hristos?
– Ca să-L mărturisim pe Hristos, mai ales că suntem într-o eră în care păcatul se propagă cu o viteză foarte mare şi multă lume pune accent pe lucrurile materiale, cred că ar trebui să ducem o viaţă sfântă – adică să vadă cei din jur că îndeplinim poruncile lui Dumnezeu, că împlinim Evanghelia Mântuitorului şi cu viaţa noastră, nu numai cu vorba. Pentru că dacă una spunem şi cu totul altceva facem, atunci îi vom sminti pe cei mai slabi în credinţă sau pe cei necredincioşi. Este foarte important să facem cât mai multe fapte bune, să jertfim din timpul şi din bunurile noastre pentru binele aproapelui – chiar dacă acesta nu-L cunoaşte pe Hristos. Să nu ne credem mai creştini sau mai puţin păcătoşi decât cei de lângă noi, căci niciunul dintre noi, oricât de sporit ar fi duhovniceşte, nu este ferit de căderi de orice fel! Am citit despre oameni care duceau o viaţă de nevoinţă extraordinară, dar de la un gând de mândrie sau de judecare a aproapelui au căzut apoi în păcate grele, din care fie nu s-au mai putut ridica, fie s-au ridicat foarte greu…
– Cum simţi dragostea lui Dumnezeu?
– Mi-a arătat de atâtea ori că mă iubeşte, ajutându-mă să-mi mărturisesc toate păcatele. Mi-era aşa greu să mă duc la părinte, să-i spun tot timpul că repet aceleaşi greşeli! Dar Dumnezeu m-a ajutat, pentru că m-am rugat: „Doamne, ajută-mă să spun toate păcatele, să nu-mi mai fie ruşine!” Şi într-adevăr m-a ajutat, m-am spovedit şi m-a ajutat să mă ridic.
– Ce apreciezi cel mai mult la o persoană creştină?
– Apreciez la un creştin când, oricât de greu ar fi în viaţa asta, nu este nemulţumit, nu cârteşte, nu Îl mânie pe Dumnezeu – căci, dacă tu eşti nemulţumit, Îl mânii pe Dumnezeu, Dumnezeu se supără pe tine. E ca şi cum părinţii tăi ţi-ar da ceva de mâncare şi ţie nu ţi-ar place mâncarea respectivă! Şi normal că ei se supără, pentru că ei depun efort. Aşa şi Dumnezeu, depune efort cu noi ca să ajungem la un nivel spiritual, să fim tari şi să fim cu adevărat modele, ca şi sfinţii – pentru că noi trebuie să ajungem sfinţi până la urmă. Se spune că nu trebuie să fie nici o umbră de păcat în Cer!…
– Ce înseamnă a crede cu adevărat?
– A crede pentru unii înseamnă să fii nebun în zilele noastre. Pentru că un om care crede este cu totul detaşat de lumea aceasta şi se dedică întru totul lui Dumnezeu. Este foarte greu să crezi! Cel mai greu lucru în lumea asta este să crezi, pentru că atunci când îţi propui ceva şi zici: „Doamne, eu cred că Tu o să mă ajuţi în lucrul acesta!” şi apoi ai o mică îndoială, se spulberă totul.
De-asta, credinţa nu stă numai în puterea ta – trebuie să-ţi dea şi Dumnezeu putere să crezi. Adică trebuie să ai tot timpul voinţă să crezi şi să Îl laşi pe Dumnezeu să lucreze în continuare cu tine. Dacă nu crezi, degeaba te numeşti creştin – pentru că prin aceasta ne deosebim de lume: prin faptul că noi credem. Dacă suntem creştini, atunci trebuie să credem. Credinţa se ţine cu post, cu rugăciune şi tot timpul, oriunde ne aflăm, să ne fie gândul la Dumnezeu.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu
Articol apărut în nr. 29 al revistei “Familia Ortodoxă”

Ortodoxia inimii

Mărturia unei tinere, născută şi crescută de părinţi în credinţa catolică, care a cerut şi a primit botezul Dreptslăvitor

În familia în care am crescut nu am fost lipsită de tradiţia şi morala unei vieţi religioase. Am învăţat să merg la biserică şi să ţin rânduiala catolică, conform celor impuse de Papă. Papa era infailibil, omul pământean care nu era supus greşelii. El avea dreptul de a emite diverse legi în faţa cărora se supuneau toţi cei din clerul bisericesc, fără a trece aceste decizii prin filtrul raţiunii. Pe lângă cele trei voturi monahale, călugării catolici au un al patrulea vot: anume, ascultarea fără oprelişte faţă de Papă. Atât de bine mi-au fost inoculate în minte aceste idei, convingeri şi principii religioase, încât le-am respectat cu stricteţe, ca pe-un adevărat tipic.
În vremea aceea, viaţa mea era un haos, nu aveam nişte scopuri definite. Cel mai adesea îmi pierdem vremea cu fleacuri. Veşnic aveam impresia că timpul trece prea repede şi mi se părea imposibil să găsesc liniştea şi pacea lăuntrică după care tânjeam atât de mult. Atunci nu ştiam că Hristos este în afara timpului, nu ştiam că El reprezintă veşnicia. În faţa Lui toate se închină şi-I aduc slavă. N-am înţeles că El este Lumina care risipeşte tot întunericul. Nu ştiam că această Lumină se află înlăuntrul nostru, în fiecare din noi; eu însă am avut grijă să o acopăr cu ostenelile, păcatele, necazurile şi grijile mele de tot felul…
– Ce te-a atras către Ortodoxie?
– Căutam din ce în ce mai mult, eram însetată de informaţii, dar nu acumulam nimic. Citeam şi totul se risipea peste noapte. Ce căutam de fapt?… La un moment dat mi-a căzut în mâini, aparent întâmplător, cartea lui David Yallop, „În numele Domnului”, o investigaţie privind asasinarea Papei Ioan Paul I. Această carte era mult mai realistă şi pragmatică decât ceea ce citisem până atunci. Pe lângă titlul şocant, care m-a atras, am constatat că nu era vorba de o carte obişnuită, asemenea celor expuse pe piaţa comercianţilor ambulanţi. Am observat că autorul era bine documentat şi scotea la iveală multe din marile erori făcute în Biserica Catolică, cu intenţia vădită de a dobândi câştig şi putere. Am trecut peste ele, socotind că astfel de erori se găsesc în toate Bisericile şi că, într-un fel, erau ceva firesc. Priveam totul doar la nivelul învăţăturii de credinţă, nu aveam o trăire interioară adâncă, ceva practic, care să-mi dea un sens vieţii.
Şi, totuşi, căutările mele nu s-au oprit aici. Au urmat cărţile cu mucenicii care au suferit în temniţele regimului comunist. Aceste scrieri mărturisitoare mi-au arătat un sens vieţii care m-a scos din starea de lâncezeală în care pluteam până atunci. Am aflat cu uimire că noi, românii creştini, avem atâtea dovezi recente de martiraj în rândurile noastre. În 50 de ani de regim comunist-ateu s-au adunat atâtea mărturii despre modul de viaţă a unor oameni care au luptat pentru o cauză înaltă. Ei şi-au dat viaţa pentru Hristos şi au murit cu rugămintea înflăcărată lăsată generaţiilor viitoare: „Să nu ne răzbunaţi!”
Captivi în închisoare, ei au deprins lucrul cel mai de preţ şi mai nobil pentru firea omului: să-i ierte pe cei ce i-au torturat îndelung – şi, mai ales, să înveţe să-i iubească. Şi-au încredinţat soarta în mâinile lui Dumnezeu şi au murit cu demnitate, într-o vreme în care mulţi oameni şi-au vândut sufletul celui rău şi s-au transformat în adevărate fiare sălbatice.
Mi-am zis atunci: A fi om e lucru mare – oare cunosc eu semnificaţia acestei zicale?
Un scriitor afirma foarte frumos: „Doar văzând răul care există la nivelul unei societăţi poţi descoperi adevărul şi binele, sau adevăratele valori care dau sens duhovnicesc vieţii creştinului”. Aşa am descoperit credinţa, credinţa susţinută de o morală creştină solidă. Am descoperit credinţa nestrămutată a unor oameni care şi-au dat viaţa pentru Hristos şi pentru semeni.
Ce poate fi mai de preţ?
Îmi răsunau mereu cuvintele lor: Dacă Domnul e cu noi, cine poate să ne facă rău? Domnul însufleţeşte tot ceea ce există, El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Credinţa Ortodoxă este asemenea unui izvor lin care curge, curge, necontenit. Are tradiţia apostolică, canoanele Sinoadelor Ecumenice, mucenicii care au murit pentru Hristos. Dar, mai ales, Ortodoxia are Duhul Sfânt, Duhul care dă viaţă celui ce-L caută sincer pe Hristos.
– Această înţelegere la care ai ajuns după ce ai cunoscut experienţa mărturisitorilor din închisorile comuniste a fost suficientă pentru a te hotărî să vii la Ortodoxie?
– Cred că este o distanţă mare între ceea ce înţelegem cu mintea şi ce putem împlini în viaţa noastră. Pentru mine acela a fost începutul schimbării interioare, căci aceasta este cea mai importantă. Am început să citesc istoria Bisericii, doream să aflu cât mai multe. Dar cu cât citeam mai mult, deveneam tot mai dezamăgită de întunericul în care trăisem până atunci… Măcar mi-am dat seama ce căutam; căutam Dragostea, căutam să-mi umplu inima goală şi pustie. Catolicismul nu putea face aceasta la modul real.
Am mers şi pe la o biserică penticostală pentru ceva vreme. Pastorul vorbea atât de dulce despre Hristos încât reuşea să stârnească lacrimile celor adunaţi. Emoţie, multă emoţie, exact ce caută omul modern secătuit de ideologii şi impersonal. Era acolo o comunitate strânsă. Dar totul se repeta; la un moment dat totul devenea o rutină, credinţa fiind doar un mijloc de socializare şi de a duce un trai liniştit, fără prea multe griji pe plan material… Îmi face impresia că sectele sunt doar nişte mijloace de socializare şi manipulare psihologică. Nu pot mai mult, pentru că nu pot împărtăşi harul Duhului Sfânt.
N-am găsit aici crucea pe care a purtat-o Domnul nostru Iisus Hristos cu atâta dragoste pentru noi. Nu am găsit aici mila şi bunătatea Sa nemărginită. Dar, mai ales, n-am găsit smerenia cu care a îndurat toata jertfa Sa din timpul vieţii şi de pe cruce. Cel ce a făcut atâtea minuni, Care a salvat oamenii de la pieire a fost trădat într-un mod atât de cumplit şi de neînţeles pentru mintea umană limitată.
– Totuşi, de ce nu pășeai mai ferm către Ortodoxie, către botez?
– Poate pentru că nu eram suficient de pregătită! Conştiinţa mea începuse însă tot mai mult să se trezească. Dar aveam momente de neputinţă, de parcă eram legată la mâini, şi un gând puternic îmi spunea să stau liniştită şi să-mi văd de viaţa mea de zi cu zi – mai ales că eram nedespărţită de prietenul meu, de credinţă catolică, cu care urma să mă căsătoresc.
La un moment dat, el a plecat din ţară pentru câteva luni. Astfel, am avut timp să-mi pun ordine în gânduri. Un gând îmi spunea să ies din ritmul vieţii aglomerate şi să evadez undeva, departe – nu conta unde. Astfel, am ajuns într-un week-end în Moldova, la Piatra Neamţ, într-o regiune pitorească, departe de agitaţia oraşului. Domnul parcă îmi luminase calea şi aşa am ajuns la Mănăstirea Bistriţa. De acolo, am mai vizitat şi alte mănăstiri… Mă regăsisem şi plecam cu o linişte şi o pace adâncă. Însă, cum ajungeam în Bucureşti şi reluam stilul obişnuit de viaţă, starea aceasta de har se risipea. Până ce am decis să mă botez. N-am decis eu, de fapt – nici nu eram pregătită pentru un dar atât de mare precum Ortodoxia…
Un efect benefic au avut cuvintele din predica Părintelui Mihail, fostul stareţ al Mănăstirii Antim. Sfinţia sa s-a adresat tinerelor care vor să se căsătorească neapărat, chiar cu riscul de a renunţa la credinţa adevărată: „Nu vă vindeţi credinţa pentru o verighetă!”
– Cum ai întâmpinat această Taină?
– Dumnezeu, în mila Sa nemărginită, m-a ridicat şi mi-a dat a doua şansă, îmbrăcând haina Sfântului Botez. Eram ca un prunc nou-născut. Aşa mă simţeam. Taina Botezului mi-a spălat toate păcatele. Chiar trăind intens aceste clipe, n-am cunoscut atunci însemnătatea cuvintelor rostite la botez sau jurământul făcut. La întrebarea părintelui: „Te-ai unit cu Hristos?”, eu am răspuns afirmativ. Acum realizez însă mai intens însemnătatea acestor cuvinte. Aceasta însă numai prin lucrarea în viaţa mea a celorlalte Taine ale Bisericii.
Botezul a fost doar poarta prin care mi s-a deschis orizontul trăirii în Hristos, căci Ortodoxia înseamnă trăire. Sfintele Taine mi-au hrănit sufletul, întărindu-mă tot mai mult pe această cale a Bisericii.
– La care dintre Taine te referi?
– În Biserica Ortodoxă se pune un mare accent pe Taina Sfintei Spovedanii. Când cazi, te ridici, cu nădejde, pentru iertarea pe care o primeşti de la Domnul pentru mărturisirea în faţa preotului Său. Domnul, în marea Sa bunătate, ne-a lăsat Taina Sfintei Spovedanii ca un al doilea botez, care spală şi înnoieşte sufletul creştinului ortodox.
Mulţumesc părintelui duhovnic, care m-a ajutat prin Taina Sfintei Spovedanii să găsesc liniştea şi pacea după care tânjeam. Taina Sfintei Spovedanii este o taină cu adevărat mare. Spovedania m-a ajutat să înţeleg puţin din semnificaţia cuvântului „smerenie”, de care eram cu totul străină. La Botez nu am simţit cu putere ce înseamnă Ortodoxia, până ce nu am trăit-o cu ajutorul tuturor Sfintelor Taine. Cu adevărat, Taina Sfintei Mărturisiri şi a Sfintei Împărtăşanii, precum şi participarea la Dumnezeiasca Liturghie vindecă sufletul omului şi îl înalţă pe culmile iubirii pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu.
– Care este diferenţa pe care o simţi acum între Ortodoxie şi Romano-catolicismul pe care l-ai părăsit?
– Viaţa pe care o trăiesc acum, în Biserică fiind, mă face să înţeleg şi mai bine depărtarea catolicismului de dreapta credinţă. Ortodoxia îl poate schimba pe om din rădăcini, dacă, bunăoară, omul caută cu sinceritate să-şi trăiască credinţa. Înainte eram veşnic nemulţumită, făceam totul în grabă, fără a pune suflet în ceea ce făceam. Acum îi mulţumesc Domnului pentru fiecare pas pe care-l fac, îi mulţumesc Lui pentru vânt, pentru ploaie, pentru tot… „Creştinul care i-a deschis lui Hristos uşa inimii nu se mai lasă afectat de nimic din cele pământeşti. El se îngrijeşte cum să-i placă lui Dumnezeu”, obişnuia să spună Sfântul Siluan Athonitul. Părintele Arsenie Papacioc spune atât de frumos despre creştinul ortodox: „Creştinul pune mâna pe stele, dacă vrea”.
Astfel, creştinii sunt un model pentru ceilalţi; ei trebuie să alimenteze mereu motorul credinţei, fiind ca o flacără ce arde neîncetat pentru semeni – mai ales pentru aceia care s-au abătut de la dreapta credinţă. Dar totul se face cu voia noastră, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege. Depinde numai de noi dacă vrem să alegem binele…
Catolicii se pot întoarce la dreapta credinţă doar văzând trăirea noastră, prin râvna şi dorinţa noastră de a-L căuta mereu pe Hristos. Noi trebuie să fim hotărâţi, să ne implicăm mai mult în misiune, indiferent câte palme am lua pentru Hristos. Părintele Cleopa avea darul de a întoarce pe mulţi la dreapta credinţă – prin viaţă, Sfinţia sa dădea mărturie şi avea putere în cuvânt.
Din păcate, catolicii sunt foarte prinşi în toată tehnologia şi confortul oferit de societatea modernă. Harul nu poate fi descoperit în aceste condiţii. Biserica Romano-Catolică a renunţat la posturi, spovada este văzută ca o relaţie formală între preot şi penitent, nu există canonul de îndreptare. Nu există zdrobirea şi pocăinţa sinceră, dar mai ales ascultarea faţă de părintele duhovnicesc. În catolicism nu există nici pe departe harul care este în Ortodoxie, de aceea este o greşeală foarte mare să se spună că suntem „biserici surori”. Ortodoxia este Biserica cea Una.
– Regreţi că ai pierdut ceva din viaţă ta trecută, venind la Ortodoxie?
– Dimpotrivă, acum cer ajutor de la Domnul să păzesc jurământul făcut la Botez, dar mai ales să fac totul din dragoste pentru El – nu din cauza unei idei, convingeri sau a unei neîmpliniri emoţionale, ci totul să fie din dragoste pentru Mântuitorul nostru, Cel ce S-a dat pe Sine pentru a ne dărui nouă viaţă prin harul Duhului Sfânt. Mulţumesc Domnului că m-a ajutat să mă despart de prietenul meu, care nu putea înţelege dorinţa mea de a trăi în Duh şi Adevăr – el credea că e vorba de o simplă trecere, de o îmbogăţire spirituală trecătoare. De fapt, nu a fost o „trecere” – aşa cum spunea Părintele Placide Deseille, a fost o întoarcere la origini. Legat de aceasta, Părintele Rafail Noica afirmă clar: „Ortodoxia este însăşi firea cea dintru început a omului”.
Fericitul părinte Serafim Rose ne-a lăsat atâtea mărturii în ceea ce priveşte Ortodoxia inimii! Părintele s-a luptat de-a lungul vieţii sale pentru păstrarea dreptei credinţe, lăsându-ne multe lucrări care ne ajută să facem diferenţa între omul duhovnicesc, adică omul care face totul cu dragoste şi în duhul blândeţii, şi omul care se crede duhovnicesc, participă la conferinţe, merge în pelerinaje, citeşte toate cărţile nou apărute, se îngrijeşte să păzească rânduiala Bisericii, dar nu a înţeles ortodoxia inimii, deoarece nu-şi iubeşte aproapele. Când Îl ai pe Hristos în inima ta, faci totul cu dragoste şi îţi ajuţi semenii aflaţi în necaz.
– Ce au spus părinţii când au aflat că ai părăsit catolicismul?
Părinţii mei ştiu că iubesc Ortodoxia, însa ei nu ar concepe să părăsesc credinţa în care m-am născut. De aceea, am ales să nu le spun că am primit Taina Botezului. Cu mila Domnului, voi găsi curajul şi momentul potrivit pentru a le spune adevărul. Ei găsesc Ortodoxia ca pe ceva demodat şi plin de restricţii. Dar tocmai aici este cheia; noi am păstrat tradiţia apostolică, învăţătura Sfinţilor Părinţi, canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice. Noi am păstrat TOTUL. Noi mergem pe calea cea dreaptă – însuşi cuvântul ortopraxia, dreapta-vieţuire, întăreşte această idee. Cât priveşte restricţiile din Ortodoxie, aici există un paradox: cu dreaptă socoteală iei crucea lui Hristos şi înduri toate pentru El, iar bucuria şi pacea nemărginită care vin nu pot fi redate în cuvinte, căci nu sunt omeneşti.
Cum vor putea ei înţelege că doar murind poţi învia o dată cu Hristos? Fără moarte nu există Înviere. Cum vor putea ei înţelege puterea Sfintei Liturghii, prin rugăciunile făcute de diaconi şi preoţi pentru unirea tuturor neamurilor?
– Oare catolicii, dacă ar cunoaşte Ortodoxia, s-ar întoarce mai mulţi la Biserică? Ce putem face noi pentru ei, având în vedere că vina aparţine mai ales conducătorilor, şi mai puţin poporului?
– Prin mărturisire dreaptă, atunci când este cazul, şi prin rugăciunea făcută din suspinul inimii, ei se pot întoarce la izvorul viu – căci toţi am fost făcuţi după chipul şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu Dumnezeu; în noi se află Adevărul. Noi, cei ortodocşi, îi putem ajuta să descopere acest Adevăr. Dar mai întâi să fim pe deplin conştienţi de harul puternic al Ortodoxiei, care lucrează până la sfârşitul veacului.
Totodată, noi, ortodocşii, nu trebuie să uităm că o avem pe Maica Domnului. „Maica Domnului este cu adevărat Născătoare-de-Dumnezeu”, afirmă cu încredere şi o nădejde nestăvilită un fost pastor penticostal, convertit la dreapta credinţă. Până la îmbrăţişarea Ortodoxiei n-am cunoscut-o pe Maica Domnului, pentru mine era doar „Maria”. Ce greşeală cumplită! Ne place să cântăm în Acatistul Maicii Domnului Bucuria tuturor celor necăjiţi: „Bucură-te, ceea ce ne tragi pe noi de la dragostea pământească către dragostea lui Dumnezeu cea cerească”. Să cerem mai des ajutorul Născătoarei-de-Dumnezeu, ca să lumineze calea celor ce nu au ajuns la „cunoştinţa adevărului”…
Avem, aşadar, atâtea arme duhovniceşti pentru a lupta împotriva duhurilor nevăzute care ne atacă din toate părţile.
Ajută-ne, Doamne, să înţelegem jertfa pe care ai făcut-o pentru noi. Numai aşa vom cugeta mereu la dragostea Ta pentru noi şi numele Tău cel Sfânt va fi veşnic pe buzele noastre întinate! Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, pentru toate câte ne-ai dat!
A consemnat Ruxandra Atanasiu
Articol apărut în nr. 24 din “Familia Ortodoxă”

„Simt în suflet o foame şi o sete de Dumnezeu”. De vorbă cu un musulman venit la Ortodoxie
(material apărut în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”)

„Când am vizitat întâia oară o biserică ortodoxă, am făcut-o doar ca să văd o altă tradiţie. Însă, când am intrat apoi iarăşi într-o biserică ortodoxă (una rusească, în San Francisco), ceva mi s-a întâmplat, ceva ce nu mai trăisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă, că întreaga mea căutare luase sfârşit”. Cuvintele acestea sunt ale unui mare părinte al vremurilor noastre, cu viaţă sfântă – Ieromonahul Serafim Rose, care a vieţuit în America, la Mănăstirea Sfântului Gherman din Platina, California. Interlocutorul nostru, Alexie, este un fost musulman care, asemenea Părintelui Serafim, a căutat mult timp adevărul. Iar în momentul în care L-a cunoscut pe Hristos şi a venit la dreapta credinţă în El, la Ortodoxie, a înţeles cuvintele Mântuitorului: „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Deşi a devenit ortodox doar de un an de zile, la o vârstă trecută puţin de 40 de ani, fratele nostru Alexie impresionează prin simplitatea credinţei, prin dragostea nefăţarnică ce o are faţă de aproapele şi de Mântuitorul Hristos.
– M-am născut musulman, am rămas de mic orfan de amândoi părinţii şi am crescut împreună cu fraţii mei. Ei au o fire opusă mie. Lor le plăcea să fie cu lumea, eu eram mai retras, închis în mine. Deşi nu-L cunoşteam pe Domnul Hristos, când auzeam cuvântul lui Dumnezeu tremura pielea pe mine. L-am căutat foarte mult. De mic doream să ştiu unde este adevărul – căutam adevărul, dar nu ştiam unde să-L găsesc. Eram neliniştit, frământat, nu ştiam încotro s-o iau, nu ştiam ce să fac ca să găsesc adevărul. În neştiinţa mea, mă rugam: „Doamne, ajută-mă să găsesc adevărul!” Pe la 20 de ani, pe când mă aflam într-o grea suferinţă, L-am găsit pe Mântuitorul Hristos – sau, mai corect zis, El m-a găsit pe mine. Luasem atunci dintr-o librărie cartea „Calea către Hristos”, carte care mi-a schimbat viaţa. Apoi, peste nişte ani, am citit şi Biblia. Deşi m-a impresionat mult Noul Testament, pentru că m-am regăsit în această sfântă carte, totuşi nu am venit de îndată la Ortodoxie. Vroiam ceva care să-mi confirme că adevărul este în Ortodoxie. Şi Dumnezeu mi-a arătat unde este adevărul anul trecut, în tumultul iscat de problema atât de mediatizată a actelor biometrice. Ştiam foarte bine Noul Testament, pentru că îl citisem de mai multe ori şi am văzut că în zilele noastre se împlinesc prorociile din Apocalipsă. Am socotit că acesta era semnul pe care-l aşteptam. Când eram mai tânăr, un călugăr de la o mănăstire mi-a dat cartea „Nu vă lepădaţi de Hristos”, o carte scrisă de un părinte de la Muntele Athos. În această carte sunt descrise evenimentele pe care astăzi le trăim cu toţii, care pregătesc venirea lui Antihrist şi pecetluirea cu semnul Fiarei. Urmând aşadar această confirmare, am devenit ortodox şi am primit botezul.
– Ai căutat adevărul şi în alte părţi?
– Am citit foarte mult şi despre yoga. Mi-am dat seama că este o mare înşelare, pentru că este o diferenţă esenţială între yoga şi învăţăturile dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi. Eu doar am studiat yoga, Mântuitorul Hristos ferindu-mă să o şi practic.
– Cum s-a petrecut venirea la credinţă?
– Când mi-am dat seama unde este adevărul, m-am dus la Părintele Arsenie Papacioc, la Techirghiol, şi am stat de vorbă cu sfinţia sa; el m-a învăţat ce trebuie să fac. Mi-a zis să vorbesc cu preotul din parohia de care ţin. Am ascultat sfatul Părintelui şi, în postul Paştelui, eu şi fiica mea am primit Botezul. Soţia mea era ortodoxă. Eu şi înainte de botez mergeam des la biserică. Ascultam slujbele, dar nu-mi făceam cruce. Socoteam că, musulman fiind, nu trebuie să-mi fac cruce. Satana mă înşela cu acest gând; doar după botez am început să mă însemnez cu Sfânta Cruce.
– S-a schimbat starea ta sufletească după botez?
– Desigur, simt că Domnul Hristos este cu mine şi mă ajută. Acum ţin post, mă rog dimineaţa şi seara şi am constatat că în orice privinţă îi cer ajutor Mântuitorului meu, El mă ascultă şi îmi împlineşte rugăciunea. De curând, Dumnezeu a vrut să-mi încerce credinţa prin soţia mea, care trecea printr-o boală. M-am rugat pentru sănătatea ei şi El a făcut-o bine. Privind în urmă, la cei peste douăzeci de ani de căutări, îmi dau seama că Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată. Pe vremea când eram musulman, nu ştiam să spun rugăciunile pe care toţi creştinii le ştiu: „Tatăl nostru”, „Crezul”, dar mă rugam cum simţeam eu – şi de fiecare dată Dumnezeu mi-a îndeplinit cererea. Astăzi mulţi se roagă la Dumnezeu să le dea bani, avere sau cer alte lucruri neplăcute Lui. Eu mă rog să-mi dea sănătate mie şi familiei mele şi să ne ţină neclintiţi în dreapta credinţă, să nu cumva să alunecăm în altă parte. În vremurile pe care le trăim, este esenţial să rămânem statornici în credinţa cea adevărată.
– Cum a fost Botezul?
– Părintele de la biserica unde am fost botezat mi-a zis să-mi aleg un sfânt prăznuit în preajma zilei în care va avea loc Taina. Şi eu mă tot frământam: ce sfânt să-mi aleg ca ocrotitor?! Pe 17 martie, cu câteva zile înainte de botez, ascultând vorbindu-se despre Sfântul Alexie Omul lui Dumnezeu, m-au mişcat smerenia desăvârşită şi nevoinţele sale şi m-am hotărât să iau la botez numele de Alexie. Botezul s-a săvârşit după rânduiala ortodoxă, am fost îmbrăcat în cămaşă albă, iar părintele m-a afundat de trei ori în cristelniţă. Deşi nu am conştientizat pe dată importanţa acestei Sfinte Taine, cu timpul am simţit lucrarea harului Duhului Sfânt. Practic te schimbi cu totul, dar schimbarea aceasta se face treptat. Am aşa o sete şi o foame de Dumnezeu, încât, atunci când intru într-o librărie de carte ortodoxă, aş cumpăra toate cărţile din ea. Citesc şi recitesc Biblia, şi de fiecare dată o înţeleg mai adânc. Este în sufletul meu un magnet care mă atrage către Cuvântul lui Dumnezeu…
– Ai vorbit despre Taina Botezului. Cum au lucrat în sufletul tău Taina Spovedaniei şi cea a Împărtăşaniei?
– Fără spovedanie şi împărtăşanie nu poţi ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Se înşeală cei care cred că dacă merg des la biserică şi fac fapte bune le este suficient pentru mântuire. Nu este om fără de păcat, şi doar Mântuitorul ne curăţă prin Sângele şi Trupul Său, pe care le primim în Sfânta Împărtăşanie. Mântuitorul a coborât la oameni şi, prin întruparea, răstignirea şi învierea Sa, ne-a eliberat din lanţurile păcatelor. Dacă nu ar fi venit, am fi murit în păcatele noastre, am fi fost robi ai păcatelor. De aceea este nevoie de spovedanie şi împărtăşanie deasă, ca să ne eliberăm de lanţurile prin care păcatele ne ţin departe de Cel Preaînalt. Cu cât te împărtăşeşti mai vrednic, cu atât te cureţi lăuntric mai bine. Sufletul este ca o vie – cu cât cureţi via mai bine, cu atât ea creşte mai frumos, mai bine; cu cât cureţi sufletul mai bine prin spovedanie şi împărtăşanie, cu atât simţi că eşti mai tare în credinţă, eşti mai aproape de Hristos. Crescând în credinţă, nu mai gândeşti aşa de mult la cele materiale, le pui pe cele duhovniceşti înainte.
– Hristos pe toţi ne cheamă la mântuire. Sunt între noi oameni care nu aud glasul Domnului Hristos…
– Am văzut că atunci când omul este în suferinţă se gândeşte mai mult la Dumnezeu; omul vrea să-L cunoască pe Dumnezeu atunci când dă necazul peste el. Şi am cunoscut oameni necredincioşi care, în urma necazurilor, s-au schimbat cu totul şi au devenit buni creştini. Bine ar fi ca inundaţiile care s-au abătut asupra ţării noastre să-i pună pe gânduri pe cât mai mulţi… Dacă ar cugeta mai mult la poruncile lui Dumnezeu, ar face o legătură între calamităţile acestea şi păcatele mari săvârşite în popor – desfrâu, pornografie, homosexualitate –, care stârnesc mânia dreaptă a lui Dumnezeu. Avem multe exemple în Biblie, în care vedem că încă de la Facerea lumii Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni pentru neascultare, pentru viaţa dusă în neorânduială.
– Ce pildă din Noul Testament te impresionează mai mult?
– Îmi place cu deosebire pilda celor zece fecioare: cinci înţelepte, care aveau untdelemn în candele, şi cinci nebune, care nu aveau untdelemn în candelele lor. Candelele sunt credinţa, iar untdelemnul rugăciunea şi faptele bune. Dacă nu ai untdelemn în candelă, ea nu arde. Adică, dacă nu faci rugăciune şi fapte bune, nu faci milostenie, nu ajuţi un om aflat în necaz, credinţa ta este moartă. Deci trebuie să te rogi şi să-l ajuţi pe cel de lângă tine, ca să pui untdelemn în candelă. Acest untdelemn este lumina ta, care te călăuzeşte către Hristos. Credinţa trebuie unită cu rugăciunea şi faptele bune. Pe mine mă bucură foarte mult când vine un om sărac şi îmi cere ceva, pentru că în acea persoană Îl aflu pe Mântuitorul. Mântuitorul ne spune limpede ce ne va întreba la judecată: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat” (Matei 25:35-36). Deci, dacă vrei să te mântuieşti, trebuie să ajuţi foarte mult.
– Mulţi se tem de sfârşitul lumii, se gândesc că nu or să facă faţă. Tu?
– Eu nu mă tem de sfârşitul lumii. Dimpotrivă. Atunci se va vedea cine este în dreapta credinţă, cine este în Adevăr. Cred că, dacă eşti cu sufletul curat şi împăcat cu Dumnezeu, nu are de ce să-ţi fie frică. Ce mărturisim în Crez? „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Dincolo, în Împărăţia Cerurilor, va fi o viaţă cu Hristos, luminoasă, curată, cu totul altceva decât ceea ce trăim acum. Şi creştinii ortodocşi aşteaptă această viaţă. Ştiu că în curând vor veni vremuri foarte grele. Eu doresc să-mi dea Dumnezeu putere ca să mărturisesc când va voi El. Deocamdată adâncesc credinţa, studiez învăţăturile Evangheliei ca să dobândesc putere şi să pot mărturisi. Ştiu că singur nu voi putea, ci doar în unirea pe care o dă Biserica. În Apocalipsă se spune că, atunci când va veni, Antihristul se va da drept Mântuitorul şi îi va înşela pe mulţi. Dacă voi trăi acele vremuri, vreau să mi se dea puterea să le spun oamenilor că Antihristul este un mincinos, să le spun Cine este Adevărul.
– Le-ai mărturisit fraţilor tăi că ai devenit ortodox?
– Pregătesc momentul. Deşi ei văd în casa şi în maşina mea cruciuliţe şi icoane, încă nu le-am spus. Aştept clipa prielnică să le povestesc despre schimbarea mea, spre folosul lor.
– Dar dacă află şi te întreabă, vei tăgădui?
– Nu. Am să le spun pe faţă care este adevărul. Să ştiţi că va veni vremea, şi nu mai este mult până atunci, când mulţi musulmani şi iudei vor veni la Adevărul-Hristos. Deja au avut loc în rândul acestor popoare unele veniri la Ortodoxie – puţine, ce-i drept, dar văd în asta abia începutul. Rog pe Bunul Dumnezeu să-i lumineze şi pe alţii aşa cum m-a luminat şi pe mine, şi să-i aducă de la întuneric la Lumină, de la moarte la Viaţă.
Fie ca dorinţa lui Alexie de a da mărturia cea bună în vreme de prigoană să o avem fiecare dintre noi, să ne dea Dumnezeu puterea şi curajul mucenicilor care s-au jertfit pentru Hristos. Părintele Serafim Rose ne îndeamnă să fim tari în credinţă: „Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să ne răstignim fiecare în parte, tainic, căci deplina răstignire este singura cale către Înviere”.
A dialogat Raluca Tănăseanu

„Îmi pare rău pentru fiecare clipă petrecută departe de Hristos” – mărturia unui fost rocker

Mulţi tineri sunt astăzi fascinaţi de muzica rock – îşi ascultă ore în şir idolii, considerând că asocierea din rock şi satanism este doar o poveste, amăgindu-se că formaţiile lor favorite afişează nişte simboluri sataniste doar ca să fie la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău, fiind doar o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, acum student la Teologie, ce ne mărturiseşte despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker, căci, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8).
– Care sunt primele amintiri legate de relaţia ta cu Dumnezeu?
– Am început să merg singur la biserică începând din clasa a V-a. Aşa m-a îndemnat îngerul păzitor… Ţin minte că atunci când am văzut prima oară o icoană, am vrut să-mi cumpăr şi eu una, dar nu aveam bani suficienţi. Astfel am început să mă interesez de Biserică – pur şi simplu am simţit o chemare de la Dumnezeu. Familia mea nu era credincioasă în acea perioadă, aşa că nu a fost nimeni care să mă înveţe, să mă îndrume pe calea lui Hristos. Mergeam în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, uneori şi la Vecernie; participam cu bucurie la toate slujbele bisericeşti. În clasa a VII-a s-a produs ruptura de Biserică, pentru că am început să ascult muzică rock şi să fac parte dintr-un grup de rockeri.
– Cum a evoluat această pasiune pentru rock?
– A fost asemenea exemplului cu ghinda, pe care o plantezi şi apoi iese un stejar. Am început cu nişte formaţii foarte simple, comerciale şi am ajuns să ascult şi să iubesc ceea ce se cheamă „black metal” (lit. „metal negru”, un stil de muzică rock făţiş satanist – n.red.). Ascultam o astfel de muzică cam 4-5 ore de pe zi. Căutam muzică nouă, informaţii şi ştiri despre albumele pe care le scoteau formaţiile acestea, despre stilul lor de viaţă. Am început să scot de pe net şi versurile melodiilor pe care le ascultam. În momentul în care urmăreşti versurile, te laşi influenţat de ele. Mesajele sunt antihristice.
– Ce se întâmpla în anturajul tău?
– Purtam cu toţii îmbrăcăminte neagră, plete lungi, aveam cercei în ureche, piercing-uri. De asemenea, obişnuiam să bem, apoi să fumăm şi să consumăm ocazional stupefiante. Noaptea mergeam prin cimitire, călcam peste morminte, scuipam pe cruci. Prin ceea ce făceam, practic Îl huleam pe Dumnezeu. Când eşti rocker, aderi la o minoritate, una cu mult tupeu. Tot timpul are ceva de spus, tot timpul „ţipă” în societate, tot timpul vrea să iasă în evidenţă. Tu, ca membru al acestei minorităţi, pentru a nu fi exclus, începi să-ţi însuşeşti toate atributele negative ale ei – în cazul rockerilor, să-ţi laşi plete, să-ţi pui cercei, să porţi numai haine negre, să ai tricouri cu formaţiile tale preferate, uneori să consumi droguri, să te apuci de băut ş.a.m.d. Aceasta şi pentru că un astfel de comportament, o astfel de ţinută au idolii rockerilor, cântăreţii de muzică rock. Cred că minoritatea din care faci parte îţi distruge într-un fel personalitatea. Dacă minoritatea este anithristică şi Îl huleşte pe Dumnezeu, ajungi şi tu să-L huleşti pe Dumnezeu. Uitaţi-vă şi la comunităţile gay. Practic, transmit acelaşi mesaj. Dacă faci parte dintr-o minoritate, crezi că toţi ceilalţi sunt împotriva ta şi nu vor ca tu să-ţi manifeşti drepturile. Esenţa muzicii rock este hula împotriva Duhului Sfânt.
– Cum te simţeai sufleteşte atunci?
– Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că, spre deosebire de alţi prieteni, proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea, parcă totul se ducea de râpă.
– Simţeai că muzica rock îţi face rău?
– Da, dar mă minţeam că prietenii mei sunt buni, că sunt de gaşcă, că ne înţelegem bine. În sinea mea simţeam o chemare către Dumnezeu, dar mă ruşinam să o recunosc şi ţineam adânc îngropate în sufletul meu aceste sentimente. Am ajuns să mă rup de prietenii mei. Devenisem un tip izolat, închis în mine, deşi seara la bar ne întâlneam. Ştiam textul biblic în care Lucifer L-a rugat pe Dumnezeu să i se închine şi m-am gândit că Dumnezeu ar fi acceptat. În mintea mea se inversaseră rolurile, satana era pentru mine Dumnezeu. Ne închinam satanei, făceam crucea invers şi spuneam aşa-zisa rugăciune „Tatăl nostru care eşti în iad”. În acele momente prindeam un curaj drăcesc, care mă împingea să fac lucrurile rele despre care v-am povestit; prin atitudinea mea, prin felul cum gândeam şi mă comportam, devenisem satanist. Acest lucru cred că s-a întâmplat din pricină că eram foarte preocupat de versuri şi de mesajul lor.
– Şi cum s-a petrecut întoarcerea la Biserică?
– M-am mutat cu locuinţa într-o comună învecinată. Aici mi-am făcut noi prieteni, cărora le plăcea foarte mult alcoolul, numai că ei cântau în strană la biserică. Petreceam foarte mult timp împreună la băutură, iar ei insistau să merg la biserică, să-i văd cum se amuză şi ce prostii fac. Şi m-am dus cu ei, dar făceam tot felul de lucruri necuviincioase pe care mă ruşinez să le spun. Dar lupta cu Cel rău a început să se dea pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, care este Biserica Sa şi pe care „porţile iadului nu o vor birui”…
– E vreun părinte care ţi-a deschis ochii, care ţi-a explicat că nu era plăcut lui Dumnezeu modul tău de viaţă?
– Da, este un părinte la care eu ţin foarte mult – părintele David, de la un schit din judeţul Cluj. Înainte de liceu mergeam foarte des acolo şi stăteam de vorbă. Prin clasa a XI-a, m-am dus din nou la sfinţia sa, dar de data aceasta, rocker fiind, aveam o altă înfăţişare. I-am povestit tot ce făceam, dar lăudându-mă cu faptele mele cele rele. Părintele m-a îndemnat: „Mai spune-mi tot ce mi-ai povestit, dar la spovedanie!” Iniţial nu am vrut, dar părintele a stăruit şi m-am spovedit. Tot sfinţia sa m-a ajutat să mă las de fumat. Eu îi explicam că nu voi reuşi acest lucru, dar părintele David mi-a zis să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute: „L-ai rugat pe Domnul să te ajute? Roagă-L, şi ai să vezi că reuşeşti!” Din seara aceea, nu am mai pus gura pe ţigară. Deşi pe moment nu mi-am dat seama de importanţa tainei Sfintei Spovedanii, m-am simţit foarte fericit că am stat de vorbă cu părintele David. De atunci s-a produs schimbarea mea. M-am întors acasă şi am început să merg regulat la biserică, dar de data asta am luat lucrurile în serios: nu mai râdeam, nu mai aveam comportament urât, parohul de la biserica unde mergeam nu îmi mai făcea observaţii ca înainte. Astfel, încetul cu încetul, cărămidă peste cărămidă, credinţa mea a început să crească şi Domnul a început să lucreze. Îmi doream foarte mult să ajung mai des la părintele David, să stau cât mai mult de vorbă cu sfinţia sa – dar, fiindcă el era cam departe de casa mea, nu ajungeam decât o singură dată pe an. Conştientizând faptul că am nevoie de un povăţuitor, am început să caut un duhovnic mai aproape de mine. Chiar dacă eu îmi căutam părintele cu un duh de mândrie („Eu sunt rocker. Cine-a mai văzut un rocker la biserică? Ce părinte a mai spovedit un rocker?”), Domnul s-a milostivit de mine şi mi l-a scos în cale pe Ieromonahul Vasile, care acum slujeşte la Mănăstirea Petru-Vodă.
– Cum a decurs relaţia cu duhovnicul?
– Taina Sfintei Spovedanii are o putere foarte mare. Conştientizând acest lucru, spovedindu-mă des, de îndată a început şi lucrarea harului. Vorbele părintelui duhovnic aveau un efect foarte puternic asupra mea, mai ales atunci când eram sub epitrahil. Îmi doream din tot sufletul să mă schimb, să mă apropii de Dumnezeu – mai ales că Domnul mi-a arătat că mă iubeşte, prin bucuriile duhovniceşti pe care mi le-a trimis. La anumite rugăciuni am trăit bucurii foarte mari, simţeam atunci că nu mai am nevoie de nimic decât să fiu cu Domnul.
Părintele a luat fiecare păcat pe care îl mărturiseam şi mi-a explicat de ce greşeam în faţa Domnului săvârşind acel păcat. Mulţi preoţi zic simplu „nu fă lucrul acela!”, dar părintele mi-a explicat şi de ce nu e bine să-l fac. Încetul cu încetul, prin spovedanie deasă, m-am apropiat foarte mult de sfinţia sa. Nu aveam nici un secret, nici o taină faţă de părintele. Îl sunam ori de câte ori aveam nevoie, îl întrebam de nelămuririle pe care le aveam, îi ceream binecuvântare pentru planurile pe care mi le propuneam. Spovedaniile erau foarte serioase, canonul de asemenea…
– Cum ai reuşit să te lepezi de muzica rock?
– Domnul a rânduit să mi se strice calculatorul. Pe hard-disk aveam toate piesele pe care odată le iubeam foarte mult. Şi astfel nu le-am mai ascultat, iar cu foştii mei prieteni rockeri nu m-am mai întâlnit, pentru că o parte dintre ei au mers la facultate. După ce ne-am reîntâlnit, o parte dintre ei au râs de mine văzând schimbarea mea, iar alţii, mai serioşi, au apreciat că am apucat-o pe acest drum. Când râdeau de mine, mă simţeam jenat, dar în acelaşi timp îi mulţumeam lui Dumnezeu şi ştiam că sunt cu un pas în Împărăţia Sa dacă rabd cu iubire.
– Andrei, acum, prin mila Domnului, eşti mădular viu al Bisericii. Ce lucruri ai vrea să se schimbe în Biserică?
– Mă deranjează că uneori se pune accent pe biserică ca edificiu de cult şi nu se pune accentul pe Biserica cea vie care suntem noi, credincioşii. M-aş bucura să fie ca la începutul creştinismului, aşa cum aflăm din cartea Faptele Apostolilor: „Stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Era o împărtăşire frăţească între ei, iubire şi înţelegere, se ajutau unii pe alţii. Mai sunt unii credincioşi care vin duminică la biserică şi luni dimineaţă merg la tribunal, pentru că au de participat la proces. Mă mâhnesc de faptul că fiecare dintre noi am putea şi ar trebui să facem mai mult pentru cel de lângă noi aflat în suferinţă, în nevoi. Ar trebui să ne străduim mai mult să facem cunoscut cuvântul Mântuitorului şi către cel ce trăieşte în nepăsare, departe de Biserică.
– Tu ai încercat să aduci pe cineva la credinţă?
– Am încercat, dar nu am reuşit. Rugăciunea cu lacrimi pentru acela pe care vrei să-l aduci la credinţă contează foarte mult. Trebuie să fim conştienţi că noi, cu puterile noastre slabe, nu reuşim nimic. Numai Hristos Mântuitorul este cel ce poate deschide sufletele acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Am avut un cunoscut rocker, i-am vorbit despre Dumnezeu, a venit de câteva ori la biserică – şi eu m-am mândrit cu această realizare. Mă gândeam la cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, că cine aduce un om la Domnul mare plată va avea. Însă acest cunoscut de-al meu a avut nişte ispite şi acum nici nu vrea să mai audă de Biserică. Vedeţi unde duce mândria? Dacă te mândreşti cu realizările tale, imediat ceea ce ai clădit se surpă!
– Ce sentimente ai faţă de rockerii pe care îi întâlneşti în drumurile tale?
– Într-adevăr, văd mulţi tineri rockeri; îi recunosc după îmbrăcăminte. Mi-e milă pentru starea sufletească în care se află şi zic o rugăciune scurtă, rugându-L pe bunul Dumnezeu să-i întoarcă. În momentul în care Îl vor cunoaşte pe Hristos, o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. Dacă nu vor recunoaşte acest lucru, Dumnezeu, pentru că îi iubeşte şi nu vrea să-i piardă, poate o să rânduiască un moment mai neplăcut ca să-i întoarcă: un accident, o boală, un necaz… Problema este că cei ce trăiesc departe de Biserică nu vor vedea prin asta binele pe care Îl vrea Domnul pentru ei. Abia după un anumit timp, dacă îşi vor schimba viaţa în bine, pot conştientiza lucrarea lui Dumnezeu…
– Pot influenţa părinţii modul de viaţă al tinerilor?
– Aşa cum am spus, la vremea adolescenţei mele părinţii mei nu erau oameni credincioşi, nu ştiau în ce m-am băgat şi m-au lăsat în pace. De aceea, îndrăznesc să adresez un cuvânt şi părinţilor. Dacă îi văd şi îi simt pe copii că se apropie de muzica rock, să încerce să-i îndepărteze. Şi nu este greu de observat acest lucru, pentru că mai toţi rockerii poartă părul lung. Părinţii să nu le vorbească imperativ, pentru că nici Mântuitorul nu a vorbit mulţimilor imperativ, ci să le explice cu multă dragoste cât de mult rău le pot face piesele muzicale pe care ei le ascultă. Părinţii, dacă nu conştientizează pericolul pe care îl reprezintă muzica rock pentru copiii lor, ar trebui să caute un duhovnic, să se spovedească şi să se sfătuiască cu acesta. Vor primi atunci un cuvânt de învăţătură şi pentru dânşii şi pentru copii.
– Vorbeşte-ne şi despre ispitele pe care le-ai avut revenind la credinţă.
– Am avut şi încă mai am ispite cu demonii. În general noaptea, după ce adorm, îmi spun tot felul de lucruri. Ţipă, urlă, iar alteori cu voci dulci mă roagă frumos să nu mai spun rugăciunea minţii, să nu mai merg la biserică. Îmi ziceau că era foarte bine cu foştii mei prieteni la bar sau pe terasă. Uneori ţipau aşa de tare, încât mă trezeau din somn şi mă speriam foarte tare. La început aveam aceste ispite aproape zilnic, apoi s-au rărit. Acum sunt mai liniştit şi accept aceste lucruri ca pe un canon, pentru că datori suntem să tragem şi să facem pocăinţă pentru orice păcat săvârşit.
– Cum ai ajuns să studiezi teologia?
– După terminarea liceului, părintele Vasile mi-a dat ascultare să mă duc la un duhovnic foarte bun pentru a cere sfat în privinţa drumului pe care trebuie să-l urmez în viaţă. Şi sfatul pe care mi-l dă acel duhovnic să-l iau ca venind de la Dumnezeu. După această discuţie, am luat trenul şi m-am dus la părintele Iustin Pârvu. Cum am intrat la sfinţia sa în chilie, nu am apucat să-i spun decât trei cuvinte şi imediat mi-a răspuns: „Să te faci preot, asta-i chemarea ta!”
Această întâlnire a avut loc acum doi ani, în aprilie, dar m-am apucat de învăţat pentru examene în iulie, după ce am terminat bacalaureatul. În august am avut examenul de admitere la facultate. Dar Domnul mi-a ajutat. Dacă îţi place ceva mult, dacă înveţi cu iubire şi dăruire, atunci îţi însuşeşti cu uşurinţă cunoştinţele respective.
– Cu ajutorul Domnului, vei deveni preot. Cum vezi tu misiunea preotului?
– Mi s-a dat odată un exerciţiu foarte greu. Să închid ochii şi să-mi imaginez cine va fi în biserică peste 30 de ani. Am făcut acest lucru şi imaginea care mi-a venit atunci în minte a fost că peste 30 de ani bisericile vor fi cu 80% mai goale. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, preoţii de parohii au o mare misiune. Tinerii sunt purtaţi de valul vârstei şi nu vor veni la Biserică până nu li se va explica ce înseamnă de fapt Biserica. Din păcate pentru mulţi care nu ştiu nimic despre Dumnezeu, Biserica înseamnă o sursă bună de venit pentru preoţi sau un „concert” pe care sfinţiile lor îl dau o dată pe săptămână. Şi, din păcate, aceste lucruri se răfrâng şi asupra modului tinerilor – şi nu numai – de a-L percepe pe Hristos. Eu le explic cât pot unor astfel de oameni că Dumnezeu a rânduit în Biserica noastră mulţi preoţi jertfelnici, realmente preocupaţi de mântuirea credincioşilor. Sunt preoţi care stau ore în şir în scaunul de spovedanie, sunt preoţi care umblă prin spitale încercând să aline durerea fiilor duhovniceşti aflaţi în suferinţă, sunt preoţi care se roagă mult şi postesc pentru binele neamului acestuia. Sunt convins că celor ce cârtesc şi nu au un duhovnic, dacă se vor ruga cu credinţă, Domnul le va trimite părintele duhovnicesc de care au nevoie. Şi, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt, dacă fiecare dintre noi am încerca să ne schimbăm în bine, atunci mai multe mădulare ale Bisericii ar fi sănătoase şi Cel de Sus altfel ar privi către noi şi ne-ar asculta rugile.
A consemnat Raluca Tănăseanu

Un explorator deţinător de recorduri pune capăt expediţiilor şi devine preot

Fiodor, împreună cu soţia sa, Irina, şi fiul, Nikolai
Agenţia de ştiri RIA Novosti ne informează într-o ştire din 22 mai 2010 că vestitul expediţionist rus Fiodor Koniuhov a renunţat la explorări şi recorduri mondiale pentru a deveni preot ortodox.
Un expediţionist de anvergură, Koniuhov a ajuns la Polul Nord (de trei ori), la Polul Sud, la Polul Inaccesibilităţii şi a urcat pe vârful Muntelui Everest. A stabilit noi recorduri mondiale prin traversarea Oceanului Atlantic cu o barcă în 46 de zile, precum şi a Groenlandei într-o sanie trasă de câini în 22 de ore. A mai făcut o serie de călătorii în jurul lumii de unul singur, cu iahtul.
“Pe măsură ce au trecut anii, am ajuns să înţeleg că nu există singurătate în lumea asta. Pe mare te însoţesc balenele şi delfinii, în cer zboară păsări, iar urşii şi focile te întâmpină în drumul spre Pol. Şi ştiu sigur că Dumnezeu şi Sfinţii sunt pururea alături când te rogi – nimeni nu te poate ajuta pe oceanul cel nesfârşit, în afară de ei”, spune Fiodor despre călătoriile sale.
Hotărîrea a fost luată în cursul ultimei sale călătorii în Antarctica; el se va îndeletnici de acum cu rugăciunea pentru cei ce călătoresc. Koniuhov n-a dorit să spună motivul anume care a determinat această schimbare radicală în viaţa sa.
„Probabil că s-a întâmplat ceva serios dacă am luat aşa o hotărîre: m-am gândit – ajunge cu încercările, vreau să mă rog mai mult… Am tras din greu pentru oameni şi pentru faima lor, ca şi pentru faima mea, dar acum vreau să lucrez pentru Dumnezeu şi pentru Biserică”, zice Koniuhov.
În vârstă de 59 de ani, el i-a trimis o scrisoare oficială întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Chiril al Moscovei şi a toată Rusia, cerându-i să devină preot. Patriarhul i-a răspuns favorabil lui Koniuhov în aprilie, dându-i dreptul să-şi aleagă eparhia. Koniuhov a ales Zaporojia ucraineană, locul unde s-a născut în 1951.
Prima sa expediţie a avut loc pe când avea 15 ani, şi a constat în traversarea Mării Azov cu barca. Până la atingerea vârstei de 50 de ani, Koniuhov a făcut peste 40 de expediţii şi ascensiuni unicat. A scris numeroase cărţi şi a pictat numeroase tablouri despre călătoriile sale. Un om credincios, Fiodor Koniuhov spune că sensul vieţii unui creştin ortodox este de a dobândi dumnezeiescul har, de a afla voia lui Dumnezeu şi a trăi potrivit poruncilor Sale, pregătindu-te de veşnicie. La întrebarea de ce şi-a riscat viaţa atât de des, Fiodor răspunde:
“Fiindcă suferinţa este singura cale prin care-L poţi vedea pe Domnul”.
Mai jos, câteva imagini de la hirotonia sa întru diaconie şi din trecut.

Traducere şi prezentare: R.H.

Un predicator musulman trece la Ortodoxie

Vă prezentăm în cele ce urmează o convorbire cu un nou dreptslăvitor creştin din Londra, ce a luat numele de Daniil. Daniil nu a fost un musulman de rând. Deşi, inevitabil, vestea acestei convertiri va ajunge la musulmanii din Londra, am ales ca pentru moment să nu dăm foarte multe amănunte, deoarece adesea au loc violenţe şi ameninţări, ajungându-se uneori şi la uciderea foştilor musulmani de către fanatici. Interlocutorul lui Daniil este părintele Nikolai Savcenko, paroh interimar al Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Londra (Biserica Ortodoxă Rusă din afara Graniţelor – Patriarhia Rusă).
– Daniil, te rog să-mi spui câteva lucruri despre tine.
– Am fost mulţi ani un musulman devotat, împreună cu soţia şi copiii mei. M-am născut în Regatul Unit, dar am călătorit mult în viaţă prin ţările islamice. Cunosc atât cultura britanică, cât şi cea musulmană. Am locuit în Arabia Saudită, unde am studiat teologia (islamică) şi am făcut misionarism musulman printre lucrătorii străini. Am petrecut o vreme şi în Afghanistanul taliban, în Pakistan şi în Kaşmirul pakistanez. Am stat în Bosnia. În anii din urmă, m-am stabilit cu familia în Londra, unde, de ceva timp, am ajuns reprezentant al islamului în cadrul unei binecunoscute organizaţii religioase închinată păcii. În ultimii doi ani am fost şi consilier pe problemele islamului pentru Arhiepiscopul de Canterbury[1]. Acum două zile l-am sunat şi i-am spus că am primit Ortodoxia în sânul Bisericii Ruse.
– Care a fost poziţia sa?
– Arhiepiscopul de Canterbury a fost foarte bucuros. Mi-a spus mai demult că, de curând, doi angajaţi din cadrul personalului administrativ al Bisericii Anglicane au fost primiţi în Biserica Ortodoxă; el le respectă alegerea şi nu-i va da afară de la locul de muncă din administraţia Bisericii Anglicane.
– Ce te-a purtat către Hristos?
– Mai întâi de toate, dorinţa de a cerceta în amănunt Noul Testament – aceasta se întâmpla pe când mă aflam înaintea Kaabei[2], la Mecca. Trăiam pe atunci în Mecca. În Arabia Saudită, scrierile creştine sunt interzise cu străşnicie (multe pagini de internet sunt chiar blocate!), dar, dată fiind răspândirea telecomunicaţiilor moderne, Cuvântul lui Dumnezeu nu este cu neputinţă de găsit pentru cine îl caută. După o vreme, am încercat să determin un american ce lucra în capitala saudită să treacă la islam. În discuţia purtată, el mi-a răspuns cu mare curaj şi convingere. Am rămas uimit de curajul său, căci în Arabia Saudită cei ce propovăduiesc creştinismul pot fi ucişi cu uşurinţă. Convorbirile cu creştinii din Arabia Saudită au fost, pentru mine, foarte importante. Având legături cu misionarismul islamic din Arabia, am întâlnit mulţi străini. Am băgat de seamă că, în mare parte din cazuri, oamenii nu se convertesc la islam de bună voie, ci pentru a putea lucra pe mai departe în Arabia Saudită şi pentru a fi scutiţi de taxa impusă nemusulmanilor. E o realitate că veniturile nemusulmanilor sunt mai scăzute decât cele ale musulmanilor, fiindcă cei dintâi au obligaţia de plăti un impozit aparte, rânduit de Mahomed. Salariile creştinilor filipinezi din Arabia Saudită sunt foarte mici, aşa că unii trec la islam ca să câştige mai mulţi bani. Însă mulţimea covârşitoare a filipinezilor convertiţi, după ce se întorc acasă, renunţă de îndată la islam. Am început să explorez tot mai mult creştinismul şi, treptat, i-am simţit superioritatea faţă de islamism. Cu Ortodoxia am făcut cunoştinţă întâia dată la Saraievo, capitala Bosniei. Din păcate, preoţii din Saraievo nu vorbeau englezeşte, aşa că nu prea am putut afla multe. Am aşteptat un grup de imami să iasă din biserică, apoi am intrat în acea biserică sârbească şi, sub privirea uimită a preotului sârb, mi-am făcut semnul crucii şi o închinăciune până la pământ. Am ştiut atunci că, dintre toate denominaţiile creştine, Ortodoxia îmi era cea mai apropiată. Am continuat să studiez tot mai profund creştinismul şi ortodoxia, am citit cărţi şi am urmărit filme. Mi-a plăcut foarte mult filmul „Ostrovul”. După un timp, m-am hotărît să mă botez în Biserica Ortodoxă Rusă.
– Auzim în ultima vreme tot mai multe relatări despre intensificarea misiunilor creştine în ţările musulmane. Este o creştere semnificativă?
– Sunt de acord că în Arabia Saudită există mulţi creştini în taină. Eu însumi am întâlnit de mai multe ori persoane care erau, probabil, în ascuns creştini. Trebuie să înţelegeţi că în Arabia şi în alte ţări marea parte a musulmanilor se duc la moschee nu din pricina unui imbold al credinţei, ci fiindcă sunt siliţi de legi şi tradiţii. Vizitele la moschee au ajuns o povară. Musulmanii de astăzi sunt mult mai puţin credincioşi decât se crede în lumea creştină. Ţările musulmane numără multe moschei, unde se ţin rugăciuni de cinci ori în zi, dar nimeni nu intră în ele, mai puţin vinerea. În afara zilei de vineri, nu vei găsi în nici o moschee mai mult de cinci oameni care să se roage, deşi în jur se găsesc o sumedenie de case locuite de musulmani. Majoritatea musulmanilor nu se duc la moschee nici măcar vinerea. Unii încep să meargă de Ramadan, dar după acest post dispar până anul viitor. În luna Ramadanului, în cursul săptămânii vin la moschee sute de oameni, uneori chiar şi mii, dar după sfârşitul Ramadanului tot cinci rămân. Sunt mulţi care caută Adevărul şi în ţările musulmane, de aceea misiunile creştine vor spori. Mulţi propovăduiesc creştinismul în rândul prietenilor, şi de curând există posturi de televiziune şi multe pagini de internet închinate misiunii în rândul musulmanilor. În general, mulţi sunt musulmanii care se îndepărtează de islam, şi lucrul acesta se vede îndeosebi în ţările apusene. În Marea Britanie, mulţi musulmani au trecut la creştinism. Se estimează că numărul musulmanilor care au adoptat creştinismul în sânul Bisericii Anglicane este de 1000 de oameni. Mulţi dintre ei sunt pakistanezi. Aceştia au propriile lor biserici şi sunt siliţi să se ascundă de teama represaliilor din partea musulmanilor. Există şi arabi şi bengalezi convertiţi la creştinism. Cel mai adesea, ei se convertesc datorită căsătoriilor mixte.
– Au apărut recent multe articole despre răspândirea islamului în ţările apusene; s-a pretins chiar că numărul credincioşilor musulmani îl va depăşi în scurtă vreme pe cel al enoriaşilor din bisericile creştine. E ciudat că presa dă o cifră a musulmanilor ce merg la moschee cu mult mai mare decât capacitatea moscheilor existente. Însă despre asta nu se zice nimic. Care-i adevărul?
– Prezenţa la moschee în Regatul Unit este foarte scăzută. Mulţi musulmani nu merg niciodată la moschee. Tinerii, de fapt, au părăsit islamul, chiar dacă îşi spun musulmani. În moschei, le este greu să se înţeleagă cu imamii din Pakistan sau Bangladesh. Tinerii abia vorbesc urdu sau bengaleza, ştiu bine doar engleza; multora le este ruşine de islam din pricina terorismului. Consiliul nostru inter-religios a investigat prezenţa la moschee, aşa că am o imagine reală, care este foarte îngrijorătoare pentru islam; pentru unii este însă profitabil să prezinte islamul ca o mare putere. Dacă luăm, de pildă, lista moscheilor dată de publicaţiile musulmane, vom vedea că există 20 de moschei, cu multe locuri libere înăuntru – deşi numărul persoanelor de obârşie musulmană din Londra este mult mai mare, necesitând mai multe moschei. Într-o moschee mare din Londra, la rugăciunile de vineri vin vreo 300 de oameni. Într-o moschee mai mică, vreo 30. Multe moschei sunt de fapt nişte săliţe, frecventate doar vinerea. Îndeobşte, credincioşii unei moschei sunt foarte puţini, iar în marea lor parte e vorba de copii aduşi de părinţii lor. După ce cresc, ei dispar. Creştinismul dă putinţa libertăţii de alegere; de aceasta, creştinismul se adaptează mult mai bine vieţii într-un climat de îngăduinţă – islamul nu face faţă la această încercare.
– Mass-media vorbeşte despre adoptarea islamului de către mulţi britanici. Uneori, musulmanii zugrăvesc imaginea unui marş aproape triumfător al islamului prin Apus. Însă numărul actual al musulmanilor britanici este foarte mic, de vreo 1200 persoane. Ce părere aveţi de această contradicţie?
– Nu e o întrebare uşoară. Am fost implicat în misionarismul islamic în rândul britanicilor şi pot spune că foarte puţini s-au convertit la islam. La rugăciunile de vineri, în moscheea centrală din Londra, musulmanii britanici de rasă albă sunt aproximativ 1%. În afara Londrei, nu există nici unul. Toţi musulmanii ştiu numărul real al convertiţilor la islamism. Unii primesc islamul datorită căsătoriei cu musulmani. Aceşti britanici însă nu merg la moschee, primirea de către ei a islamului a fost una formală. Adesea, ei rămân în practică creştini. Marea parte a convertiţilor la islam prin căsătorie sunt femei. În plus, mulţi descendenţi ai imigranţilor musulmani îşi spun britanici, deşi sunt copii de imigranţi pakistanezi. Nici ei nu pot fi socotiţi pe deplin „britanici musulmani”. Am vorbit cu multe femei care au divorţat de soţii lor musulmani şi pot spune din experienţă că, în Londra, doar 25 de britanice au rămas musulmane după ce s-au despărţit de soţul musulman. Însă, de regulă, căsătoriile mixte duc la o depărtare de islam. Misionarismul islamic în Apus nu dă roade. Există în Londra o organizaţie misionară închinată propovăduirii islamului, alcătuită îndeobşte din tineri. Însă aceştia se duc printre imigranţii musulmani, deoarece este o activitate mult mai eficientă, nu în rândul britanicilor, care nu primesc islamul.
Când unii musulmani spun că islamul este religia cu cea mai rapidă creştere din lume, imamii din Londra replică zicând că această creştere este una datorată exclusiv creşterii demografice, iar nu misiunii. Nu mă îndoiesc că creştinismul este mult mai puternic în misionarismul său.
– Sunt mulţi musulmani care trec la creştinism în Marea Britanie?
– Pe de o parte, sunt destul de mulţi. Lucrurile acestea se petrec fără publicitate. E adevărat că, potrivit majorităţii şcolilor de gândire ale islamului, un apostat de la islamism trebuie ucis – deşi imamii moscheii centrale din Londra spun că lepădarea de islam nu determină execuţia nimănui.
Totuşi, pe de altă parte, sunt destul de puţini, deoarece mult mai mulţi musulmani se îndepărtează de credinţa lor doar ca să devină necredincioşi. Necredinţa este o boală comună. Unii musulmani încearcă să înfăţişeze ateismul şi necredinţa ca pe un dat al civilizaţiei creştine, dar musulmanii înşişi (într-o măsură mult mai mare decât creştinii) îşi pierd credinţa în lumea apuseană. Rămâne însă exemplul foarte bun al Rusiei şi al celorlalte ţări ortodoxe, în care Biserica creşte, în ciuda libertăţii de alegere. Nădăjduiesc să vizitez odată Rusia, dar, pentru acum, trebuie să mă apuc să-mi reclădesc viaţa ca şi creştin ortodox.
Traducere: Radu Hagiu
________________________________________
[1] Arhiepiscopul de Canterbury este conducătorul Bisericii Anglicane (în prezent, Rowan Williams) (n.tr.)
[2] Kaaba este cel mai sfânt loc al islamului, un sanctuar de formă cubică, în interiorul căreia se găseşte Piatra Neagră, o relicvă despre care se spune că datează de la Facerea lumii; musulmanii au obligaţia de a face cel puţin o dată în viaţă un pelerinaj acolo (n.tr.).

”Cum m-a scos Dumnezeu din iad” – povestea Oanei M., fostă dependentă de droguri

Orice creştin ştie că Bunul Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat foarte mult şi că toate ispitele şi necazurile sunt menite să ne încerce şi să ne sporească credinţa. Din păcate, trăim într-o lume în care majoritatea tinerilor, motivând o aşa-zisă libertate, se cufundă tot mai mult în mocirla unor patimi din care nu vor sub nici un chip să iasă. Sunt însă şi tineri care răspund chemării lui Hristos şi apucă cu putere mâna pe care Mântuitorul ne-o întinde tuturor. Oana M. este o femeie care a gustat din plin tot ceea ce societatea i-a oferit şi a încercat tot ceea ce în ochii tinerilor de azi pare „cool”: nopţi petrecute în cluburi şi discoteci, desfrânare şi adulter, tutun, băutură şi droguri. Însă când L-a cunoscut pe Hristos, s-a umplut de dragostea Lui şi cu puterea primită de la Dumnezeu a ieşit la Lumină.
– Oana, cum ai început să consumi droguri?
– Locuiam în Miami, eram măritată cu un fost sportiv de performanţă, aveam o casă de iarnă şi o situaţie materială bună. Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi, şi eram preocupaţi doar de odihnă, aranjatul în oglindă, ieşitul în cluburi şi în discoteci – în general, de tot ceea ce însemna distracţie. Atunci am luat pentru prima oară ecstasy, apoi cocaină şi marihuana.
– Să înţeleg că prietenii au fost cei care te-au determinat?
– Nu neapărat! Eu am fost o persoană care mi-am dorit acest lucru. Sigur că am nimerit într-un grup de prieteni care consumau droguri, dar înainte de asta obişnuiam să ies şi să beau, să fumez. M-am apucat de fumat de la vârsta de 15 ani şi m-am lăsat după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, la o vârstă trecută de 30 ani. Când am luat prima pastilă, am crezut că L-am găsit pe Dumnezeu!
– Dar era un fals Dumnezeu!
– Da. Și acum când vreau să-mi imaginez cum este Raiul, acolo unde nu este oboseală, nu este plictiseală (plictiseala era unul dintre inamicii mei acolo în Miami – pentru că, nefăcând nimic, mă plictiseam foarte repede!), fără răutate, mă gândesc la pastilă şi îmi zic: „Dacă diavolul, care este numai răutate şi este tatăl minciunii, poate să te facă să simţi acele stări pe care le trăiam, îmi închipui cum este să trăieşti printre sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”
Am luat câţiva ani pastile şi ajunsesem să trăiesc numai pentru ele. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână – asta fiindcă acele droguri le luam numai în week-end pentru că nu le puteam consuma oricum, singură. Trebuia să fie muzică, atmosferă! Atunci mă distram extraordinar. Nu dormeam nopţi în şir, mă simţeam cea mai frumoasă; cum găseam o oglindă, nu mă mai despărţeam de ea! Aşa au trecut doi ani. Îmi doream foarte mult să consum heroină, mi se părea foarte şic. Eram fascinată de modelele acelea slabe, care consumau heroină, şi vroiam să arăt ca ele – era cumva la modă prin anii 1990 să se consume heroină. Pe de altă parte, mă uitam la filme şi eram îndrăgostită de unii din actorii dependenţi de heroină. Deşi cei din jur insistau să nu mă apuc de heroină, eram foarte sigură pe mine că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că pot controla situaţia. Practic, heroină am început să consum când am revenit în România şi am continuat aceeaşi viaţă. Am cunoscut un băiat, Mircea, cu care am avut o relaţie extraconjugală şi cu care ulterior m-am căsătorit. Mircea consuma heroină, şi am început şi eu cu heroina.
– Cum te simţeai când consumai?
– Atunci spuneam că este ceva foarte frumos. Heroina este un drog foarte ciudat, care te face să nu-ţi mai doreşti altceva. După anumite droguri excitante (cocaină, ecstasy), nu mai puteam dormi. Aveam insomnii. Insomnia este unul dintre simptomele cele mai rele de care se izbesc consumatorii de droguri, pentru că este îngrozitor să fii obosit şi să nu poţi dormi! În momentul în care îţi faci heroină eşti liniştit, căci heroina este un fel de antidot. În câteva luni, practic, am devenit dependentă de heroină, fiindcă nu consumam heroină doar după acele droguri excitante, ci mă injectam şi cu alte ocazii. Mă injectam cu heroină şi nu îmi mai trebuia nimic altceva! Stăteam liniştită, nici măcar în cluburi nu mai mergeam. Simţeam o stare de bine independent de ceea ce se întâmpla în jur, independent de locul în care mă aflam.
– Dar această stare de bine nu era de la Dumnezeu.
– Da, da. Cred că diavolul, prin acest drog, care te face să te simţi bine, vrea să-l imite pe Dumnezeu…
– Povesteşte-ne despre momentul întâlnirii cu Dumnezeu.
– Dumnezeu mi-a întins mâna. Eram după cinci ani de dependenţă, din care nu credeam că o să-mi mai revin vreodată. Eu, care eram foarte mândră, mă consideram buricul pământului, ajunsesem să-mi doresc să fiu într-un cărucior cu rotile, să nu mai am picioare – doar să nu mai simt ceea ce simţeam! La început aveam multe concepţii greşite, mă gândeam că toţi oamenii se mântuiesc, că oricum o să fie mai bine după moarte. Credeam că după ce mori te transformi într-o „zână perfectă”! Însă în momentul în care am început să mă tem de moarte am luat lucrurile în serios. Îmi imaginam un subsol în care picură apă tot timpul şi este igrasie. Cam aşa era şi în sufletul meu. Mă gândeam: „Dacă mor şi rămân aşa?” Acesta a fost primul lucru care m-a zguduit. Doream să mă las, dar nu puteam. Am păstrat relaţia cu primul meu soţ, Dan, care niciodată nu s-a drogat. Dan este un om foarte bun, m-a ajutat tot timpul. Când îi spuneam că vreau să mă sinucid, mă chema pe unde era el şi părăseam ţara pentru câteva săptămâni. Însă, când reveneam, o luam de la capăt, nu rezistam. Anturajul mă făcea să merg pe acea cale greşită.
– Și cum s-a produs ruptura?
– Dumnezeu mi-a ajutat foarte mult. A fost dintr-o dată. Am plecat pur şi simplu de la o petrecere de la mare! Și nu m-am mai întors niciodată la soţul meu de-al doilea, Mircea, deşi eram căsătoriţi doar de câteva luni, nici la grupul din care făceam parte. Cred că această decizie a mea a fost şi ca rezultat al rugăciunilor adresate Sfintei Filofteia. În urmă cu două luni, în drum spre Lacul Bâlea, eu şi prietenii mei ne-am oprit la Curtea de Argeş, la catedrală. Eu nu ştiam atunci cui mă închin. Am văzut că este lume care stă la coadă, şi m-am închinat şi eu. M-am rugat să mă las de droguri, pentru că era gândul care mă măcina permanent – cum să fac să mă las. Eram panicată, ajunsesem la o anumită vârstă, am constatat că frumuseţea mi se duce, nu ştiam să fac nimic! Și m-am rugat Sfintei Filofteia să mă ajute. Atunci a fost prima dată în viaţa mea când am avut voinţă. Am părăsit grupul în care eram, am luat trenul şi m-am dus la bunica mea. Cred că Sfânta m-a ajutat. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu mine, pentru că eram destul de dependentă de acea gaşcă. De la bunica mea, am plecat împreună cu o vecină în drumeţie, însă am ajuns din întâmplare la o mănăstire, la un părinte bătrân şi foarte înţelepţit de Dumnezeu, părintele Ioan. La acea mănăstire am aprins lumânări pentru copiii avortaţi, pentru că scria acolo „vii”, „morţi” şi „copii avortaţi”. Eu, care făcusem avorturi fără să am deloc mustrări de conştiinţă, am aprins lumânări şi îmi părea rău pentru prima oară! Și m-am rugat din tot sufletul la Dumnezeu să mă ajute: „Doamne, ajută-mă, că eu nu mai ştiu ce să mai fac cu mine! Nu mai am încredere în mine! Nu ştiu cum de am ajuns aşa! Te rog, fă ceva!”. Ulterior am revenit la Mircea, iar ruptura defintivă s-a produs la mare.
– Se ştie că lupta de abandonare a drogurilor este foarte dură. Cum a fost în cazul tău?
– Totul a fost de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o minune cu mine, pentru că în primele şase luni, cele mai grele luni pentru un dependent care vrea să se lase, Mi-a tăiat orice posibilitate de a mă conecta din nou la acel grup. De câte ori ne căutam unul pe altul, eu şi soţul meu, nu reuşeam să luăm legătura. Probabil că, dacă aş fi vorbit cu el vreo două minute, ne-am fi împăcat. Ulterior am plecat din ţară şi, când am revenit, m-am implicat în alte activităţi – aşa au trecut cele şase luni. Nu aveam casă, pentru că cea pe care o avusesem de la primul soţ am vândut-o şi am cheltuit banii în America încercând să mă las de droguri, însă fără nici un rezultat. Aşa că am închiriat o casă. Însă nu puteam să dorm, aveam insomnii şi îmi era foarte frică în această casă. Am întrebat agentul imobiliar prin intermediul căruia am închiriat casa dacă cunoaşte un preot, care să vină să-mi facă sfeştanie. Și mi-a recomandat un părinte care avea să-mi devină duhovnic. Părintele a venit şi a văzut la mine nişte cursuri de yoga – în acea perioadă cochetam şi cu yoga. Părintele mi-a spus că nu este bine să practic yoga şi mi-a vorbit despre Dumnezeu. Eu îl contraziceam, îi spuneam că dâsul trăieşte din cărţi, că suntem în secolul al XXI-lea şi că astăzi nu mai sunt oameni ca cei despre care îmi vorbea. Însă părintele mi-a răspuns că există oameni deosebiţi, dar nu-i cunosc pentru că nu mă învârt printre ei. Mi-a mai spus că trebuie să mă spovedesc şi mi-a lăsat un îndrumar de spovedanie.
L-am citit, însă râzând şi necrezând că păcatele scrise acolo sunt cu adevărat păcate! Din această cauză a durat vreo două luni până să mă duc să mă spovedesc. Nu puteam pricepe pe atunci cum poate fi un păcat faptul de a avea o relaţie cu bărbat, dacă eu nu eram căsătorită. Deoarece mă simţeam singură şi necăjită, am luat cartea, mi-am notat toate păcatele şi am mers la spovedit. Aşa a început să se schimbe viaţa mea. Părintele m-a trimis la Sfântul Maslu. La Sfânta Liturghie nu prea ajungeam, deoarece la început vroiam să ies sâmbătă în oraş şi nu mă puteam trezi dimineaţa. Dar părintele a fost foarte înţelegător. Am fost la Sfântul Maslu vreo jumătate de an, apoi am început să merg şi la Sfânta Liturghie. Acum nu aş mai putea trăi fără Sfânta Liturghie! De când mi-a spus părintele să nu mai lipsesc de la Sfânta Liturghie şi am înţeles ce înseamnă, n-am lipsit niciodată, cu excepţia cazurilor când am fost plecată din ţară. Sfânta Liturghie este ca o funie de care mă ţin, căci n-aş vrea să mai cad să ajung de unde am plecat!
– Este esenţial suportul duhovnicului?
– Da! Tot părintele m-a ajutat să scap de păcatul desfrânării. Am avut câteva relaţii, dar, tot spovedindu-mă, părintele mi-a zis să încetez să mai fac acest păcat – şi am renunţat. Acum, nefiind căsătorită, nu aş putea să mai am o relaţie trupească cu un bărbat. Prietenii, chiar şi cei din familie mă credeau nebună, îmi ziceau că am trecut dintr-o extremă la alta, că din cauza drogurilor am ajuns habotnică. Însă nu m-a deranjat părerea lor. În plus, îl aveam pe părintele, în care aveam şi am foarte mare încredere! Îl întrebam toate neclarităţile mele, iar sfinţia sa mi le explica foarte frumos şi mă linişteam. M-am apucat să citesc şi vieţi de sfinţi – şi am descoperit şi intelectuali şi desfrânaţi şi oameni simpli care au devenit sfinţi.
– Te-au ajutat mult şi sfinţii?
– M-au întărit sfinţii. În momentul în care am văzut sfinţi care la început au dus o viaţă foarte păcătoasă şi pe urmă şi-au schimbat-o complet, desigur că m-am întărit! Spunea un părinte că sfinţii sunt ca o galerie într-un stadion, tu alergi şi ei îţi fac galerie de pe margine.
– În afara părintelui tău duhovnic, înţeleg că te-a susţinut şi părintele Ioan, cel pe care l-ai întâlnit atunci la mănăstire…
– Da. Ţin foarte mult la părintele Ioan. Mă apucasem să fac teologia, dar am mers numai un an la facultate. Părintele Ioan mi-a zis că nu sunt realistă, teologia nu este pentru mine; să mă las de teologie şi să fac medicina. La început m-am speriat. Însă m-am consultat şi cu duhovnicul, şi mi-a spus să fac ascultare de părintele Ioan. Acum sunt în anul IV la medicină. La început mi-a fost destul de greu. Toţi colegii mei sunt mult mai tineri decât mine şi foarte competitivi. Mie nu-mi plăcea să fiu obligată să fac ceva anume, îmi plăcea să fac doar ce vreau eu. Aşa că îmi părea imposibil să continui. Dar, atunci când faci ascultare, nimic nu este cu neputinţă! De aceea este foarte important să-i asculţi pe oamenii lui Dumnezeu.
– Se vede ce minunat au lucrat Sfintele Taine în tine. Oana, crezi că ai putea trăi fără spovedanie?
– Categoric, nu. Fără duhovnic şi fără spovedanie eşti mort. Nu ai nicio şansă – nu numai ca fost drogat, dar nici ca om normal. Duhovnicul este ca o cârmă în viaţă, este omul prin care Dumnezeu îţi spune ce vrea de la tine. Și nu te lasă să mergi pe un drum greşit. Și tu poţi avea diferite idei şi păreri că ar vrea Dumnezeu un anumit lucru de la tine, dar acestea trebuie mărturisite ca nu cumva să fie de la cel rău. Odată am fost la părintele şi i-am zis că înainte eram foarte păcătoasă, făceam tot felul de păcate şi nu mă mustra deloc conştiinţa. Acum conştiinţa nu-mi dă pace. Parcă e cineva permanent în spatele meu, care mereu mă judecă. Și mi-a explicat că acesta este îngerul meu păzitor. Am momente în care mai deschid câte o revistă Vogue şi îmi zic că sunt ruptă de lume, că nu mi-am mai cumpărat de mult ceva, că nu am mai călătorit şi că m-am prostit de când am venit în România. Dar această stare mă ţine până când îmi fac canonul. Și atunci mă apucă râsul, pentru că îmi dau seama că nu sunt gândurile mele!
– Ţi s-a întâmplat vreodată să mai cazi în consumul de droguri?
– Nu vreau să mă mai întorc unde am fost înainte, pentru că înainte am fost în iad! Recunosc că a fost o perioadă în care am mai fumat câte o ţigară de marijuana, pentru că am o prietenă măritată cu un băiat din fosta gaşcă. Asta până când duhovnicul mi-a spus că nu am voie să mai fac asta, să mă las, că este mare păcat. Însă mai am vise urâte că mă droghez sau că vreau să mă droghez, dar nu găsesc marfa…

Cercetările sociologice efectuate de „Fundaţia pentru Apărarea Cetăţenilor Împotriva Abuzurilor Statului” (FACIAS) relevă creşterea consumului de stupefiante printre elevi şi studenţi la 38%, anul acesta, faţă de 35% în 2008, după cum au arătat reprezentanţii FACIAS într-o conferinţă de presă. 51% din tinerii bucureşteni cer legalizarea drogurilor uşoare.

– Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Cum simţi acum dragostea lui Dumnezeu, după experienţele prin care ai trecut?
– Dacă nu mă iubea Dumnezeu, eram în iad acum – la propriu. Pentru că puteam să fiu moartă. Odată chiar am trecut prin moarte clinică, din cauza unei supradoze, şi Dumnezeu m-a salvat. Spre Dumnezeu trebuie să păşeşti puţin, şi El, Preamilostivul, te primeşte. Este o carte: „Dai voinţă, iei putere!”. Și aşa şi este: tu doar trebuie să vrei şi Dumnezeu îţi dă multă putere.
– Crezi că ar fi vreun om care te-ar putea îndepărta de Dumnezeu?
– Nu. Știu că nu este bine să fii sigur pe tine, aşa că mă rog la Dumnezeu să mă apere de orice ispite care m-ar putea îndepărta de El.
– Spuneai la început că erai mândră. Acum mai eşti?
Și acum mă lupt cu mândria. Știu că patimile se ţin în lanţ. De la mândrie vine şi mânia. Sunt un om mânios. Îmi sare ţandăra foarte repede. Sunt ultimul om de fapt! Eu nu ştiu, cum de mă mai rabdă Dumnezeu? În fiecare seară îmi pun această întrebare…
– Ce crezi, cei care se droghează vor să se lase?
– Toţi cei pe care i-am cunoscut vor să scape. Chiar şi fostul meu soţ de-al doilea, Mircea, vrea să scape. Un alt prieten, avocat, se luptă şi el să iasă din asta… Dar fără Dumnezeu nu se poate! Și, dacă reuşeşti fără Dumnezeu, cred că degeaba te laşi de droguri, pentru că mai devreme sau mai târziu vei reveni. Un alt mare pericol este să devii sectant, pentru că la noi, în România, există centre de dezintoxicare cu terapeuţi neoprotestanţi. Te lasă un diavol şi te ia altul, mult mai groaznic! În cazul drogurilor te mustră conştiinţa, dar dacă ajungi sectant devii automat mândru şi nu te mai pocăieşti.
– Ce sfat le dai tuturor celor care îşi doresc din tot sufletul să termine cu drogurile?
– Să nu se bazeze pe ei şi să nu încerce singuri să se lase. Să-şi găsească un duhovnic bun – este obligatoriu. Să facă Paraclisul sau Acatistul Maicii Domnului şi să o roage să le trimită un duhovnic bun. Și Măicuţa Domnului, cu siguranţă, îi va ajuta! Apoi totul o să intre în normal şi nu o să fie aşa greu. În momentul în care m-am lăsat şi după ce l-am cunoscut pe părintele, mă aşteptam să-mi fie foarte greu. Mă gândeam la soldaţii ruşi din tranşee şi îmi spuneam că trebuie să mă întăresc, fiindcă voi trece printr-o perioadă foarte grea. Dar nu a fost aşa. Dumnezeu a luat foarte mult din crucea mea, mi-a dăruit foarte mult.
Oana ne arată că şi cele mai cumplite patimi pot fi biruite prin nădejde şi credinţă puternică în Dumnezeu. Părintele Paisie Aghioritul spune că: „Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.” Oana doreşteacum din tot sufletul să-i ajute pe aceia care fiind dependenţi de droguri au senzaţia că nu se mai pot ridica; de aceea, este voluntară la o fundaţie care luptă împotriva drogurilor. Dumnezeu să-i dea putere în ceea ce face, iar pe cei care consumă stupefiante să-i elibereze de această patimă.
Raluca Tănăseanu

„Viaţa mea îngemănează lucruri de neîngemănat” – creştin ortodox în Libanul musulman

Nadejda s-a născut la Moscova, în 1976. Specializarea ei primară este de învăţătoare, absolventă a Universităţii de Psihologie şi Educaţie din Moscova. În prezent, lucrează ca psiholog preşcolar. E căsătorită, are doi copii, un băiat şi o fată, şi se preocupă de psihologia familiei, turism şi cultura arabă.

M-am născut la Moscova, acolo unde dintotdeauna a trăit mama mea, iar tatăl meu era libanez de origine. Când aveam vreo trei ani, fratele meu şi cu mine am fost trimişi în Liban, deoarece părinţii noştri erau studenţi şi îngrijirea noastră – căci eram mai mereu bolnavi – le depăşea puterile, pe când în Liban ne aşteptau fructe şi soare.
Am trăit împreună cu bunicii noştri. Bunica Asmat era o musulmană foarte devotată şi o soţie foarte ascultătoare. Se căsătorise cu bunicul nu din dragoste, ci din voia părinţilor ei şi a dat naştere la patru fiice şi un fiu. Obişnuia să se trezească dis-de-dimineaţă, să-i pregătească micul dejun soţului ei înainte ca acesta să plece la muncă, apoi făcea curăţenie în toată casa, 100 de metri pătraţi, centimetru cu centimetru. În acelaşi timp, izbutea să gătească oale uriaşe şi niciodată nu i se ardea mâncarea! Bunica se ruga de cinci ori pe zi, după ce-şi spăla mai înainte picioarele, faţa şi – într-un fel aparte – mâinile. Ştiam că nu trebuie s-o deranjez în acest timp, şi doar o urmăream cu privirea.
Când bunicul venea seara acasă, la vremea cinei, trebuia să fie hrănit bine şi să se odihnească. Alergam către el şi sărutam mâna care ne dădea pâine, mâna celui mai în vârstă bărbat al familiei. Îmi plăcea mult această ceremonie şi întotdeauna, chiar şi astăzi, îi sărut mâna tatălui meu şi o ating cu fruntea, ca semn de respect. Minunată e cinstirea înţelepţilor părinţi! Aşa şi noi vom putea fi cinstiţi în viitor pentru bătrâneţile şi înţelepciunea noastră. Copiii din astfel de familii nu-şi vor trimite niciodată părinţii bătrâni la azil, n-o să ţipe la ei sau, mai rău, să-i bată, nici n-o să-i arunce în stradă. Ba, atunci când soţul meu îmi da bani sau face ceva bun, îi sărut şi lui mâna. La început şi-o trăgea, dar i-am explicat că făceam gestul mai mult pentru mine, decât pentru el. Acum, când vreau să-i sărut mâna, mi-o sărută şi el în acelaşi timp.
Mama m-a dus să mă boteze la vârsta de şase ani. Îmi amintesc de bisericuţa din centrul Moscovei. Era foarte aglomerată, preotul citea o rugăciune şi am simţit pace în suflet. Mama ne-a cerut să nu-i spunem tatei unde fusesem şi am păstrat tăcerea. Apoi, pe când aveam doisprezece ani, mama m-a dus în taină la mănăstirea Novodevicii. Se ţinea slujbă când am intrat în biserică. Toate din jur erau atât de măreţe, luminoase şi plăcute, şi mi-am dat seama că mă simţeam foarte bine acolo şi n-aş mai plecat. Apoi Mama s-a întâlnit cu părintele Mihail, care a început să ne înveţe calea Adevărului. Am început să ne rugăm, să postim şi să mergem la slujbe. Cea mai anevoioasă parte era să ne ascundem crucile şi cugetele de tatăl nostru.
Când tata a aflat în cele din urmă totul, s-a mâniat groaznic pe mama şi i-a spus că el nu ne zisese nimic despre Islam ca să putem hotărî singuri când vom fi mari. Am încetat să ne mai ascundem credinţa şi am început să ne rugăm şi să mergem la biserică pe faţă. Atunci tata a început să citească din Coran cu glas tare şi să propovăduiască Islamul. Însă, cu timpul, a renunţat şi chiar venea cu noi la biserică din când în când. La 17 ani, am intrat la institutul teologic Bogoslovski. Tata îmi punea întrebări despre credinţa, învăţăturile şi dogmele ortodoxe, iar eu încercam să-i spun tot ce învăţasem şi înţelesesem. Cu cât învăţam mai multe, descopeream că toate din Ortodoxie aveau noimă şi un înţeles adânc. Fiecare rânduială, fiecare obicei din predania dreptslăvitoare nu s-a ivit de la sine, ci este într-o legătură nemijlocită cu esenţa credinţei. Se poate da un răspuns întemeiat la orice întrebare de genul „de ce faci cutare lucru?”.
Iar tata a fost purtat la Domnul ca Toma! Mai întâi, s-a petrecut o minune la mănăstirea Diveievski. Sora mea Daşa şi cu mine ne întorseserăm după Vecernie la arhondaric, unde ne aştepta tata, căci mama îl convinsese să vină cu noi. El începu să-şi râdă de noi şi zise că dacă toate astea ar fi adevărate, ar fi avut un vis care să-l încredinţeze! Dimineaţă, ne-am trezit la strigătele lui: „De ce n-aţi venit când v-am strigat?” I-am spus că nu auziserăm nimic. Atunci el ne-a spus că avusese un vis în care i s-a arătat Maica Domnului şi i-a trimis din cer o icoană; aceasta plutise încet către el, prin văzduh. Tata a ţipat, dar nimeni nu l-a auzit. Şi-a deschis ochii doar când acea icoană i-a atins fruntea. Mi-am dat seama de îndată că era vorba de mult-iubita icoană a Sfântului Serafim din Sarov, „Umilenie”, dar i-am spus tatei să caute în biserică icoana văzută. După Liturghie, l-am auzit pe tata strigând: „Iat-o! Maica Domnului, miluieşte-mă!” A îngenuncheat înaintea icoanei „Umilenie”, şi-a făcut semnul crucii şi s-a închinat! Apoi, la scurtă vreme, tatăl meu s-a botezat.
Îmi place cum le-a răspuns celor ce-l osândeau pentru aceasta: „Spuneţi-mi, cine e mai curat? Domnul, care s-a rugat şi a propovăduit, sau Mahomed, care a avut 14 neveste, iar cea mai tânără dintre ele avea 9 ani?” Rudele – credincioşi musulmani – au rămas mute!
O altă minune s-a petrecut la Ierusalim. În vara lui 1995, am mers în pelerinaj prin Turcia, Grecia, Egipt şi apoi la Ierusalim. A fost o călătorie de neuitat! Îmi amintesc cum ne-am dus împreună cu Tata şi cu o maică din mănăstirea Odessa la stâlpul unde a fost biciuit Hristos. Dacă îţi lipeşti urechea de acea coloană, poţi auzi desluşit sunetele de bice şi gemetele de durere. Tata şi cu mine le-am auzit, şi am rămas uimiţi, în vreme ce maicile nu puteau auzi nimic, şi se uitau la noi cu ochi mari. El le-a întrebat: „N-auziţi?!” Ele au clătinat din cap, au încercat să asculte în mai multe locuri, dar n-au putut auzi nimic! Aşa ne-a mai învrednicit Domnul de o minune!
În Liban am mătuşi, unchi şi veri pe care-i iubesc. Toţi sunt musulmani. După ce am trecut la Ortodoxie şi am învăţat temeiurile credinţei, nu m-am ascuns de ei. La început, au fost îngroziţi. Un tată musulman ar trebui întotdeauna să aibă copii musulmani şi o soţie musulmană, dar mama mea izbutise să-şi boteze copiii, ba chiar şi soţul! Rudele ne-au zis a fost pentru întâia dată în toată istoria Libanului când s-a întâmplat aşa ceva.
Cu vremea, rudele s-au lăsat păgubaşe şi au încercat să afle înţelesul şi tăria credinţei mele. Le-am vorbit în arabă, franceză şi engleză şi le-am explicat vederile mele. Am stăruit asupra faptului că, fiind rusoaică şi studiind istoria Rusiei, am putut vedea limpede că fără ajutorul Maicii Domnului, fără binecuvântarea lui Serghie din Radonej şi a altor sfinţi, n-am fi scăpat din năvălirile vrăjmaşilor care dintotdeauna au vrut să ne nimicească patria şi să o şteargă de pe faţa pământului. Acest argument a părut să-i convingă, aşa că m-au lăsat în pace; obişnuiau doar să-mi pună, în tăcere, crucea sub haine, dacă se întâmpla să stea pe deasupra. Ştiu doar că ne rugăm unii pentru alţii, chiar dacă în feluri diferite, cu multă dragoste.
Acum trei ani am mers în Liban şi m-am întâlnit cu surorile mele. Nu ne-am putut opri din plâns şi din vorbit. M-am bucurat când una din surorile mele mai mici, Rania, mi-a spus că acum, în Liban, creştinii pot învăţa în şcoli alături de musulmani, iar ea a mers acasă la un prieten creştin, unde a citit din Scriptură.
Odată, în timpul Săptămânii Luminate, am mers împreună cu tatăl meu la mănăstirea Saidet Al Nuria, de pe muntele Hamet. Tata a stat de vorbă cu un preot de acolo, şi m-a uimit explicaţia simplă pe care acesta a dat-o Treimii: „Uitaţi-vă la o lumânare. Are formă, dă lumină şi răspândeşte căldură. Trei întru Una!” Însă cel mai mult m-am minunat atunci când părintele ne-a invitat să mergem la un micuţ paraclis de pe pământurile mănăstirii, unde se afla coloana pe care a stat şi s-a rugat Sfântul Simeon Stâlpnicul. Am intrat în paraclis şi am cântat troparul Paştilor, iar el m-a rugat să-l mai cânt o dată, în rusă. Glasul meu a răsunat în tot paraclisul, şi-am înţeles că, încă o dată, ceva minunat se petrecuse!
Muntele acesta este vestit şi pentru faptul că aici se află o peşteră, în care Mitropolitul Ilie Karam s-a rugat pentru Rusia în vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Se ruga neîncetat de trei zile, când, dintr-odată, a adormit. În vis, a văzut-o pe Maica Domnului, care i-a spus că trebuie să vorbească cu Stalin şi să-i zică să elibereze preoţii din închisori, să deschidă bisericile, să pună să se slujească o Liturghie şi să facă o procesiune cu icoana Maicii Domnului din Kazan în jurul Moscovei – atunci, inamicul se va retrage. Despre aceasta s-a făcut şi un film documentar, „Auzit-am glas din Cer!”, iar părinţii mei au fost implicaţi activ în realizarea lui.
V-aş mai putea povesti multe lucruri interesante, dar, de data aceasta, voi zice doar: „Aşa se îngemănează în viaţa mea cele de neîngemănat!”
Apărut în revista ortodoxă „Vinograd”, 2007
Traducere de Radu Hagiu

Am rătăcit departe de Dumnezeu şi am suferit mult, dar Hristos a înviat în inima mea

Încă de la începutul creştinismului am văzut marea dragoste şi milă pe care Mântuitorul a arătat-o tuturor celor ce s-au pocăit sincer pentru păcatele lor. Din nefericire, deşi foarte mulţi dintre noi ne autonumim creştini ortodocşi, nu ne comportăm ca nişte creştini. Trăim într-o societate în care, dacă zicem că nu am omorât pe nimeni şi nu am făcut rău nimănui, considerăm că suntem pe drumul cel bun. Părintele Arsenie Papacioc spunea că „orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune”, îndemnându-ne să avem o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu în conştiinţă. Dacă reuşim să dobândim această stare, atunci nu putem să nu observăm tot răul şi toată necurăţia din sufletele noastre şi să nu alergăm către bunul Dumnezeu pentru vindecare. Ana E. este o tânără care a căzut în păcate grele şi a trăit mulţi ani într-o stare de nepăsare faţă de poruncile Mântuitorului. Însă, la un moment dat, a răspuns strigătului puternic al conştiinţei şi a deschis lui Hristos uşa inimii ei. (R.T.)
– Ana, când ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?
– Știam că Dumnezeu este undeva, dar nu ştiam unde. Și am început să caut, dar în întuneric, pentru că din moment ce nu căutam acolo unde am primit botezul, nu puteam să caut decât în întuneric. Pe la 19 ani a venit un unchi la mine şi mi-a adus o traducere eretică a Bibliei, el fiind convertit de curând la „creştinii după evanghelie”. A venit să facă prozelitism la mine acasă. La 19 ani, abia ieşită din comunism, crescută într-o familie în care numai de Paşti şi de Crăciun se vorbea despre Dumnezeu, ştiam doar atât: că Dumnezeu e bun şi milostiv. Încet, încet, am început să cercetez acea Biblie şi să merg la sectari. Credeam că acolo este Dumnezeu pentru că nu aveam la ce să mă raportez, eu neintrând în Biserica ortodoxă pe care o vedeam închisă şi la propriu şi la figurat. Nu am fost consecventă, nu m-am ţinut de lucrul acesta serios, pentru că nici nu eram serioasă în ceea ce făceam. Și pe la martorii lui Iehova m-am perindat, pe la baptişti. Întâmplarea făcea că pe oriunde am lucrat, întâlneam un sectar. La unul din serviciile mele, am avut o colegă baptistă care m-a luat cu ea la adunările lor. Limbajul meu devenise aproape ca al lor atunci când discutam despre Dumnezeu, credinţă, suflet. Comparând trăirile mele de la slujbele noastre cu ceea ce simţeam când mergeam la ei, pot spune că acolo este mare înşelare, dar diavolul cel viclean are grijă să te facă să te simţi bine – pentru că ei sunt primitori, cântam cu toţii, dar ştim că misiunea lor este de a-L asculta pe satana şi de a duce cât mai multe suflete pe calea pierii. Cei care s-au întors la ortodoxie (şi, fireşte, toţi creştinii ortodocşi) pot da mărturie despre bucuria de nedescris şi simţămintele de înălţare a inimii către Înalt pe care o trăiesc când participă la slujbele noastre. De aceea, în sufletul meu este un strigăt puternic către fraţii înşelaţi de eretici: Fraţi dragi în Hristos, nu vă lăsaţi amăgiţi de satana şi de slujitorii lui! Alegeţi calea cea bună, faceţi-vă prieteni pe Sfinţi şi pe Măicuţa Domnului!
– Cum ţi-ai petrecut primii ani ai tinereţii?
– Am căzut şi în păcatul desfrâului şi de aici, mergând mai departe, am ajuns să fac cinci crime – am omorât cinci copii. Încet, încet, am început să mă îmbolnăvesc sufleteşte şi să mă afund într-un întuneric din ce în ce mai adânc. Cu timpul l-am cunoscut pe Constantin, cel ce avea să-mi devină soţ, şi l-am părăsit pe primul meu prieten. Dar şi Constantin venea dintr-o familie în care niciodată nu s-a pus problema credinţei – Dumnezeu nu exista deloc acolo, era o neorânduială totală în familia lui. Am stat 11 ani necununaţi, trăind într-un continuu păcat.
– Cum te raportai la păcate în acea vreme?
– În momentul în care trăiam în desfrânare mi-am pus numai pentru o scurtă perioadă de timp problema că acest lucru este păcat, după care nu mi-a mai păsat. Îmi ziceam că oricum nu mai am scăpare. Mă simţeam o roabă a patimilor în care mă cufundasem, era o luptă continuă care se dădea în sufletul meu şi o suferinţă cumplită pe care însă, la acea vreme, nu o percepeam ca suferinţă. Mai târziu mi-am dat seama că era „neliniştea cea bună”, cum spunea părintele Paisie Aghioritul, era viermele cel neadormit al conştiinţei care a început să dea semn că eu nu sunt aşa cum trebuie.
– Despre avort ce părere aveai?
– Știam că este un păcat, de la mama mea, care nu pierdea nicio ocazie să-mi reamintească că avortul este ceva înfiorător – dar aveam o prejudecată: credeam că până pe la 4 luni nu este suflet în fiinţa zămislită, ci doar o masă de carne. Știinţa însă a dovedit că ceea ce gândeam nu este adevărat. Și am făcut acele crime în virtutea inerţiei. Eu mă înfricoşez acum când vorbesc despre aceste lucruri, pentru că atârnă foarte mult în viaţa mea şi în sufletul meu crimele pe care le-am făcut. Nu am pace şi nici linişte şi, uitându-mă la copii pe care îi am, mă gândesc că astfel de fiinţe am omorât. Bineînţeles că m-am îmbolnăvit sufleteşte, progresiv, şi ajunsesem la deznădejde. Aşa m-a găsit Dumnezeu şi m-a repus pe cale. Am gustat puţin câte puţin din mila Lui cea mare, din dragostea pe care o are faţă de noi, păcătoşii. Acum, ştiind că mi-am cheltuit viaţa în păcate, nu fac decât să mă căiesc. Este în sufletul meu o pocăinţă continuă, fără lacrimi vizibile, dar este aşa o sângerare în sufletul meu… Am în suflet o rană mare, pe care numai bunul Dumnezeu o poate vindeca.
– Ana, însă ştii că Dumnezeu te-a iertat?
– Da, ştiu asta, dar eu nu m-am iertat. Nu pot să mă iert, având în vedere toate păcatele săvârşite.
– …Și, la un moment dat, tu şi Constantin aţi auzit chemarea lui Dumnezeu.
– Da. Eu şi Constantin, după ani de zile în care am trăit în desfrâu, ne-am cununat în sfârşit – pentru că, la rândul nostru, trebuia să cununăm pe cineva, iar noi, nefiind căsătoriţi în faţa lui Dumnezeu, nu puteam să fim naşi. Aşa că, după ce am primit propunerea de a fi naşi şi după ce am aflat că trebuie să fim cununaţi la biserică pentru a fi părinţi duhovniceşti ai unei familii, am săvârşit taina cununiei. După taina cununiei, s-a întâmplat ceva cu viaţa mea şi Dumnezeu a început să mă cerceteze în taină. Și, asemenea unui părinte care îşi mustră fiul iubit, m-a bătut, dar mi-a bătut trupul ca să îmi vindece sufletul. Însă acest lucru l-am înţeles mai târziu.
– Vorbeşte-ne despre prima ta spovedanie.
– Prima mea spovedanie aş numi-o naşterea mea din nou. După prima spovedanie, o săptămână am simţit că nu ating pământul. Radiam de fericire şi îmi venea să spun tuturor celor din jur ce trăiesc şi ce mi s-a întâmplat. Am simţit că o mulţime de lanţuri grele au căzut de pe mine în clipa în care am primit prima dezlegare de păcate. Cea dintâi întrebare pe care părintele mi-a pus-o la spovedanie a fost dacă cred în Sfânta Treime. Deşi nu ştiam ce reprezintă Sfânta Treime, am răspuns cu toată convingerea că da. Era ceva ce venea din lăuntrul sufletului meu. Simţeam că trebuie să mă întâlnesc cu Sfânta Treime. Și apoi, în timp, am aflat cine este Sfânta Treime, m-am întâlnit cu Sfânta Treime, m-a mângâiat Sfânta Treime şi mă închin Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. …Prima mea spovedanie a venit într-un moment sfâşietor, ajunsesem la apogeul chinurilor sufleteşti şi trupeşti. A fost în Postul Adormirii Maicii Domnului în 2005. Eu nu posteam, nu reuşeam să fac acest lucru. Dar s-a întâmplat că am făcut oreion – l-am luat de la băieţelul meu şi a trebuit să ţin un regim. Cu ajutorul lui Dumnezeu am postit, deşi nu îmi propusesem acest lucru.
– Cum te-ai hotărât să te spovedeşti?
– Aveam chinuri sufleteşti foarte mari şi am simţit că trebuie să merg să mă spovedesc. Înainte cu câteva zile de aceasta, o bună prietenă m-a dus la miezonoptică la Mănăstirea Radu Vodă. Când am intrat acolo, a fost pentru prima dată când vedeam un călugăr îmbrăcat în veşminte preoţeşti, care se ruga la lumina lumânărilor. Era o atmosferă de sfinţenie şi de pace! Acest lucru m-a cutremurat profund şi încet, încet, m-am apropiat de Biserică. Simţeam că trebuie să mă spovedesc, ceva îmi spunea să merg să mă spovedesc, că trebuie să mă împac cu Dumnezeu. Am avut nişte stări foarte ciudate pe care le trăiam noapte de noapte. În fiecare seară, cum se înnopta, începeam să am nişte dureri groaznice în abdomen, parcă o sabie nevăzută îmi sfârteca pântecul. Am făcut investigaţii, dar nici un medic nu a putut să-mi spună ce am. În afară de asta, se mai întâmpla un fenomen ciudat: mă trezeam cu o stare de leşin ca şi cum cineva îmi trăgea sufletul în afară. Mă speriam foarte tare, ieşeam pe balcon ca să pot să respir mai bine, priveam la cer şi îl rugam pe Dumnezeu să nu mă ia, să mă mai lase ca să-mi pot creşte copilul şi să mă ajute să fac ce trebuie. Nici nu ştiam să mă rog, nu ştiam prea bine ce să-I cer! În sufletul meu se dădea o luptă şi simţeam că trebuie să fac ceva. După doi ani de astfel de suferinţe, am ajuns la Sfânta Spovedanie. Primele cuvinte pe care i le-am adresat părintelui au fost: „Părinte, vreau să mă împac cu Dumnezeu!”. Și am început să enumăr păcatele şi să vorbesc despre sufletul meu chinuit. Părintele mi-a explicat că am căzut în deznădejde, un păcat foarte mare şi că trebuie să fac ceva să mă ridic din acea stare. Vreau să mai spun că Dumnezeu mi-a dat multă răbdare atunci, la prima spovedanie. Pentru că erau mai multe persoane la rând, am aşteptat cinci ore, de la 17 la 22. Dar nu am vrut sub nici un chip să plec nespovedită! Era ceva ce mă ţinea acolo, în sfânta biserică, aproape de părintele. După ce m-am spovedit, părintele mi-a dat să citesc cartea Sfântului Siluan Athonitul, „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. Am citit cu mult drag această carte, deşi nu ştiam o mulţime de termeni obişnuiţi pentru un creştin practicant: smerenie, milostenie, binecuvântare. Dar, citind această carte, am dobândit o oarecare linişte care m-a ajutat să pornesc pe calea dorită de Hristos. A fost o luptă foarte grea, cu multe ispite în încercarea de a mă menţine pe acest drum. Simţeam cum diavolul trage de mine să mă întorc înapoi. Nu mă lăsa să stau la Sfânta Liturghie. Aveam dureri foarte mari de abdomen. După prima spovedanie au început şi durerile de cap, dureri care au încetat după ce am rămas însărcinată cu al doilea copil. Aceste dureri şi stări de leşin erau atât de groaznice, încât de multe ori îl sculam pe soţul meu din somn să mă ducă la Urgenţă!
– Îţi explicai aceste stări atunci?
– Stările pe care le aveam atunci mi le-am explicat mult după ce m-am apropiat de Biserică, după ce am citit ce spun Sfinţii Părinţi despre lupta cu diavolul. Aceste stări au fost atacuri de la vrajmaşul, pentru că sunt convinsă că Dumnezeu a îngăduit Celui rău să mă ispitească, să trec prin ce am trecut ca să mă determine să ies din iad şi să rămân statornică în dorinţa de a-I urma Lui.
– Nu te-ai gândit să părăseşti calea pe care ai apucat-o, văzând că starea ta s-a înrăutăţit?
– Nu. Am ţinut cu dinţii să rămân pe acest drum. Nu aveam la ce să mă întorc! Îmi doream din tot sufletul meu să se întâmple ceva şi să ies din starea în care mă aflam, să ies la lumină! Mă simţeam ca pe fundul unui lac şi simţeam nevoia să ies la suprafaţă, să iau aer.
– Și cum te-ai vindecat de acele suferinţe trupeşti despre care ai vorbit?
– M-am vindecat cu ajutorul Sfântului Nectarie. Auzisem că foarte mulţi oameni s-au tămăduit ungându-se cu ulei din candela care arde la sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie. La câteva luni după ce m-am spovedit, am luat şi eu mir de la Sfântul Nectarie. În momentul în care mi-am dat cu mir pe abdomen, am simţit că mă arde. Iar noaptea aceea a fost prima noapte după nopţi de agonie şi de chin în care am dormit fără dureri. Acest lucru mi-a întărit foarte mult dorinţa de a rămâne pe această cale.
– Ce te doare cel mai mult privind la societatea în care trăim?
– Pentru că sunt mamă şi privesc la tineretul de astăzi, mă doare că pe cei mai mulţi dintre ei i-a amăgit vrăjmaşul şi datorită faptului că în familie nu există o educaţie religioasă şi nu au parte, aşa cum ar trebui să fie, de Dumnezeu, de rugăciune, de Sfânta Liturghie, de Sfânta Împărtăşanie, de cuvântul lui Dumnezeu; au căzut într-o nepăsare, într-o orbire totală. Mă recunosc în mare parte în ei şi mă doare pentru că pot cădea şi ei într-o măsură mai mare sau mică în păcatele pe care le-am făcut. Mă tem pentru lucrul acesta şi încerc să fac câte ceva pentru fiecare. Nu numai pentru tineri, ci pentru fiecare om cu care intru în legătură la momentele pe care Dumnezeu le rânduieşte.
De când L-am cunoscut pe Dumnezeu, am simţit nevoia să împărtăşesc oamenilor din jurul meu bucuria pe care o trăiam şi să le spun: „Oameni buni, L-am întâlnit pe Dumnezeu. Știţi cât e de bun, cât de mult ne iubeşte, ce lucruri mari şi minunate face?” Și aşa, un coleg de serviciu s-a apropiat de Dumnezeu. Dumnezeu a binevoit să lucreze prin mine, prin lutul meu stricăcios, şi acest om s-a întors la Dumnezeu împreună cu familia lui – cu tot ce presupune acest lucru, spovedanie, participare regulată la Sfintele Liturghii. Simt aşa, că ne-am înfrăţit în duh. De atunci am simţit că trebuie să fac asta, să le vorbesc oamenilor care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu despre Dumnezeu, dar într-un duh de pace şi de dragoste.
– Din păcate, nu toţi oamenii primesc să le vorbeşti despre Dumnezeu.
– Într-adevăr, foarte mulţi nu vor să audă despre aşa ceva. Reacţiile lor sunt diferite, dar eu nu pot să mă opresc şi, când întâlnesc un om care simt că are nevoie să afle de Dumnezeu, în funcţie de ce îmi dă în clipa aceea în gând Dumnezeu, aceea spun. Simt o împlinire sufletească când fac asta.
– Care sunt bucurie tale astăzi?
– Bucuriile mele sunt strict duhovniceşti, strict legate de Dumnezeu: rugăciunea, întâlnirea cu El în rugăciune. Mă gândesc des la Dumnezeu, cuget la binefacerile Lui şi la tot ce îmi dăruieşte şi îl slăvesc în taină, cum pot eu, cu forţa mea sufletească care a mai rămas. Pentru că am irosit o bună parte din această forţă cu păcatele mele. Acum încerc să agonisesc din puterea pe care mi-o dă Dumnezeu şi să împlinesc ceea ce n-am împlinit până acum, îmi doresc să ajung la înălţimea la care Dumnezeu m-a chemat. Dacă vorbim de bucurii duhovniceşti, mă bucur ori de câte ori pot să ajung la o mănăstire, să mă închin la sfinte moaşte, să întâlnesc şi să discut cu părinţi deosebiţi.
Sunt încă sub efectul ultimului pelerinaj care a adus ceva în plus sufletului meu. Am fost de curând la Mănăstirea Nera, iar întâlnirea cu părintele Teofan şi maicile de acolo m-a întărit în credinţă. Am simţit acolo multă sfinţenie şi un duh puternic de rugăciune. Deşi am mai fost la mănăstiri, la slujbele de acolo am simţit că particip la ceva nepământesc. Pentru o clipă, am avut impresia că în rai aşa trebuie să fie. I-am cerut un sfat părintelui Teofan cu privire la relaţia mea cu oamenii, iar părintele mi-a dat un răspuns pe care nu îl aşteptam – şi anume că eu trebuie să mă schimb, că trebuie să scot toate reziduurile din mine, tot ce am acumulat urât şi neplăcut lui Dumnezeu. În momentul în care mi-a spus acest lucru, m-am cutremurat, gândind că eu nu am făcut nimic ca să pun în practică cuvintele Sfinţiei sale şi să schimb ceva la mine. Fiind convinsă că ce mi-a spus a venit ca din gura lui Dumnezeu, mi-am dat seama că a sosit momentul să pun început bun cu tot ce aduce după sine acest lucru: cu luarea aminte la sine, cu o stare de trezvie şi simţurile ascuţite la maxim, în aşa fel încât să încep lucrarea lăuntrică de curăţire şi acest lucru să se reverse şi în afară prin vorbirea şi purtarea mea.
– Este foarte greu de realizat!
– Da, ştiu, dar mai ştiu că este şi harul lui Dumnezeu – pe care l-am cerut şi-l cer în rugăciune. Îmi doresc să nu plec din lumea aceasta până nu ajung la o măsură bineplăcută lui Dumnezeu, încât acolo la judecată să mă înfăţişez cu lupta mea şi să pot spune ca şi Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii”.
Hotărârea Anei de a pune început bun, de a ne schimba în bine mai întâi pe noi înşine, trebuie să existe în sufletul fiecărui creştin. Și, dacă reuşim măcar în parte acest lucru, vom putea trece mai uşor peste necazuri şi ispite, după cum spune şi Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Cel care a luat hotarârea de a trăi potrivit credinţei, deja nu mai are teamă nici de necazuri, nici chiar de moarte. Acesta este motivul pentru care se consideră că un asemenea om nu poate fi biruit de nimic, fiindcă este aşezat pe o temelie de neclintit”.
Raluca Tănăseanu

“Nu papa e piatra, ci Hristos”
Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie (partea a II-a)

Articol apărut în numărul 8 al revistei “Presa Ortodoxă”.

– Ce alte amintiri mai ai legate de Ortodoxie, în răstimpul de la începutul căutărilor tale şi până la botez? Ai mai fost în România, ai mai vizitat şi alte mănăstiri ortodoxe şi biserici?
– Da, am mai fost. Îmi amintesc că într-un an, în preajma Paştilor, am fost cu Rodica la cumpărături. Şi-atunci îmi zic: „Nu e pe aici vreo biserică ortodoxă, să stau la slujbă până când terminaţi voi cumpărăturile?” Mi-a arătat una şi acolo era slujbă. Şi mi-a rămas bucuria aceea de a sta la o slujbă ortodoxă, de la început până la sfârşit!
Oricum, de pe când eram romano-catolic şi căutam să trec la Ortodoxie, eu aplicam principiile şi rânduielile ortodoxe în viaţa mea. De exemplu, postul. Ţineam postul ca la ortodocşi, cu aceeaşi asprime. Într-un Post Mare, am slăbit 16 kilograme! Ultimele trei zile din Săptămâna Patimilor n-am mâncat nimic, până la Înviere.
Altă dată, am mers la o mănăstire de lângă Timişoara. Era de maici. Şi Rodi îmi zice: „Vezi că acolo slujba e lungă!” Şi eu i-am zis: „Şi care-i problema? Stăm la toată slujba”. Am văzut că ei se foiau. Ieşeau din biserică, se duceau la maşină. Eu am stat tot timpul. N-am ieşit deloc, chiar dacă nu înţelegeam prea multe, căci pe atunci ştiam puţin româneşte. Vroiam să stau până la sfârşit, dar ei nu mai aveau răbdare…
Oricum, pentru altcineva poate că aceste lucruri nu sunt aşa de importante, dar pentru mine sunt. Şi, cu trecerea timpului, devin tot mai importante! Ce m-a mai impresionat acolo erau colacii cu lumânări aprinse, adică faptul că Biserica Ortodoxă, în afară de grija pentru fiii ei vii, nu-i uită nici pe cei adormiţi, îi pomeneşte. Mare lucru!
Dumnezeu îl aduce pe om la theosis (îndumnezeire). Pentru un romano-catolic are mare impact asta, căci el vrea să găsească asta în Catolicism, dar nu o poate afla niciodată. Nu există! El a pierdut cugetul Sfinţilor Părinţi ce au trăit în Italia ortodoxă. Mulţi astăzi nu mai ştiu ce-au scris sau ce-au scris nu se publică, nu se citeşte…
– Revenind la botez, le-ai spus părinţilor şi rudelor tale că te botezi? Au venit la botezul tău?
– Le-am zis, i-am invitat, dar n-au venit. N-au fost de acord. M-au lăsat singur! Pe moşia mea am o biserică catolică de la 1700, dărăpănată, pe care vreau s-o renovez şi s-o fac ortodoxă. Atunci iarăşi s-au împotrivit. Dar, cu timpul, s-au schimbat. Sunt cu totul alţii. Văd că au început să aibă preocupări şi căutări religioase mai adânci, lucru ce nu exista înainte. Îmi pun întrebări serioase, nu ca înainte – întrebări fără sens, precum: „De ce nu mai eşti creştin?” Pentru mine asta-i o întrebare neghioabă. Ce? Ortodocşii nu sunt creştini?
– Aici fac o paranteză. În viaţa Stareţului Sampson din Rusia se găseşte un episod interesant. Mama lui era englezoaică şi el a fost botezat la anglicani. Când Stareţul a trecut la ortodocşi şi a intrat în mănăstire, vine mama lui şi-i spune: „Deci, rămâi aici?” „Da!” „Atunci s¬ă-mi înapoiezi costumul şi ceasul tatălui tău”. „Poftim, n-am nevoie de ele”. Apoi ea îi zice: „Să ştii că ne-ai jignit pe noi toţi şi tot neamul nostru. De aceea, te tăiem de pe lista celor vii şi morţi”. La tine a fost aşa ceva?
– Mai rău! Mai ales mama era foarte agresivă. Se pornea împotriva mea şi, în special, împotriva lui Rodi. Ei tot timpul au crezut că Rodica m-a influenţat ca să ajung ortodox – în timp ce ea n-a avut nici un amestec în trecerea mea la Ortodoxie. Mama îmi făcea reproşuri. Vorbea de rău pe Rodica, pe români – şi eu asta n-o suportam. Îi ziceam: „N-ai dreptul să jigneşti un popor şi, mai ales, un popor ortodox! Nici măcar nu-i cunoşti. Nu ştii ce înseamnă cultura română, ce frumoasă este. Ce oameni sunt. Nu-ţi pot permite să vorbeşti să zici aşa ceva. Cum te-ai simţi tu să ţi se spună aşa ceva?”. „Dar eu n-am nevoie să merg în altă ţară”. „Şi ce contează asta?”. Rodica, deşi suferea mult, îmi spunea: „Nu-i bine să răspunzi mamei tale. Nu-i frumos!”. Mai rău a fost cu ceilalţi patru fraţi ai mei. Pentru ei a fost un şoc. Nu erau credincioşi şi îmi spuneau: „Da’ tu, la vârsta asta, încă mai crezi în Dumnezeu?”. „Vai! Da’ voi nici nu ştiţi ce vorbiţi!”
– Cum vezi tu diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Catolicism? Ce anume te deranja în Catolicism, ce lucru nu mai era precum în Biserica primară?
– Pentru mine toate diferenţele sunt importante! În primul rând, că s-a schimbat Crezul – cuvântul „Filioque”[1]. Îi mulţumesc părintelui profesor Ioannis Romanidis pentru asta. Am înţeles din cărţile lui greutatea acestui fapt. Şi ce m-a pătruns mai mult la inimă a fost că în Biserica din Roma era scris în latină şi în greacă Crezul fără adaosul „Filioque”, pus de Sfântul Leon al III-lea, Papa Romei. Era încrustat pe două plăci.
– Mai există acele două plăci?
– Da, dar nu ştiu unde, cred că sunt la Vatican… Şi Sfântul Leon spunea că în Biserică n-are ce căuta „Filioque”. Era deja pornită discuţia asta după Conciliul de la Toledo. Şi-apoi, papii de la Roma au condamnat „Filioque” împreună cu Biserica mult timp, până când au intrat francii în secolul al IX-lea – atunci au acceptat Filioque. Asta a avut urmări grave în sudul Italiei. Au fost schimbaţi cu forţa episcopii care nu acceptau adaosul la Crez – în Calabria, Apulia, Sardinia, Sicilia şi în Campania[2]. Tot poporul meu a fost trecut cu forţa la inovaţiile făcute de franci.
…Apoi, faptul că în Biserica Catolică la împărtăşanie nu se dă vin mirenilor, ci numai ostia, iar azima nu-i dospită – şi asta m-a deranjat foarte mult. Eu, când am luat prima împărtăşanie la ortodocşi, am rămas foarte mirat, căci nu ştiam de „zeon”, de apa caldă folosită la împărtăşanie. Pentru un catolic, e ceva extraordinar! Îţi dă senzaţia de comuniune, de căldură. Nu e nici o diferenţă, suntem toţi un trup.
În al treilea rând, că preoţii catolici nu se pot căsători. În Ortodoxie, Taina Nunţii e mult mai preţuită decât în Catolicism.
Şi al patrulea, teologia energiilor necreate, lucru pe care Biserica Romano-Catolică nu-l acceptă. Dar pentru mine e lucru de căpetenie.
Dacă citeşti Sfinţii Părinţi se vede tot, toată această diferenţă! Aici se cuprind toate, şi teologia icoanei. Catolicii nu au icoane, au tablouri. Sunt tablouri, nu icoane! Deci, ei nu respectă predania, tradiţia Bisericii. Nu-mi place când văd la ortodocşi icoane de influenţă apuseană, catolică, renascentistă. Şi mă mir că lumea nu-şi dă seama ce diferenţă enormă! – deoarece între icoana bizantină şi statuetele şi tablourile catolice nu există comparaţie. E prea mare prăpastia ca să se poată compara, nici măcar artistic! De exemplu, „Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov e ceva extraordinar, chiar şi artistic. Fantastic! Totuşi, prin icoana bizantină, catolicii se apropie de Ortodoxie. Simt frumuseţea ei!
Apoi, este ierarhia bisericească. Faptul că Papa Romei a spus că el e cel mai de seamă patriarh. Un papă a spus odată: „Io sono la Chiesa!” („Eu sunt Biserica!”) Asta-i ceva foarte grav! De ce? Sfântul Grigorie Dialogul, Papa Romei, îi scria Patriarhului Constantinopolului – care zicea atunci despre sine că e cel de seamă, cel mai mare patriarh : „Tu susţii ceva ce nu există în Biserică!”[3]
– Era vorba de Sfântul Ioan Postitorul…
– Da, împăratul şi senatul îi dăduseră titulatura de patriarh „ecumenic” („a-toată-lumea”). Nu şi-a luat-o el, ci i-a fost acordată. Papii de acum ar trebui să citească ce zicea acel Papă sfânt, Sfântul Grigorie cel Mare, despre primatul în Biserică…
Apoi, infailibilitatea Papei, ce a apărut pe la 1855. Dar problema e că atunci când Papa zice: „Eu sunt Biserica”, uită că a fost un moment pe la 1300-1400 în care deja se vorbea cine-i mai important: Papa sau Sinodul?! Şi atunci au existat împotriviri – dintre catolici…
Deci, aceste inovaţii sunt dezminţite de ei înşişi. Dacă luăm, de exemplu, „dogma Imaculatei Concepţii”: să vezi cum se certau între ei dominicanii şi franciscanii! Dominicanii n-au acceptat-o niciodată. Ei spuneau la fel ca Sfinţii Părinţi. Vezi certurile astea, discuţiile în contradictoriu, apoi vezi şi tradiţia ortodoxă. E simplu să vezi drumul adevărat. De ce e adevărat? Pentru că merge până la rădăcină, la Iisus Hristos, la piatra adevărată – căci nu Papa e piatra, ci Hristos.
Mai sunt multe diferenţe: pomenirea morţilor, rugăciunile, cântările. În biserica romano-catolică, muzica parcă e din desene animate[4]. În consecinţă, problema Catolicismului e că a promovat ca dogme lucruri pe care le condamnase înainte – ceea ce în Ortodoxie nu există. Biserica romano-catolică se contrazice pe ea însăşi. Şi ce pune capac la toate e că catolicii ştiu că n-au dreptate, dar nu vor să recunoască. Asta te lasă perplex!
– Am tradus mai demult din greacă o mărturie ce poartă titlul „Pentru ce am părăsit Papismul?”; e scrisă de un monah romano-catolic trecut la Ortodoxie şi ajuns ulterior episcop ortodox în Mexic, Pavel Ballester, de origine spaniolă; acolo el povesteşte cum le arată romano-catolicilor că biserica lor n-are dreptate, minte. Atunci un iezuit îi zice: „Ştiu şi eu că n-avem dreptate, dar prefer să merg alături de Papa în iad, decât cu toate adevărurile voastre în Rai”. Cum vezi lucrul ăsta?
– Asta e ceva care… e că nu lasă pe oameni să cunoască adevărul, ţin lumea în minciună. Aşa ceva, pentru mine, e un lucru satanic. Să nu-i laşi pe oameni să cunoască adevărul!
– Ortodoxia a avut întotdeauna ca principiu de „prozelitism”, ca să-i zic aşa, deşi nu-mi place termenul, acel „Vino şi vezi!” din Evanghelia lui Ioan, capitolul 1, versetul 46. Ea n-a căutat să convertească cu parul. Cum vezi contrastul dintre acest principiu nobil şi acţiunile prozelitiste ale Inchiziţiei?
– Ai spus bine când ai afirmat că Biserica ortodoxă nu face prozelitism. Prozelitism e numai în biserica romano-catolică. Iată, şi eu, şi Emanuel, dar şi alţii am venit singuri să fim botezaţi! N-aţi venit voi să ne convingeţi ca să facem lucrul ăsta. Ideea de Inchiziţie e luată de la atei – să fii împotriva tuturor bisericilor. Şi aici sunt multe minciuni istorice. O Inchiziţie teribilă, cea mai rea pe care a cunoscut-o istoria, a fost cea din sudul Italiei – când papa trimitea inchizitori în Calabria. Sfântul Grigorie Palama spune de un Sfânt Nichifor, care a venit în Athos…
– Sfântul Nichifor din singurătate, care e şi în Filocalie?
– Exact! El a fost italian, din Calabria. Aproape sigur a fost prigonit de către Inchiziţie (trebuie cercetate actele)… a fugit din Calabria în Athos. Şi el zicea că neamurile lui au fost trecute cu forţa la Catolicism. Dar nu vroia să-şi piardă mântuirea şi a fugit în Muntele Athos. A preferat să fugă de greşelile bisericii romano-catolice! Şi asta spune multe.
S-au păstrat actele proceselor făcute în Calabria. Cei care vorbeau greceşte erau marginalizaţi, prigoniţi. Asta seamănă foarte mult cu o poliţie etnică! Nu poţi să constrângi omul, dacă el vrea să fie cu adevărul. Acolo se folosea forţa şi constrângerea. De aceea, până azi, în poporul Italiei de sud au rămas nişte semne pe care lumea nici nu le cunoaşte. Fărâme de identitate istorică, din trecutul său, de pe când era ortodox. Rămâne… aşa, ca o amintire pierdută. De exemplu, în Brindisi se face o prăjitură care se cheamă colivă. Dar nimeni de acolo nu ştie că există colivă în Biserica Ortodoxă. Nu ştie de unde s-a păstrat această denumire. Şi mai sunt şi altele. De exemplu, în Italia de sud s¬-a păstrat obiceiul de a cinsti şi săruta moaştele şi mormintele sfinţilor. Dar normanzii îi opreau! Aceştia au ocupat tot sudul Italiei, care era parte componentă a Imperiului Bizantin; era deci ortodox. Şi normanzii luau icoanele şi le ridicau sus ca să nu poată ajunge oamenii şi să le sărute. Iar ei, sărmanii, ce făceau? Sărutau vârful degetelor şi trimiteau sărutul sus, la icoane, pentru că nu ajungeau să le sărute cu buzele! Aşa că până astăzi, în sudul Italiei, oamenii fac cruce şi apoi sărută vârful degetelor, dar nu ştiu nici ei de ce fac asta, de unde le-a rămas.
Îmi spunea un călugăr rus care a fost cu mine în Sfântul Munte, la întoarcerea în Italia: „În Calabria sunt nişte sate care sunt la fel ca la greci. Trebuie să te gândeşti că înainte nu era nici o diferenţă. Era un singur popor, cu o singură credinţă!”. Şi, apoi, părintele Ioannis Romanidis… pentru mine, mi-a deschis ochii în multe privinţe ca istoric.
– Deci, ca să şteargă urmele, înseamnă că istoria Italiei a fost măsluită.
– Da, a fost falsificată. Iar acum oricine încearcă să vorbească despre asta, iese cu scandal! De ce nu sunt traduse cărţile lui Romanidis? În Italia nici nu se ştie despre ele. Eu am scris pe un site de istoria bizantină a noastră şi imediat a ieşit scandal – de cum am început! Dar eu am zis tot, până la capăt. Trei ani m-am „bătut” cu un profesor italian de istorie bizantină pe acel site; el m-a invitat la Veneţia. Trebuia să plec la Sfântul Munte şi i-am spus că nu pot veni la Veneţia. Printre altele, acesta îmi spune: „A venit aici o profesoară germană şi a vorbit despre lumină în concepţia ortodoxă. Am rămas fermecat!”. Asta mi-a ridicat mult moralul. Atunci îţi spun sincer, am rămas fără cuvinte – i-am zis să intre într-o biserică ortodoxă, să se gândească la tradiţia ortodoxă, de unde sunt datinile pe care le avem.
– Nicolae Iorga, un cunoscut istoric român, spunea că un popor ce nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil ce nu-şi cunoaşte părinţii. Crezi că cunoaşterea istoriei nefalsificate i-ar ajuta pe italieni să se întoarcă la origini, la credinţa ortodoxă a strămoşilor lor?
– Foarte mult! Ar fi un lucru imens pentru Italia. Poţi să-ţi cunoşti părinţii adevăraţi mai ales în sud… În nord se simte diferenţa, pentru că acolo influenţa francilor a fost directă. În centru şi sud nu au fost influenţe, de aceea acolo, până la 1400-1500, în biserici mai existau iconostase, catapetesme ca în bisericile ortodoxe, dar au fost distruse după un conciliu. Chiar şi acum la Otranto se mai găsesc nişte mănăstiri ortodoxe năruite, dar nimeni n-are curajul să le renoveze! După mine, asta-i calea pentru italieni – dar trebuie să aibă mai întâi un contact cu Ortodoxia.
– Ce influenţă crezi că are astăzi o mişcare precum ecumenismul asupra unui eterodox care doreşte să afle adevărul, biserica dintru începuturi?
– Ecumenismul e un pericol foarte mare… El tinde să şteargă identitatea. Şi, dacă s-au şters identităţile, s-a „reuşit” cel mai mare lucru! Cine are numai de pierdut, e doar Biserica Ortodoxă. Catolicismul are numai de câştigat, în orice caz. Ce vreau eu să zic e că dacă vinul e foarte bun, niciodată nu mă gândesc să pun apă. Beau mai puţin, dar beau numai vin. În schimb, ce face Ecumenismul e că pune o grămadă de apă într-un vin foarte bun!
– Dai deci de înţeles că Biserica Ortodoxă, prin participarea ei la Mişcarea Ecumenică, se diluează, îşi pierde esenţa?
– Da, şi dacă îşi pierde esenţa, începe să piardă teren, precum Catolicismul. Şi asta ar fi o armă a catolicilor şi protestanţilor împotriva ei… Să arate că şi ea se compromite, se rupe în sine însăşi…
– Aceasta, pentru că un eterodox care vrea să vină la Ortodoxie, luându-se după teoria ramurilor propovăduită în Ecumenism, nu se va mai putea întoarce, căci va zice: „Toţi au adevărul. Adevărul e împărţit şi ici şi colo”.
– E adevărat. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar această teorie e o minciună, un fals. Oricine caută la rădăcină, mai adânc, îşi dă seama că nu e adevărată. E ca şi cu o creangă care se rupe de trunchi. Poate că ceva a rămas în Biserica Catolică, dar creanga ruptă se usucă, doar trunchiul rămâne verde… Poate că rămâne o frunză, aşa, poate că mai sunt şi oameni buni printre catolici, dar e o diferenţă imensă. Singura comparaţie între Ortodoxie şi Catolicism e cea între un arbore verde, plin de viaţă, şi o creangă ruptă, căzută jos. Iar protestanţii şi neoprotestanţii sunt şi mai rupţi… Dacă romano-catolicii ce vin la Ortodoxie le-ar arăta celorlalţi catolici acest lucru, poate că s-ar întoarce toţi grămadă. Să se gândească că toată Patriarhia Romei era unită cu celelalte patriarhii! Dar să renunţe la toate erorile ce le-au făcut între timp, la „Filioque” şi celelalte…
– Deci tu crezi că singura condiţie de unire între Catolicism şi Biserica ortodoxă este ca Papismul să renunţe la toate inovaţiile lui?
– Da…
– Încercări de unire au mai fost, de-a lungul vremii, la Lyon, la Ferrara…
– …dar atunci au fost numai motive politice. Cine cercetează bine, ştie ce i-a adus la unire. Constantinopolul era ameninţat de turci şi trebuia un ajutor militar – problema e că aşa nu se rezolvă nimic duhovniceşte.
– Cum sunt văzuţi sfinţi precum Marcu al Efesului sau Grigorie Palama în lumea catolică?
– Adevărul e că Sfântul Grigorie Palama e foarte apreciat. Dar nu de către cler, ci de către credincioşi! E foarte preţuit din pricina Filocaliei, căci Filocalia se citeşte. Mai sunt şi unii preoţi care îl citează şi-l propun pentru studiu. Dar ei nu spun că sunt diferenţe între ce zice el şi Catolicism. Asta-i problema – pentru că, dacă le-ar spune oamenilor, imediat ar fi asaltaţi cu întrebările şi, de aceea, ei ascund lucrul ăsta.
Poţi să spui două lucruri: sau că adevărul este în amândouă bisericile – dar asta nu stă în picioare, e infirmat de fapte ce dovedesc că adevărul e doar în Biserica Ortodoxă; sau să zici că Sfântul Grigorie Palama avea dreptate numai în unele puncte, unde îţi convine, iar în rest – nu. Dar nici asta n-are suport, căci şi acest argument, ca şi primul, poate fi combătut cu dovezi.
Cât despre Sfântul Marcu, există o carte, dar numai în franceză, „La falsification fatale” („Măsluirea mortală”), scrisă de un diplomat francez ce a adunat toate probele, demonstrând că Filioque e un fals; s-au contrafăcut scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale celor care au participat la Sinodul de la Ferrara. Şi acest om, fiind diplomat, a ştiut foarte bine unde să caute, cum să aibă acces la procesele verbale. Eu cred că şi părintele Romanidis a citit din cartea asta, dar problema e că nu-i tradusă în italiană. Cred ar fi foarte bine ca lumea din Italia să citească această carte.
– În încheiere, te-aş ruga să transmiţi nişte gânduri: un mesaj pentru ortodocşi şi credinţa lor, pe care tu ai cunoscut-o cu atâta zbucium, şi altul către catolici – şi nu numai, ci pentru toţi cei care vor să cunoască Ortodoxia.
– Pentru ortodocşi, mesajul e acesta: am văzut că Ortodoxia a păstrat şi păzeşte cu exactitate şi tărie duhovnicească o uriaşă comoară, tezaurul nesfârşit al Bisericii primare a lui Hristos – l-a ţinut întreg, nestricat. Pentru ortodocşi, ar trebui să fie o bucurie imensă că s-au născut în tradiţia asta, pe care trebuie să o aprofundeze mai mult. Să luăm, ca exemplu, cinstirea icoanelor – cei ce au murit pentru cinstirea lor, faptul că au murit pentru asta: atunci moartea lor are sens, deoarece aşa a ajuns până la noi intactă cinstirea icoanei. Şi a fost cu putinţă numai prin jertfa lor, pecetluită cu propriul lor sânge. Toate dogmele Ortodoxiei sunt pecetluite cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor, care s-au luptat ca ele să rămână neschimbate, aşa cum ne-au fost lăsate de Hristos în Evanghelia Sa. Şi pentru asta trebuie să mulţumim Ortodoxiei, că a păstrat până astăzi toate acestea intacte: cuvintele Sfinţilor Părinţi, slujbele, rugăciunile, liturghia. Dacă mă năşteam ortodox ar fi fost mai bine – dar eu m-am născut romano-catolic, iar în copilărie nişte întrebări de-ale mele n-au găsit răspuns. N-am avut ocazia să intru într-o biserică ortodoxă. Nu avea cine să¬-mi dea răspunsurile.
Acum, mesajul meu către catolici, protestanţi şi ceilalţi care trăiesc în alte religii este că dacă caută adevărul, trebuie să cerceteze în profunzime Sfinţii Părinţi, istoria bisericească de la început, de la Hristos. Atunci nu ai cum să nu vezi că Ortodoxia a păstrat întocmai Evanghelia lui Hristos, poruncile şi învăţăturile Evangheliei, aşa cum ne-au fost ele date de către Iisus Hristos. De exemplu, astăzi, după masă, s-au împărţit acele bucăţele de pâine sfinţită (e vorba de rânduiala Panaghiei, ţinută în Sfântul Munte – n.n.) – lucru care îţi aduce aminte de înmulţirea peştilor şi a pâinilor din Evanghelie. Aşa ceva nu poţi găsi nici la catolici, nici la reformaţi – nicăieri. Înţelegi acolo ceva raţional, dar nu poţi să simţi, să cuprinzi toată energia ce se revarsă din aceste simbolistici. Pe catolicii din Italia, Franţa şi Europa, în general, cred că i-ar ajuta foarte mult să citească istoria lor adevărată, nefalsificată. Cred că au multe de învăţat şi de recuperat!
A consemnat Monahul Gherontie (Nica), Sfânta Mare Mănăstire a Sfântului Pavel,
la pomenirea Sfântului Mucenic Eladie şi Sfântul Ioan Rusul – 27 mai 2009
________________________________________
[1] E vorba de adaosul romano-catolic la Simbolul Credinţei ce se referă la purcederea Sfântului Duh „şi de la Fiul”, caracterizat de părintele Rafail Noica drept „culmea rătăcirilor, într-un singur cuvânt” (cf. 15 nov. 2007, Alba-Iulia). (n.red.)
[2] E vorba de sudul Italiei, ce are până astăzi o populaţie de greci italienizaţi, regiune cunoscută şi sub numele de „Magna Graecia”. Ea a rămas până în sec. X-XI sub suveranitatea Imperiului Bizantin şi jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, până ce, o dată cu creşterea puterii politice a papalităţii şi a regatelor francilor, a intrat sub stăpânirea acestora. În această perioadă s-a produs şi o trecere (târzie, faţă de restul peninsulei), de la Ortodoxie la Romano-catolicism. (n.red.)
[3] Cf. Scrisoarea 43 din vol. V al Scrisorilor Sfântului Grigorie cel Mare – „Nimeni în Biserică nu are dreptul să-şi aroge titlul de episcop universal”. (n.red.)
[4] După Conciliul Vatican II (1962-1965), în Catolicism s-a permis folosirea oricărei forme de cult socotită potrivită misionar de către preotul congregaţiei respective. Astfel, în unele biserici romano-catolice de astăzi, există variante de misse (liturghii) slujite cu acompaniament de chitară sau pe alte ritmuri muzicale moderne. (n.red.)

„Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a păstrat Harul și Adevărul”
Articol apărut în numărul 7 al revistei “Presa Ortodoxă”.

Pronia lui Dumnezeu a rânduit să mă cunosc cu Luca Zoli la Sfântul Munte, în Mănăstirea Sfântului Pavel, unde venise cu un prieten de-al lui romano-catolic, Emanuel, care urma să se boteze în Biserica Ortodoxă. Născut într-o familie catolică din Benevento, Italia, aproape de Napoli, mi-a istorisit povestea dramatică şi pe alocuri plină de zbucium a „întoarcerii sale la origini”, aşa cum îi place să numească venirea sa la Ortodoxie – acest proces de căutare a identităţii sale şi a rădăcinilor poporului său, ce odinioară făcea parte din pliroma Bisericii Dreptslăvitoare. Iubeşte mult cultura şi ortodoxia românească pentru că în România a avut primul contact cu Ortodoxia, drept pentru care a învăţat singur limba română, fiind astăzi un bun vorbitor al ei. Ca urmare a acestui ataşament faţă de România s-a căsătorit cu o româncă, Elena-Rodica, în luna mai a anului 2000. În prezent are un copil, Ioachim, şi pe lângă grija purtată fermei proprii, cât şi lucrărilor de agricultură, pomicultură şi agroturism de pe pământurile lui, Luca mai lucrează în paralel şi la „Confederaţia Italiană de Agricultură” (CIA) şi predă cursuri de agronomie la un liceu de specialitate din Benevento. În ciuda specializării sale, ascultându-l vorbind ai impresia că ai înainte un dascăl de teologie precum cei de demult sau un veritabil şi renumit profesor de istorie. Întrucât povestea zbuciumată a căutării identităţii sale ortodoxe prezintă un real folos duhovnicesc, mai ales în aceste vremuri de mare confuzie duhovnicească şi dogmatică, datorită sincretismului religios practicat la scară largă, i-am solicitat lui Luca un interviu pentru Presa Ortodoxă, dându-i posibilitatea să ne spună el însuşi încercările, tristeţile, dar şi bucuriile legate de trecerea sa la Dreapta-slăvire. (M.G.)
Presa Ortodoxă: Luca, te-am ruga pentru început să ne spui puţin despre întoarcerea ta la origini. Ce anume te-a determinat să faci acest pas şi de unde au început aceste căutări?
Luca: Aceste căutări au început de când mi-aduc aminte, de mic. Prima amintire a fost bucuria în sufletul meu că vin la viaţă, că Dumnezeu îmi dă viaţă. Şi nu este o amintire mai veche decât asta! Şi a fost o bucurie imensă. Apoi mi-aduc aminte de bunica mea. Ea îmi tot povestea – şi eu îi ceream mereu să-mi povestească – de Sfinţii Părinţi italieni şi care au fost ortodocşi. Şi îmi spunea de Sfântul Benedict din Nursia, de Sfinţii Silvestru, Leon cel Mare şi Grigorie Dialogul, Papii Romei. Odată s-a întâmplat că am avut un vis. Am visat că un om ce era tot roşu intra în casă şi venea înspre mine. Şi m-am speriat, m-am ridicat din pat plângând şi imediat lângă mine n-au fost nici mama, nici tata, ci doar în câteva clipe a ajuns bunica mea. Întrebându-mă ce s-a întâmplat, i-am povestit tot visul în detalii. Atunci ea m-a dus în cea mai veche biserică din Benevento, ce a fost construită înainte de Marea Schismă. Acolo m-am simţit ocrotit. Pe atunci aveam vreo şapte ani. Şi ce m-a impresionat au fost stâlpii, erau 12 şi Iisus răstignit. Din faţa Lui ieşea pentru mine o forţă, o energie care-mi zicea că eu nu trebuie să am frică de nimeni, de nimic, că puterea Lui e mult mai mare decât orice mă poate speria. Şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori că mă sculam speriat din somn. Mă speria frica de moarte. Şi eu căutam tot mai mult pe Iisus Hristos.
Au trecut mulţi ani. Eu tot timpul căutam şi mă rugam la Dumnezeu. Prin 1996 am ascultat o conferinţă despre medicina isihastă. Şi era o carte explicată de un român, Cornel, ce făcea filosofie la Napoli. Cartea era despre un călugăr ortodox român de la Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea. Şi în acel moment… nu a explicat toată cartea, doar lucrurile cele mai importante; nu mi-a trebuit mult ca să realizez – până atunci n-am ştiut nimic de ortodoxie – că acolo e adevărul! Asta a fost într-o fracţiune de secundă. Acolo a fost primul meu contact cu Ortodoxia, şi aveam 25 de ani. Atunci, ascultând acea prelegere, mi-a venit în minte tot ce îmi spunea bunica mea, tot ce am căutat până atunci. Şi l-am întrebat pe acel băiat cum să-l cunosc pe părintele Ghelasie – căci aşa se numea călugărul de la Frăsinei – iar el mi-a dat o scrisoare de recomandare, pentru că îl cunoştea bine. Întrucât eu nu cunoşteam România, mi-a spus apoi că pot să vin cu el atunci când se va întoarce. N-am putut, pentru că am plecat în armată. După un timp, la noi în casă a venit o fată româncă ce căuta de muncă. Era viitoarea mea soţie. Întrebarea pe care i-am pus-o când am văzut-o prima oară – şi ea îşi aduce foarte bine aminte de asta! – a fost despre Dreapta-slăvire: dacă era ortodoxă. Iar a doua, dacă ştie de mănăstirea Frăsinei! Nu ştia, dar fratele ei ştia. După un an, eram deja logodit cu ea şi am mers împreună pentru prima dată în România. Nu pot să spun ce impresie extraordinară mi-a făcut România. Îmi trebuie prea mult timp…
P.O.: Să înţeleg că scopul declarat pentru care ai mers în România a fost numai şi numai ca să cunoşti Ortodoxia?
Luca: Da, Ortodoxia şi pe părintele Ghelasie, iar logodnica mea ştia foarte bine că pentru asta merg. Prima oară când am intrat într-o biserică ortodoxă şi am stat la o slujbă a fost la o cununie, în Timişoara. Văzând obiceiurile din România, cu coroanele de la cununie, îmi venea să plâng şi de bucurie pentru ce vedeam şi pentru ce simţeam în sufletul meu, în inima mea… ceva se mişca, simţeam ca şi cum inima mea s-ar sparge şi îmi ziceam: „De ce eu sunt despărţit de la asta?”
P.O.: Ce ai simţit când ai intrat prima oară într-o biserică ortodoxă şi ai asistat la o slujbă?
Luca: Două lucruri ce s-au întipărit în inimă. Prima a fost frumuseţea mai presus de fire, o frumuseţe din tot ce vedeam.
P.O.: Ce nu poate fi exprimată în cuvinte…
Luca: Nu, nu poate fi exprimată. Ştii că-i frumos, că te prinde cu totul! Merge direct la inimă, iar gândurile se liniştesc. Nu ştiu cum să explic.
P.O.: Ai simţit vreodată această frumuseţe în Biserica în care te-ai născut, în Biserica Catolică?
Luca: Nu! Nu! Nu! Atunci mi-am adus aminte de trăirile mele din Catolicism, dar asta le depăşea pe toate şi dădea un sens – vedeam că această frumuseţe din Ortodoxie te împlineşte, că e ceva ce n-are sfârşit. Acolo începea senzaţia asta şi după aceea se oprea. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de ceva, dar nu-l puteam vizualiza. Însă la acea slujbă ortodoxă îl vedeam. După aceea, m-au impresionat cântările şi simbolurile de la cununie. Şi apoi mă uitam la lume şi mă gândeam: „Lumea asta toată! De-ar şti ce comoară e aici, ce are!” Întrebam cum se face când e nuntă, înmormântare, şi mulţi nu ştiau să-mi răspundă, dar unii îmi dădeau răspunsul, de rămâneam gură-cască şi ziceam: „Vezi, tot ce-ai căutat este aici!” Dar este într-un fel desăvârşit.
P.O.: Atunci ştiai româna, înţelegeai ceva din slujbă?
Luca: Nu, absolut nimic, dar am avut sentimentul că am găsit ce căuta sufletul meu, inima mea. Deci, am plecat după o săptămână la Frăsinei. Era prima mea vizită la o mănăstire ortodoxă.
P.O.: Când ai spus Rodicăi, soţiei tale, că mergi în România numai ca să ajungi la Frăsinei, nu s-a mirat? Nu s-a întrebat: „Măi, ce vrea omul ăsta, ce caută”
Luca: Nu, ci mi-a zis un lucru care m-a făcut s-o iubesc şi mai mult. Mi-a zis: „Mulţi tineri de vârsta noastră cred că Dumnezeu nu există. Ştiu că nu merg prea mult la biserică, dar nu pot să nu cred în Dumnezeu! Eu, când merg la biserică, am momente în care trebuie să mă feresc de lume, căci îmi vine să plâng. Dar nu numai pentru păcate, ci şi de bucurie. E ceva ce-ţi intră în inimă!” Eu am înţeles-o foarte bine. Apoi, ajungând la Frăsinei, printre lucrurile ce m-au impresionat a fost şi rânduiala de la masă. Faptul că se citea un cuvânt de folos. Era o continuare a slujbei din biserică. Acolo se hrănea şi sufletul, şi trupul. M-a impresionat şi ospitalitatea călugărilor, faptul că m-au chemat la masă pe mine, un străin pentru ei. În mănăstirile catolice, mirenii nu sunt invitaţi la masă, darămite să mai stea şi cu călugării împreună – de aceea, şi în această privinţă, Catolicismul îţi dă faţă de Ortodoxie o senzaţie de răceală. Apoi, ce m-a mai mirat în Ortodoxie era faptul că monahii lucrau, făceau agricultură, aveau livadă. Bunica mea îmi povestea despre Sfântul Benedict din Nursia. El avea regulaora et labora, adică roagă-te şi lucrează. Şi Fericitul Augustin spunea că monahii trebuie să lucreze. Asta ajută împotriva patimilor, şi e valabil şi pentru o persoană căsătorită.
Căutându-l pe părintele Ghelasie, am întâlnit un călugăr, care, auzind pe cine căutam, ne-a zis: „Da’ de ce-l căutaţi, că ăla-i cam ţicnit la cap? Dacă vreţi, mergeţi acolo sus, că stă la nişte căsuţe”. Cumnatul meu mi-a zis să plecăm, că ceva nu-i în regulă, dar eu am stăruit, căci vroiam foarte mult să-l cunosc pe părintele Ghelasie. El se speriase de ce-i spusese călugărul. Chiar crezuse. Urcând, ne-a ieşit din nou în cale acel călugăr şi ne-a spus: „Eu sunt părintele Ghelasie, veniţi aici”. Cumnatul meu a făcut ochii mari: „Cum, cel care ne-a spus că Ghelasie îi ţicnit e chiar părintele Ghelasie?!”Atunci i-am dat părintelui scrisoarea de recomandare, după care, printre altele, l-am întrebat şi ce diferenţă există între suflet şi duh, iar pentru mine era important, căci în Catolicism se spune doar de suflet şi trup. El mi-a răspuns, dar cumnatului meu i-a fost greu să traducă. Era prea profund! La urmă, mi-a dat patru cărţi în română, scrise de el, şi mi-a spus ca altă dată când mai venim să stau vreo câteva zile la mănăstire, ca să avem timp să vorbim mai mult. N-am mai apucat să-l mai văd a doua oară, căci curând după aceea el a murit.
După experienţa de la Frăsinei, întorcându-mă la soţia mea, i-am spus că mă gândesc tot mai serios să trec la Ortodoxie. Ea s-a speriat puţin, gândindu-se cum puteam să trăiesc ortodox, având în vedere că toate neamurile mele erau catolice. Din partea bunicii mele au fost mulţi călugări vestiţi şi cardinali. Toţi mă cunoşteau în Benevento. Însa asta a speriat-o doar pe ea, nu şi pe mine, căci se gândea că toţi o vor socoti pe ea vinovată pentru venirea mea la Ortodoxie. După un timp, ne-am căsătorit prima oară în Biserica Catolică. Preotul catolic i-a spus că se poate împărtăşi, iar ea m-a întrebat ce să facă. Eu i-am spus: „Gândeşte-te, nu te poţi împărtăşi la catolici! Aşteaptă – după botezul meu, ne cununăm la ortodocşi”. Aşa că nu s-a împărtăşit. Eu vroiam să trec la ortodocşi, dar nu ştiam cum. Toţi mă opreau. Mama s-a împotrivit căsătoriei mele cu Rodica, din pricină că era româncă şi ortodoxă, dar asta până când s-a îmbolnăvit grav fratele meu şi toţi l-au abandonat, inclusiv soţia lui. Singura care i-a stat alături a fost Rodica. Şi atunci şi-a dat seama mama mea ce fel de om este, ce suflet ascundea. Şi asta este cultură, pentru aceasta eu am zis italienilor să se uite foarte bine ce înseamnă cultura română, pentru că cei mai mulţi nu ştiu sufletul adevărat al românilor!
P.O.: V-aţi căsătorit prima oară la catolici ca să aveţi actele în regulă faţă de statul italian?
Luca: N-a fost numai asta. Eu vroiam să mă căsătoresc ortodox, dar preotul ortodox român M. de la Benevento mă oprea să mă botez la ortodocşi. Zicea să mai aştept, să mă gândesc mai bine. Poate că a vrut să vadă dacă eram într-adevăr hotărât. Trebuia totuşi să se gândească că în acele clipe sufletul meu era sfâşiat… Din orice unghi priveam, vedeam că adevărul numai acolo este, în Ortodoxie. Toţi cei care mă cunoşteau ştiau că eu întotdeauna am fost sincer. Cunoşteam toate scrierile catolice. Şi oriunde mă uitam, la diferenţele dintre Catolicism şi Ortodoxie, vedeam că Ortodoxia avea dreptate.
P.O.: Le-ai spus părinţilor tăi că vrei să treci la Ortodoxie?
Luca: Nu, dar simţeau. Îmi spuneau: „Ţi-ai schimbat religia!”. Mamei mele i-am spus: „Eşti cu facultate, ai absolvit litere şi filosofie – dar când îmi spui că nu mai sunt creştin dacă trec la ortodocşi înseamnă că nu înţelegi nimic. Nu ştii ce spui. Tu faci confuzie, nu ştii ce diferenţă e între un musulman şi un creştin! Şi eu aşa ceva nu pot accepta de la tine. N-ai citit nici un pic de istorie? Eşti cu facultate, eşti femeie cultă, profesoară. Aveam pretenţii de la tine, dar văd că nu ştii nimic”. Dar şi alţii mă luau peste picior şi mă întrebau dacă cred în Iisus, în Maica Domnului, în sfinţi. Făceau confuzie între protestanţi şi ortodocşi, iar eu le spuneam: „Ascultaţi, dacă vreţi să vorbim, vorbim, dar despre lucruri serioase. Aduceţi aici pe cine vreţi, călugări, preoţi, cardinali. Voi mă întrebaţi şi eu vă răspund, şi invers.
P.O.: Erai atât de hotărât, încât erai pregătit să-i înfrunţi pe toţi?…
Luca: Da, dar problema lor era şi faptul că eu îi deranjam cu întrebările mele despre viaţa veşnică şi altele.
P.O.: Căutările tale pentru Ortodoxie au început prin 1996 şi te-ai botezat după nouă ani, în 2005. De ce a durat aşa mult?
Luca: A fost un lucru pentru care am suferit mult. De ce? Preotul român M. mi-a zis atunci să fac răbdare, să mai aştept, dar am mers apoi la Benevento şi simţeam că relaţia noastră era rece, adică el nu-mi spunea nimic ce trebuie să fac. Apoi mi-am zis: „Ce să fac? Nu mai pot sta aşa!”. Şi am sunat la Napoli, la Mitropolia Ortodoxă Greacă şi le-am zis că vrea să trec la Ortodoxie. Nu le-am zis de botez, pentru că părintele M. îmi zicea că trebuie doar mirungerea; eu îl tot întrebam: „Dar sunteţi sigur că aşa e bine”? Eu tot mă gândeam că nu-i drept, că-mi trebuie botezul.
P.O.: Deci tu te gândeai singur că îţi trebuie botezul, fără să-ţi spună cineva lucrul ăsta?
Luca: Da. Eu pentru asta am mers la Napoli, că dacă nu, părintele acela îmi făcea doar mirungerea. Şi când a auzit că m-am botezat s-a supărat! Zicea că nu-i corect! Şi cei de la Mitropolia Greacă mi-au zis să mai aştept. Eu le-am zis: „De-atâţia ani aştept!” Până la urmă, m-au trimis în Calabria unde era un monah ortodox italian, părintele Nil, ce venise de la Sfântul Munte, din Mănăstirea Vatopedi. Am stat acolo vreo 3-4 zile. Şi părintele Nil mă tot amâna. Era acolo şi un părinte rus, destul de în vârstă. Şi eu îi spuneam, pentru că era un om foarte bun: „Roagă-l pe părintele Nil să mă boteze chiar acum. Poate vă ascultă, că sunteţi mai în vârstă! Vă rog din tot sufletul să mă ajutaţi!” Şi-mi aduc aminte că, ori de câte ori avea prilejul, îi spunea părintelui Nil la masă: „Părinte Nil, e pregătit, de ce nu-l botezaţi şi-l tot amânaţi?” Părintele Nil zâmbea şi tot ocolea răspunsul, zicând: „Păi, să vedem…” Eu, în acele momente, eram dărâmat, aveam sufletul sângerând de durere şi suferinţă şi nu îndrăzneam să-l întreb de ce mă amână…. Şi, până la urmă, nu m-a botezat. Mi-a zis că trebuie să aştept, să mă mai rog şi, după ce fac toate astea, mă sună el. Am plecat acasă mâhnit. După ceva vreme, văzând eu că trece timpul şi de telefonat nici gând, arzând de nerăbdare, îl sun eu şi… ce credeţi că-mi spune? Că a uitat de mine!
Atunci am fost distrus şi mi-am zis: „Dar cum poate un călugăr…”. Eu ardeam, şi el uitase! Puteam să mor, şi ţie nu-ţi pasă? Uiţi să-mi dai medicamentul? Prin urmare, m-am dus înapoi în Napoli, la Mitropolia Greacă, la părintele Gheorghios, şi i-am spus: „Părinte, vă rog eu frumos… Părintele Nil a uitat de mine: botezaţi-mă!” Sufeream mult. Mă gândeam la slujbele ortodoxe, la Sfinţii Părinţi şi îmi spuneam: „De ce trebuie să sufăr atâta, să trec prin atâtea ca să ajung fiu al Bisericii Ortodoxe?” Părintele Gheorghios îmi spune: „Dar poţi să faci altceva…”. „Altceva? Nu, nu vreau altceva”. Îmi spune: „Poţi să fii filo-ortodox, dar să rămâi catolic…”. „Părinte, nu! Vă rog din tot sufletul meu să-mi faceţi botezul. Dacă vreţi, facem altfel: ajung ortodox şi apoi îi fac eu pe catolici filo-ortodocşi”. Atunci a zâmbit şi îmi zice: „Bine, te pregăteşti şi-ţi facem botezul!” L-am întrebat apoi: „Căsătoria mea la catolici e valabilă? Căci părintele M. mi-a zis că e, dar pentru mine nu e valabilă”. Mi-a zis atunci că după botez vom face şi cununia religioasă în Biserica Ortodoxă. M-a mai întrebat: „Ce vrei, să-ţi facem doar mirungerea sau şi botezul?” Eu i-am spus că vreau să mă botez. A sunat apoi la mitropolie şi de acolo i-au zis să-mi lase libertatea de alegere. Aşa că în mai 2005 am fost botezat. După o săptămână, am făcut cununia ortodoxă cu Rodica.
P.O.: Să ne oprim la momentul botezului. Ce ai simţit atunci în clipa aceea?
Luca: Eu l-am trăit în alt fel, adică mult mai adânc decât v-aţi putea închpui. De la început, când eram în Biserică şi am făcut lepădările de satana, eram foarte atent la cuvinte şi încercam să îmi dau seama ce se petrece. Simţeam când se pomenea în rugăciuni de apă şi ulei sfânt o bucurie care creştea. Era ca şi cum mă umpleam de o bucurie şi o energie pe care am dorit-o de când eram mic. Pentru mine, botezul a fost ca şi cum aş fi venit iar la viaţă. Şi apoi – şi asta e pentru mine cel mai important – am simţit că m-am unit cu Sfinţii Părinţi, că ei au devenit părinţii mei adevăraţi, ca şi cum te-ai întoarce la familia ta, ca şi cum te-ai uni cu cei pe care i-ai iubit cel mai mult. Înainte nu-i puteam simţi aşa de aproape de sufletul meu pe Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, aşa cum i-am simţit după botez. Şi ăsta-i pentru mine un lucru… nu ştiu, trebuie să mulţumesc neîncetat Bisericii Ortodoxe. Pentru ce? Dacă n-ar fi păstrat ea acest har şi adevăr, nu mai exista posibilitatea acestei strânse legături, a părtăşiei cu Hristos şi sfinţii.
A consemnat monahul Gherontie (Nica), Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel
La pomenirea Sfântului Mucenic Eladie şi Sfântul Ioan Rusul

„Oamenii trebuie să afle, căci nu cunosc…”
Trecerea la Ortodoxie a lui Georges Lesier

Publicăm sub acest titlu o scrisoare a D-nei Catherine Lesier, prin care mulţumeşte mănăstirii Sfântului Grigorie din Muntele Athos pentru contribuţia la trecerea soţului ei răposat la Biserica cea una, sobornicească şi apostolească, Biserica Ortodoxă.
Titlul de mai sus reprezintă ultimele cuvinte ale lui Georges Lesier, prin care îşi exprimă durerea pentru compatrioţii săi francezi; credem că acest articol le va fi de folos şi celor care încă n-au cunoscut şi încercat harul Sfântului Duh.
Iată ce spunea despre această convertire minunată Arhimandritul Gheorghe (Kapsanis), stareţul şi egumenul mănăstirii Sfântului Grigorie:
Convertirea lui Georges este, bineînţeles, în chip firesc lucrarea dumnezeiescului har. Este răspunsul lui Dumnezeu la căutarea sa nevinovată, la lupta sa duhovnicească lăuntrică care n-a fost altceva decât o anticipare a unirii cu Sfânta Biserică. Este, fără îndoială, rodul dragostei şi rugăciunilor din inimă ale evlavioasei sale soţii şi ale părinţilor şi fraţilor duhovniceşti, care sunt amintiţi în scrisoarea D-nei Lesier.
Credem că Georges, după cum a cerut, şi-a păstrat neprihănită haina sfântului botez şi se odihneşte acum în slava lui Dumnezeu, mijlocind atât pentru familia şi fraţii săi duhovniceşti, cât şi pentru cei de un neam cu el. „Ei trebuie să afle, căci nu cunosc”, obişnuia să spună despre francezi. Îşi dorea ca toţi, de s-ar putea, să cunoască harul Sfântului Duh, pe care Georges îl trăise puternic o dată cu primirea botezului. El vorbea din experienţă, fiind foarte convingător; cuvintele sale au fost primite în sânul familiei şi al compatrioţilor care l-au cunoscut.
Ne rugăm ca Dumnezeu să-i odihnească sufletul cu drepţii şi îi cerem să se roage lui Dumnezeu pentru noi, cei ce am ajuns să-l iubim.

Materialul a apărut în numărul 1 din PRESA ORTODOXĂ.
Nea Marmaras, 15 Martie 1993
Preacuvioase Părinte Gheorghe, blagosloviţi.
Ştiu că timpul sfinţiei voastre e preţios, şi pentru aceasta vă rog să mă iertaţi că vă fac să pierdeţi din timp cu scrisoarea mea.
Vreau să vă mulţumesc personal pentru lucrarea duhovnicească de la metocul Nea Marmara. Vreau să mulţumesc îndeosebi sfinţiei voastre şi tuturor părinţilor de la mănăstire, pentru că l-aţi ajutat pe soţul meu Georges să vină la Ortodoxie şi să se boteze la 65 de ani. Cred cu adevărat că am avut parte de o minune, deoarece în douăzeci de ani de căsnicie am avut de-a face cu un om foarte dificil, mai ales în probleme religioase.
Când, după nuntă – din fericire, ne-am cununat în Biserica Ortodoxă – am aflat de la un duhovnic că e un mare păcat să te căsătoreşti cu un eterodox sau, aşa cum l-a numit acela, un eretic, m-am cutremurat şi am început să simt greutatea răspunderii şi vinei mele. Acel duhovnic mi-a spus că ar trebui să-l ajut pe soţul meu să cunoască Ortodoxia şi, dacă el va ajunge ortodox, problema s-ar rezolva.
Am încercat pe cât am putut, dar s-a dovedit cu neputinţă. Vizita noastră la biserica din sat a rămas fără rezultat, şi el n-a mai vrut să discutăm în privinţa aceasta.
Am încetat să mai încerc şi am început să mă rog lui Dumnezeu ca să-l lumineze, deoarece vedeam că are evlavie – se ruga şi citea Scriptura, folosea metania, avea un confesor în Thessalonic pe care obişnuia să-l viziteze adesea şi se cumineca.
Când au venit pe lume copiii noştri, s-a născut în mine nădejdea că, dacă îi vom boteza ortodox, se va schimba ceva şi în el. Din păcate, el nu numai că nu s-a gândit aşa cum nădăjduisem, ci dimpotrivă, n-a vrut să ne botezăm ortodox copiii. Georges stăruia ca aceştia să urmeze credinţa romano-catolică şi m-a ameninţat că va lua cu el unul din copii şi ne vom despărţi. Aproape am înnebunit de supărare, din pricina acestui dezastru care ne ameninţa familia. Nimeni n-a ştiut sau bănuit nimic. Singura mea scăpare era la Maica Domnului. Mă rugam ei cu osârdie şi o imploram să ne ajute să ieşim din impas. Mă rugam, imploram şi aşteptam plină de nelinişte şi durere ca dulcea Maică a Dumnezeului nostru să facă o minune.
Şi răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Ea l-a luminat pe soţul meu să-şi viziteze confesorul şi să se sfătuiască cu el. A fost o zi foarte grea, care va rămâne neuitată. Întoarcerea soţului meu m-a umplut de bucurie. A hotărât să-şi boteze copiii ortodox. Toate au pierit ca un vis urât, iar din inima mea se revărsau laude şi mulţumiri către Preasfânta noastră Născătoare-de-Dumnezeu, pentru ajutorul primit.
Uşor-uşor, am început să facem vizite la metocul mănăstirii sfinţiilor voastre. Inima soţului meu s-a înmuiat. Se liniştise şi-şi dorea să mergem mai des acolo. A început să viziteze mănăstirile din împrejurimi şi să meargă adesea în Sfântul Munte. Se întorcea de fiecare dată foarte fericit şi ne spunea tot ce auzise de la părinţi. Era foarte impresionat de icoanele făcătoare-de-minuni şi îi dădeau lacrimile când ne vorbea de ele.
Am înţeles că dumnezeiescul har începuse să-l cerceteze. Era cuprins de o mare dorinţă de a afla cât mai multe. Se lupta din greu. Dormea pe apucate, se ruga mult, postea şi aproape că nu mânca nimic, iar noaptea se ruga cu metania.
Am rugat-o fierbinte pe Maica Domnului să-i dea răbdare, să-l întărească în credinţă şi să-l ajute până la capăt, până la botez.
Când s-a hotărât în sfârşit să se boteze, bucuria noastră a fost de negrăit. Ispitele şi piedicile au continuat însă să ne războiască zi şi noapte, fără încetare. Trebuie să mulţumesc din inimă părinţilor care se găseau atunci la metoc şi să le cer iertare pentru că i-am împovărat cu atâtea. Soţul meu avea mare preţuire pentru părinţii aghioriţi şi pentru monahii ortodocşi în general.
A început să descopere o mulţime de lucruri pe care, ca romano-catolic, nu le trăise niciodată. De aceea, când, la scurtă vreme după botez, a primit vizita a doi tineri francezi, le-a spus: „Nu cercetaţi prea mult în privinţa Ortodoxiei. Grăbiţi-vă doar să vă botezaţi, căci eu am făcut greşeala să aştept atâta timp până s-o fac!” Astăzi, aceşti tineri slujesc Domnului undeva în Sfântul Munte, îmbrăcaţi în schima monahală.
După multe piedici şi neîncetate amânări, trebuie spus că în ziua stabilită pentru botez vremea era rea, ningea puternic, şi de aceea ni s-a sugerat să îl amânăm. Sosise mult-aşteptata zi în care Georges urma în sfârşit să ajungă creştin ortodox. Dorinţa sa de a se boteza era atât de mare, încât atunci când igumena mănăstirii „Sfânta Bunăvestire a Născătoarei-de-Dumnezeu” din Ormilia i-a propus să se boteze de Paşti, când se va mai încălzi, Georges i-a răspuns: „Nu mai pot aştepta. Dacă refuzaţi să mă botezaţi, voi rămâne aici până ce mă veţi boteza!”
Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru rugăciunilor părinţilor şi dragostea tuturor cunoscuţilor, Georges a primit această sfântă taină în zorii de ziuă ai Duminicii Ortodoxiei. Dimineaţa, temperatura era de câteva grade sub zero. Botezul se făcea afară, şi apa era ca gheaţa. L-am întrebat cum se simţea, iar el ne-a răspuns „minunat” şi că apa era caldă. În acea clipă, faţa sa strălucea. Râdea bucuros şi era fericit ca un copil. Mulţi dintre noi aveam lacrimi în ochi, cuprinşi de o bucurie cerească. Buzele mele proslăveau din inimă şi mulţumeau fierbinte lui Dumnezeu şi iubitei noastre Maici a Domnului pentru binecuvântările pe care le revărsaseră asupra noastră; nici până astăzi n-am încetat să Îi proslăvesc.
Georges s-a schimbat în zilele ce au urmat. Devenise fericit şi plin de pace, cu voie bună, un om complet diferit de cel cu care trăisem până atunci, înnoit pe de-a-ntregul. Am rămas foarte impresionată şi l-am întrebat ce a simţit după botez, ce se schimbase, care era deosebirea. El mi-a răspuns clătinând din cap şi zicând: „Îmi pare tare rău că nu-ţi pot explica, ca să înţelegi. N-am cuvinte s-o fac, nu pot descrie. Pot spune doar că vreau un lucru, ca Hristos să mă ia acum. Aş vrea să mor, căci dacă voi mai rămâne, voi pierde ce am în lăuntru, dumnezeiescul har mă va părăsi”.
Şi Domnul cel bun l-a auzit. După câteva luni, s-a îmbolnăvit grav de cancer pulmonar malign, iar doctorii i-au mai dat două luni de viaţă. Am plecat repede în Franţa şi n-am mai reuşit, deşi am încercat, să luăm binecuvântare de la sfinţia voastră, Părinte Gheorghe, şi de la Părintele Grigorie, duhovnicul nostru. Fericitul meu soţ avea mare dragoste şi cinstire pentru sfinţia voastră, ca şi pentru toţi cuvioşii părinţi ai Sfântului Munte. Ultima „provizie” din Grecia, una preţioasă, a fost Sfânta Împărtăşanie primită la metoc.
Zilele noastre în Franţa au fost amare şi grele. Doctorii ne pregătit, spunându-ne că spre sfârşit vom avea parte de zile şi mai grele. Curând, cancerul a intrat în metastază, ajungând la cap, şi Georges a paralizat pe jumătate. În ciuda stării sale grele, el nu contenea să propovăduiască Ortodoxia. Când l-am sfătuit să nu mai vorbească, mi-a răspuns: „Oamenii trebuie să afle, căci nu cunosc”. Oamenii stătea împrejurul patului său şi îl ascultau uimiţi vorbind despre minunile făcute de icoane şi despre privegherile de 10-12 ore din Sfântul Munte. Apoi se întorceau spre mine, ca să le confirm cele auzite. Pentru ei, erau lucruri ciudate şi nemaiîntâlnite. Erau uimiţi de faptul că vă rugaţi pentru noi acolo, la mănăstire. Georges îşi liniştea sora spunându-i că sunt mulţi oameni care se roagă pentru el în Grecia şi că Dumnezeu este cu el.
Unuia dintre doctori, un mare om de ştiinţă, foarte învăţat, i-a spus că dacă n-a vizitat Sfântul Munte şi n-a cunoscut Ortodoxia, n-a făcut nimic în viaţă.
Oamenii erau foarte impresionaţi şi de vizitele Părintelui Ilie, care venea, în ciuda celor aproape două mii de kilometri ce ne despărţeau, ca să ne ajute, spovedindu-l, împărtăşindu-l şi ţinându-i tovărăşie. Părintele Ilie ne-a ajutat foarte mult, ca şi maicile de la mănăstirea aflată lângă oraş.
Cu ajutorul Părintelui Ilie, i-am spus surorii lui Georges că se botezase ortodox şi, deşi ne aşteptam să reacţioneze rău, ea l-a îmbrăţişat şi i-a spus că făcuse foarte bine. Soţul meu a început atunci să plângă de bucurie. În aceeaşi zi, s-a spovedit şi s-a împărtăşit, apoi, după ce Părintele Ilie a plecat, am rămas sigură în cameră, aşezată lângă el. Georges dormea în pace. Dintr-odată, am simţit o mireasmă puternică, precum tămâia, care începuse să umple încăperea; pe când mă întrebam de unde vine, m-am întors şi am văzut faţa lui Georges strălucind cu un zâmbet blând. În scurtă vreme, mireasma a dispărut.
În altă zi, obosită, tristă şi poate, îndrăznesc să zic, deznădăjduită, m-am aşezat pe fotoliul de lângă bolnav ca să mă odihnesc. Nici n-am apucat să-mi închid bine ochii, că am văzut o fetiţă deschizând uşa şi intrând. Ea s-a apropiat de mine, m-a atins pe umăr şi mi-a spus să nu fiu tristă, fiindcă va sta cu noi până la sfârşit. Era o fată de statură mijlocie, brunetă şi purtând o cingătoare monahală. Era foarte frumoasă şi blândă; avea în jur de optsprezece ani. M-am trezit şi m-am uitat după ea, şi am simţit că nu trebuie să mă las copleşită de deznădejde. Această întâmplare s-a petrecut pe 10 sau 11 noiembrie (praznicul Sfintei Muceniţe Fecioare Anastasia Romana în Sfânta Mănăstire Grigoriu, adică 29 octombrie pe vechiul calendar).
Georges se apropia de sfârşit, şi avea mari dureri. Zilele curgeau muceniceşte, însă el nu se plângea. Spunea doar, rugându-se: „Hristoase al meu, numai Tu ştii cât…” Ajunsese să cântărească 35 de kilograme. Pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun, Domnul l-a chemat la El pe Georges; era ziua când, cu 66 de ani înainte, văzuse pentru prima dată lumina. Nădăjduiesc şi mă rog ca Preabunul Dumnezeu să odihnească sufletul fericitului meu soţ şi vă implor, preacuvioase Părinte Gheorghe, să vă rugaţi pentru el, pentru copii şi, în cele din urmă, şi pentru mine, neputincioasa, care îşi tot pierdea răbdarea. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să mă miluiască şi să mă ierte.
Vreau doar să vă mai spun că la pomenirea de patruzeci de zile a soţului meu, pe care am făcut-o la Mănăstirea Ormilia, unde Georges se botezase, multe maici l-au văzut printre noi, strălucind şi zâmbind.
Vă mulţumim încă o dată, sfinţiei voastre şi părinţilor care ne-au ajutat şi sprijinit în problemele noastre.
Ne rugăm ca Preabunul Dumnezeu să vă întărească, să vă ocrotească şi vă lumineze pururea.
Cu cinste şi preţuire,
Catherine Lesier