Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Dă-I lui Dumnezeu inima ta și El îți va oferi Cerul! Doamne, primește inima mea!

_MG_2386

Este datoria mea a da marturie pentru binefacerile primite de la Domnul. Căci nimic din ce am nu e al meu, ci tot este de la El. Și, mai mult, toate le-am primit nevrednică fiind și îndelung păcătoasă.

Mi-am început viața la 30 de ani. Până atunci am rătăcit prin întuneric, ținându-mă strâns atât cu sufletul, cât și cu trupul de iluzia acestei lumi, ridicând ochii spre cer numai pentru a-i vedea culoarea. Dumnezeu era doar o noțiune, ceva dinafara mea, nu era trăit. Mă rugam când aveam nevoie, uitând mereu să mulțumesc când primeam ceea ce îmi doream. Cu toate acestea mă vedeam dreaptă, bună și cu credință, deși eu nu respectam poruncile Lui.

Au mers astfel lucrurile până la o vreme când Dumnezeu și-a revărsat imensa Sa dragoste și milă asupra mea, dăruindu-mi singurul lucru care ar mai fi fost posibil pentru a mă ridica din mizeria sufletească în care zăceam, de fapt pentru a mă învia, căci demult eram un mort umblător.

Mi-a dăruit două fetițe gemene, doi îngerași, la vârsta de 25 de ani: Bianca-Maria și Sabina-Andreea. Nu eu le-am dat viață, ci ele mi-au dat mie suflet. Sarcina a fost una grea, cu multe încercări. În acele momente mi-am amintit de Dumnezeu, dar nestăruind în rugăciune, între noi nu putea fi un dialog. Îmi aduc aminte de ziua în care am născut, printr-o intervenție chirurgicală de urgență, mai devreme de termen cu 8 săptămâni…

În sala de operație erau mulți oameni. Priveam pe geam și era soare, deși era sfârșitul lui noiembrie. Parcă nu mai eram eu, parcă eram în transă, iar trupul doar o marionetă în mâinile acelor oameni. După ce mi-am luat locul pe masa de operație, două femei au venit și mi-au ridicat cămașa, pregătindu-se să-mi injecteze în venă somnul. Atunci, ca și cum m-aș fi agățat cu toată forța de posibilitatea de a avea control, am zis: ,,Vă rog mult să aveți grijă de fetele mele!” Una dintre ele, surprinsă de atitudinea mea, a replicat repede: ,,I-auzi la ea! Fetele ei! Da ce crezi, dragă, că-i aici?” Eu nu am lăsat-o însă să-și continue replica și am strâns-o tare de mână. Văzându-mi privirea implorătoare, ea mi-a zis: ,,Bine, acum stai liniștită!”

Odată cu lichidul care-mi curgea prin venă, a curs și încăpățânarea mea fără rost de a mă abandona. În cele câteva secunde un singur lucru îmi inunda mintea: Dumnezeu. Era pentru prima dată în viață când simțeam o astfel de apropiere caldă. I-am gândit atât: ,,Doamne, mă las în mâinile Tale!” Mai târziu în viață m-am întrebat de ce nu eram în stare de o astfel de abandonare și fără să-mi curgă acel lichid prin venă …

După naștere, chiar acolo în spital a existat un moment de cumpănă și o noapte întreagă m-am rugat fierbinte, așa cum nu o mai făcusem vreodată. Și, iată! Iar am primit ajutor! Însă atunci ceva din mine s-a mișcat, căci numai El putea face o astfel de minune. Mulțumind am spus și altora, dar numai pentru puțin timp, apoi … am uitat de ea.

A urmat primul an de viață al fetițelor, unul perfect, în care le-am auzit spunându-mi mamă, iar de atunci le-am iubit pătimaș, mai presus de lume și de Dumnezeu. Eram doar noi trei, iar eu aveam puterea de a le ocroti, cel puțin așa gândeam, că sunt puternică și că omul e stăpân pe viața sa. Pe nesimțite, Dumnezeu și-a început lucrarea printr-un lucru pe care l-am perceput atunci și apoi mult timp după, ca fiind un blestem, nepunându-mi o clipă în minte că pentru toate câte făcusem primeam dreptatea, ba din contră.

Într-o zi oarecare, după vârsta de un an, copiii au uitat cine sunt, tot ce le înconjoara, lumea.. Totul a regresat către un diagnostic fără scăpare de vindecare: autism. Și atunci, demonizată de durere și nevrând să accept Voia Domnului, am făcut cel mai mare păcat, adăugând și cea mai mare greutate peste mormanul păcatelor anterioare și nemărturisite. Cu rușine și cu lacrimi fierbinți mărturisesc că m-am întors impotriva Lui, nevrând să mai știu pentru o perioadă de nimic sfânt, de icoane, de biserică, de porunci, de suflet, de El!

Asemenea celui care mereu ne războiește, m-am ridicat cu mândrie să-mi înfrunt Creatorul. În adâncul inimii mele am dat această teribilă probă pe care am picat-o pe deplin, neavând acel dar al credinței adevărate, neavându-l pe El in inima mea. Într-una din nopțile din acele luni lungi și negre de după aflarea dignosticului, am avut un vis pe care l-am înțeles abia după mulți ani.

Am visat că mă aflam în casă, numai că în mai multe privințe nu semăna cu realitatea, dar știam ca aceea este casa noastră, luminată de o zi însorită. Eram singură. Pe unul dintre pereți era o cruce mare din lemn, pe care era răstignit Mântuitorul nostru. Mi-am explicat ulterior, după ceva timp, că de fapt acea cruce reprezenta credința mea înainte de producerea evenimentelor referitoare la copii. O cruce pe un perete spre care uneori privești și pe care din când în când o ștergi de praf sau poate că nici atât, căci în vis nu era o cruce care să fi recunoscut că e a mea. Știam asta, dar nu mi-era cunoscută. De fapt aspectul și măreția ei m-au surprins!

Visul s-a continuat în mod neașteptat. Am privit către acea cruce și aproape imediat orizontul meu vizual s-a îngustat… lumina începea să pălească, iar singura care mai transmitea lumina era crucea cea mare. Dar imaginea ei mă irita. Cu repeziciune am smuls-o de pe perete și în acel moment imaginea casei s-a schimbat. Acum era o casă veche. Pe jos era un fel de dușumea spartă în multe locuri, praf și bucăți de lemn aruncate pe jos. Cu furie și țipând, am izbit cu putere crucea de dușumea. La propriu am simțit acea forță teribilă cu care am vrut să fac crucea bucăți. Numai că tot ce am văzut era praf, iar bucățile din cruce sau crucea ca atare dispăruseră.

Era aproape întuneric complet. Atunci am început sa zbier așa puternic, încat pe măsură ce urlam vocea mi se transfoma… într-o altă voce, una demonică. M-am lăsat în voia întâmplării, până la un punct în care mi s-a făcut o frică teribilă… m-am forțat să nu mai țip, iar pe măsură ce intensitatea vocii scădea, vocea mea adevărată revenea. Când am tăcut de tot, în întuneric, praf și miros închis, singurul gând a fost să caut crucea printre rămășițele de pe dușumea, ca singur țel al meu.

Nu am dat prea mare importanță visului, fiind oricum tulburată de situația cu care trebuia să mă confrunt. Mi s-a mai descoperit altă dată când străbăteam internetul în căutarea unei formule magice de vindecare, o poză despre război, în care o mamă își ținea în brațe copilul fără viață. Atunci am plâns și am gândit către cer că într-adevăr sunt nerecunoscătoare, căci eu le am pe fete și că putea fi mult mai rău, așa cum îmi interpretam eu la acel moment. Astfel s-a produs prima fisură în carcasa de piatră a inimii mele. Dar tot nu am înțeles.

În loc să-L caut pe Dumnezeu și către El să-mi îndrept strigătele de ajutor, am căutat în locuri de neumblat pentru un creștin, locuri care nu îmi aduceau decât o aparentă liniște, căci aproape imediat ce le părăseam, vedeam zădărnicia și iar neliniștea mă îmbrățișa. Dar toate până într-o zi, când stând de vorbă cu nașa mea, a apărut ca și persepectivă … Dumnezeu, printr-o excursie la Ierusalim. Ea a insistat că acest drum va fi unul benefic pentru noi, pentru mine în mod special.

Inițial, am fost foarte entuziasmată, căci ea are acest dar de a povesti credința pe înțelesul oricui. Apoi zâmbetul mi-a fost umbrit de gândul că nu-mi permit această călătorie, că nu puteam accepta vreo fisură în întregul proces de recuperare a copiilor. Dar cum nașa era hotărâtă să mă poarte în brațe, mi-a zis că mă va ajuta, că vom vedea cum vom face, dar că trebuie sa merg. Și mama m-a încurajat spre un astfel de pas. Cert este că printr-un miracol, chiar cu câteva zile înainte de data stabilită pentru achitarea pelerinajului, am primit ca din cer o sumă de bani. Nu-mi venea decât să mă închin de un așa fapt! Nimic parcă nu putea fi mai simplu. Era un drum la care nu visezi atunci când faci planuri de vacanță. Îmi încolțise ideea firav de când citeam puținele rugăciuni… îmi doream să văd Mormântul Mântuitorului și să calc pe urmele pașilor Lui, dar niciodată mai mult decât un gând.

Cu toate acestea, primeam acest cadou! Îmi amintesc de un moment special, o trăire pe care am avut-o după ce avionul a decolat. Cu cât urca mai mult spre cer, cu atât zborul părea mai lin. Am simțit o desprindere caldă de tot ceea ce lăsam acolo pe pământ. Priveam pe geam spre lumea de jos și apoi spre cer. În acea dimineață precoce, mi-am simțit sufletul. Ceva sau cineva îmi îngăduia ca în acel prezent să fiu doar eu și acea mare dorință de a căuta ceea ce mă putea împlini. Am simțit libertatea de a căuta. Încă nu știam ce anume, dar sufletul tremura de emoție și de bucuria regăsirii a ceva ce mintea mea încă nu realiza.

Îmi aminteam seara dinaintea plecării, când mi-am rumegat gândurile de-a valma, privind un desen animat tematic împreună cu copii mei. Eram nerăbdătoare și în același timp aveam și îndoieli. Mintea judeca că nu este obligatoriu să fac acest drum pentru a găsi ce căutam, așa cum cineva drag îmi spusese. Cu toate acestea… sufletul striga. Atât de tare, încât îmi era greu să mai judec. M-am abandonat acestei dorințe care venea din adâncul meu și mi-am spus că nu aveam nimic de pierdut, ba chiar înțelesesem acest drum ca pe unul menit a fi făcut, căci toate se desfășuraseră sub cel mai firesc curs.

Acele zile petrecute prin locurile pe unde Însuși Dumnezeu-Omul a umblat sunt greu de cuprins în cuvinte… Erau multe locuri de vizitat, unele destul de inaccesibile, dar eu nu am fost niciodată în acele zile obosită. Chiar mă miram de puterea care-mi era dată. Au fost momente speciale pe care le-am petrecut cu oamenii din grup, care erau de toate vârstele, dar și momente înălțătoare de care am avut parte în toate locurile pe care le-am vizitat.

Pe de-o parte era nașa, care îmi vorbea de puterea Maicii Domnului și care m-a făcut să-mi îndrept sufletul și privirea către Cea care este totdeauna mijlocitoarea noastră, este legătura cu Divinitatea. Multe miracole mi-au fost povestite în acele zile, multe înfăptuite de credința în Fecioara Maria. Cunoșteam o altă lume.

Pe de altă parte era preotul care organizase excursia și care avea harul de a ajunge prin tot ceea ce povestea la inimile noastre. Ce mi-a plăcut în mod deosebit era că explica pe înțelesul nostru tot ceea ce vedeam, auzeam și simțeam. Îmi plăcea rugăciunea comună pe care o făceam în fiecare dimineață cu toții în autocar, îndreptându-ne spre o nouă zi. Acea energie pe care o simțeam.

Cred că aceste trăiri sunt cel mai greu de relatat din tot ceea ce am trăit vreodată. Părintele povestea cu o așa luminp despre Maica Domnului, ceea ce este mai presus de minte și de cuvânt. Într-una din seri ne-am spovedit toți la părinte, deși nu era duhovnicul nostru, eu oricum nu aveam unul. Urma ca dis-de-dimineață, la slujbă, să ne împărtășim la un lăcaș românesc.

După spovedanie, în timpul căreia am cerut răspunsuri pentru anumite întrebări rămase fără răspuns, preotul mi-a vorbit despre un dar mare pe care Dumnezeu îl are mereu pentru oameni: pocăința! Acest dar este venit din dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Când Dumnezeu face acest dar, îți dă timp și har să-L înțelegi și să-L accepți deplin. Acest lucru se întâmplă când omul se osândește pe sine ca păcătos și caută cu zdrobire sufletească mila lui Dumnezeu. Pocăința înseamnă a alege o altă cale decât cea pe care ai mers, înseamnă să te schimbi! Am mers la somn, însă nu am adormit repede, am rumegat în liniște tot ceea ce preotul îmi spusese. Toate aceste lucruri de care aveam parte … îmi erau transmise. Toate acestea trebuiau înțelese.

Pe de altă parte erau și poveștile și povețele oamenilor din autocar, mulți dintre ei făcuseră acest drum de mai multe ori. Foarte puțini știau motivul călătoriei mele, însă erau foarte deschiți în a împărtăși acea dragoste de Dumnezeu. A fost un moment foarte special pentru mine, când o doamnă trecută printr-o viață nu tocmai ușoară, mi-a povestit un scurt pasaj din povestirile unui mare părinte, despre judecățile lui Dumnezeu. Mi-au dat lacrimile, aveam mâinile reci și aproape că nu am mai putut să respir. Acele învățăminte mi se potriveau ca o mănușă. Mintea mea le-a absorbit ca un burete, iar sufletul le îmbrățișase cu căldură. Începeam să înțeleg… începeam să văd și să simt! O femeie oarecare, fără să mă cunoască sau să-mi cunoască frământările îmi povestise atât de senin această povestioară plină de tâlc…

_MG_2498

Tot în cele câteva zeci de minute pe care noi le petreceam zilnic în autocar, o altă femeie mi-a relatat o altă povestioară. Istorioara era despre un om nemulțumit de crucea pe care o avea de purtat în viața. Îmi suna atât de cunoscut, de fapt ca tot ceea ce mi-a fost dat să aud și să văd în acea mare săptămână. Acel om se plângea mereu și considera că fusese nedreptățit. Odată a venit un înger la el, care i-a spus omului să vină să privească în grădina unde sunt toate crucile oamenilor și să își aleagă una dintre ele. Omul era impresionat de dimensiunea unora dintre cruci. Lângă un zid a văzut o cruce mică. Și s-a hotărât că o vrea tocmai pe aceea. Când a întors crucea, a văzut că pe spatele ei era înscris chiar numele lui. Omul s-a rușinat tare atunci.

Cu cât se apropia ziua vizitării Sfântului Mormânt, cu atât era mai liniște. Părintele ne-a vorbit mult despre această întâlnire, despre pașii pe care îi vom parcurge și despre însemnătatea fiecărui loc de vizitare. Pe drumul făcut de Iisus până la locul Răstignirii am văzut amestecul credinței și al lumii de zi cu zi. Opririle Mântuitorului, explicate de preot, erau marcate cu câte un însemn scris, dar și de multă gălăgie și zarva făcute de comercianții care se agață de orice pelerin. Aceste aspecte nu au umbrit însă însemnătatea acelor locuri. Am zăbovit mai mult la a 4-a oprire pe acel drum al durerii. Locul ultimei întâlniri dintre Fecioara Maria și Iisus Hristos înainte de răstignire. M-am gândit câtă durere și credință pot încăpea în câteva clipe dintr-un timp care se scurge spre un deznodământ izbăvitor.

Când am intrat în Biserica Sfântului Mormânt, eram deja copleșită. Acolo sufletul mi-a fost dezbrăcat de rușinea cu care-l îmbrăcasem. În fața crucii simbolice pe care Mântuitorul era răstignit, în locul înfăptuirii, un miracol mi-a mai fost îngăduit. Sub resturile prăfuite ce-mi alcătuiau sufletul am descoperit crucea credinței, așa cum în trecut se lăsase descoperită pentru a fi arătată lumii. În adevăr această cruce se află în fiecare dintre noi, rămâne de văzut doar dacă reușim să o zărim sub dărâmăturile propriului suflet. Căci Dumnezeu trăiește în fiecare dintre noi, dacă este lăsat.

Acolo, în fața crucii am înțeles. Eu eram una din oile pentru care Iisus și-a dat viața de bunăvoie. Îmi răsunau cuvintele părintelui pe care le rostise în autocar, în gălăgia de voci nerăbdătoare să vadă Sfântul Mormânt: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!” În acel loc tainic mi-am adus aminte de cuvintele Mântuitorului: Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!”

Așa încât mi-am ridicat crucea de care mă lepădasem cu furie în vis, cea pe care era scris numele meu, cea dată pe măsura puterii mele, cea luminoasă… Am plâns lacrimi mari de iertare. Mi-am dat seama că nu numai Dumnezeu trebuie să ierte, dar și eu. Pe mine întâia oara, apoi pe toți pe care-i consideram potrivnici. Liniștea m-a inundat și am putut să respir adânc, profund, cel mai curat aer. … Acum eram completă găsisem crucea pe care o aruncasem cu ceva timp în urmă și fără de care viața mea nu mai era nimic.

A mai fost un drum pe care eu l-am apreciat la măreața lui valoare: Zidul Plângerii. Cu o seară înainte petrecusem câteva zeci de minute doar eu și credința mea, într-o liniște perfectă. I-am scris o scrisoare, așa cum fusesem sfătuită de oamenii din grup, pe care a doua zi să o las la locul unde se spune că Dumnezeu ascultă. Pare pueril, însă .. a fost cel mai greu lucru. Să-i scrii lui Dumnezeu…

A doua zi, când am ajuns la Zidul Plângerii am fost impresionată de mulțimea de oameni care erau așezați cu fața și cu mâinile sprijinite de zid, se rugau, din tot sufletul, cu lacrimi și durere, cine știe ce cruci aveau de purtat?! .. erau și multi copii. Stând în fața Lui, mă gândeam ce misterioase Îi sunt căile, căci dacă aș fi venit cu ceva timp în urmă, probabil că scrisoarea mea, cu toate dorințele ar fi fost una lungă și în esență nici una importantă.

Acum pe o pagină mare îmi era înfățișat sufletul fără machiaj. Și o singură dorință cu o singură rugăminte: sănătatea fetițelor mele, iar dacă acest lucru din judecata Lui nu era cu îngăduință, îi ceream ceea ce este mereu prezent în rugăciunile mele, înțelepciune, putere să-mi duc crucea până la final, demn și cu credință. Am contribuit și eu la marea de lacrimi de umilință stranse acolo și la sfârșitul acestui moment. I-am dat scrisoarea lui Dumnezeu printre crăpăturile Zidului, în speranța că judecata Lui nu va fi una aspră.

Când am ajuns acasă, după acest drum, care a reprezentat un punct deosebit de important în călătoria mea, am început să privesc viața altfel. De atunci Dumnezeu mi-a oferit ajutorul întregului cer! Am început treptat să mă rog cu adevărat și am început să leg prietenii cu mulți sfinți în inima mea, așa cum s-a întâmplat de curând cu Sf. Efrem cel Nou și acum o vreme cu Sfântul Ardealului, părintele Arsenie Boca, care mi-a schimbat viața, scriindu-mi în inimă și în minte trăirea sa.

Toți m-au îndemnat să mă rog, să alerg în brațele Bisericii, unde să-mi plâng tot trecutul, să cer adevărata tămăduire. Este aceasta o mare putere, dragoste și milă a lui Dumnezeu! Slavă Lui! M-am întrebat minunându-mă:  cum ajungi să te agăți de tot ce e sfânt, conștientizând în final că El este singura ta salvare, singurul ajutor? Cum ajungi să întelegi sensul rugăciunilor, iar lacrimile care curg iți ard fața și îți diseacă sufletul? Cum ajungi să auzi glasul lui Dumnezeu, deși El nu-ți vorbește? Cum ajungi să ceri iertarea și sprijinul tuturor sfintilor, agățându-te cu disperare de fiecare moaște, de fiecare bucată de loc sfânt? Cum ajungi să iubești mirosul mirului și al tămâiei? Cum ajungi să înțelegi cu adevărat iubirea?

De prea puține ori prin voință proprie. Prin constrângere mai degrabă.. Eu așa am învățat acestea. Îndreptarea pe care Dumnezeu mi-a dat-o din infinita lui Milostenie și Dragoste. Târziu am înțeles de ce oamenii credincioși nu fug de necazuri …în zilele noastre de necredință și materialitate, cum altfel s-ar mai putea auzi vocea lui Dumnezeu în noi? Cum s-ar mai trezi conștiința noastră? Cum altfel ți-ai putea face o analiză adevarată a întregii tale acțiuni de viață? A păcatelor?

Nu e de mirare nici faptul că ajungi să înțelegi că da, ești păcătos. Da, ai păcate mari, multe, strigătoare la cer pentru tine. Am lacrimi care dor și ard, căci am făcut cel mai mare păcat posibil: m-am întors împotriva lui Dumnezeu, respingându-l o perioadă din sufletul meu. Nu a fost decat alegerea mea de a stinge lumina crucii mele, respingând-o și totodată cunoscând întunericul groazei și al deznădejdii… Întunericul care este lipsa lui Dumnezeu.

Si cu toate acestea … imposibil de înteles … această infinită Dragoste cu care Dumnezeu ne milostivește. M-am purtat ca un om cun totul posedat și totuși Dumnezeu nu m-a părăsit. Deseori mi-am imaginat că Dumnezeu a plâns mult cu mine și pentru mine, asemeni unui părinte care își pedepsește copilul, astfel încât înțelegând într-un final sensul pedepsei, să-si îndrepte comportamentul său. Când a închis ușa camerei în care am fost ținută spre ispășirea pedepsei, cred că prin multă suferință și întristare a ascultat ocările mele, țipetele, judecata și furia mea. L-a durut atât de tare, atât de tare! Cu toate că meritam, nu s-a îndurat să plece de lângă ușă și nici nu a tăcut. Fără să stiu … îmi șoptea cu dragoste, prin ușă…

Nu trece zi să nu fie ceva special în legătură cu acest drum strâmt pe care am apucat cu ajutorul Domnului care mă sprijinea. Referitor la acestea mi-ar trebui mii de file pentru a le putea descrie și tot neputând a arăta adevărata Sa putere. Le-am scris totuși în inima mea și la nevoie le împărtășesc cu măsură, căci pe zi ce trece mi se pare că știu tot mai puține, mai de folos îmi e a învăța de la alți trăitori de Dumnezeu, a mă minuna și a-I da slavă.

Și cu cât face Domnul mai multă lumină in inima mea, cu atât văd mai bine ce stă ascuns acolo… Și astfel privesc lumea cu mult mai multă îngăduință, știindu-mi propriile neputințe și neuitând cum am fost cândva și că tot ce am și sunt I le datorez Celui ce m-a făcut și care m-a miluit pe mine, netrebnica. Este la fel de impresionant și faptul că fetițele mele sunt din ce în ce mai aproape de firescul vieții și, mai presus de aceasta este că ele Îl cunosc pe Dumnezeu prin ceea ce suntem noi azi. Nu e acesta un miracol? Cum un lucru ce părea rău a fost transformat într-un mare bine? Și cum acest bine a cuprins inima întregii mele case…

Iată altă mângâiere pe care Dumnezeu ne-o arată. Aceasta de a ne putea împărtăși cu credință unul altuia, de a învăța unii de la alții despre El, de a ne curăți și întări unul pe celalalt prin rugăciuni, atât aici cât și cu cei de dincolo.

Aceasta este pe scurt mărturia mea închinată Domnului pentru acest mare Dar primit: am aflat credința cea adevărată! Întreaga mea mărturie nădăjduiesc să fie închinată Lui prin trăirea mea, de acum și până la sfârșitul zilelor mele.

 

Andreea Maria Dincă (București)

3 Responses to Dă-I lui Dumnezeu inima ta și El îți va oferi Cerul! Doamne, primește inima mea!

  1. mirela says:

    Buna Andreea! sunt bucuroasa ca ai revenit la credina pentru ca nimic pe lumea asta nu e mai scump decat sa-l avem pe DUMNEZEU pentru totdeauna in inimile si suletele noastre.Eu renunt la tot ce exista pe pamant,iubirea mea pentru tatal ceresc nu are limite,el e totul pentru mine si stiu ca ma iubeste in orice clipa din viata mea.Viata noastra si a copiilor nostri sunt daruite tot de bunul DUMNEZEU si ara el nu am exista!! ITI DORESC TOT BINELE DIN LUME!

  2. Florin says:

    Dumnezeu sa fie cu tine!

  3. liliana says:

    M-am regasit in povestea ta. Si eu trec prin momente grele cu fetita mea si l-am regasit pe Bunul Dumnezeu mai aproape decât credeam. Dumnezeu sa ne ajute si sa ne întărească inimile si credinta !!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *