Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Nu recunosc Adunarea din Creta – Scrisoarea Nr. 18 (Operațiunea ”Motanul încălțat”)

motanul-incaltat-2

Operaţiunea pseudo-sinodală “motanul încălţat”

Odinioară, faimosul motan încălţat, deliciul copilăriei noastre din perioada interbelică, luând o doză zdravănă de “obtuzol” (un tonic natural pentru obtuzitate), a dorit să-şi epateze toţi supuşii printr-o vizită de lucru istorică, etalându-şi euforic, plin de-o emfază ridicolă, o bogăţie luxuriantă şi o putere inexistentă, agenţii săi de influenţă (desigur, nu le ştim denumirea exactă din vremea aceea – sic), profitorii de toată vremea având mare grijă să cosmetizeze riguros şi corect politic întreg itinerarul ţinuturilor traversate, în goana caleştii, de primul motan al regatului, prezentându-i suveranului nărod o butaforie magică şi abil ticluită…
Pe ambele laturi ale drumului, faţade vopsite în nuanţe ţipătoare, optimizante, ghirlande multicolore din flori de import, fanfare festiviste săltăreţe şi asurzitoare, mulţime de motani, pisici şi pisoiaşi, în straie de sărbătoare, aplaudaci de rând, cuprinşi în scene bucolice şi tablouri vivante, înduioşătoare până la lacrimi de mândrie, pentru orice gură-cască, cu lupi şi mieluţi îmbrăţişaţi sub paza serviciilor speciale din vremea basmului arhicunoscut, ba şi câte un purtător de cuvânt local, diversionist şi răspândac de duzină, strigând în faţa convoiului oficial, pe cât îl ţineau bojocii motăneşti, impregnaţi şi cu niscai praf de mac: “Să ne trăieşti măria ta, motanul nostru prim, mult iubit şi încălţat cu cizme roşii!”
Cer iertare tuturor creştinilor cu fapta, cititori fideli, luminaţi în duh şi adevăr, pentru această evocare tragicomică, dar analogia sa cu operaţiunea pseudo-sinodală, denumită pompos şi amăgitor “Sfântul şi Marele Sinod”, este frapantă, sugestivă şi evidentă, ipso facto.
Promotorii respectivului pseudo-sinod, sinecurişti oficiali şi joviali ai aşa-zisului ”Consiliu mondial al bisericilor” (CMB), în cel mai demagogic limbaj cotidian posibil (de fapt, sub-limbaj – sic), fără urmă de obraz pentru acţiunile lor duplicitare şi înşelătoare, dar cu mai multe feţe şi interfeţe logistice şi mediatice, desfăşoară o intensă şi entuziastă acţiune de amăgire şi intoxicare a întregii opinii publice planetare, prezentând ca sinod, cu un tupeu stupefiant, această făcătură pseudo-religioasă, de sorginte sigur ocultofilă şi cu marcă mamonică.
Cu şorţuleţul, echeraşul şi mişmaşul, amestecă la ordin, premeditat şi viclean, Ortodoxia cu eterodoxia şi evident, Ortodocşii cu eterodocşii (catolici, protestanţi, monofiziţi, neo-arianişti, neo-varlamişti, în prima etapă, apoi cu mozaicii, mahomedanii, neo-gnosticiştii, sincretiştii, new-age-iştii, budiştii, taoiştii, zeniştii şi alţi n-işti, în etapa următoare – sic), vrând să reunească, artificial şi forţat, toate religiile istorice într-o singură pseudo-religie mondială oficială, trecând pe un plan secundar Ortodoxia, singura credinţă Revelată, drept slăvitoare şi mântuitoare (visând chiar mai mult, s-o năruiască din interior prin fraţii înşelători strecuraţi în ea, până la cele mai înalte nivele ocultofile), pregătind frenetic, imoral şi necanonic, acest fals sinod, prin fariseii, cărturarii liber-cugetători, caiafele, irozii şi iudele contemporane, fără frică de Dumnezeu!
Unul dintre Sfinţii români ai închisorilor, pe care l-am avut Duhovnic, ne îndemna să ne rugăm, cu dragoste şi compasiune lucrătoare, pentru toţi oamenii, indiferent de religia lor, în rugăciunile noastre particulare, după care zâmbind, cu un humor fin, adăuga că oricum îi vom reîntâlni pe toţi, la Judecata neamurilor, atunci când Împăratul Vieţii ne va hotărî fiecăruia locul pentru veşnicie, evident şi promotorilor vicleni ai “noului Baal”, pardon, scuzaţi, era să zic noului motan încălţat cu toată suita sa…

Ţinta lor este ştiută demult în toată lumea creştin-ortodoxă, credincioasă Sfintei Predanii: venirea şi instalarea, în fruntea templului reclădit al lui Solomon, a tatălui minciunii, falsul mesia, adică anti-Hristul, stăpânitorul întunecat şi ucigaş de suflete al acestui veac, despre lucrarea căruia am fost preveniţi de Însuşi Împăratul Vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii.
Că lucrurile stau întocmai aşa, se vede clar dintr-un pasaj absolut edificator, aparţinând unui Înalt Ierarh Ortodox, vrednic de arhieria sa (ÎPS Antonie Plămădeală, mutat la cele veşnice, întru nădejdea Învierii), care ne-a lăsat acest text, pe deplin edificator despre ecumenism:
“Am crezut mult în ecumenism şi eu însumi m-am implicat ca puţini alţii în el. Am tot sperat că vom fi înţeleşi şi că ecumenismul urmăreşte cu adevărat refacerea unităţii bisericilor despărţite. Poate că acest lucru se urmăreşte. Dar metodele care s-au stabilit pentru aceasta ne dezavantajează net, aşa încât unitatea începe să devină doar acceptarea de către noi a punctelor de vedere ale celorlalţi, mulţi, protestanţi şi neoprotestanţi. Suntem puşi în rând cu biserici sau secte cu câteva mii de credincioşi, la vot având toţi aceleaşi drepturi şi participând la decizii, ca şi cum am avea şi noi doar câteva mii de credincioşi.
Nimic din ce au cerut ortodocşii n-a pătruns în modul de lucru şi în deciziile acestor organizaţii (sic). Ni s-a părut că ni se dă o oarecare atenţie, că spiritualitatea Ortodoxă începe să-i intereseze şi noi am fost bucuroşi, dar când a fost vorba să-şi impună punctul lor de vedere, au făcut-o cu cinism şi aproape cu cruzime, găsindu-şi motive de a ne considera învechiţi, prea legaţi de Sfânta Scriptură şi practicând exegeze care, dacă au mers cândva, astăzi nu mai merg… Fără o atitudine ortodoxă limpede, ecumenismul va continua tot aşa şi va ajunge, probabil, la aberaţii apocaliptice…” (“Telegraful Român”, nr. 37-38, 1992).

Profetice cuvinte, deja împlinite, aberaţiile devenind norme standardizate de conduită pseudo-religioasă, impuse cu anasâna de către noii comisari europeni şi agenţi de influenţă.
Profesorul univ. Dimitrios Tselenghidis “afirmă pe bună dreptate că, în chip viclean se numeşte sfânt şi aceasta în virtutea lipsei de sinodalitate pe care o vădeşte…, dar mai cu seamă datorită gravei lipse de conştiinţă de sine ortodoxă care îl defineşte, marea deficienţă fiind adeverită, în chip neîndoielnic şi prin excelenţă, de ecclesiologia eronată introdusă în textul <Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine>”.
La acest pseudo-sinod, în realitate mic şi integral greşit sau confuz, din punct de vedere dogmatic, vor fi prezenţi puţini episcopi şi aceia aleşi preferenţial, doar după criterii selective oculte, majoritatea zdrobitoare a Episcopilor Bisericilor Locale Ortodoxe vor fi absenţi (mai exact, neinvitaţi oficial), deci fără posibilitatea de a vota sau de a exprima conştiinţa dogmatică a pleromei (n. n. – totalităţii) Bisericii lor.
Se vorbeşte mult şi ipocrit despre unitatea creştinilor în credinţă şi iubire, precum şi de restabilirea relaţiilor pierdute, dar nu se vorbeşte absolut nimic despre faptul că ereticii şi schismaticii se pot întoarce oricând, dar printr-o pocăinţă sinceră şi statornică, făcând lepădările Sfântului Chiril al Ierusalimului pentru rătăcirea lor dureroasă, revenind doar aşa în Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.
În ultima vreme, cuvântul erezie a ajuns, pentru unii ereziarhi mai năstruşnici, un fel de sperietoare lexicală nesuferită, unii dintre ei, mai ridicoli decât comisarul Pristanda, propunând chiar interzicerea utilizării acestui cuvânt (poate şi scoaterea sa din DEX, cine ştie ce se mai poate ivi într-un cap animat de jocul ielelor ecumeniste?).
În realitate, cuvântul erezie, s.f. (din lat. haeresis), înseamnă rătăcire, greşeală, eroare, iar cuvântul eretic, s.m. şi f. (adesea adj.), persoană care s-a abătut de la dreapta învăţătură a Bisericii creştine, adoptând, susţinând şi propagând o erezie (din sl. eretiku), adică o rătăcire, greşeală, eroare! Mai limpede nici că se poate: orice om poate greşi, orice om poate părăsi greşeala, numai s-o vadă, s-o recunoască, renunţând la ea, printr-o căinţă sinceră. Numai dracul nu se mai poate întoarce din greşeală, iar noi, turma mică din Corabia Ortodoxiei, nu ne temem de el, având drept pavăză nebiruită Sfânta Cruce şi Cuvântul Mântuitorului! Când vom vedea pe cineva, oricine ar fi el sau s-ar crede că este, că perseverează nebuneşte într-o rătăcire, greşeală, eroare, apoi să ştim, fraţilor, că acela şi-a ajuns lui-şi demon, precum ne învaţă toţi Sfinţii Părinţi şi Sfinţii Mucenici, torturaţi de energumeni cu chip de om, în mod bestial, pentru a fi “reeducaţi” (sic)

Ce facem în faţa tăvălugului ecumenist?

Singurul lucru schimbat la motanul încălţat contemporan, evident la fel obtuz ca şi înaintaşul său, este că nu mai face vizite de lucru istorice, ci, inspirat de arhiconii teologiei, de prin ungherele ocultei mondiale, face pe reformatorul spiritual planetar, prin slugile sale corecte politic, îmbrăcate în straie religioase. Sărmanul nimicodoct, hipnotizat de-o putere demonică, se crede infailibil, deşi, în realitate, agenţi de influenţă abili îi induc aiastă stare de invulnerabilitate inexistentă, jucându-l pe sfori cum vrea tartorul cel mare…
Ce fac intelectualii noştri, şcoliţi intensiv peste hotare, prin innstitute masonice, mai toţi înzorzonaţi cu titluri universitare, doctorate, masterate, ba chiar şi academice, mai rar meritate? Păi, cu scuzele şi excepţiile de rigoare, frăţiile lor se ţin încă departe de smerita cugetare, post, rugăciune, pocăinţă, spovedanie, ascultare luminată de duhovnic, îmbisericire sau de-o mărturie de credinţă ortodoxă clară, strict dogmatică, care ar încuraja şi întări mult talpa şi prostimea ţării, văzând pilda lor de viaţă hristocentrică autentică.
Acest fel de intelectuali, neangajaţi în nici un fel pe calea îngustă a mântuirii, deşi se declară creştini ortodocşi, ba chiar subtili comentatori, întotdeauna numai dinafară (sic), ai Sfintelor Scripturi, Psaltirii, Filocaliilor, Proloagelor, Limonariilor sau ai Patericelor, se comportă ca şi când viaţa terestră ar fi veşnică, trecând cu o frivolitate jenantă peste cuvântul Sfântului Grigore Palama, care scria realist, extrem de tranşant şi limpede, că tăcerea legată de problemele credinţei este al treilea tip de neiertat de ateism şi de aceea, atunci când e în pericol credinţa, tăcerea este vinovată.
Zadarnic le vorbesc Sfinţii Părinţi, plini de Duh Sfânt, despre efemeritatea lucrărilor lor nebinecuvântate de Dumnezeu, ei se cred superiori acestora, deşi mintea lor este în mod evident necurăţită de patimi, iar arhiconii, scriitori, filosofi sau teologi, le dau ghes cvasipermanent (dracul dă puteri, zic toţi Sfinţii Părinţi, iar imaginaţia este puntea tuturor dracilor), să creeze fără Dumnezeu, ba chiar împotriva lui Dumnezeu!
Lucrurile se petrec exact ca pe vremea vieţii pământeşti a Domnului nostru Iisus Hristos: toţi L-au văzut şi auzit, puţini L-au ascultat şi urmat o vreme, doar până la osana; şi mai puţini L-au urmat până la capăt, adică până la mucenicie, deşi au trăit pe viu toate minunile Sale dumnezeieşti, mai presus de fire, vâzându-L Înviat şi asistând la Înălţarea Sa la cer!

Iată cuvântul plin de foc dumnezeiesc al arhimandritului Emilianos Simonopetritul: ”Doar fiind în trezvie Îl întâlneşti pe Dumnezeu şi Dumnezeu te va întâlni pe tine…”;”Dumnezeu ne-a dat mintea nu pentru cele la care noi o folosim, ci pentru lucrarea ei ascunsă. Mintea are propria ei lucrare, care este urmărirea cu priveghere a lui Dumnezeu, atenţia pentru a nu ne împrăştia, pentru a nu fi cucerită şi înnegrită de gânduri; este trezvia, vederea lui Dumnezeu!”
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici spunea: “O, suflet creştin, ţie şi şi tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru început, şi celor pe care le va mai zidi încă, până la sfârşitul veacurilor. Întrebarea despre mirele tău, O, suflete este capitală pentru tine. Ori cu cine te vei însoţi, îi eşti aceluia mireasă. Te însoţeşti cu lumea, pieri odată cu lumea; te însoţeşti cu păcatul, mori împreună cu el. Dacă te însoţeşti cu diavolul, cu diavolul rămâi în veşnicie. Oricum ar fi, ai să tot bei la o apă, zi şi noapte, care te va arde cu sete şi mai mare. Dar când te însoţeşti cu Hristos, Mirele tău cel legiuit, cu credinţă şi cu dragoste, numai atunci vei bea din apa cea vie, din care nu mai însetezi, şi prin care curgi în viaţa cea veşnică, în Împărăţia Cerurilor” (“Predici”, pag. 267).

Să ne rugăm stăruitor, cu post luminat şi priveghere duhovnicească neîncetată, ca Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine toată Slava şi închinăciunea, să întoarcă întru nimic uneltirile tuturor vrăjmaşilor Adevărului Său, ai sufletelor noastre şi ai sufletelor lor, iar pe noi, toţi cei chemaţi la Taina Mântuirii şi pecetluiţi cu Taina Sfântului Botez Ortodox, să ne miluiască, să ne întărească şi să ne mântuiască. Şi mai mult, să-L rugăm cu umilinţă pe Mântuitorul Hristos să ne dea tăria, de-a putea zice şi noi, cum ziceau Sfinţii Părinţi: “Bagă cuţitul mai adânc, nu mă lepăd de dragostea pentru Hristos şi de credinţa ortodoxă”. Amin.

dr. Ioan Gându

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *