Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Să luăm aminte! Numai pe urmele Sfinților este mântuirea!

Cuviosul Sisoe cel Mare

(6 iulie 429)

 

Cuviosul Sisoe, iubind pe Dumnezeu din tinerețe, a luat asupra sa jugul crucii și a urmat cu osârdie lui Hristos, trăind în sihăstrie, în pustiile Egiptului. Prin smerenie și prin rugăciune viața lui s-a asemănat cu viața îngerilor, biruind pe vrăjmașii cei nevăzuți, iar petrecerea lui era în pustiul muntelui în care s-a nevoit și Cuviosul Antonie cel Mare, fiind cu adevărat următor al vieții lui Antonie. Pentru smerita lui cugetare a luat atâta dar de la Dumnezeu încât a înviat pe morți, precum este arătat și în Pateric, unde se afla scris așa:

Un oarecare om mirean a mers, pentru binecuvântare, la ava Sisoe, din muntele lui Antonie, având cu sine pe fiul sau, un copil mic. Deci, s-a întâmplat să se îmbolnăvească acel copil pe drum și a murit, dar tatăl lui nu s-a tulburat de aceasta ci, cu credință, s-a dus cu cel mort la stareț. Și, intrând în chilie, la Cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, împreună cu fiul cel mort, pe care l-a pus cu fața în jos, ca și cum ar fi cerut binecuvântare și rugăciune.

Și, făcând starețul rugăciune și binecuvântându-i, a ieșit omul afară, lăsându-și copilul să zacă mort la picioarele starețului. Iar starețul, neștiind despre moartea copilului, ci socotind că sta pentru rugăciune, i-a zis: „Scoală-te. fiule, și du-te de aici”. Și îndată, înviind, mortul s-a sculat și a ieșit, pe urmele părintelui său. Și omul, văzând pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareț și, închinându-i-se, i-a mulțumit. Atunci, cunoscând starețul învierea mortului, s-a mâhnit mult, că nu voia să aibă faima de făcător de minuni. Și a poruncit acelui om să nu spună nimănui, până la moartea sa, ceea ce aceasta a făcut.

Pe acest Părinte insuflat de Dumnezeu l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate în vreo greșeală, îi este destul un an de pocăință?” Răspuns-a starețul: „Aspru este cuvântul acesta”. Zis-au frații: „Atunci șase luni se cuvine să se pocăiască cel ce a greșit?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. Și iarăși au zis frații: „Dar patruzeci de zile îi sunt de ajuns pentru pocăință?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta a zis: „Cred în milostivirea Iubitorului de oameni că, de se va pocăi omul din tot sufletul, trei zile sunt de ajuns pentru a primi Dumnezeu pocăința lui”.

Alt frate l-a întrebat pe stareț, zicând: „Ce voi face, părinte, că am căzut în păcat?” Starețul a răspuns: „Ridică-te, fiule, și te vei mântui.” Zis-a fratele: „După ridicare iarăși am căzut”. Starețul i-a zis: „Ridică-te iarăși”. Fratele a zis: „Până când va fi căderea și ridicarea mea?” Starețul i-a răspuns: „Până ce te va ajunge și te va găsi sfârșitul, ori în cele bune, ori în cele rele. Până atunci ni se cade să petrecem totdeauna în ridicare din păcate, pentru ca în pocăință să ne ajungă sfârșitul”.

Și, petrecând în pustie șaizeci de ani, Cuviosul Sisoe s-a apropiat de sfârșitul său. Și, când era pe moarte, stând lângă dânsul monahii, s-a luminat fața lui ca lumina și a grăit către dânșii: „Iată, ava Antonie a venit”. Și, trecând puțin, iarăși, a zis: „Iată, ceata Proorocilor a venit”. Și iarăși s-a luminat, mai mult, și a zis: „Iată, ceata Apostolilor a venit.” Și îndoit fața lui s-a luminat și vorbea cu cei nevăzuți. Și l-au rugat pe el frații, zicând: „Spune-ne, Părinte, cu cine vorbești?” Și le-a zis lor: „Iată, îngerii au venit ca să mă ia pe mine și mă rog lor să mă lase pe mine puțin ca să mă pocăiesc”.

Și i-au zis lui frații: „Nu-ți este ție de trebuință pocăința”. Răspuns-a starețul: „Cu adevărat, nu mă știu pe mine să fi atins măcar începutul pocăinței”. Și toți frații îl știau pe el că este desăvârșit. Și iarăși mai mult s-a luminat și se făcuse fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și a grăit către dânșii starețul: „Iată, vine Domnul, vedeți toți, că zice: Aduceți-Mi vasul cel ales din pustie”. Și zicând acestea, Cuviosul îndată și-a dat duhul său la Domnul. Și s-au văzut niște fulgere și s-a umplut casa aceea de bună mireasmă.

Cu acest fel de fericit sfârșit și-a încheiat Cuviosul Sisoe vremelnica sa viață, mutându-se la viața cea fără de sfârșit. Și acolo sălășluindu-se împreună cu cetele pe care le-a văzut la sfârșitul său, se îndulcește acum de vederea feței lui Hristos. Acestei îndulciri să ne învrednicim și noi, cu rugăciunile Părintelui nostru Sisoe și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

 

3 Responses to Să luăm aminte! Numai pe urmele Sfinților este mântuirea!

  1. BALTAG LICĂ says:

    Citind Sinaxarul zilei de 06 iulie m-am gândit la modul cum ne alegem prietenii. Deci cum ni-i alegem?
    Dacă prietenul prietenului meu este Dumnezeu, atunci mi-am ales bine prietenul. Mai este însă o mică problemă sau o condiție de îndeplinit: trebuie să (cam) rezonezi cu acel prieten(În lucrarea „Criticonul” prietenul este definit ca „un al doilea eu”; de aceea am zis că trebuie să (cam) rezonezi cu prietenul).
    Se mai poate și altfel, ceva care ne e mai la îndemână: fă o faptă bună unui om oarecare, căci se poate ca acel om să fie chiar prietenul lui Dumnezeu și pentru fapta ta să nu te poată uita toată viața lui. Cum nu știi care dintre oameni este și care nu prietenul lui Dumnezeu, ca să nu pierzi șansa dobândirii unui prieten bun și prin el prietenia cu Dumnezeu, fă bine tuturor!
    Prietenii ca Sfântul Sisoie sunt de preferat, dar dacă nu-i putem descoperi, ei de regulă ascunzându-se de lume prin pustie, atunci să fim omenoși cu cei de lângă noi, neabdicând niciodată de la principiul conform căruia cel de lângă noi are întâietate. Ajungem la aceeași măsură ca în primul caz, cel al prieteniei cu un sfânt. Ambele variante ne conduc la prietenia cu Dumnezeu.
    Sfinte Sisoie, ajută-ne !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *