Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Doamna Fotinio și Lumina necreată

Doamna Fotinio și lumina necreată
de pr. Arsenie Sinaitul

În urmă cu 10-12 ani am cunoscut un Suflet. Era un Suflet Sfânt. îi vom spune și numele pentru a păstra caracterul personal al istorisirii. Pe această persoană o cheamă Fotinio. Sau eu îi spun Fotinio (Fotini, rădăcina pentru acest nume, înseamnă cea luminată, de har desigur – n.trad.). Doamna Fotinio a venit cu familia ei acasă la mama mea, acolo unde locuiam și eu atunci pentru că nu aveam casă și părinții mei pregătiseră un loc – în marea lor bunătate – făcuseră un mic arhondaric cu icoane, candelă, lumânări, cu Sfinte Moaște și aveam acolo și o canapea mică, pe care eu mă odihneam. Seara o deschideam și dormeam pe ea, iar dimineața o adunam și o împodobeam și era ca un mic arhondaric, unde puteam să spovedesc sau cineva să îmi dea mie un sfat sau să își exprime o părere, într-un mod mai personal.

Deci, această familie a venit într-o după-amiază, erau patru persoane și au adus-o cu ei și pe doamna Fotinio. Era cam de 63-64 de ani, o femeie scundă, însă cu un Chip foarte luminos. Și ea mi-a spus: Părinte, am aflat că sunteți de la Muntele Sinai. Mi s-a întâmplat ceva foarte grav și am venit să vă întreb, pentru că mă tem că nu pot să spun oricui ceea ce mi se întâmplă.

Eu i-am răspuns: Cu plăcere, doamna Fotinio. Poftiți.

Așadar, ne-am așezat în micul arhondaric și doamna Fotinio a început să îmi povestească faptul că s-a născut undeva în Grecia continentală și că la vârsta de 7 ani a rămas orfană. Din păcate, ea a ajuns lângă niște unchi fără căpătâi care au făcut praf într-o singură noapte moștenirea ei, adesea se comportau urât cu ea și o băteau. Această nefericită fată, micuță și sensibilă, s-a alipit apoi de vecina ei, doamna preoteasă, care era și ea văduvă și avea trei fete.

Din fericire, fiica ei cea mare apucase să facă facultatea și să devină învățătoare și astfel câștiga cele necesare pentru a putea trăi toată familia ei. Însă pentru că erau gospodine, ea și doamna preoteasă le-au învățat și pe celelalte fete, dar și pe Fotinio să coasă zestre pentru fetele bogate – atunci nu existau mașini de cusut și haine făcute la croitorie. Astfel, ele coseau monograme pe cearșafuri, pe fețele de pernă, pe prosoape și făceau și alte broderii. Și își câștigau astfel cele necesare traiului.

De la șapte ani, stând tot timpul pe lângă preoteasă, Fotinio o auzea pe aceasta cum se roagă. Dar printre psalmii pe care îi rostea, preoteasa spunea mereu și ceva deosebit: Îți mulțumesc, Doamne, Îți mulțumesc. Să Îi mulțumim Domnului. Fotinio o auzea cum spunea aceasta continuu și ca o copilă a întrebat-o: Mătușă preoteasă, de ce spui continuu mulțumesc? De ce spui: Îți mulțumesc, Doamne? Ea i-a răspuns: Ce altceva să spun, copila mea? Dumnezeu ne-a dat atâtea bunătăți și are grijă de noi și cu harul Lui noi Îl cunoaștem ca fiind Dumnezeul nostru. Numai mulțumesc pot să Îi spun. Nu pot să Îi cer nimic altceva.

Astfel Fotinio a crescut și s-a cuibărit în inima ei această rugăciune. Ca și cum nu ar fi știut altă urare și nici o altă rugăciune, orice i se întâmpla, ea zicea: Îți mulțumesc, Doamne.

A rămas până la vârsta de 17 ani în gazdă acasă la unchiul ei, iar dis-de-dimineață pleca de acolo și se ducea la doamna preoteasă, iar aceasta îi mai dădea pentru munca ei și câte un bănuț în plus, astfel încât Fotinio să nu îi îngreuieze pe unchiul și mătușa ei cu propriile ei cheltuieli.

La vârsta de 17 ani, Fotinio s-a dus într-un pelerinaj la o mănăstire, împreună cu doamna preoteasă și cu alți creștini din parohie. Au fost în nordul Greciei la o mănăstire de maici și și-a dorit sărmana Fotinio să devină monahie. I-a plăcut atât de mult acest fel de viață încât și-a dorit cu ardoare să fie maică. Însă trebuia să aibă părinți care să o lase să facă aceasta, pentru că ea era minoră. Întorcându-se acasă, a avut de înfruntat un fapt neplăcut, căci rudele ei, ca să scape de ea, îi găsiseră un soț care desigur nu era de neam bun, devreme ce nu a cerut nici zestre.

Așadar, într-un an repede-repede au măritat-o. Sărmana Fotinio însă avea de înfruntat problema că băiatul avea o cafenea și din păcate se învățase să bea și se întâmpla să bea și alte substanțe acolo la cafenea și lucrurile s-au înrăutățit rapid.

Însă Fotinio a născut, i-a dăruit soțului ei trei copii: un băiat, pe nume Fanis și două fete. Nu îmi aduc aminte numele lor, ca să vi le spun. Însă îmi amintesc că ea avea trei copii. Și sărmana Fotinio se străduia să îi crească în Legea Domnului. Însă soțul ei, de fiecare dată când se întorcea beat de la cafenea sau dacă un copil era bolnav sau dacă era nemulțumit de ceva, îi certa și îi bătea, iar biata Fotinio se băga în fața lor și lua bătaie în locul lor. Astfel, în afara injuriilor de care avea parte, ea lua și bătaie, mai lua bătaie și un copilaș. Și sărmana Fotinio întotdeauna era cu rugăciunea: Îți mulțumesc, Doamne. Să Îi mulțumim Domnului. Niciodată nu s-a plâns.

După 4-5 ani de la cununie, pentru că afacerea soțului ei nu mergea bine, verișorii lui i-au spus: Haide la noi în capitala județului să găsim o cafenea, să punem laolaltă banii noștri cu ai tăi și să facem o cafenea mare. Într-adevăr, așa s-a și întâmplat.

Au găsit și un căsuță în capătul satului, care avea o fântână și o mică stână și puteau să supraviețuiască amândoi în sărăcie. Și într-adevăr au mărit cafeneaua, însă încet-încet cafeneaua a devenit cofetărie, iar aceasta a devenit cafe-bar și încet-încet a devenit club de noapte… cu fluturași, cu diferite jocuri de noroc. Anestis se întorcea târziu acasă, nu îi mai plăcea deloc doamna Fotinio, striga la ea, o numea mucegai, îi spunea ciumă, holeră. O înjura, o umilea. Ea spunea întotdeauna cu smerenie și cu multă răbdare: Îți mulțumesc, Doamne. Îți mulțumesc, Doamne.

Vreme de 18 ani ea a trăit acest martiriu. Nu o lăsau să meargă la biserică și îmi spunea cu lacrimi: Părinte, îmi luau papucii și mi-i aruncau în fântână sau în gunoi, ca să nu pot să merg la biserică. Cum să mă duc? Descălțată? Și scoteam pantofii, îi spălam și apoi îi luam în picioare.

Și i-am spus: Doamna Fotinio, ce făceai iarna? Îi purtai așa uzi?

Nu, a răspuns ea, îi ungeam cu puțin ulei, ca să nu zică vecinii că nu sunt o femeie gospodină. Și mă duceam la biserică și nu îmi păsa că erau papucii uzi.

Deci, după 18 ani de viață grea, într-o zi era Lunea Curată sau a Curățirii (prima zi din Postul Mare), Anestis venise târziu seara acasă, pe la ora 4 dimineața și s-a pus să se culce, iar Fotinio a pregătit dimineața coșulețele pentru copiii ei, sticluțele cu ceva de post, ca să meargă să sărbătorească această zi undeva în aer liber. Însă Anestis s-a trezit îmbufnat și a spus: Fani, scoală-te și pregătește grătarul, pentru că vom pune carne la fript și vom sărbători. Astăzi, pentru că restaurantul este închis, i-am chemat pe băiați să bem și să mâncăm cu toții împreună.
Și sărmana doamnă Fotinio a îndrăznit să spună: Măi, Anestis, astăzi este Lunea Curățirii. Toți creștinii postesc și cinstesc începutul Postului Mare, în care în Săptămâna Mare Hristos S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Ce vom face? Vom mânca precum evreii carne în Lunea Curățirii?

Mă, ciumă, tu mă faci pe mine evreu, tu îmi spui… și a început să strige și s-o înjure și să arunce cu lucrurile din sufragerie prin casă, să spargă lucrurile și în clipa în care s-a apropiat de ea să o lovească… Domnul l-a cercetat dintru înălțime și Anestis a căzut nemișcat la pământ.

Apoi a început să tremure, s-au adunat copiii în jurul lui, a început fiul să strige la mama lui: Mamă, tu ești de vină, de ce l-ai omorât pe tatăl nostru? Ce i-ai făcut? … Era o situație tragică. Anestis era și foarte vânjos și înalt. Au venit vecinii. L-au pus pe pat și când a venit doctorul singurul lucru pe care a putut să îl constate a fost că, din păcate, suferise o semi-pareză, îi fusese afectat centrul vorbirii, i se strâmbase gura, iar mâna dreaptă și piciorul drept îi paralizaseră.

Apoi vreme de opt ani și jumătate l-a slujit Fotinio cu răbdare, fără să spună nimic decât: Să Îi mulțumim Domnului.

Copiii ei o chinuiau, o huiduiau, o batjocoreau, o luau în râs, însă ea răbda spunând întotdeauna: Să Îi mulțumim Domnului. Uneori Anestis urla.

Am întrebat-o: Cum ai reușit să reziști, doamnă Fotinio?

Ce să fac, părinte, a spus ea. La început nu înțelegeam când Anestis urla, ce voia. Și odată când m-am dus lângă el, atunci cu mâna stângă, care era singura, lui mână sănătoasă, m-a apucat de păr și m-a bătut. Și nu m-a lăsat decât după jumătate de oră, când i-a obosit mâna. Numai atunci s-a liniștit.

Și ai făcut aceasta des, doamnă Fotinio?

Ei, slavă lui Dumnezeu, nu chiar foarte des. Cam de două ori pe săptămână. Să se liniștească și el, pentru că sărmanul era stresat.

Și nu l-a judecat. Spunea: slavă lui Dumnezeu. Și o trăgea de păr de două ori pe săptămână. În fine, nu mai am cuvinte.

După 8 ani și jumătate, în ajunul praznicului Botezului Domnului se făcea slujba Ceasurilor Împărătești. Și după ce sărmana Fotinio a luat Aghiazma Mare, s-a dus acasă și repede-repede a făcut curățenie, a pregătit candela, a tămâiat prin casă, căci urma să vină părintele Vasile să sfințească și casa lor. și într-adevăr a trecut pe acolo părintele Vasile și a sfințit casa. Și, vrând-vrând, mormăind Anestis a trebuit să accepte să i se citească o rugăciune, cu toate că nu îi iubea pe preoți, însă nu putea să se împotrivească acum și să se ridice din pat, căci era paralizat. Deci preotul i-a citit o rugăciune pentru sănătate și a plecat.

După plecarea părintelui Vasile a venit Theofanis (adică Fanis, fiul). Și a început să strige: Ce miroase aici așa urât ca la cimitir? Și voi cu cimitirele voastre. Iar te-a apucat, mucegai ce ești. Iar ai tămâiat? Și cu tămâierile tale ce am rezolvat? Uite, mergem din rău în mai rău. Și cu ce ne-a fost de folos că ai tămâiat? Și de nervi a aruncat candela la pământ, a aruncat icoanele, lumânările, iar sărmana Fotinio a ieșit afară din bucătărie să vadă ce se întâmplă în salon, între timp făcea foi pentru plăcintă, căci urmau să vină a doua zi oamenii săi îi ureze la mulți ani, ei și fiului ei, și să nu vadă casa neîngrijită. Și, plin de nervi, Theofanis a luat tava din mâinile ei și a lovit-o cu putere cu ea în cap.

De durere sărmana Fotinio a leșinat și a căzut la pământ. Și au venit vecinele să o ajute să își revină în simțiri, i-au pus o pungă cu gheață pe cap și peste aproximativ o oră, când și-a revenit și s-a uitat în oglindă, ea s-a înspăimântat. Avea un cucui mare cât un ou pe frunte. Și începuse să i învinețească toată partea dreaptă a feței.

Părinte, m-am speriat. Cum să mă duc la biserică cu cucuiul acela? Cum să mă duc învinețită? Ce vor spune vecinii despre copiii mei? Bine, soțul tău era violent, dar și copiii tăi? Mă vor bârfi și se vor tulbura.

Ce ai făcut, doamnă Fotinio?

Părinte, toată noaptea am pus compresă și mă gândeam că dimineața îi voi spune fiicei mele să îmi dea puțin din pudrele acelea pe care le pun ca să pot să acopăr partea învinețită. Însă ce puteam să fac în legătură cu cucuiul? M-am gândit să îmi pun o năframă, un batic și să fac așa precum cei evlavioși și să mă duc într-un colț al bisericii. Să nu mă duc la locul unde mergeam și stăteam în biserică.

Și ai făcut aceasta, doamnă Fotinio?
Mi-a spus: Da, m-am ridicat de dimineață.

Deci biata de ea s-a ridicat dimineața, a făcut ordine prin casă, i-a schimbat așternutul și hainele lui Anestis, l-a bărbierit, l-a spălat, l-a pregătit, a aprins candela, a tămâiat și a plecat în grabă la biserică.

Părinte, de cum am intrat în biserică, am văzut o Lumină Cerească înăuntru. Era o lumină care strălucea și candelabrele erau stinse.
Eu i-am zis: Doamna Fotinio, și ce culoare avea această Lumină?
Părinte, era alb-albăstruie. Strălucea puternic această Lumină. Și eu simțeam o căldură, cu toate că afară era un frig pătrunzător. Era în același timp o căldură și o răcoare. Și am simțit cum mi se deschide inima. Și spuneam: Îți mulțumesc, Doamne.

Deci, m-am dus la ușa laterală din stânga, în partea unde stau femeile, ca să pot să mă uit la icoana Atotțiitorului (din interiorul turlei), să mă bucur, să mă mângâi cu vederea ei. Și cu cât continua slujba Sfintei Liturghii, cu atât această Lumină creștea. Și nu numai că ea crește, părinte, dar cădea și un praf ca de aur și strălucea toată această Lumină, ca și cum ar fi avut mii și milioane de stele în ea. Și când m-am uitat la icoana lui Hristos Atotțiitorul, știi ce am văzut, părinte?
Această Lumină ieșea din Aureola lui Hristos, din Chipul Lui, din mâinile Lui, din Sfânta Evanghelie… și acoperea pe toată lumea din biserică. Și pe unii dintre cei care erau în biserică Lumina le cobora pe cap, în alții Lumina intra și ei deveneau întregi ca o lumânare aprinsă, alb-albăstruie. În alții Lumina nu intra, însă îi mângâia…
Și am întrebat-o: A venit Lumina și la tine, în colțișorul tău?
Ah, a venit foarte bine, părinte. A venit.
Cum ai simțit-o, doamnă Fotinio?
Ca o mână care mă mângâia, mă atingea pe frunte, mă mângâia pe umeri, pe braț și pe palmă. Și apoi mă mângâia pe brațul celălalt. Și mi s-a deschis inima, părinte, și au început să îmi curgă lacrimile. Și nu numai atât. Însă Mâna Aceasta mi-a vindecat rănile, mi le-a închis pe toate, toți cei 35 de ani de răni pe care îi aveam: înjurăturile, bătăile, violurile, chinurile… toate mi le-a închis Hristos. Nu mai simțeam nici o durere, ci numai o nemărginită stare de bine.

Însă mai era ceva, părinte. Cu ochii închiși vedeam cele se întâmplă cu adevărat. Vedeam totul: Vohodul Mare, Părinții, vedeam toată Liturghia. O trăiam în rai…
Însă deodată am văzut că femeile încep să se miște și am înțeles că mergem să ne împărtășim. A venit momentul împărtășirii. M-am pregătit. Și pe când mă uitam cum îmi stă năframa, ce am văzut? Mâna mea se făcuse bine și nu mai aveam nici un cucui. Dispăruse cucuiul!

Și cu mare bucurie că nu mă voi expune privirilor vecinilor m-am așezat la rând pentru a mă împărtăși. însă voiam să văd și mă mișcam în stânga și în dreapta să văd cine împărtășește? Părintele Vasile, care a venit și ne-a sfințit casa sau părintele Ioan? Și deodată, părinte… Nu mai era nici părintele Vasile, nici părintele Ioan.
Era un Arhiereu… Dar ce Arhiereu… Ce veșminte de aur avea! Ce diamante și briliante erau pe veșmintele Lui! Strălucea cu totul! Și purta o Coroană… Nu era ca cele ale episcopilor, ci era o Coroană Împărătească, pe care străluceau mii de briliante și de diamante. Și pe Coroana Lui avea îngeri. Dar și lângă El avea doi Îngeri, care țineau șervețelul pentru împărtășit.

Pe mine m-a cuprins spaima. Mâinile Lui, Chipul Lui străluceau ca soarele. Și ținea acest Arhiereu în mână o linguriță de aur. Însă în ea nu era Trupul și Sângele lui Hristos (în sensul că nu se vedea Sfânta Împărtășanie, sub chipul tainic al pâinii și al vinului – n.trad.), ci un cărbune aprins.

Și eu, vicleana și nenorocita, ce să fac? Cum să mă împărtășesc cu cărbunele? Se pare că au astăzi o astfel de rânduială. A venit un alt Episcop și au alte obiceiuri. Și eu ce să fac? Cum să fac? Să încep să strig în mijlocul mulțimii?
Și ce ai făcut, doamna Fotinio? Nu te-ai împărtășit?
Nu, mi-a spus ea. Am pretextat că au respect față de ceilalți și m-am dus într-un colț și spuneam: Treceți, treceți și dvs. Ei, au trecut vreo 25 de persoane care mai erau la coadă… După aceea nu am mai avut cui să îi spun: treceți. Trebuia să trec și eu la coadă.
Ce ai făcut, doamna Fotinio?
Ce să fac, a răspuns ea. M-am apropiat și priveam în jos, neputând să mă uit la chipul Arhiereului, chiar și pantofii Lui, părinte, erau de aur. Iar îngerii care erau lângă El parcă nu atingeau pământul. Și mi-am spus: Hristoase al meu, Îți mulțumesc. Pentru iubirea pe care o am față de Tine mă apropii. Pentru că ești Tu prefer să mă ard, dar mă voi împărtăși.
Mi-am închis ochii, mi-am pus procovățul (bucată roșie de pânză sau bumbac pe care o ținem sub bărbie în momentul în care ne împărtășim) sub bărbie și am deschis gura.

Te-ai împărtășit, doamnă Fotinio?

M-am împărtășit, părinte.

Te-ai ars, doamnă Fotinio?

Nu, părinte. Mi s-a răcorit sufletul. Mi s-a deschis inima. Și am început să spun din inimă: Îți mulțumim, Doamne. Să Îi mulțumim Domnului. Îți mulțumesc, Doamne.

Și am început se pare să spun tare aceste cuvinte și deodată am auzit vocea părintelui Vasile, care mi-a spus: Doamnă Fotinio, ești bine? Și mi-am deschis ochii și am văzut că sunt în fața părintelui Vasile, care ține în mână Sfântul Potir și tocmai îl acoperea cu procovățul.

Și mi-am spus: Maica Domnului, o să mă fac de râs… Și m-am dus într-un colț și mă gândeam: Părinte, tot ce am văzut a fost adevărat? Zici că a fost doar o nălucire? Dar l-am văzut pe Arhiereu, i-am văzut pe îngeri, am văzut atâtea lucruri, m-am împărtășit, sunt nebună?
De îndată ce s-a încheiat sfințirea Aghiazmei Mari m-am dus acasă, am intrat de îndată în cămăruța unde îmi schimbam hainele, m-am schimbat cu hainele de lucru, m-am încălțat și m-am dus să pregătesc mâncarea.
Și în timp ce mă îmbrăcam, am simțit un miros venind din casă. Am intrat în sufragerie și ce să vezi? Fiica mea mai mică ținea o cățuie în mâna și tămâia icoanele, care erau la locul lor, candela era aprinsă, la fel și lumânările, iar lângă icoana Maicii Domnului era un mic buchet de flori. Și fiica mea mi-a spus: La mulți ani, mamă. Astăzi este o zi mare. Ne-am gândit să tămâiem, mai ales că ție îți place să tămâiezi prin casă. Ce bine, chiar ne-ai adus anafură? Și eu am rămas fără cuvinte… Și mă gândeam: de 37 de ani sunt în casa asta și niciodată nu mi-a cerut nimeni anafură.
Și i-am răspuns fiicei mele: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului! Și a venit apoi și fiul meu dintr-o parte și s-a aplecat smerit în fața mea și mi-a sărutat mâna, spunând: Iartă-mă, mamă. Iartă-mă. Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului! Și apoi l-am auzit pe Anestis că mă strigă și am intrat în grabă în camera lui să văd ce vrea și l-am văzut întins pe pat și făcându-mi semn cu mâna stângă. Și când l-am văzut avea o seninătate pe chip și o dulceață în privire.
Și i-am dat mâna, crezând că vrea să se ridice în șezut, iar el a început să îmi sărute mâna, pe o parte și pe alta. Părinte, mi-o săruta plângând și îmi spunea cu jumătate de gură: Iartă-mă, Fotinio, Iartă-mă și Dumnezeu să te bucure. Și fiul meu a venit în spatele meu… Și eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului!

Iar fiul meu a venit iarăși lângă mine și m-a sărutat pe frunte, acolo unde fusese cucuiul și mi-a zis: Iartă-mă, mamă. Nu voi mai face așa ceva. Să am parte de binecuvântarea ta, mamă. Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului!

Aici s-a încheiat povestirea doamnei Fotinio. Timp de 27 de minute a tot plâns apoi. Și după ce ea și-a revenit, m-a întrebat cu o simplitate copilărească, ca o fetiță mică vinovată de ceva: Părinte, sunt nebună? Am luat-o razna? Crezi că mă vor închide la spitalul de nebuni? Crezi că sunt bună de legat că am văzut atâtea năluciri? Crezi că sunt nebună? Ce spui, părinte? Ce părere ai? Sunt dementă? Am înnebunit?

Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului pentru că exiști, doamnă Fotinio! Să Îi mulțumim Domnului!”

Doamna Fotinio nu era nici Sfântul Ioan Gură de Aur, nici Sfântul Nil, nici Sfântul Ioan Scărarul, nici Sfântul Paisie cel Mare. Era un Suflet, așa ca și voi, așa ca noi. Însă învățase bine în inima ei să spună: Să Îi mulțumim Domnului! și Dumnezeu i-a răsplătit din abundență. Vă voi spune și ce s-a întâmplat până la sfârșit, pentru că știu că vă veți bucura.

Astăzi, deja văduvă, doamna Fotinio este Monahie și copiii ei se duc să îi sărute mâna și fruntea. și eu am bucuria o dată pe an să merg și eu și să îi sărut mâna. Și ea șade acolo și mă ascultă cu atenție și își aduce aminte de Arhiereul Hristos, Care a împărtășit-o cu Lingurița de aur cu Cinstitul și Minunatul Lui Trup și Sânge.

Fie ca Harul lui Dumnezeu să ne străpungă Inima noastră cu Iubirea Lui Nesfârșită și să ne învețe din adâncul inimii noastre ca, înălțând rugăciunea noastră cu mulțumire copilărească, să spunem și noi, alipindu-ne inima și întreaga ființă de această rugăciune: Să Îi mulțumim Domnului pentru toate!

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.ro/2017/08/blog-post_430.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

5 Responses to Doamna Fotinio și Lumina necreată

  1. Cosmin D. says:

    Greu m-am hotarat sa va scriu.Imi cer scuze.Vreau sa povestesc o intamplare asemanatoare.In luna septembrie 2009,o cunostinta a mers intr-o duminica la un schit.La iesirea din biserica,dupa slujba,a vazut o lumina stralucitoare care lumina mai puternic decat soarele.La soare s-a putut uita fara nici o problema.A fost cuprins de o stare de bucurie si de pace de negrait.Mai mult ,avea impresia ca respira cel mai curat aer.A intrat din nou in biserica-nu a stat mult,iar cand a iesit, lumina era neschimbata ,fiind fara umbra.Totul lumina la fel.S-a asezat pe o banca si avea senzatia ca ar vrea sa ramana acolo pentru totdeauna.Cei cu care a venit il tot zoreau sa plece,dar el gasea motive sa mai ramana.A mai stat vreo douazeci de minute.Chiar s-a gandit ca de va iesi din manastire ,acea lumina nemaiintalnita va disparea.Asa s-a si intamplat.Cand a iesit pe poarta manastirii,acea lumina a disparut si a ramas doar lumina soarelui(era in jur de ora 14.)Nu a spus nimanui ce a patit.In octombrie 2009 cineva i-a dat o carte-Pr.Stefanos Anagnostopoulos-Rugaciunea in lume.La pagina 160 a gasit descrierea acestei lumini-din descriere, era absolut identica cu lumina vazuta de acest crestin.A spus ca mai sunt descrieri ale acestei lumini la paginile:160,273,298,283-284,248-249,299.(Probabil ,doar cei carora li s-a aratat aceasta Lumina pot intelege cu adevarat tainele lui Dumnezeu.)

  2. Doina says:

    Iarta.ne Doamne,iarta-ne! Sa.i multumim Domnului pentru toate si pr. Ciprian pentru aceasta postare frumoasa si intaritoare! La cat mai multe parinte!

  3. ayeaye says:

    Si la Sihla ies din fantana Sfintei Teodora o sfera de lumina alb albastra uneori, in acea apa a spalat mai demult si pr Cleopa niste Sfinte Moaste

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *