"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)
Întru această zi, Cuvânt al Sfântului Antioh, despre mânie
Este bine foarte a se sili omul ca să-li înfrâneze patima mâniei, să-și sfărâme iuțimea sufletească, cu îndelunga răbdare și cu blândețea, cu rugăciunea și cu smerenia. Că demonul mult împinge spre mânie pe omul cel ce voiește să se mântuiască.
Ca ostenelile ce le adună omul, prin post și prin rugăciune, prin priveghere sau prin slujbe, apoi într-un ceas și le pierde, diavolul maniei luând roada ostenelilor celor de multi ani. Și, iată omul beat fără de vin! Drept aceea, de multă stăpânire are trebuință omul, ca să-și poată goni patima mâniei.
Cel ce voiește să vina la desăvârșire și dorește să se nevoiască cu duhovnicești nevoințe, unul ca acesta trebuie să fie străin de pornirea mâniei. Că duhul mâniei, șezând în inima noastră, orbește ochii cu întunecoase tulburări, încât nu mai putem câștiga nici cunoașterea celor folositoare, nici aflarea înțelegerii duhovnicești, nici sfatul cel bun. Că nu se cade nouă a ne purta cu mânie spre cei de o credință, fără numai spre păcatele și spre gândurile cele rele, care se sârguiesc a ne întoarce pe noi din calea cea adevărată.
Ca pentru aceasta, și la Proverbe se zice: „Leapădă mânia de la tine și adu-ți aminte că și tu totdeauna mânii pe Cel ce te-a făcut pe tine”. Și iarăși zice: „Mânia pierde pe cei drepți, iar cuvântul aspru ridică mânie. Și mânia tatălui este fiul cel fără de minte, iar sluga înțeleaptă îmblânzește mânia omului”.
Și iarăși: „Grea este piatra și nelesne de purtat nisipul, iar mânia celui fără de minte mai grea este decât amândouă”. Și a mai zis: „Potolește-ți inima, că ea este părintele diavolului!” Deci, nu se cade nouă, fraților, a ține în inimă pe dracul cel cumplit, care ne duce pe noi la pierzare. Că precum apa se pornește de furia vânturilor, asemenea și mâniosul se tulbură de gândurile mâniei.
Omul mânios este vier sălbatic. Văzându-se un mânios cu altul, încep a scrâșni din dinți. Iar Sfântul Iacov ne învață pe noi, zicând: „Sa fie tot omul grabnic a auzi și zăbavnic a grai. Că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”. Iar Sfântul Pavel zice: „Nu vă răzbunați singuri, iubiților, ci să lăsați loc mâniei lui Dumnezeu.”
Și iarăși: „Toată amărăciunea, mânia și hula să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea”. Asemenea, și David: „Părăsește mânia și lasă iuțimea”. Iar îndreptătorul sufletelor noastre, Domnul, ne învață pe noi, zicând: „Tot cel ce se mânie asupra fratelui sau în zadar, vinovat este judecății, iar cel ce va zice fratelui său nebune, vinovat este de focul gheenei”. De care să ne rugăm ca să ne izbăvească milostivul Stăpân, Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Urmăriți acest video. Este interesant. Vom reveni și cu textul din el preluat și transcris.
Update:
Despre viața după moarte
de Mitropolit Hierotheos Vlachos
Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „rai este un cuvânt persan și are înțelesul de grădina în care sunt sădiți feluriți pomi…” Așadar raiul, viața veșnică și Împărăția lui Dumnezeu sunt unul și același lucru.
Termenul de iad (Kolasi – κόλαση) deriv[ din verbul kolazo, care are două sensuri: primul este „a curăți copacul de crengile uscate”, iar al doilea sens este cel de „a pedepsi”.
În Sfânta Scriptură se folosește cu precădere al doilea sens, dar nu cu implicația că Dumnezeu îl pedepsește pe om, ci în sensul că omul se pedepsește pe sine, pentru a nu acceptă harul dumnezeiesc.
Învățătura comună a Sfinților Părinti este că raiul și iadul nu există decât din punctul de vedere al oamenilor, nu și al lui Dumnezeu. Este adevărat că raiul și iadul există ca două feluri de viață distincte, dar nu Dumnezeu le-a creat. În tradiția patristică este evident faptul că nu există două locuri diferite, ci Dumnezeu Însuși este raiul pentru sfinți și tot El este iadul pentru păcătoși.
Vom începe cu Sfântul Isaac Sirul, care ne arată ce este raiul și ce este iadul. Vorbind despre rai, Sfântul afirmă că acesta reprezintă iubirea lui Dumnezeu. Dar referindu-se la iad, el spune aproape același lucru, ca și iadul este pedeapsa iubirii.
El scrie: „iar eu spun că cei pedepsiți în gheena sunt biciuiți cu biciul dragostei – și ce poate fi mai amar și mai cumplit decât pedeapsa dragostei?”
Așadar, iadul reprezintă chinul iubirii lui Dumnezeu. Așa cum arată Sfântul Isaac, durerea pricinuită în suflet de păcătuirea împotriva iubirii lui Dumnezeu „este mai aprigă decât orice osândă”. Ne simțim nevrednici și ne osândim singuri atunci când nu vrem să recunoaștem iubirea cuiva și ne ridicăm împotriva ei. Ne simțim cumplit atunci când suntem iubiți și nu răspundem cu iubire. Dacă facem o paralelă cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, putem înțelege chinul iadului. În legătură cu aceasta, Sfântul Isaac mai spune că ar fi o greșeală ca oamenii să creadă „că păcătoșii din focul gheenei sunt lipsiți de iubirea lui Dumnezeu”.
Așadar, El își va trimite harul dumnezeiesc asupra tuturor, dar oamenii vor primi fiecare după puterea lor. Iubirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra tuturor, dar va avea urmări felurite, pedepsindu-i pe cei păcătoși și fericindu-i pe cei vrednici.
Așadar, iubirea și slava dumnezeiască sunt aceleași pentru toți, dar fiecare le va primi diferit. În ce va consta însă aceasta diferență? Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Pe cel ce va fi miluit îl voi milui și cine va fi vrednic de îndurare de acela Mă voi îndura” (Ieșire 33, 19).
Sfântul Apostol Pavel, citând acest pasaj din Vechiul Testament, arată: „Deci dar, Dumnezeu pe cine voiește îl miluiește, iar pe cine voiește îl împietrește” (Rom. 9, 18). Aceste pasaje trebuie interpretate din punct de vedere ortodox. Cum se poate ca Dumnezeu să se îndure de unii oameni și să-i împietrească pe alții? Este Dumnezeu părtinitor?
Potrivit interpretării pe care o dă Sfântul Teofilact al Bulgariei, aceasta nu ține de Dumnezeu, ci de firea omenească. Sfântul Teofilact spune: „Așa cum soarele înmoaie ceara lumânării, dar întărește lutul, nu la întâmplare, nu de la sine, ci din pricina deosebirii între materia cerii și cea a lutului, tot așa se spune ca Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon”.
Așadar, slava dumnezeiască, adică iubirea Lui, se va revărsa asupra tuturor, dar va lucra după treapta duhovnicească a fiecăruia.
Sfântul Grigorie Teologul îi sfătuiește pe cei cărora se adresează să se lase pătrunși de învățăturile Bisericii cu privire la învierea trupurilor, la judecată și la răsplătirea drepților. Aceste lucruri ar trebui privite prin prisma faptului că viața ce va să fie va fi „lumina celor ce și-au curățit cugetul” – firește, „după măsura curățirii fiecăruia” – și vor ajunge în Împărăția Cerurilor, în vreme ce viața ce va veni va fi„întuneric pentru cei a căror parte stăpânitoare a sufletului este oarbă”, întuneric ce reprezintă în realitate îndepărtarea de Dumnezeu, după
„măsura slăbirii din această viață a vederii duhovnicești”.
Putem analiza această diferență și din punct de vedere al realității palpabile. Același soare „aduce lumina vederii sănătoase, dar o întunecă pe cea bolnavă”. Nu soarele poartă vina, ci ochii. Exact același lucru se va întâmpla la a Doua Venire a lui Hristos. Unul este Hristos, „dar este pus spre cădere și ridicare: cădere pentru cei necredincioși și ridicare pentru cei credincioși”.
Așadar, potrivit Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu Însuși este și raiul și iadul oamenilor, devreme ce fiecare trăiește slava lui Dumnezeu potrivit sufletului său. De aceea, în unul dintre textele sale doxologice, Sfântul Grigorie exclama: „O, Treime, Căreia m-am învrednicit a-I fi și închinător și mai vârtos propovăduitor nefățarnic! O, Treime pe Care toți o vor cunoaște cândva – unii întru luminare, alții întru pedeapsă!” Dumnezeu Însuși este și luminare și iad pentru oameni. Cuvintele Sfântului sunt limpezi și revelatoare.
Voi folosi doar două exemple pentru a arăta că ceea ce am spus este o concepție larg răspândită printre slujitorii Bisericii.
Unul dintre exemple este cel al Împărtășaniei cu Trupul și cu Sângele lui Hristos. Sfânta Împărtășanie lucrează în funcție de starea duhovnicească a omului. Dacă nu este curat, aceasta îl arde, iar dacă se luptă să se curețe de păcat sau dacă este îndumnezeit, atunci aceasta îl luminează. Ceea ce se întâmplă acum în cadrul Sfintei Împărtășanii, se va întâmpla și în timpul celei de a Doua Veniri a lui Hristos. Pentru cei care s-au curățit ori s-au pocăit, Dumnezeu va fi rai, și va fi iad pentru cei care nu s-au curățit.
Celălalt exemplu este luat din iconografie și reprezintă expresia învățăturii Bisericii.
Privind iconografia celei de a Doua Veniri a lui Hristos așa cum este ilustrată în nartexul (pronaosul) mănăstirilor, se observă că lumina care îi înconjoară pe sfinți vine direct de la tronul lui Dumnezeu și tot de la tronul Său curge un pârâu de foc, arzându-i pe toți păcătoșii nepocăiți. Atât focul, cât și lumina izvorăsc din același loc – și acest lucru ilustrează foarte bine învățăturile Părinților Bisericii despre puterea luminătoare și arzătoare a slavei dumnezeiești. Aceasta este strâns legată de condiția duhovnicească a omului.
a) Raiul și iadul reprezintă energia slavei necreate a lui Dumnezeu, așa cum o trăiesc oamenii, și prin urmare sunt necreate. Așadar raiul și iadul există, dar nu sub forma amenințării și a osândei, ci sub forma
bolii și a vindecării. Drepții și păcătoșii Îl vor vedea pe Dumnezeu în viața veșnică, dar în vreme ce drepții se vor bucura de participarea și trăirea întru Dumnezeu, păcătoșii nu vor avea acest privilegiu.
b) Deoarece oamenii trăiesc diferit slava dumnezeiască potrivit stării lor duhovnicești, curățirea este trebuincioasă încă din timpul acestei vieți. Sfântul Grigorie Palama subliniază: „Așadar, omul trebuie mai întâi să se curățească pe sine și apoi să primească mântuirea”.
c)Iadul nu reprezintă absența lui Dumnezeu, asa cum se spune de obicei, ci este prezența și perceperea lui Dumnezeu ca foc. Și desigur, putem să trăim deja raiul și iadul. Ba mai mult, aș spune că modul în care vom trăi cea de-a Doua Venire a lui Hristos depinde de felul în care îl percepem pe Dumnezeu acum, în această viață.
Ilie Presviterul spune că raiul, ca stare de spirit lipsită de emoții și de dureri pământești, este ascuns în noi și este „un chip al locului unde drepții vor sălășlui”.
Potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul, focul și întunericul, viermii și tartarul, adică iadul se caracterizează prin „obșteasca patimă a dulceții și neștiința întunericului și plăcerea moliciunii din toți și tremurul și miasma cea împuțită a păcatului”.
Așadar, patima dulceții, întunericul și moliciunea, tremurul și miasma împuțită a păcatului sunt primele experiențe ale iadului și ele sunt resimțite chiar și acum. Toate aceste lucruri sunt deja „prezente și reprezintă primele semne ale chinurilor iadului”.
În altă parte a acestui capitol am văzut mai amănunțit faptul că sufletele oamenilor, după ce părăsesc trupul, fie sunt primite de îngeri și merg în sânul lui Avraam, fie sunt primite de demoni și merg în iad.
Oricum, nici cei drepți și nici cei păcătoși nu dobândesc în chip desăvârșit raiul sau iadul, ci doar pregustă din bucuria celor drepți și, respectiv, chinurile celor păcătoși.
Sfântul Marcu Evghenicul spune că fericirea și bucuria sfinților, fie că o numim vederea lui Dumnezeu, părtășia sau comuniunea cu Dumnezeu sau Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă este trăită în momentul despărțirii trupului de suflet, „este nedeplină fără de reîntregirea nădăjduită”.
Este nedeplină fiindcă sufletele așteaptă să se întregească cu trupurile lor la a Doua Venire a lui Hristos, așa încât să poată fi slăvite împreună.
După ce părăsește trupul, sufletul așteaptă venirea lui Hristos și judecata viitoare, atunci când va avea loc învierea trupurilor, însă trăiește încă de pe acum starea care i se cuvine potrivit faptelor lui, aflându-se în locuri aparte, care trebuie înțelese ca feluri aparte de viață.
Sfântul Marcu Evghenicul spune că cei drepți și cei păcătoși „se află în locuri potrivite lor”. Cei drepți duc o viață liberă și fără griji în rai, împreună cu îngerii și cu Dumnezeu, în raiul din care a căzut Adam, în vreme ce păcătoșii sunt în iad și trăiesc în chin și în durere nemângâiată, ca osândiții care așteaptă hotărârea judecătorului.
Nici drepții, nici păcătoșii nu dobândesc în întregime Împărăția lui Dumnezeu sau iadul. Astfel, observăm că există o deosebire între rai și Împărăția lui Dumnezeu, și între iad și gheena veșnică.
Cei drepți intră în rai după ce mor și așteaptă intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, după învierea trupurilor lor. Iar cei păcătoși intră în iad după moarte și vor intra în gheena veșnică după învierea trupurilor lor și Judecata de Apoi.
După despărțirea de trup, sufletele păcătoșilor care nu se pocăiesc pentru faptele lor se află în iad, care este deosebit de gheena veșnică. Iadul reprezintă pregătirea pentru chinurile veșnice. L-am putea numi antecamera unde sufletele rămân ca niște osândiți care așteaptă judecata.
Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că nu trebuie să ne gândim că iadul este un loc anume, ci o stare a sufletului, nevăzută și netrupească. Când vorbim despre iad, nu ne referim la nimic altceva decât la „strămutarea sufletului în nevăzut”.
Sfântul Nichita Stithatul folosește cuvântul iad cu acest înțeles – de loc obscur și întunecos – pentru a caracteriza o închisoare și o temniță. Dacă sufletul nu a fost vindecat pe când era încă unit cu trupul, după despărțirea de acesta el suferă și este chinuit de patimi, nu simte alinare și mângâiere, nu se împărtășește de Lumină și de Dumnezeire, iar aceasta reprezintă o experiență neagră, chinuitoare, un chin. Aceasta se numește iad.
Dimpotrivă, după ce părăsesc această viață, cei drepți trăiesc în rai în sânul lui Avraam. Cu alte cuvinte, ei participă întru luminare și dumnezeire.
Sfântul Nichita Stithatul spune că sufletele sfinților, care sunt curate și bine înmiresmate cu dumnezeiasca asemănare și pline de slava lui Dumnezeu și de lumina cea mai curată, atunci când ies din trup strălucesc ca soarele de faptele lor bune, de înțelepciune și de curăție.
Aceste suflete sunt purtate „de către îngeri prietenoși către Lumina cea dintâi”. Prima Lumină este Dumnezeul Treimic, Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi, lumini de rangul al doilea sunt îngerii și cei drepți, care se împărtășesc de Prima Lumină.
Întrebarea care mi-o pun este: când anume un ortodox se împărtășește spre osândă? Desigur, în afară de cazul în care nu s-a spovedit sincer, nu are pocăință și alte asemenea.
Cred că dacă vom găsi răspuns la această întrebare vom înțelege mai bine lucrarea harului: de sfințire sau de ardere.
Dacă harul nu mai vine deloc la cel ce s-a abătut de la dreapta credință (în sensul de a-l osândi) înseamnă că nimic nu îl mai poate întoarce pe omul acela; cine îi mai lucrează prin conștiință să se pocăiască? Deci, dacă fiecare dintre noi cădem la un moment dat într-o erezie – voit sau nevoit – înseamnă că harul se ridică instantaneu și că noi rămânem în iad permanent.
Mâine sunt plecat, dar mai este un studiu de 4 pagini, semnat de părinții Hariton, Epifanie și Sava, în care am găsit o idee de care nu aveam habar: faptul că harul se ia imediat aparține – culmea – papistașilor, undeva prin secolul al XIII-lea.
Nefiind un teolog al harului nu vă luați după săracele mele cuvinte, mai ales că nu îmi permit să am o părere referitor la ceva despre care Biserica are DEJA o învățătură fixă, clară, deja stabilită.
Dacă, în urma cercetării teologice, ajungem la concluzia că deja ecumeniștii au fost condamnați sinodal și modul în care au fost condamnați este definitiv atunci nici nu are rost să mai așteptăm un sinod care să îi judece, să condamne sinodul din Creta – care a fost în esență doar o acțiune ecumenistă după multe altele, cea mai gravă, dar nu inedită sau singulară.
Și, mergând pe acest fir logic, dacă nu mai așteptăm un sinod care să îi condamne și spunem că prin anathema ROCOR din 1983 sunt anathematizați și ecumeniști din Creta, iunie 2016 înseamnă că ăștia nu mai sunt Biserică, nu mai au har etc. Bun, atunci unde este harul, să ne înrolăm și noi în Biserica cea adevărată?
Dar dacă tot vrem să ne înrolăm, oare această acțiune a noastră nu este de fapt SCHISMĂ?
Dacă mă convinge conștiința și cei care cunosc operele Sfinților Părinți și trăiesc în duhul lor că nu este pericol nici 0, 0000000001% să cad în schismă, atunci accept și eu că în BOR nu mai e nici un har, nici care îi arde, nici care îi cercetează, nimic, zero barat.
Bun, să zicem că ROCOR-ul este Biserica, atunci de ce nu am auzit nimic să spună împotriva adunării cretane? Nu sunt ei Biserica, atunci cine? A murit BOR întemeiată de Sf. Andrei numai pentru că niște oameni fără conștiință s-au dat pe mâna masonilor și a ereticilor?
Dacă este așa, atunci dușmanii Ortodoxiei ar fi niște nătângi să nu aplice același tratament tuturor țărilor ortodoxe și în maxim un an s-a terminat cu Ortodoxia. Dar ce ne facem cu cuvintele lui Hristos că Biserica nu va fi biruită de nimeni, nici de porțile iadului, la care acum cred că noi cam am ajuns?
Orice afirmație teologică trebuie luată, cercetată și văzut în ce direcție ne duce, care sunt consecințele ei în soteriologie, eclesiologie, Taine etc. Exact așa lucrau Sfinții Părinți la Sinoade: este acest cuvânt, de exemplu ”omoousios” demn să arate relația veșnică dintre Tatăl și Fiul? Da. Dar de ce ”homiousios” nu este un termen bun, că numai o literă este diferența? Și argumentau, zile sau luni întregi, ce ar însemna un termen și ce ar aduce cu sine alt termen.
Așa că cei care vin cu expresia ”Taine invalide” să arate exact, până la Parusie, încotro am merge pe calea aceasta? Dacă ea ne duce direct în brațele lui Hristos, este perfect. Dacă nu, atunci o lepădăm.
Deci să nu mai arunce unii cu citate patristice ca și cu niște săgeți, ci să arate ÎNCOTRO duce ideea citatului respectiv, ce efecte are în toate laturile teologiei.
Dacă este adevăr, va fi simplu de demonstrat. Dacă este minciună, se va încurca în propriile meandre.
Cercetarea de abia a început și nu voi accepta nici un compromis, dar nici nu mă dau pe toboganul schismei că nu am ce face.
Pr. Ciprian Staicu
PS – ceea ce am scris mai sus poate fi luat ca o parte din mărturisirea mea de credință ortodoxă! Dacă se va dovedi că a aborda așa lucrurile, cu atenție, cu migală, cu discernământ, cu studiu, cu întrebare – este greșit, atunci îmi voi revizui și mărturisirea. Așa să îmi ajute Dumnezeu!
Adaug și un cuvânt de foc al Sfântului Justin Popovici primit de la un frate, pe mail:
”Iubirea și Adevărul sunt deoființă, cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârșite.
Iubirea trăiește prin Adevăr, iar Adevărul trăiește prin Iubire.
Dacă Iubirea are un limbaj, acesta este Adevărul, iar dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea.
Cel care are Adevărul, are Iubirea.
Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu este sălășluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viata Adevărului, suflarea Adevărului și inima Adevărului.
Acolo unde nu este Adevărul, nu este Iubirea. Fără Adevăr, Iubirea și-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric și ar ajunge oarbă.
Fără Iubire, Adevărul s-ar veșteji și ar muri pentru totdeauna.
Adevărul și Iubirea sunt vasele sfinte de nestrămutat ale harului, milei și păcii lui Dumnezeu. Sufletul care le are se umple îndată de harul dumnezeiesc. Iar darul acesta vine de la Preasfânta Treime.
Dragostea crede totul, iartă totul, dar se bucură numai de Adevăr.”
Cu ajutorul lui Dumnezeu, în data de 11 noiembrie 2017 îl vom avea în mijlocul nostru pe unul dintre oamenii cu mintea lui Hristos, adică Gheron Sava Lavriotul. Vrea să se întâlnească cu toți părinții români și să dăm împreună un nou impuls luptei cu panerezia ecumenistă.
Înainte de acest moment vreau să îmi exprim câteva gânduri, pe românește, că destul am tot postat gândurile altora – foarte bune de altfel – mai ales din spațiul grecesc.
Așa cum se va vedea și din studiul părintelui Sava pe care îl voi publica mâine, sunt multe ispite acum, care au o singură cauză: teama nejustificată. Dar pentru că aceasta este prea grosieră, ea îmbracă haina ”de porfiră și vison” a JUSTIFICĂRII sau a AMÂNĂRII sau, cel mai grav, a TĂCERII.
Câteva întrebări, dar nu retorice:
a) ce este de fapt un om care mărturisește… prin tăcere? Doar un mut (Sf. Grigorie Palama este mai dur: spune că un asemenea om este ateu și să nu uităm că a-teu nu este ”cel fără de Dumnezeu”, ci POTRIVNICUL LUI DUMNEZEU);
b) ce este un om care se ascunde în spatele altora, care trage sforile din culise? Doar un agent al ereziei; cel mai grav este când nu a fost ”angajat” întru apărarea acesteia, ci o face că așa crede că este ”bine” (”binele” care vine la ”pachet” cu compromisul, oricât de mic sau mare ar fi acesta, este doar VICLENIE, nimic altceva);
c) de ce sunt puțini împinși în față, iar ceilalți așteaptă să vadă ”ce se întâmplă”? Simplu, pentru că nu iubesc Crucea lui Hristos;
d) de ce a spune adevărul este considerat de unii defăimare? Pentru că ei înșiși își închid inima, nelăsând pe Hristos Cel răstignit să Își plece capul pe altarul acelei inimi; îi interesează doar ”să aibă spatele asigurat” (să nu uităm: inima este în FAȚĂ, nu în spate);
e) care este ”siguranța” în mărturisire, pe ce ne bazăm? Pe credință, plonjând fără ezitare în abisul iubirii de Dumnezeu;
f) poți iubi adevărul numai pe jumătate? Nu, căci ar însemna să Îl tai bucăți pe Hristos, Adevărul veșnic și dumnezeiesc;
g) sper să fie clar pentru noi toți: părinții athoniți știu multă teologie, sunt smeriți, ucenicesc unii în fața altora, NU AU PĂRERI PROPRII în lupta cu erezia, ci se supun Sfinților Părinți, nu caută ”soluții noi”, ci le aplică pe cele patristice, sfințitoare, curățitoare. Avem ce învăța de la ei!
h) unii s-au folosit de Gheron Sava și acum se pregătesc să se lepede de el ca de ceva nefolositor. Fiecare ne vom lua plata, însă un lucru este evident: nu există în omul acesta egoism, răutate, mândrie. De ce? Pentru că în mod CONTINUU se păzește, prin rugăciune și smerenie. Iar cuvântul lui este FOC heruvimic ce arde toată minciuna, DE ÎNDATĂ ce ea apare, nu după ce vine… primăvara.
i) Gheron Sava ne așteaptă să punem ”cărțile pe masă”, să discutăm toate problemele, să le rezolvăm toate, să așternem în scris o hotărâre ortodoxă asumată de toți, după principiul fundamental: URMĂTORI AI SFINȚILOR PĂRINȚI !
