Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

O primă analiză a unui studiu teologic recent

Studiul respectiv a fost publicat la:

http://www.glasulstramosesc.ro/blog/cel_ce_se_leapada_de_hristos_nu_mai_poate_lucra_cu_harul_chiar_apostol_fiind_el/2017-10-28-535

Răspunsul atașat mai jos are ca scop lămurirea unor lucruri și este lipsit de vreun caracter tendențios, ci se dorește a fi un sprijin întru teologhisirea în adevăr)
Nădăjduim să fie spre folos:

Răspuns la studiul părintelui Ioan Miron referitor la invaliditatea Tainelor în Biserica Ortodoxă Română

de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

             Motto: „Toți sfinții văd ceea ce este nevăzut și înțeleg ceea ce este de neînțeles. Între ei au aceeași cugetare și de aceea și noi trebuie să îi urmăm întocmai.” (Sfântul Grigorie Palama, Despre sfinți, în lucrarea apărută sub egida Mitropoliei Thesalonicului, Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama, Thesalonic, 2017)

 

În urmă cu câteva zile a fost publicat un studiu semnat: Ioan, din mila lui Dumnezeu preot. Este vorba de fapt despre părintele Ioan Miron, judecat și încununat de ereticii ecumeniști prin „caterisire” pentru lupta sa împotriva panereziei ecumeniste. Îmi pare rău că părintele Ioan nu s-a semnat cu tot numele, așa cum a făcut-o în anul 2016, când a semnat alături de alți părinți acea mică Expresie a conștiinței noastre. Ceea ce este important de remarcat de la început este caracterul total contradictoriu al textului semnat și de părintele Ioan Miron (în 2016) cu cel publicat acum, mărul discordiei fiind problema validității sau nu a Tainelor săvârșite de ereticii ecumeniști. Dacă părintele Ioan Miron a scris acest articol recent se cuvenea să se dezică de ceea ce a semnat – alături de nume este și semnătura sa clară, altfel nu mai înțelegem care este poziția sa clară și fără echivoc.

Studiul părintelui Ioan vine ca un răspuns la studiul părintelui Sava Lavriotul referitor la Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, unde abordează într-un capitol separat și problema Tainelor valide sau invalide. Desigur, părintele Ioan nu numește acel studiu athonit, ci doar lasă să se înțeleagă, împănând textul propriu cu expresii care doresc să producă indignare și revoltă față de ceea ce nebunul sau nebunii aceia au scris…

Încercarea mea a fost aceea de a rezolva problema în mod personal, fără polemici publice, spre a nu sminti pe nimeni. Însă amenințarea telefonică primită de la părintele Ioan Miron – până mă întorc din Anglia să dregeți busuiocul, precum și concluzia lui personală: părinte Ciprian, de la început am văzut că nu știi deloc teologie ortodoxă, cumulată cu articolul propus analizei aici, precum și pregătirea pe care părintele Ioan o face pentru grabnica schimbare a calendarului m-au îndemnat să purced la această analiză, urmând ca problema în discuție să își primească răspunsul cuvenit, prin oamenii potriviți.

În primul rând, părintele Ioan Miron nu cunoaște limba greacă, deci nu are acces la a citi în original ceea ce au scris Sfinții Părinți, cu atât mai puțin la textul original al Noului Testament, iar acest lucru poate duce la concluzii neconforme cu realitatea teologică. De asemenea, în studiul lui folosește foarte mult deducția logică, abordând problema harului într-un mod cam varlaamit, din textele biblice sau patristice trăgând concluziile pe care le consideră el ca fiind cele logice.

Stilul de a scrie al părintelui Ioan Miron este unul foarte plăcut, cu expresii cu iz patristic, simți parcă ai citi o epistolă a unui Sfânt Părinte. Oare așa este? Să dea Dumnezeu.

Ideile principale ale studiului sunt următoarele:

1) Ne binecuvântează pe toți cu binecuvântarea apostolică (a se vedea II Corinteni 13, 13)

Răspuns: o face ca un frate, ca un învățător sau ca un conducător? Mie mi-a spus că în discuția avută personal, la el acasă, cu Gheron Sava Lavriotul (înainte de sinaxa de la Beiuș), acesta din urmă i-a spus că este singurul preot din România care înțelege corect situația. Contactat de mine telefonic, Gheron Sava a infirmat acest lucru, spunându-mi că dacă părintele Ioan mărturisește invaliditatea Tainelor în B.O.R., atunci este în înșelare. Din câte se va vedea în studiul părintelui Ioan, acesta îl consideră pe părintele Sava (nedându-i numele, ci trimițând la ideile din studiul lui) ca NEBUN.

2) Părintele Ioan spune: „Fraţilor, „Ţineţi dreptarul cuvintelor sănătoase(Tim. 1, 13) pe care le-aţi primit de la Domnul prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.”

Răspuns: ca să fim în duhul Sfintei Scripturi trebuie spus că Sfântul Pavel nu putea trimite pe Timotei la… Sfinții Părinți, pentru că istoric aceștia aparțin perioadei de la a doua generație după Apostoli: adică au fost Apostolii, apoi Părinții Apostolici, iar apoi ceilalți au fost numiți Sfinți Părinți. De fapt, Sfântul Pavel îl îndeamnă pe ucenicul său să păstreze ceea ce a învățat de la el, dascălul lui.

3) „…vrăjmaşul … a izvodit o nouă capcană ucigătoare de suflete, ispitind mateloţii Corabiei ca să facă erori de cârmuire şi să ducă singuri Corabia dimpreună cu toţi cei ce s-au adăpostit în ea, la pieire.” Iar mai jos: „Se vede că unii nu au înţeles care este rolul lor de mateloţi pe Corabia Stăpânului şi scârbindu-se de poruncile Cârmaciului … și-au întors auzul de la Adevăr şi s-au abătut către basme (2Tim. 4,4) zicând împotriva Scripturii şi împotriva Sfinţilor lui Dumnezeu, că ereticul care nu a fost condamnat sinodal mai are Har şi ca atare are Sfinte Taine, pe care le săvârşeşte spre osânda lui şi a celor care se împărtăşesc de ele cu ştiinţă. Cu adevărat este nemaipomenit acest lucru fraţilor ca Hristos să aibă părtăşie cu veliar, Adevărul cu minciuna şi Lumina cu întunericul, da! Nemaipomenit!”

Răspuns: părintele Ioan nu înțelege că una este existența harului și alta este lucrarea harului. Iată ce ne spune Sfântul Grigorie Palama – teologul harului – despre această energie necreată dumnezeiască: „După cum soarele transmite nemicșorate lumina și căldura tuturor care se expun razelor lui, așa și energiile lui Dumnezeu se transmit omului care dorește să comunice cu El.” Și iarăși: „Numele Dumnezeu este numele unei energii, de la verbul θέειν (a alerga și a le conduce pe toate) sau αίθει (a aprinde), adică arde.(Despre energiile dumnezeiești, op. cit., p. 49) Așadar, dintru început ne învață Sfinții Părinți că Dumnezeu ARDE. Ce anume ne face pe noi să nu ne mistuim ci, dimpotrivă, să ne luminăm și să ne îndumnezeim? Vom vedea mai jos. Un lucru este sigur: înțelegerea mecanicistă a „amestecării” lui Hristos cu veliar pe care o induce părintele Ioan nu se aplică la învățătura exprimată clar de Gheron Sava în studiul său, în care arată, printre multe altele, că a vorbi despre pierderea automată a harului înseamnă a gândi papistășește.

4) Părintele Ioan vorbește pe larg despre faptul că Iisus a dat putere Apostolilor și analizează momentul Cinei celei de Taină, concluzionând că Iuda a pierdut harul și de aceea a intrat Satana în el.

Răspuns: lucrurile luate la repezeală ne pot ameți, așa că să le luăm pe rând, cu răbdare:

– expresia „ucenicii unşi cu acest Har” este neconformă cu Evanghelia, căci nu se folosește verbul a unge, ci verbul a da (conform Matei 10, 1);

– concluzia se pune la sfârșitul argumentației, nu așa: „acest lucru este foarte important pentru cele ce vrem să dovedim, şi anume că cel ce se leapădă de Hristos nu mai poate lucra cu Harul, chiar apostol fiind el şi aceasta înainte de orice condamnare a vreunui sobor.” Încă nu s-a dovedit nimic și deja am ajuns la concluzie? Iar mulțimea de citate care urmează ar trebui să fie înțelese exact așa cum dorește autorul ? Îmi pare rău, nu așa se face cercetarea în general și cea teologică în special, ci după principiul: sine ira et studio (fără ură și fără părtinire), expunem argumentele și tragem concluzia pe care ele o oferă, nu alta și nu dinainte;

– cine era trădătorul? Iisus i-a răspuns: acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i-o voi da. Şi întingând bucăţica, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a intrat satana în el(Ioan 13, 26-27). Concluzia părintelui Ioan: „Evanghelia zice că satana a intrat in el, cu alte cuvinte Iuda în acel moment nu mai avea puterea, nu mai avea harul, har care după cum citim i-a fost dat şi lui ca să aibă putere asupra demonilor. Care e tâlcul? De ce nu mai avea Iuda puterea ? Ştiţi de ce, fraţilor? Pentru că a pierdut Harul atunci când  L-a vândut pe Domnul.

Răspuns: pentru cine a studiat arheologie biblică (se face la Facultatea de Teologie, nu este ceva inedit) este mult mai ușor să înțeleagă momentul acestei Cine: cel care conducea masa, gazda, era potrivit tradiției la evrei și cel care împărțea mesenilor hrana, însă nu oricum, ci după un principiu clar, respectat fără abatere: le dădea mâncarea în funcție de sentimentele pe care le avea față de fiecare, începând cu cel mai apropiat, cel mai iubit și conținând, în ordine descrescătoare, până la ultimul. În cazul Domnului Hristos, El îi iubește pe toți Apostolii, dar CEL MAI MULT pe Iuda, căci știe – în preștiința sa dumnezeiască veșnică – faptul că Iuda DEJA l-a trădat. Și totuși îl ÎMPĂRTĂȘEȘTE primul, arătându-i dragoste, adică dorind să îl umple de har.

Întrebarea fundamentală aici nu este de ce a intrat satana în Iuda, ci CU CE S-A ÎMPĂRTĂȘIT IUDA? Cu Adevăratul Trup al lui Hristos, cu o Taină validă sau numai cu pâine? El, trădătorul, infamul Iuda a primit CA ÎMPĂRTĂȘANIE PE ADEVĂRATUL HRISTOS SAU NU?

Da, L-a primit pe Hristos, însă fiind trădător (deja trădase cu o seară înainte, primise banii care, culmea, erau prețul unui sclav bun de muncă, deci L-a retrogradat pe Hristos din statutul de OM la acela de neom, de sclav, așa cum era concepția atunci). De aceea a intrat Satana în el, adică S-A ÎMPĂRTĂȘIT CU ADEVĂRAT, DAR SPRE OSÂNDĂ, CU HRISTOS, deci s-a ars de dumnezeirea Lui, așa cum se arde satana.

Pentru a înțelege mai bine să luăm exemplul celui de-al doilea trădător: PETRU. S-a lepădat? Da. De trei ori? Da. Însă a plâns cu amar și pocăința l-a înviat. Când a venit Iisus Cel înviat și l-a întrebat de trei ori: Simone, fiul lui Iona, Mă iubești? – acolo ce s-a întâmplat de fapt? Conform originalului grecesc, l-a întrebat Hristos pe Petru de două ori: Με αγαπάς (Me agapas = Mă iubești), iar el a răspuns de două ori: Φιλώ σε (Filo se = Te iubesc), iar a treia oară l-a întrebat Iisus: Φιλείς με (Filis me = Mă iubești), iar Petru s-a întristat și i-a răspuns: Φιλώ σε (Filo se). Care este tâlcul?

În limba greacă veche a acelor vremuri mântuitoare – în care Apostolii au scris cuvântul Evangheliei – a iubi se exprimă prin trei verbe: eroto, filo și agapo, adică a iubi trupește, erotic, a iubi prietenește și a iubi până la jertfă, total, dumnezeiește. Verbul eroto arată de fapt o denaturare a iubirii, o lipsire a ei de scopul ei cel dumnezeiesc; filo arată iubirea dintre prieteni, dintre părinți și copii, dintre frați – ea este pozitivă, bună, dar nu are valoare mântuitoare, căci este ceva firesc, înnăscut în fire; agapo arată iubirea jertfelnică, unica și reala iubire.

Așadar, Domnul Hristos îl întreabă de două ori pe Petru: Mă iubești dumnezeiește? Iar el răspunde: Te iubesc ca pe un prieten. A treia oară Domnul scade ștacheta și spune: Mă iubești tu ca pe un prieten? Iar Petru se întristează pentru că Dumnezeu Se smerește în fața neputinței lui, dar tot nu se ridică la nivelul așteptat, ci răspunde: Te iubesc ca pe un prieten. Dar Hristos nu îl lasă în neputința lui, ci îi vestește că va veni vremea când va fi legat pentru El și va fi chinuit și va muri pentru El, adică va ajunge să ÎL IUBEASCĂ TOTAL.

Așadar, și Petru a trădat, însă Hristos nu i-a spus nimic că nu ar mai fi Apostol, ci l-a trimis să pască oile și mielușeii. Aceasta nu înseamnă – cum zic papistașii – că pe urmașul lui Petru, adică pe papa l-a pus prin aceste cuvinte Hristos să fie ȘEFUL tuturor, ci că l-a trimis să pună ÎN LUCRARE harul Lui.

Părinte Ioane, este clar că Iuda s-a împărtășit cu o Taină validă, cu Hristos Însuși, însă cu ce i-a fost de folos? Taina este de vină? Ferească Dumnezeu! Nu, ci omul este de vină. Iar ceea ce spune Gheron Sava nu este altceva decât semnalul de alarmă: nu vă mai împărtășiți, ereticilor ecumeniști, spre osândă cu Hristos Cel adevărat, ci pocăiți-vă și slujiți în adevăr Ortodoxia.

Am în față cărticica părintelui Teodor Zisis care a apărut duminica trecută. O voi traduce în curând. Am citit-o deja. Și spune cel mai bun cunoscător al teologiei Sfinților Părinți – despre el nu cred că poate cineva să se îndoiască și să spună că habar nu are – așadar spune: ereticii se situează pe ei înșiși în afara Bisericii, cel pe care îl slujesc nu mai este Dumnezeu, ci vrăjmașul, însă în nici un caz TAINELE LOR NU SUNT INVALIDE SAU INEXISTENTE. Acest lucru îl va judeca numai un Sinod. Nădăjduim ca până atunci să nu mai aibă de judecat decât erezia, ideea în sine, iar toți promotorii ei să se pocăiască, asemenea lui Petru Apostolul.

5) Părintele Ioan insistă pe cuvintele Iuda a căzut.

Răspuns: așa este și, din păcate, a căzut până în fundul iadului, dar Petru s-a întors (vezi mai sus)

6) Afirmația: „Şi pentru ca să fie şi mai limpede pentru fiecare dintre noi cum este cu ereticul condamnat sau necondamnat Pavel Apostolul ne zice : „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.”(Tit. 3,10-11).”

Răspuns: singur de sine osândit înseamnă că propria lui conștiință îl mustră permanent, chiar dacă din ce în ce mai slab, odată cu trecerea timpului, dacă ereticul continuă să se împărtășească cu Hristos cel real, însă spre osândă, în loc să ia lumină, el ia foc.

7) Pr. Ioan spune: „ecumenismul este suma tuturor ereziilor condamnate sinodal.”

Răspuns: adevărat, dar nu suficient, căci niciodată Biserica nu a condamnat erezii precum: minimalismul dogmatic, episcopocentrismul, teologia baptismală ecumenistă, teoria ramurilor, teoria Bisericii împărțite sau divizate etc. Deci este nevoie, așa cum îndeamnă Sfântul Nicodim Aghioritul, ca un sinod să condamne acestea, alături de blasfemia petrecută în Creta, 2016. Nu noi suntem sinodul, ci arhiereii care mărturisesc drept cuvântul adevărului, oricare și oriunde ar fi aceștia.

8) Interpretarea dată de pr. Ioan canonului 15 este eronată, căci NICĂIERI nu scrie acolo că pseudo-episcopii nu mai au har, că sunt caterisiți din start, ci scrie că ne îngrădim de ei până vor fi judecați de un sinod. Dacă ei nu mai au har – care, repet, nu le este de folos, ci îi arde – atunci ce să mai judeci la ei? Faptul că se împărtășesc cu pâine și vin? Treaba lor. Însă nu este așa, ci ei hulesc adevăratele Taine ale lui Hristos și cutează să se împărtășească cu ele. Hristos NU SE ÎNTINEAZĂ, orice ar fi, așa cum Hristos Însuși nu a devenit vinovat de vreun păcat, cu toate că S-a încărcat cu toate păcatele lumii, de la facerea omului până la Parusie, dând ca preț de răscumpărare pentru ele Însuși Sângele Său.

„Dumnezeiescul har nu pătimește nimic (datorită nevredniciei sau păcătoșeniei noastre), fiindcă este nepătimitor. Când însă noi îl luăm nepregătiți, harul Duhului Sfânt pleacă departe de la noi, în mod nevăzut, doarece zice Sfântul Apostol Pavel: Mirul nu poate să rămână în vas murdar.” (Sfântul Grigorie Palama, Despre Sfintele și înfricoșătoarele Taine ale lui Hristos, op. cit., p. 65) Să remarcăm faptul că harul îl luăm, dar el poate să plece departe de la noi. Dimpotrivă, atunci când sunt adunați în același cuget, cel ortodox, creștinii pot deveni, asemenea Apostolilor: „organe ale Duhului Sfânt, care acționează după dorința și puterea Aceluia. Înlăuntrul lor se aprind făclii, care luminează toată lumea și cele mai presus de lume.” (Idem, Omilie la arătarea și împărțirea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, op. cit., p. 125) Așadar, „să ne întoarcem la adevăr. Numai așa vor sărbători și vom prăznui Pogorârea Sfântului Duh la oameni, înlăuntrul Bisericii lui Hristos.” (Ibidem)

9) Afirmația: „am numărat nici mai mult nici mai puţin de 1237 de Sfinți Părinţi de la trei Sinoade Ecumenice, plus cei 84 din Cartagina, care toţi într-un glas zic: ”PĂRUTU-S-A NOUĂ ŞI DUHULUI SFÂNT CĂ ERETICII NU AU TAINE AFARĂ DE BISERICĂ FIIND EI ŞI TOATE ALE LOR NEPRIMITE ŞI SPURCATE SUNT.”

Răspuns: ereticii trebuie condamnați sinodal, așa au hotărât Sfinții Părinți. Nu altfel.

Să luăm un exemplu, ca să vedem cum se raportează Biserica la eretici și la adepții sau la potrivnicii lor:

Canonul 3 al Sinodului III Ecumenic spune: „Iar dacă oarecare dintre clericii din fiecare cetate, ori sat (localitate de la ţară), au fost opriţi de la preoţie de către Nestorie şi de către cei împreună cu dânsul pentru că cugetă drept (pentru învăţătura lor dreaptă), am îndreptăţit şi pe aceştia să-şi dobândească (primească) din nou treapta proprie. Iar în genere, poruncim ca acei clerici care cugeta deopotrivă (învaţă de acord) cu sinodul ortodox şi ecumenic să nu se supună nicidecum şi în nici un chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se despart (de Biserică).”

Canonul respectiv vrea să spună următorul lucru: acei preoți care au fost hirotoniți de ereticul necondamnat Nestorie nu înseamnă că au avut preoție invalidă datorită celui care i-a hirotonit. Cei dintre acei hirotoniți care s-au împotrivit apoi lui Nestorie și au fost caterisiți de acesta sau de cei de un gând cu el, au fost repuși în treapta de preot de Sinodul III Ecumenic. Așadar, Sinodul nu a considerat că aceștia au fost din start hirotoniți invalid. Aici este esența. Iar faptul că au dat mărturia cea bună împotriva ereziei i-a făcut cu atât mai vrednici a fi păstori ai poporului ortodox.

Iată argument canonic cu valoare veșnică, prin pecetea pusă pe el de un Sinod Ecumenic că harul nu este ceva supraadăugat, care se pierde nu știu cum și se primește din nou cu atât mai straniu de înțeles.

10) Foarte bine accentuează pr. Ioan: „Atunci când un minciuno-preot sau minciuno-episcop ecumenist care vrând, nevrând este unit cu erezia filioque, prin recunoaşterea tainelor papistaşe, el când stă înaintea Sfintei Mese şi ridică mâinile cerând Duhul Sfânt, cere prin credinţa lui greşită acel duh care purcede şi de la Fiul, care nu este Duhul Sfânt ci este un duh străin şi spurcat pe care nu îl vesteşte Evanghelia noastră. Acel duh străin niciodată nu va putea lucra ceva sfânt pentru că el nu este sfânt ci spurcat, nu este Dumnezeu ci este demon după Sfântul prooroc David care zice că ”….dumnezeii neamurilor demoni sunt”, niciodată acest duh străin nu va putea să transforme pâinea în Trup şi vinul în Sânge pentru că aceasta este lucrarea Duhului celui Sfânt, Duhul Adevărului.”

11) Exemplul cu hoțul neprins este forțat. De ce? Undeva în Pateric se spune despre un călugăr ce cădea în păcat, apoi se pocăia cu lacrimi.La un moment dat i-a spus satana că degeaba plânge, că oricum nu va scăpa de el. Răspunsul lui a fost: eu știu un lucru, că nu sunt al tău și mă rog lui Hristos să mor în pocăință. Și așa a fost. Nu avem de unde să știm ce este în inima hoțului neprins. Nu poate fi acolo pocăință? Tâlharul de pe cruce nu a avut nimic omenește de câștigat luând apărarea lui Hristos, nici îmblânzirea, nici anularea pedepsei, dar a câștigat raiul. Astfel că afirmația părintelui Ioan de după exemplul cu hoțul: „aşa şi cu ereticul” nu este validă, pentru că exemplul de la care pleacă – hoțul – este lipsit de argumentație logică solidă.

12) Nota Sfântului Nicodim menționată în studiul lui Gheron Sava este clară, arătând necesitatea con-damnării sinodale. În rest, explicațiile date de părintele Ioan sunt sofisme. Pe noi ne interesează nu să exterminăm odată pe toți ecumeniștii – cum ne doresc ei nouă – ci ca ei să se întoarcă la adevăr; iar timpul pentru a face aceasta este până la condamnarea lor sinodală. Acum ei sunt în osândă, în împărtășire cu nevrednicie, în apostazie pentru că hulesc pe adevăratul Hristos, nu o biată bucată de pâine și un pahar de vin…

13) Despre alte opinii legate de cazul Sfântului Serafim sau de băbuța neștiutoare nu mai amintesc, este de prisos, să o mai facă și alții, alegând ceea ce este bun din acest studiu și înlăturând ceea ce este eronat. Am rugat pe pr. Theodor Zisis, pe pr. Nicolae Manolis și pe părinții athoniți să contribuie și cu alte lămuriri, spre a ne feri de schismă. Voi reveni cu amănunte.

14) Citatele din opera Sfântului Maxim nu au menționată sursa, pentru a putea fi identificate corect. Aceasta nu înseamnă că nu ar fi afirmat cele scrise acolo. Oricum, el vorbește în al doilea citat de cei care nu sunt în Biserică, pe când noi avem de-a face cu ereticii care au fost botezați ortodox, au fost mădulare vii ale Bisericii și acum au căzut în erezie. Le urăm pocăință și întoarcere.

În concluzie, studiul părintelui Ioan cuprinde multe lucruri bune (citate biblice, patristice, texte și canoane), însă în proporție de peste 80% argumentația logică suferă de raționalism, iar cunoașterea teologică de neștiință. Un lucru este clar: ereticii ecumeniști nu au nici un folos din îndrăzneala lor cumplită de a se apropia de Sfintele Taine, iar dacă nu se vor întoarce la duhul Bisericii Celei Una, ci vor rămâne căldicei, în suficiența puterii lor lumești și în tăcerea lor nemărturisitoare și ateistă, vor avea parte de condamnare sinodală și de cuvântul lui Hristos: „Am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsă 3, 16)

Rămân câteva întrebări în suspensie, la care în mod asumat ar trebui să răspundă autorul studiului analizat aici pe scurt:

  1. a) devreme ce toată ierarhia românească este ACUM ecumenistă, în viitor ce facem, mergem înainte fără ierarhie, fără să ne mai pese că ar fi bună o ierarhie ortodoxă, vrem să ajungem ca bietul și nesăbuitul Luther?

 b) mergem pe ideea că sinod care să condamne ecumenismul nu va mai fi până la Parusie, așa cum spun unii? Dar de unde știu aceștia SIGUR?

 c) dacă un preot întrerupe pomenirea azi, dar el nu mai este preot demult, căci a pierdut-o cu tot cu har și cu Taine imediat după momentul Creta, cine și cum și unde îl rehirotonește, îi dă harul etc?

 d) insistența părintelui Ioan în a schimba cât mai curând și calendarul (a trece pe cel vechi, nu că nu ar fi acela cel bun, ci pentru că cei de pe nou NU AU HAR, cum spun stiliștii) ce rol are în toată povestea asta?

 e) am întrerupt pomenirea pentru a ne face propria grupare sau ne dorim cu lacrimi întoarcerea fraților noștri la adevăr și ferirea noastră de propria cădere?

Să ne lumineze pe toți Bunul Dumnezeu și îmi cer iertare dacă am greșit cu ceva!

Redacția

Anexă: textul numit Expresia conștiinței noastre, la:

Spre luare aminte!