Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

O întâlnire cu Gheronda Paisie Aghioritul și infamiile săvârșite de uniați în Slovacia

Această mărturie îi aparține părintelui Ioan Zozulak, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Presov (Slovacia):

Odată am ajuns la Sfânta Mănăstire Cutlumuș din Sfântul Munte Athos. După terminarea Sfintei Liturghii și servirea micului dejun s-a apropiat de mine un tânăr grec, cu totul necunoscut mie, și mi-a spus:

– Mă duc acum la un Gheronda; vrei să vii cu mine?

– Desigur, i-am răspuns.

Nu știam exact despre cine este vorba și nu îmi aminteam nici numele părintelui la care mergeam. Eram foarte tânăr, aveam numai 22 de ani și sufletul meu era însetat de întâlniri duhovnicești.
Proveneam dintr-o țară care a avut un regim politic ateu ce a căzut în anul 1989 și libertatea pe care am simțit-o în Grecia era pentru mine ceva incredibil. Citisem despre Sfântul Munte pe când eram student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Presov (Slovacia) și când vedeam fotografiile minunate cu mănăstirile aghiorite îmi era cu neputință să mă gândesc că vreodată voi pune piciorul pe acest pământ sfânt al asceților și al sfinților.

Însă Dumnezeu mi-a deschis calea nu numai să vizitez Sfântul Munte Athos, dar și să trăiesc o anumită perioadă de timp alături de monahii de aici.

Tânărul respectiv, din păcate nu îmi amintesc numele lui, mi-a povestit diferite întâmplări petrecute la chiliile pe care le vizitase în Sfântul Munte. Am înțeles imediat că nu era pentru prima oară în acest loc. Știa cu siguranță drumul pe care mergeam și nu a trecut mult timp și am ajuns la o colibă. Poarta era încuiată.

– Bine că am venit devreme, suntem primii, mi-a spus el și m-a servit cu o bucățică de rahat (care se afla într-o cutie lângă poartă – n.n.) și mi-a explicat:
– Aceasta este o tratație (un dar) din partea lui Gheronda. Fiecare pelerin ia o bucățică de rahat ca binecuvântare și bea apă din acest izvor curat.

Apoi tânărul a bătut cu un ciocănel de fier în poartă și am așteptat. Mie mi-a plăcut mult bucățica aceea de rahat și mă minunam de natura minunată aflată de jur împrejur. După ceva vreme un monah a deschis poarta colibei și ne-a spus să intrăm. Am intrat și monahul ne-a invitat într-o cameră unde avea niște bănci. A zâmbit și ne-a întrebat:
– Fiilor, ce doriți?
Eu nu am spus nimic, pentru că de fapt nu voiam nimic. Pur și simplu am venit ca să îl însoțesc pe noul meu prieten. Acesta a răspuns:
– Gheronda, am vrea să discutăm cu sfinția voastră.
– Bine, a spus el și ne-a arătat o ușă, ca să trecem în altă cameră.

În clipa aceea m-am speriat puțin, pentru că nu știam ce vrea de la mine. Am trecut în paraclisul (bisericuța) colibei și am început discuția. Gheronda m-a întrebat despre diferite lucruri și eu i-am spus despre cea mai mare durere a sufletului meu, care pe atunci era teribila problemă a Uniației.

I-am spus despre marile încercări prin care trec creștinii ortodocși în Slovacia și i-am descris unul dintre cele mai dure atacuri ale papistașilor împotriva ortodocșilor, atac ce a avut loc în anul 1990. Atunci greco-catolicii (uniații) ne-au luat cu forța multe biserici și au reușit ca în Parlamentul slovac să se adopte o lege îngrozitoare, pe baza căreia ne-au luat „în mod legal” și celelalte biserici.

Eram într-adevăr foarte mâhnit, la fel ca toți slovacii ortodocși, pentru că atacul a fost atât de rapid și de puternic încât ne așteptam acum la dispariția Ortodoxiei din țara noastră.

Gheronda Paisie a ascultat toate acestea cu multă răbdare și m-a mângâiat în chip părintesc, plin de iubire și de tandrețe. La sfârșit mi-a spus următoarele cuvinte:

– Fiul meu, nu te teme, Dumnezeu vă iubește și este împreună cu voi. Vă va ajuta și Biserica voastră va trece cu bine prin toate. Să facem și noi câte o mică rugăciune pentru aceasta și vei vedea că totul va fi bine. Primește această binecuvântare, mi-a spus, și mi-a dat un metanier și două cărți pe care le scrisese el însuși. Apoi m-a îmbrățișat, eu i-am sărutat mâna și i-a spus:

– Să vă rugați pentru Ortodoxia din Slovacia.

Ca să fiu sincer, în momentul acela mi-a fost greu să cred cuvintele părintelui Paisie, pentru că vedeam cu ochii mei ce se întâmpla în parohiile ortodoxe din Slovacia în acea perioadă. În fața ochilor mei greco-catolicii nimiceau Ortodoxia din Slovacia. Am văzut cum greco-catolicii băteau un preot ortodox și era cât pe ce să iau și eu bătaie de la ei. Toți am trecut nu numai prin prigoane, dar am trăit și atmosfera psihologică îngrozitoare, de teroare, revărsată asupra credincioșilor ortodocși de către greco-catolici, pe aceștia din urmă statul sprijinindu-i total.

Prin minte mi-a trecut un gând simplu: ce poate să știe un monah din Sfântul Munte, care este departe de Slovacia? Știe el prin ce trecem noi? Îmi spune aceste cuvinte, ca să nu mă mâhnesc.

Acum, după 13 ani de la întâlnirea mea cu Gheronda Paisie, când mă gândesc cu câtă credință mi-a spus că Bunul Dumnezeu ne va ajuta în aceste momente grele, văd lucrurile foarte diferit. Gheronda (Sfântul) Paisie mi-a dat curaj să lupt, cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic și să nu mă gândesc la puterile omenești. Cât de adevărate au fost cuvintele lui se vede clar din faptul că creștinii ortodocși, cu toate că au rămas fără biserici, Dumnezeu nu i-a părăsit. Au construit aproape 100 de biserici noi în Slovacia, în ultimii 7 ani.

După ce Gheronda Paisie a trecut la Domnul a fost scrisă cartea ieromonahului Hristodul Aghioritul: „Gheron Paisie (Eznepidis)”, Sfântul Munte, 1994. Câteva luni mai târziu am mers la o mănăstire din Grecia și starețul mi-a arătat această carte și mi-a spus:
– Această carte este extraordinară. Neapărat trebuie să fie tradusă și tipărită și în limba slovacă.

Starețul mi-a dat cartea să o citesc. Când am început a o citi mi-a făcut o impresie puternică și de îndată am hotărât să încep traducerea ei, chiar de acolo de la mănăstire, unde eram. Când m-am întors în Slovacia, am întrebat la o tipografie cât ar costa tipărirea cărții.

Era nevoie de foarte mulți bani și în clipa aceea m-am gândit astfel:

– Părinte Paisie, dacă vrei să fie tipărită cartea aceasta în limba slovacă, ajută-mă să fac rost de banii necesari pentru ea.

Am terminat traducerea cărții după un an și jumătate și în tot acest răstimp am primit bani din diferite surse, iar în final într-adevăr s-a strâns suma necesară astfel încât am putut fără probleme să tipăresc cartea.

Pr. prof. dr. Ioan (Jan) Zozulak, la ceas de rugăciune, alături de credincioșii lui

Și vestind, în duh ortodox, cuvântul lui Dumnezeu

 

În final vă rog să îmi îngăduiți să menționez că stocul de carte s-a epuizat până în prezent, iar ceea ce este ciudat pentru mine este că pe Gheronda Paisie îl iubesc greco-catolicii foarte mult, aceștia citind cartea lui. Singura mea rugăciune în acest caz este ca Sfântul Paisie să îi lumineze pe greco-catolici, să înțeleagă înșelarea în care sunt și să se întoarcă în Biserica cea Una (Ortodoxia), în care vor găsi mântuirea sufletelor lor.

Să avem parte de rugăciunea și binecuvântarea Sfântului Paisie Aghioritul!

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.ro/2018/04/blog-post_718.html

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

 

Bonus (spre o și mai mare bucurie în Hristos):

Am primit azi dimineață pe mail de la Gheron Sava Lavriotul și câteva fragmente, în limba greacă, preluate din originalul lor în limba engleză, dintr-o scrisoare a părintelui Serafim Rose trimisă în anul 1970. Iată traducerea în limba română (textul este foarte potrivit cu ceea ce trăim noi acum):

„Da, suntem o minoritate. Da, restul Bisericii Ortodoxe încearcă să ne taie de la ea – și chiar își dublează eforturile în acest sens… Da, suntem conștienți că apărăm Ortodoxia, pe care ierarhii ortodocși înșiși astăzi o calcă în picioare.

Dar cu ce suntem noi diferiți de Sfântul Athanasie cel Mare, din secolul al IV-lea, care a găsit toate bisericile din oraș, în afară de una, în mâinile arienilor?

Cu ce suntem deosebiți de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care atunci când a aflat că trei patriarhi ai Răsăritului sunt în comuniune cu ereticii monoteliți, a spus: Chiar și dacă lumea întreagă se va împărtăși (va fi în comuniune cu ei), eu singur nu voi face aceasta?!

Cu ce suntem diferiți de Sfântul Marcu Eugenicul, care a anulat (nu a semnat) un «Sinod Ecumenic» (așa numit de către filo-latinii eretici – n.trad.) prin convingerea clară, însă numită de eretici «convingere sectară și delirantă» că numai el se afla în adevăr?!”

Hristos a înviat!

13 Responses to O întâlnire cu Gheronda Paisie Aghioritul și infamiile săvârșite de uniați în Slovacia

  1. BALTAG LICĂ says:

    Adevărat a Înviat ! Dar acest „adevărat” este adevăr doar pentru cei care au mai rămas în Adevăr, adică pentru cei care mărturisesc cu tărie adevărul, iar pentru ceilalți este doar un cuvânt oarecare. Sfântul Apostol Pavel se plângea(spunea) că ei, apostolii, au ajuns ca gunoiul lumii. Oare noi cum om fi azi pentru lumea din jur?

  2. Mihail says:

    Un articol recent, ne aminteste de alte intamplari si suferinte petrecute acum cativa ani: pe link http://ioncoja.ro/parintele-daniel-corogean-victima-a-justitiei/

  3. anador says:

    Nimic mai frumos.
    Nebun pentru Hristos.

  4. teodora says:

    Sfinte Paisie Aghioritul, roaga-te pentru Ortodoxia din Romania!

  5. Iulia says:

    Serafim Rose se referea la Biserica Rusa din diaspora cand spunea acest lucru. Biserica rusa din afra granitelor nefiind recunoscuta de Biserica sovietica. Iar Biserica sovietica fiind in mare parte serghianista( cei care s-au opus fiind inchisi, deportati, ucisi). Situatia e oarecum similara cu a noastra, dar acum e mult mai grav( ecumenismul e mai grav decat serghianismul, dar ambele erau considerate de Serafim Rose ca fiind expresii ale aceleiasi erezii- hiliasmul)
    Iata scrisoarea in engleza, integral:
    Mar. 23/Apr. 5, 1970
    4th Sunday of Lent
    Dear Father David [Black],
    Thank you for your letter, which we read with great interest. We appreciate your frankness. On those things which divide us—actually one thing, the Synod-Metropolia question—there is not much to “argue” about; a resolution will be reached not basically through argument but through prayer, earnestly seeking God’s will, patiently awaiting its manifestation, and resolutely following it. Still I would like to say a word or two more to you, speaking as one “convert” to another.
    I am no Russian, do not share particularly in any Russian psychology, and don’t think I’m viewing the issues through any rose-colored glasses. Nonetheless, I don’t think it’s possible, in the long run, to stand above the question of “jurisdictions,”—not in the Russian Church, at least. We share your respect for Fr. Georges Florovsky as a theological scholar and interpreter of the Fathers; such respect is widespread in the Synodal Church—his books on the Fathers are basic textbooks. Br. Gleb knows him and received his blessing go to Jordanville to study. But there is also a reason for the lower opinion of him that is widespread in our Church, often among the same people who respect his theological scholarship. Orthodoxy—as is particularly noticeable in times of crisis such as our whole century has been—is not merely a doctrine to be understood, but a conception of life to be lived. Fr. George, it seems to me, has failed in the vital dimension of Orthodoxy in practice. What is the result of his many years of appearances at ecumenical gatherings? Orthodoxy, to be sure, has become better known—but not as the Church of Christ, rather as a “fourth major faith” which used sometimes to give trouble to the Protestants by insisting on making “separate statements,” but now has come around to the general heretical view of the Church which the Protestants expound (Archbp. Iakovos, indeed, states clearly: “The Church in all its denominational forms is the body of Christ“!). In the situation which Vladika Vitaly describes (Orthodox Word, 1969, p. 150-1), Fr. George himself gave a push in the direction of this heresy: not by saying anything heretical himself, but by giving in to the pressures that always exist at ecumenical gatherings to say something that will please the Protestant majority and will be interpreted by them in a heretical fashion. The Orthodoxy of Fr. George at such gatherings is formally correct, but it is thus only formal Orthodoxy, not living Orthodoxy, hot Orthodoxy in practice. And Orthodoxy today is being destroyed from within precisely by this lack of living Orthodoxy. Orthodoxy has one thing to say to the ecumenical movement: here is the truth, join yourself to it; to remain to “discuss” this truth not merely weakens the Orthodox witness, it destroys it. The Protestants long ago were right when they said: If you have the truth, why are you participating in the ecumenical movement, which is a search for an unknown truth.
    A second aspect of Fr. Georges failure at “Orthodoxy in practice” was his failure to stay and support the Russian Church Abroad. Where is the heresy or sectarianism involved in the basic idea of the Church Abroad: that all Russian hierarchs should remain united, at least with their fellow hierarchs abroad, but also the extent possible with the Catacomb Church in Russia—and when God shall finally permit, with the visible Church in Russia too? The Metropolia has cut the Church Abroad out of her history books, but she nonetheless was an organic part of it, and the most objective view of the history of Russian Orthodoxy abroad in the last 50 years cannot but conclude that the Metropolia does not want to be in communion with the Church Abroad and has several times deliberately broken off from it. Read the history of Metr. Platon vs. Bishop Apollinary in 1927 (that will be in our new issue!), of Metr. Theophilus who was devoted to our Church and -was forced to leave it, of the infamous Cleveland Sobor (cathedral) vs. Archbp. Vitaly: where is Church truth and justice, where are our confessors who stand for peace and unity—all in the Church Abroad, no doubt of it!
    When Fr. George speaks of our supposed tendency to “Catharist sectarianism”—I do not take it lightly. He is a man whose words are to be taken seriously. But how can he back up such a extreme statement? I suspect that he doesn’t make much of an attempt, and that the statement is more emotional than rational—as is Archbp. John Shahovskoy’s recent paid advertisement which accuses the entire Church Abroad of being in a state of “delirium, hatred, and Pharisaic pride”! This is not merely unfair, it is slander! Yes, we are a minority; yes, the rest of the Orthodox Church tries to cut us off— and will redouble its efforts if the “autocephaly” is signed; yes, we are conscious of defending Orthodoxy, which is trampled on today by Orthodox hierarchs themselves. But how are we different in this from St. Athanasius in the 4th century, who found every Church in the city except one in the Arians hands? How are we different from St. Maximus the Confessor, who when informed that three Patriarchs had entered into communion with the Monothelites said: “Even if all the world enter into communion with them, I alone will not!”? (This statement was repeated, by the way, by Metr. Anthony Khrapovitsky in 1927 against Metr. Sergius.) How are we different from St. Mark of Ephesus, who defied an “Ecumenical Council” and every single hierarch with the “Catharist, sectarian, delirious” belief that he alone was in the truth?!!
    Forgive me if my zeal runs away with me, but I wanted you to see my point clearly: the Church Abroad today is the focal point of the battle for Orthodox truth and principle. Of course we have many faults, of course the general decay has infected some of our members too—but we are still fighting for the truth, and there is frankly no sign that any of the “Fourteen Autocephalous Churches” or the American jurisdictions is doing so. If you are encouraged by Fr. Schmemann’s recent semi-conservative statements—-well, I can only say that they seem to be a faint reaction to Metr. Philaret and to the effect he has produced on the conscience of a part of the Metropolia; but that will soon pass, and particularly if the autocephaly is put over the path of the “American Church” is clear: in harmony with the spirit of the times to the Unia and “Eastern-rite Protestantism.”
    Actually, don’t think I’m trying to convert you back to the Synod (though it might seem like it!), I cannot presume to advise you; you have your own conscience, and your desire to be with the Metropolia in Alaska—given the mutual semi-recognition that has prevailed until now between the Metropolia and the Synod—I can view as a possible alternative. But our concern is with the Alaskan Church under the conditions of the “autocephaly”—and when we spoke of Alaska joining our “small flock” we mean not merely the Russian Church Abroad but the Church of Christ, for we are convinced that they who accept the autocephaly will thereby place themselves outside the Orthodox Church even without the Synods excommunication that will probably follow. What connection can there be between light and darkness, Christ and Beelzebub, the Church of Christ and the system devised to infiltrate, weaken, and destroy it!
    Archbishop Anthony, by the way, reminded us of a point which we haven’t seen mentioned anywhere in the autocephaly arguments: Moscow in 1933 excommunicated Metr. Platon and everyone in the Metropolia; if the Metropolia recognizes Moscow as “canonical,” then this act too is “canonical”—and the Metropolia has had no sacraments for 36 years! If I were a priest or layman in the Metropolia, that would give me cause for worry, indeed—to have to live with the realization that until the autocephaly is signed (when, presumably, “economy” would take effect) every sacrament that I administered or received would be invalid, and thus a mockery and blasphemy of God! Of course, we do not believe that the excommunication was canonical, any more than we believe that the autocephaly will be canonical. But whatever the one is, the other must be the same!
    Every Orthodox Church has its faults and weaknesses, and there are times when one can only suffer in silence certain things that are done by the Church’s representatives; but if this silence must be stretched to include actual violence to one’s conscience and the defense of unprincipled “canonical” acts that affect the very validity of the sacraments—then how can one be Orthodox at all any more?
    But I have carried on long enough. About Metropolitan Anthony Khrapovitsky I can only say: some of our own people have criticized one or two points of his theology, although to my knowledge the only people who find fault with any doctrine of his on the sacraments can do so only by drawing conclusions for him which he never made himself and which would have horrified him. In any case his “Catechism” is taught nowhere and his influence is entirely in a different sphere: precisely in “living Orthodoxy,” in the whole idea of a unified Russian Church abroad that preserves the “old” Orthodoxy and, in the midst of heretics, tells them straightforwardly that Orthodoxy is not merely one other denomination but the Church of Christ. Whereas the ecumenist heresy that Archbp. Iakovos explicitly expounds is the current in which all Orthodox will be carried unless they stand apart and confess Orthodoxy, at the risk of being cut off by the others and condemned to absolute aloneness.
    By the way, we hear from Hieromonk Seraphim of St. Tikhons Monastery that he was asked to go to Spruce Island, but will not because he would have had to remain in the Metropolia, and he has now come to us. It will be no easy task in our day to establish a monastery there, and I’m convinced that unless Alaska shows solidarity with the Church Abroad and rejects the “autocephaly” Father Herman will not bless a monastery and it will not succeed. If we are not mistaken, your Athonite monk is Archimandrite Makary Kotsyubinsky—?—whom Gleb knows.
    Forgive my frankness, and pray for us. We would like to hear from you again. We are happy to hear from Daniel Olson that Father Herman’s relics are soon to be returned to Spruce Island. May Father Herman guide and protect us all!
    With love in Christ our Saviour,
    Eugene

  6. Mihai says:

    Dar avem multe exemple și prin Ardeal in privința uniaților

  7. Cornel says:

    Sunt marturii din secolul al VIII-lea despre Lumina Sfanta la Ierusalim,totusi începând cu secolul al VI-lea, apusul creştin a început să fie atins de erezia Filioque.Dar dupa marea schisma din 1054(actul de anatematizare) Lumina Sfanta de la Ierusalim a aparut numai la Biserica Ortodoxa nu si la papistasi.A fost o revelatie si iconomie din partea lui Dumnezeu.Acum cei care spun ca nu mai sunt patriarhi ortodocsi dupa sinodul din Creta, toti au cazut in erezia ecumenismului,Sfanta Lumina le demonstreaza altceva!

    • admin2 says:

      Sfânta Lumină nu vine pentru patriarh, nu e lumina lui personală, ci ca o dovadă a Învierii Domnului și a adevărului Ortodoxiei, indiferent dacă acel patriarh s-a lepădat sau nu de ea. Adesea Sfânta Lumină a aprins instantaneu lumânările credincioșilor aflați la zeci de metri de locul în care patriarhul primea Sf. Lumină, adică în interiorul mormântului.
      Așa că să nu mai amestecăm minunile cu teologia ortodoxă, că nu suntem penticostali, ca să nu știm despre ce vorbim.

  8. danielvla says:

    Probabil nu veti aproba cest comentariu.

    Dar spuneti-ne parinte Ciprian, pr acesta, Jan Zozulak, din Slovacia, profesor universitar, a intrerupt cumva pomenirea ierarhului lui aflat in comuniune cu restul ecumenistilor? Mai ales ca Biserica Cehiei si Slovaciei a fost in Creta?
    Nu cumva e „eretic” ecumenist prin comuniune? Nu cumva toti credinciosii lui sunt in „erezie”? De ce le faceti reclama?
    Inteleg evocarea Sfantului Paisie Aghioritul, dar cum puteti lua de buna marturi unui eretic?
    Dar nu cumva toata Biserica Cehiei si Slovaciei este „eretica”, caci pana la aceasta ora n-am aflat sa existe pe acolo ingradire de ecumenism?

    • admin2 says:

      Pe site-ul acesta nu se face reclamă. Poate vă referiți la cu totul alte site-uri și din pricina oboselii ați făcut o mică încurcătură.
      Cât despre cunoștințele dvs teologice, sunt de aceeași factură ca ale lui M S Chirilă, adică lipsite de ortodoxie (scuze, dvs îl întreceți, prin lacune mari în logica gândirii și în exprimare; dar asta vă privește).

    • admin2 says:

      Dacă tot sunteți atât de „atent” la alții, verificați dvs – cu argumente clare, scrise, nu vorbe fără nume (nici măcar nu știm dacă sunteți aceeași persoană cu saccsiv sau Chirilă sau cine știe ce alt „viteaz” al tastaturii, fără chip și fără vreo prigonire pentru numele lui Hristos) – care este situația în Slovacia. Și apoi transmiteți-o și celor care – poate – vă citesc „creațiile.”