Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Zis-a Avva: Să iubești…

Zis-a Avva: Să iubești…

Să iubești. Nu doar cu cuvintele. Nu teoretic. Să iubești prin fapte. Să te jertfești. Să te răstignești. Aceasta înseamnă iubire.

Să te bucuri. Unde există iubire, urmează și bucuria. Să te bucuri, din adâncul sufletului tău.

Să te liniștești. Omul care iubește și se bucură are pace înlăuntrul lui. Așa merg lucrurile acestea…

Să fii mărinimos. Lasă la o parte „ochi pentru ochi.” Lasă deoparte: „mi-a făcut aceasta și mi-a zis cealaltă.” Luptă-te să accepți că și cel mai strâmb și păcătos om poate să se îndrepte într-o zi… 

Să fii plin de bunătate. Nu costă nimic. Omule, deschide-ți inima, ca să încapă în ea cei din jurul tău. Să faci ceea ce este bine, ce este drept, să arăți aceasta prin fapte oamenilor din jurul tău, cu orice ocazie. Toți sunt sătui de cuvinte.

Să fii de încredere, statornic. Să îți respecți cuvântul. „Da”-ul tău să fie „da” și „nu” să fie „nu.”

Să fii liniștit, pașnic. Să fii blând. Să poată oamenii să se odihnească lângă tine.

În fine, nu uita să fii înfrânat. Care este sensul să reușești orice, dacă mai întâi nu ai putut să te aduni pe tine însuți…?

Redacția

Recomandăm: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2018/08/27/carte-de-teologie-ortodoxa-uniti-intru-slujirea-lui-hristos/

Sfântul Justin Popovici – CARTE

„Când intru într-o încăpere care nu are nicio icoană pe pereți, mi se pare că este goală, oarbă, impersonală, fără fereastră spre cer.” (Sfântul Justin Popovici)

https://drive.google.com/file/d/1RIbeaD6QFiKw1vMWhR0gJAQLXdSpYKO9/view

(Este o carte despre Viața și minunile Sf. Justin Popovici)

Mulțumim doamnei Vasilica pentru osteneală. Din păcate, nu am putut să încărcăm direct aici fișierul pdf, datorită mărimii lui, dar cei interesați îl puteți descărca direct de la adresa de mai sus.

Sau de aici (link valabil vreo 7 zile):

https://we.tl/t-Sjwk8YGQxv

Să ne fie spre mântuire și sfințire!

Redacția

Consecințele nedorite, dar grave ale termenului neortodox: „nepomenitor”

(în practica grecească, sub Agneț se scoate doar o miridă triunghiulară, nu trei ca la noi; explicațiile le pot oferi specialiștii în liturgică)

Niciodată nu am fost de acord cu acest termen de „nepomenitor”. Am spus în repetate rânduri că nu este ortodox și că aduce numai confuzie. Termenul ortodox este „îngrădire de erezie.”

Voi încerca o analiză succintă, cu cuvinte simple, iar dacă greșesc undeva accept orice mustrare, spre îndreptare. Dar nu sub forma atacului la persoană, ci cu argumente teologice.

Așadar, în general există trei momente în care este pomenit episcopul eparhiot (nu altul, căci acea practică este una schismatică):

1. La ectenia mare (care începe cu cuvintele Cu pace Domnului să ne rugăm…) și la ectenia întreită (unde se răspunde la cereri cu Doamne miluiește de 3 ori), unde formula este la fel. Acest lucru este valabil nu numai la Sfânta Liturghie, ci și la Utrenie, Vecernie și la unele Sfinte Taine, cum ar fi Botezul.

2. La Vohodul Mare sau Intrarea cu Sfintele Daruri.

3. După Axion, la Sfânta Liturghie, cu cuvintele: Întâi pomenește, Doamne…

Dintru început trebuie spus că cei care reduc – pentru ei înșiși sau pentru alții – lupta cu erezia doar la întreruperea pomenirii nu au făcut aproape nimic, ba fac și mult rău. Lupta trebuie să cuprindă toate aspectele întinate de erezie, exprimarea răspunsurilor contra ideilor eretice trebuie făcută prin predică, în discuții publice sau particulare și prin scris. Aceasta presupune studiu continuu și ferirea totală de păreri proprii. Nu bâjbâim pe o cale nouă, ci mergem pe urma Sfinților Părinți, străduindu-ne să aplicăm la situația de față – panerezia ecumenistă – atitudinea ortodoxă a îngrădirii de erezie, cu toate aspectele ei.

La punctele 1 și 2 de mai sus se ia în discuție – să folosim cazul simplu al unui episcop (nu mitropolit sau patriarh, pentru scurtarea exprimării doar) – formula: Pentru Preasfințitul Episcopul nostru (NUMELE)… Așa se face când episcopul este ortodox. Însă acum episcopii noștri eparhioți – de care aparține fiecare – nu sunt ortodocși, ci eretici. Deci, cum facem?

a) În practica liturgică grecească se folosește aceeași formulă, însă NU SE SPUNE NUMELE EPISCOPULUI. Deci rămâne aceeași cerere la ectenie, dar numele este omis. Așa au făcut Sfinții la vreme de erezie. Toți.

b) La noi, însă, unii au sărit în sus că dacă facem așa, poporul nu va sesiza că am întrerupt pomenirea, deci trebuie să accentuăm cumva atitudinea noastră și atunci să spunem: pe toți arhiereii ortodocși care drept învață cuvântul adevărului…

Față de cei care folosesc această formulă sar alții în sus că este o formulă adogmatică și necanonică – nu poți să îi pomenești pe toți, căci nu aparții de toate eparhiile din lume, ci de una singură, concretă cu un nume.

Deci, unii nu sunt mulțumiți cu a), alții cu b). Și începe disputa cu privire la cine are dreptate. Stop, fraților! Deja am pierdut sensul luptei noastre. Ducem lupta cu erezia NU pentru că:

a) vrem să demonstrăm ceva;

b) vrem să fim cineva;

c) vrem să fim mai tari ca alții;

d) vrem să oferim soluții noi;

e) vrem să ne impunem;

f) avem alte planuri ascunse… de viitor.

Așadar, de ce ne-am îngrădit de erezie? Pentru că ea duce la moarte sufletească veșnică, adică la iad sigur. Așadar, această îngrădire și carantină cum se exprimă practic? Dăm foc spitalului infectat cu boala contagioasă, executăm toți bolnavii și personalul medical, nu îi mai considerăm capabili de vindecare pe cei bolnavi sau spunem că nu mai sunt oameni?

Nu, nu și iar nu. Noi ne îngrădim de boală, spitalul (Episcopia) nu va fi dărâmată, bolnavii însănătoșiți vor fi reprimiți în comunitate, doctorii însănătoșiți își vor putea continua liniștiți meseria lor, nu vor fi exilați undeva ca niște leproși incurabili etc.

Deci, ducem lupta cu erezia pentru că iubim pe Hristos și vrem să ne mântuim. Iar ecumenismul este buldozerul care împinge o lume întreagă în iad. Și atunci singurul lucru necesar este să NU POMENIM NUMELE ERETICULUI, adică să respectăm starea de carantină a spitalului, până boala e eradicată.

Vrem să zicem Pentru episcopul nostru…, fără nume și noi, ca păstori și poporul, înțelegem că nepomenind numele ne-am îngrădit și nimeni nu se smintește? E bine așa.

Este nevoie a se accentua că suntem în unire cu toți ortodocșii rămași? Spunem varianta b).

Dogmatic și liturgic vorbind, prima variantă este cea bună, însă dacă noi, majoritatea, nu știm deloc eclesiologie, trebuie să ne exprimăm în așa fel ca să nu smintim.

Alegerea este a fiecăruia. Dar să nu limităm lupta numai la un nume, că nu am priceput nimic. Nu este de ajuns să se însănătoșească cei bolnavi, ci trebuie eliminat virusul mortal. Iar virusul NU este episcopul, ci EREZIA.

La Vohodul Mare se aplică același raționament teologic.

După Axion, grecii spun (la vreme de îngrădire de erezie): Întâi pomenește, Doamne, toate episcopiile ortodoxe (πάσοις επισκοποίς ορθοδόξων)…, iar sensul este că, recapitulând în acel moment pomenirea tuturor Sfinților și a credincioșilor, făcută la Proscomidie, respectăm legea de bază că pe Sfântul Disc NU ARE VOIE SĂ FIE NICI UN NEORTODOX. Iar în acest moment pe Sfântul Disc este Hristos Însuși, deci nu putem face teatru, cum spunea neinspirat cineva, că e vai de noi.

Unii vor sări în sus că nu îi putem pomeni pe toți, că e adogmatic, suntem fii doar ai unei eparhii, nu ai tuturor.

Varianta a doua este: Întâi pomenește, Doamne, toată episcopia (cutare, de care aparținem), a drepcredincioșilor (a ortodocșilor)… Această formulă este foarte bună pentru că:

a) pomenim doar pe ortodocși, omițând numele episcopului, care și-a trădat slujirea de apărător și propovăduitor al Adevărului, de conducere spre mântuire a credincioșilor, dar nădăjduim să își revină;

b) arătăm că nu suntem în schismă, ci aparținem în continuare de episcopia din care facem parte jurisdicțional;

c) nu pomenim numele ereticului, căci este mare blasfemie să îi ceri lui Hristos ca întâi de toți să binecuvânteze cu sănătate, lungime de zile etc pe cineva care de fapt NU învață drept cuvântul adevărului, așa cum se spune în finalul formulei respective de după Axion.

În concluzie, oricum am face, IMPORTANT este să NU pomenim numele episcopului, pentru că în teologia ortodoxă NUMELE ARATĂ PREZENȚA PERSOANEI acolo, iar noi știm că nu avem voie să punem lângă Hristos pe cei care nu Îl mărturisesc ortodox.

Știu că și după acest mic articol vor fi mulți nemulțumiți. Le doresc să se biruie pe sine și să mărturisească ortodox, să ne facem cu toții datoria, nu să ne culcăm pe o ureche că noi suntem bine și nu ne mai pasă de alții, ci doar aruncăm cu noroi în ei.

Adevărul trebuie spus răspicat (fără iconomii lipsite de roade ortodoxe, ci care doar adâncesc în erezie), iar nădejdea întoarcerii de la erezie a fraților noștri să rămână pururea vie. Iar atenția noastră principală să fie la propriile noastre căderi sau suficiențe sau orice altă patimă, căci numai unite, ortodoxie (dreaptă credință) și ortopraxie (viață curată) putem rezista în lupta pentru mântuire.

Blagosloviți și iertați!

Cu respect,

pr. Ciprian Staicu

PS – pentru cei care nu vor avea răbdare să citească tot articolul de mai sus și vor sări în sus, repet că scopul lui NU este întoarcerea la pomenirea ereticilor. Dimpotrivă. Dar așa se întâmplă când unii, deși știu a citi pe românește, nu văd ce scrie tot pe românește.

Doamne, Tu ești Bogăția mea, cum aș putea să spun că sunt sărac? Mă închin Ție și Îți mulțumesc la infinit!

Predica Părintelui Ciprian-Ioan Staicu la Duminica a XII-a după pogorârea Sfântului Duh – Tânărul bogat

Mulțumim fratelui Cristian, care a avut inițiativa și bunăvoința de a face și transcriptul acestei predici:

 

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Iubiți credincioși, pe finalul Evangheliei de astăzi, am auzit cum apostolii își pun o întrebare în urma discuției pe care Hristos a avut-o cu tânărul cel bogat și a concluziei pe care le-a arătat-o Mântuitorul că greu se poate mântui un om bogat – și este vorba despre acel bogat care ține la averile sale mai mult decât la Dumnezeu. Deci apostolii l-au întrebat pe Hristos: ”Atunci cine poate să se mântuiască?” Și răspunsul lui Hristos nu a fost foarte detaliat, și a spus că ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu.

Unul dintre sensurile acestui răspuns al Mântuitorului este în primul rând că oamenii nu se pot mântui pe ei înșiși. Ceea ce este cu neputință la oameni, este în primul rând a se mântui pe ei înșiși. Lucru pe care, dacă îl căutăm în alte părți ale lumii, la popoare mult mai numeroase decât poporul nostru, vedem că aproape jumătate din populația lumii, care sunt budiști și hinduși, aceia cred că nu există Dumnezeu, că ei înșiși sunt propriul lor Dumnezeu, că nu au nevoie de un Dumnezeu care să-i mântuiască, ci își caută mântuirea, își caută iluminarea, își caută desăvârșirea în ei înșiși, crezând că este cu putință ca omul să se desăvârșească de unul singur, însă, din păcate, așa după cum există multe mărturii, chiar ale unora care au plecat în viața de dincolo și apoi Dumnezeu i-a întors aici, toți aceștia ajung în iad, pentru că Împărăția lui Dumnezeu, adică veșnicia, nu este altceva decât închinarea, mărturisirea lui Hristos, cu adevărat Dumnezeu al nostru, închinat împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Deci ceea ce este la om cu neputință – a se mântui singur – la Dumnezeu este cu putință. Nu numai că este cu putință, dar pentru că la Dumnezeu este un veșnic ”azi”, Dumnezeu S-a întrupat ca și om, și noi i ne închinăm sub numele de Iisus, Fiul lui Dumnezeu, și acest Dumnezeu a venit pe Pământ pentru ca să ne ridice pe noi la ceruri, pentru ca să ne îndumnezeiască.

Însă, până la îndumnezeire, după cum ne spune Hristos și în altă parte, există un prim pas foarte important, acela al lepădării de sine. După această lepădare de sine, după această învingere a egoismului propriu, urmează o lepădare de cele lumești. Dacă citim scrierile Părinților Filocalici, mai ales ale Părinților numiți niptici, părinții care au căutat isihia, liniștea duhovnicească, unirea cu Dumnezeu, vedem că aceștia încercau să aibă cât mai puține griji. Cu cât ai mai puține griji în lumea aceasta, cu atât îți este mai ușor să îți ții mintea unită, iar mintea unită, dacă o închini convorbirii ei, prin inimă, cu Dumnezeu, atunci, iată de aici este doar o pregustare a Împărăției lui Dumnezeu.

Deci iubiți credincioși, întâlnirea de astăzi între Hristos și tânărul cel bogat, pleacă de la premiza că acela chiar voia să se mântuiască. Și a venit la Hristos, și i-a vorbit frumos, și Hristos l-a îndemnat nu să-i vorbească frumos, și să-L numească Învățător bun, și să-I vorbească Dumnezeiește, și să-L primească pe Dumnezeu, pentru că numai unul singur este bun, adică Dumnezeu, a încercat să îl ridice de la un nivel de credință, bună dealtfel și aceea, la o credință Dumnezeiască, supranaturală, aceea a crede că Cel din fața lui era Însuși Dumnezeu Cel întrupat, și văzând că acesta a păzit poruncile Vechiului Testament, și recunoștea lucrul acesta, Hristos încearcă să-l ducă pe ultima treaptă a desăvârșirii, spunându-i că trebuie să renunțe la ceea ce are mai de preț în lumea aceasta.

Vedeți, aici este un test prin care trecem fiecare: nu că Hristos vrea să ne lipsească de tot ce-am agonisit, ci vrea să vadă de ce e legată inima noastră. Dacă inima noastră este legată de rațiune, rațiunea, după cum se sune în Acatistul Sfântului Justin Popovici, este șarpe, pe când inima este vultur. Deci dacă inima noastră se închină rațiunii, dacă inima noastră slujește rațiunii, atunci, nu poate să se apropie de Dumnezeu. Și dau un exemplu pe care l-am citit, hai să nu folosesc cuvântul foarte folosit astăzi: ”șocat”, că peste tot vedem numai șocuri și șocuri, însă, chiar nu mă așteptam la așa ceva, se spunea într-o știre că, în Scoția, nu mai știu dacă anul trecut sau anul acesta, au fost mai multe cununii ”umaniste”, nereligioase, decât religioase – săvârșite de către, probabil anglicanii de acolo.  Această societate umanistă, oferă un spectru foarte larg de a se săvârși unirea între un bărbat și o femeie, și probabil că nu se dau înapoi nici de la cununiile homosexuale, condiția lor este să nu se vorbească deloc despre Dumnezeu. Și dacă tot nu e voie să se vorbească despre Dumnezeu, s-a ajuns și la ceva care n-am crezut în viața mea că o să aud: căsătoriile ”Jedi”. ”Jedi” este un cuvânt preluat din filmul acela Războiul Stelelor. Și era pus chiar acolo pe sit: mirele, mireasa, pe de o parte era Luke, pe de altă parte era personajul acela îmbrăcat în negru cu mască, erau și vreo doi soldați dintr-aceia îmbrăcați în alb nu știu-cum, și iată că au făcut o căsătorie intergalactică, cu eu știu, extratereștrii și ce-o mai fi. Și, oamenii respectivi se credeau că sunt foarte fericiți, pentru că au făcut un lucru deosebit.

Iubiți credincioși, la baza acestora se află faptul că regizorul trilogiei numită ”Războiul Stelelor”, nu mai știu cum îl cheamă, dar tipul respectiv credea cu adevărat că universul este condus de o ”forță”, chiar cuvântul ”forță” și apare foarte des în acel film, că nu există Dumnezeu, și ca în orice film, întotdeauna, chiar dacă contează cum este scenariul, la urma urmei filmul este cum vrea regizorul. El este cel care întipărește concepția lui despre lume, despre viață, despre subiectul tratat, prin intermediul personajelor. Ori omul acesta, iată a întipărit atât de adânc unei generații întregi sau mai multora, care au urmărit și le-au plăcut aceste filme științifico-fantastice, încât oamenii, au zis că ar fi mai bine să ne căsătorim așa, decât cum e tradiția pe la noi prin țară sau cum a fost acum câteva sute de ani.

Deci iubiți credincioși, atunci când omul uită de Dumnezeu, Îl refuză pe Dumnezeu și rămâne la mintea lui, ca să fac o comparație, cred că și mintea cocoșului este mai dezvoltată decât rațiunea super-inteligentă și umanistă a omului lipsit de Dumnezeu, care de fapt, orbecăie prin întuneric, și orbecăind prin întuneric, se va lovi de tot ceea ce este în jurul lui. Iar la urma urmei, venind moartea, va vedea că toată această orbecăială nu este decât o pregustare a întunericului celui veșnic, pentru că așa cum trăim în această lume, așa vom trăi și în lumea cealaltă.

Revenind la tânărul bogat, acesta când a auzit că-i cere Hristos să renunțe la avere, el s-a gândit: ”cum eu, care sunt bogat, să ajung sărac?” Și ajung la punctul central al cuvântului de astăzi, întrebarea pe care aș vrea să ne-o punem fiecare: ”cât suntem de bogați?” Îmi spunea cineva acum câteva zile, că, de fapt, pot să și spun cine: fiica mea cea mare spunea: ”tată, noi nu suntem bogați. Pentru ce nu suntem bogați? Păi, uite, nu e ca alții, cum am văzut prin filme, sau am auzit pe la știri, că ăia sunt plini de bani.” Și i-am spus: ”Hai să-ți dau eu câteva exemple – cât de bogați suntem noi: Ai tată? Ai – ești bogat! Ai mamă? Ai – ești bogat! De ce? – Pentru că sunt foarte mulți copii pe lumea aceasta, care nu au nici tată, nici mamă. Sau au pe unul din părinți, și cam întotdeauna când unul din părinți vrea să țină loc de doi, cu toată strădania – bună dealtfel – minunată și demnă de respect pe care o depune, este foarte greu ca acel copil să crească cu un caracter echilibrat și integru, pentru că lipsește de fapt prezența neapărat necesară a unuia dintre părinți. Mai departe: Ai Dumnezeu? – Am Dumnezeu. Ții la El? – Mă strădui. Ai casă? – Am casă. Ai o mașină cu care să circuli? Am. Ești sănătoasă? Sunt sănătoasă. Ești iubită sau nu ești iubită? Sunt atâția oameni pe lumea aceasta pe care nu-i iubește nimeni”. Și i-am mai dat eu câteva exemple, și în final i-am spus: ”Ce credință ai tu? – Ortodoxă. E, asta-i cea mai mare bogăție! Pentru că credința ortodoxă nu este o sumă de legi, de porunci. Ci este o Cale pe care prima dată a pășit Hristos, după El au pășit Sfinții Apostoli, împreună cu Maica Domnului, toți Sfinții Părinți, Sfinții Mucenici, și pășim, ne străduim și noi astăzi, iar la capătul ei, nu se află nici negură, nici orbecăială, nici iad, ci se află Hristos pentru cei care-L iubesc pe El. Deci, pentru faptul că Dumnezeu vrea de la noi să ne mântuim, ar trebui să înțelegem că El ne dă toată bogăția necesară pentru ca noi să ne putem mântui. Nu ne lipsește nimic pentru mântuire, și nu o mântuire din aceasta, să zicem pe muchie de cuțit, la limită, ci darurile, talanții, harismele pe care le-am primit fiecare dintre noi, pe care ar fi bine să-i înțelegem care sunt, talanții aceia sunt ceea ce ne este nouă necesar pentru a ajunge chiar la sfințenie. Atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament se spune, printre altele, se spun două cuvinte: ”Fiți sfinți!” Nu este cu ”să”, nu este într-o narațiune,  ci este la imperativ: ”Fiți sfinți!” Adică fiți așa cum vreau Eu să fiți (Eu, aici, fiind vorba despre Dumnezeu). Dumnezeu vrea să fim sfinți, adică să fim curați de toată întinăciunea. Cineva când se spală, dacă e murdar, nu se spală numai pe o parte a corpului. Și spune că, dacă m-a atins apa, gata – apa aia, m-a curățat peste tot. Și nu lasă nici un loc murdar. Pentru că dacă ar lăsa un loc murdar, i-ar fi cumva să pună după aceea pe trupul său haine curate. Pentru că ar simți că a făcut o impietate, un lucru ne-la-locul lui, să pună haine curate pe un trup murdar.  Or, haina cu care ne înveșmântează Dumnezeu, este Sfântul și Dumnezeiescul Har. Dar nu ca pe la papistași care spun că Harul vine pe deasupra așa, și ne ferește de rele. Ci Harul acesta străpunge fiecare fibră – ca să zic așa, și fiecare celulă, și dincolo de fiecare celulă a ființei noastre, ne umple cu totul, în măsura în care noi vrem ca acest Har să ne umple.

Traduceam zilele trecute două cărți: una am gătat-o, una-i pe departe. Și prima, printre altele, vorbea Sfântul, Cuviosul Iosiv Isihastul, iar a 2-a, Părintele Efrem Filoteitul care este în Arizona. Și, am să încerc să fac legătura între ei doi: Al 2-lea a fost ucenicul primului. Deci Părintele Efrem a fost ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul. După ce a trecut la Domnul Cuviosul Iosif, când s-au dezgropat, după câțiva ani sfintele moaște, ucenicii lui apropiați, care toți au ajuns mari stareți și duhovnici, și părinți cu viață sfântă, nu pentru că starețul lor a fost cine a fost, ci pentru că ei au vrut să urmeze întocmai viața și exemplul starețului, discutau părinții, ce parte din sfintele moaște să ia fiecare. Și unul a zis: eu vreau să iau capul, eu vreau să iau mâna dreaptă, eu vreau să iau mâna stângă. Singurul, Părintele Efrem, după mărturia celorlalți rămasă scrisă, nu zicea nimic. El nu voia nimic. Adică el știa din viața lui monahală că prima condiție ca să ajungi la desăvârșire, este să-ți tai voia. Și dacă acestea le învățase și le trăise prin experiență alături de starețul său, nu putea acum, afla din nou după ani de zile, aflat în fața starețului său, sfințit – și lucrul acesta se vedea prin sfintele moaște – nu putea să uite învățătura pe care o învățase. Și, la un moment dat, unul dintre Părinți, pe nume Arsenie, s-a uitat așa în jos, și a zis: ”știți ceva, capul Cuviosului trebuie să meargă, trebuie să-l ia Părintele Efrem.” Și ceilalți au zis: ”De ce?” – Pentru că așa e voia lui Dumnezeu.  Ei aveau o viață atât de duhovnicească, încât, nu luau nici o hotărâre până când, în inima lor, Dumnezeu nu le spunea ce să facă. Deci își tăiaseră voia în așa măsură, încât nu făceau de la ei înșiși nimic.  Și Părintele Efrem a luat capul Cuviosului Iosif, și l-a dus în America, și am avut ocazia și binecuvântarea de a mă închina la Sfintele lui moaște, tocmai în Arizona.

Oamenii aceștia, când au pășit pe calea spre Dumnezeu, au pășit cu siguranța că este singura cale adevărată. Și Dumnezeu nu este Cel care așteaptă să tot mergi, să tot obosești, ci la fiecare pas pe care noi îl facem, pentru că puterea de a face pasul respectiv vine de la El, pentru că lumina pentru a merge pe Calea respectivă vine de la El, și toată puterea pentru a înainta pe acea Cale vine de la El, Dumnezeu, la fiecare pas, este alături de noi.

Dacă tânărul acesta bogat ar fi renunțat la averea lui, ce-ar fi câștigat? Ar fi câștigat un loc de Apostol. Pentru că ceilalți apostoli, și am să dau exemplul celui care ne relatează această întâmplare – Sfântului Evanghelist Matei care era vameș, cu siguranță era mai bogat decât acel tânăr. Pentru că vameșii, pe lângă faptul că erau bogați, mai erau și hoți. Considerați de către conaționalii lor, ca cei mai mari hoți. Dar ei furau legal. Și aveau de partea lor stăpânirea romană, că strângeau birurile pentru romani, și nu se temeau de nimeni. Și mai sunt alții, și în ziua de astăzi. Nu se tem de nici un om. Pentru că, i-au cumpărat pe toți. După cum zicea domnul acela, austriacul acela care ne toacă nouă pădurile, când a fost întrebat – și există filmarea – de ce a ales România pentru a-și dezvolta afacerea, a zis: ”Pentru că, este o țară în care guvernul se cumpără foarte ușor.” Omul nu s-a ferit s-o spună pe față, de vreme ce, reușise s-o facă, și, vedeți, când omul vrea să-și împlinească voia lui în această lume, face tot ceea ce îi stă în putință. Iar Cuviosul Iosif Isihastul ne punea această întrebare, nouă tuturor: ”Dacă oamenii pentru păcat, și pentru patimi se străduie atâta, de ce când e vorba de Dumnezeu, se străduie așa de puțin? De ce voia lui Dumnezeu, și Calea spre sfințire, pentru noi rămâne așa undeva?: ”Las c-o s-o fac și pe-aia, dacă am timp, dacă o să-mi convină. Dacă, și dacă, și dacă.” Acești doi mari sfinți – unul este încă în viață, nădăjduim să treacă la cele veșnice întru sfințenie, celălalt deja s-a sfințit: Părintele Iosiv și Părintele Efrem. Oamenii aceștia, au lăsat în urma lor, mii și mii, și zeci de mii de ucenici. Omul care trăiește în Dumnezeu, fiind lumină, toți cei care sunt în întuneric – zice Sf. Serafim de Sarov – merg în urma lui. Tânărul acesta bogat, nu a vrut să-L urmeze pe Hristos. L-ar fi îmbogățit Hristos cu o viață de apostol, cu o viață creștinească, viața creștinească – după cum citeam aseară, zice Părintele Efrem Filotheitul, este o viață care este plină de suferință și de durere, și de jertfă și de cruce,  însă în toate acestea este adevărata bucurie. Adevărata bucurie nu este în distracție. Aia este o bucurie care impresionează prin faima și lumina și strălucirea ei, și cum ai început puțin să te bucuri de ea, cum a trecut. Adevărata bucurie vine din suferință. De ce? – Pentru că suferința îl face pe om să înțeleagă că el este neputincios. Și văzând că el este neputincios, el imediat se întoarce către cineva care să-l ajute. Iar cel către care se întoarce ca să-l ajute, este Dumnezeu. Și satana își oferă ajutorul când omul vrea să păcătuiască. Însă după cum mărturisea însuși un vrăjitor, zicea: ”Stăpânul meu pe care-l slujeam – adică satana – era un stăpân foarte rău. De multe ori, cu toate că-l slujeam și făceam voia lui, și-mi băteam joc de ceilalți oameni, și făceam vrăji, stăpânul acesta își arăta ura lui față de mine, și ura aceea se manifesta prin bătaie și prin chin, și prin durere, și prin multe, multe răutăți.” Până când a înțeles că dacă merge pe calea aceasta, a faimei, și a banilor, și a puterii, însă prin puterea satanei, va ajunge nu numai în Iad, dar chiar și iadul de aicea va fi un iad. Și s-a lepădat de satana, s-a întors către Hristos, și când a văzut că satana, atunci când l-a atacat, asemenea odinioară pe Sf. Ciprian, când satana l-a atacat și Hristos l-a apărat, satana n-a putut să facă nimic, față de înainte, când satana ori-de-câte-ori îl ataca, putea să-i facă orice rău, atunci și-a dat seama că puterea lui Hristos n-are nici o comparație și că se merită să fi cu Hristos, pentru că cine este cu Hristos, nu poate fi biruit de nimeni.

Hristos spune foarte clar: ”Îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” Duhul acesta al lumii, duhul care trage spre Iad – l-am biruit deja. Biruința este adjudecată! Suntem chemați să ne bucurăm de această biruință, să slăvim pe Cel care a adus această biruință, să ne facem părtași la această biruință. Nu ne cere Hristos ceva nou. ”Singurul lucru nou sub soare – spune Sf. Ioan Damaschin – este întruparea Cuvântului.” Iar întruparea Cuvântului este o cale și o viață care duce prin propovăduirea Adevărului, prin Cruce, spre Înviere și spre îndumnezeire. Este simplu pentru cei care-L iubesc pe Hristos. Este cumplit pentru cei care nu-L vor pe Hristos.

Deci ceea ce este cu neputință la om – să se depășească pe sine, să-l învingă pe Satana, să ajungă la Dumnezeu – lucrurile acestea sunt cu putință la Dumnezeu, atâta timp cât Dumnezeu – zicea Sf. Ioan Damaschin – poate tot ceea ce vrea, dar Dumnezeu nu vrea să mântuiască pe om de unul singur. Dacă omul spune: ”NU VREAU să mă mântuiesc!”, Dumnezeu nu îl poate mântui. Atât de multă iubire a pus Dumnezeu în creatura Lui – omul, încât omul Îl poate refuza pe însuși Creatorul și Părintele său. Numai cine iubește – și ne dăm seama noi ca și părinți (eu n-am ajuns încă la stadiul acesta, că-mi sunt copiii mici, dar cei care aveți deja copii mari), când părintele vede că copilul a plecat de acasă – a plecat la studii, a plecat să-și facă familie, a plecat în lume – ca să zic așa, știe că a venit momentul pentru această despărțire – care este vremelnică, și știe că dacă a pus cuvânt dumnezeiesc și dragoste dumnezeiască în sufletul acelui copil, nu se va pierde. Mie, mama mea, când aveam 14 ani și am plecat la seminar, prima dată plecând departe de casă, mi-a spus un cuvânt pe care n-o să-l uit cât trăiesc: ”Dragul mamii, până acuma, am încercat să am grijă de tine. Și de-acuma, cu mila lui Dumnezeu, încearcă să ai tu singur grijă de tine, și să nu te faci de râs.” Nu mi-a zis: ”Să nu mă faci de râs.””Să nu te faci de râs, să fii om, și să fii cu Dumnezeu.”   Și mai dau un exemplu – l-am auzit de la un domn, nu mai știu cum îl cheamă, m-a luat și pe mine odată la ocazie, veneam de la Sibiu către Brașov, un om din Munții Apuseni. Ajunsese director de bancă, om mare. Și m-a luat la ocazie, și s-au întâmplat două lucruri minunate cu omul acesta: la vreo câțiva kilometri erau două fetițe care erau pe marginea drumului, erau la școală la un sat, la vre-o câțiva kilometri departe de satul lor natal. Și făceau această navetă. Și săracele, făceau și ele cu mâna la ocazie. Erau în clasa a 3-a, a 4-a, cam așa. Și le-a luat, le-a dus, ele nu știau cine este omul respectiv, și pentru că așa le învățaseră părinții, când să coboare, au scos fiecare câte un leu, ca să dea la șofer. La care, omul acesta care avea bani cu nemiluita, s-a întors așa, cu toată dragostea către copilași, și a zis: vă mulțumesc, dar nu este nevoie, dar mă simt eu dator să fac următorul lucru: a scos câte o sută de lei și le-a dat la fiecare. Și mergând mai departe spre Brașov, îmi spune așa: ”Tatăl meu – adică tatăl lui – țăran simplu din Munții Apuseni, când am plecat de acasă la școală, la facultate, mi-a zis așa: <<Dragul tatei, întotdeauna să fii om, pentru că așa vrea Dumnezeu – să fii om.>>” Și mi-a dat un exemplu ce înseamnă să fii om: să te ferești în primul rând de patimi, și mai ales de patima beției. Și mai simplu, i-a explicat și de ce. Zice: omul când e beat, dacă-i vine să-și facă nevoile, pentru că se clatină și nu-și poate menține echilibrul, chiar și vrând să facă la locul unde ar trebui, nu reușește. Tot pe el face. Așa neom te poate face o patimă. Să te ferești de a nu ajunge neom! Și zice: ”Părinte, toată viața mea, cu toate că am văzut multe și am câștigat multe, și am ajuns sus de tot în ierarhia lumească, am ținut minte cuvântul tatălui meu: să nu cumva să fiu neom. Și atunci când masoneria m-a curtat ca să intru în rândurile ei, am zis NU! Pentru că a face parte din rândurile acestora înseamnă să-ți asumi să nu mai fi om al lui Dumnezeu, ci să fi un neom care slujește satanei.” Nu l-am întrebat eu. El a spus-o. Mărturia lui de credință a fost că vrea să rămână până la capătul vieții lui, în Hristos. Și a zis așa: ”Dacă mă vor forța să fac ceva împotriva conștiinței mele, renunț la toate și mă întorc alături de tatăl meu, acolo, în sărăcia de unde am pornit, că odată ce am plecat de la sărăcie, chiar și dacă am ajuns la bogăție, nu înseamnă că o să-mi fie greu să mă întorc la primul stadiu.”

Deci, iubiți credincioși, nu ceea ce avem contează, ci ceea ce suntem. De aceea, întrebarea cu care ar fi bine să rămânem în minte și-n inimă, ar fi: ”Oare chiar este vreun motiv pentru care putem spune că nu suntem bogați?” Gândește-te omule, gândește-te ortodoxule, ce motiv ai putea avea să spui că nu ești bogat? Și dacă ești cu adevărat bogat în Hristos, MULȚUMEȘTE-I ! – Atâta cere Hristos de la noi – să-I mulțumim.  Și vă mai spun un lucru – durează câteva secunde. Ieri l-am citit. Nu mai știu dacă era în românește. Da, în românește era: O bătrână cerșea. Dar îi era rușine, că nu mai cerșise. Și a trecut pe lângă ea un părinte și i-a zis așa: Zice, ”uite, îți dau și un bănuț, dar te văd că te rușinezi așa. Uite, când trec oamenii pe lângă tine, chiar dacă nu îi cunoști, zi și tu o rugăciune pentru ei: Doamne, miluiește-i și pe femeia aceea și-o ajută!, Doamne, ajută și pe bărbatul acela, și luminează-l! – Ce poți tu, zi în mintea ta.” După o săptămână a trecut dinnou pe-acolo și l-a oprit femeia, și i-a zis: ”Părinte, atât de mulți îmi dau, încât la toți săracii aceștia care sunt în jur și care și ei cerșeau, la toți le dau, că n-am ce să fac cu atâta.” Și atunci și-a dat seama că puterea rugăciunii pentru aproapele este cea care ne face cu adevărat oameni.

Oameni nu suntem – cum zic unii – mă duc la școli înalte să ajung om. Oameni nu suntem atunci când îi peretele plin de diplome.  Oameni suntem atunci când trăim nu numai pentru noi, ci trăim și pentru aproapele nostru. Pentru că și Dumnezeu, n-a trăit doar pentru sine, în fericirea cea supremă. Ci a venit ca să trăiască și să moară pe Cruce pentru noi, pentru ca să ne învețe că adevărata bucurie vine atunci când te poți jertfi pentru aproapele tău. Și dacă trebuie să ne jertfim pentru aproapele nostru, atunci trebuie să-l iubim. Nu poți să-ți dai viața pentru aproapele – că zice Hristos că asta e cea mai mare iubire – dacă tu nu-l iubești, dacă te cerți cu el, dacă nu-l ierți, dacă jinduiești la ceea ce este al lui, dacă-l invidiezi, și așa mai departe.

Mântuirea noastră depinde prea puțin de noi, cât depinde de aproapele nostru. Prea puțin de ceea ce facem noi pentru noi, cât depinde de ceea ce facem – dacă facem – pentru aproapele nostru. De aceea, acest lucru este cu putință – fiecăruia dintre noi – SĂ VREM să fim cu Hristos, prin aproapele nostru. Iar atunci mântuirea (care este un lucru extraordinar, incomparabil, ceea ce este cu neputință pentru noi), ne-o va dărui Hristos, în vecii vecilor, Amin !

Unii mireni se întreabă…

Am primit pe mail un text, cu 16 întrebări, adresate personal în primul rând unui anumit părinte ortodox. Probabil că Dumnezeu va rândui să ajungă acele întrebări și la sfinția sa și va răspunde public.

Pentru că întrebările sunt adresate și tuturor părinților ortodocși (adică îngrădiți de panerezia ecumenistă), îmi fac datoria de conștiință de a răspunde, doar în numele meu, fiecare dintre destinatarii scrisorii fiind liberi să facă cum dorește referitor la aceste întrebări, după cum îl va lumina Dumnezeu și îl va îndemna conștiința sa.

Textul cuprinde la început câteva citate biblice și patristice, apoi vine partea de întrebări și un cuvânt de final, prin care se exprimă dorința de a afla adevărul și nu de a produce tulburare. Scrisoarea este semnată de o singură persoană – Dinu Tigoianu din Râmnicu-Sărat – alături de un grup de ortodocși (deși am insistat ca textul să fie asumat nominal de fiecare dintre cei care susțin că l-au alcătuit, singurul care a semnat – conform conștiinței sale – este fratele menționat mai sus).

Așadar, excluzând numele menționate în întrebări, esența lor este următoarea:

1. Este canonică atitudinea de a trimite anumiți credincioși cu anumite păcate pentru dezlegări la arhiereu? Cu atât mai mult cu cât unii arhierei nu sunt ortodocși. Poate arhiereul să dezlege păcate mai mari, iar preotul păcate mai mici? Este aceasta învățătura Bisericii?

Răspuns: Eu nu am auzit de așa ceva până acum, în învățătura ortodoxă, adică patristică. Preotul poate dezlega orice păcat, în virtutea hirotoniei lui. Când este hirotonit nu i se spune că va putea ierta numai anumite păcate. Condiția iertării nu este treapta ierarhică a duhovnicului – adică cea de arhiereu sau de preot – ci pocăința omului respectiv. Desigur, în cazul în care cineva – mai ales un preot sau diacon – are păcate grave și duhovnicul nu știe dacă acel cleric mai este vrednic a sluji sau nu – ca să nu greșească, poate să îl trimită la un arhiereu ortodox, pentru ca acela să hotărască în legătură cu permisiunea de a mai sluji sau nu. Deci are legătură cu o situație care privește o anumită categorie a membrilor Bisericii, cei hirotoniți.

2. Este adevărat că unii părinți au trimis credincioși la slujbele preoților de același cuget cu Mihai-Silviu Chirilă?

Răspuns: eu nu am făcut niciodată așa ceva, pentru că M. S. Chirilă este eretic.

3. Cum vă raportați la expresia „părtășiei la erezie”? Este tot erezie sau o stare intermediară între ortodoxie și erezie?

Răspuns: expresia respectivă este erezie. Provine dintr-o „mincinoasă iconomie” care nu are niciun fundament patristic și niciun rezultat concret bun (prin ea absolut nimeni nu s-a îngrădit apoi de erezie, ci toți cei cu așa-zis cuget ortodox s-au fofilat până au ajuns chiar și activiști ecumeniști), ci este o amăgire ce adâncește în erezie.

4. Unii afirmă către unii credincioși că toți semnatarii Sinaxei de la Roman sunt schismatici… Alții îi mustră pe unii credincioși când aceștia vădesc atitudinile neortodoxe ale arhiepiscopului Longhin, luându-i apărarea. Ce spuneți?

Răspuns: Sinaxa de la Roman a fost ortodoxă; vlădica Longhin pomenește eretici.

5. Există oare episcopi mărturisitori anonimi?

Răspuns: Nu. Doar ortodocși sau apostați.

6. Ce spuneți despre toți cei care sunt în comuniune cu ereticii ecumeniști susținători ai Sinodului din Creta: sunt și ei la rândul lor eretici sau „părtași la erezie”, ca a treia stare între ortodoxie și erezie? Dacă nu sunt eretici, atunci noi de ce ne-am mai îngrădit, de ce am întrerupt comuniunea?

Răspuns: sunt eretici; nădăjduim în întoarcerea lor la Adevăr.

7. Unii părinți au afirmat că cei care au participat și semnat la Sinaxa de la Roman sunt schismatici. Atunci, cum de sunt în comuniune și au slujit în tot acest timp împreună cu unii dintre semnatarii ei?

Răspuns: nu am afirmat așa ceva; sunt în comuniune cu toți ortodocșii, cu ereticii nu.

8. Cum considerați că este arhiepiscopul Longhin? Dar episcopul Artemie din Serbia? Este acesta din urmă schismatic?

Răspuns: vlădica Longhin este – datorită comuniunii lui cu ecumenistul Onufrie – și el ecumenist, deci eretic. Vlădica Artemie este ortodox, în niciun caz schismatic. Acum două săptămâni am fost, în drum spre Athos, în Serbia, să îl cunoaștem pe vlădica Artemie. I-am pus o singură întrebare legată de problemele actuale: cum vedeți viitorul Bisericii? A răspuns: nu mă gândesc la așa ceva, Biserica este condusă de Hristos; eu trebuie doar să îmi fac datoria, acolo și când mă cheamă Hristos; nu fac planuri, nu atrag pe nimeni, ci doar răspund la chemarea lui Hristos; atât și nimic mai mult. (cred că această atitudine este cea bună, nu are nimic deviant în ea, ci doar Ortodoxie, în simplitatea mărturisirii ei smerite – n.n.)

9. Cu cine vă aflați în comuniune și cu cine nu? Pentru că în Ortodoxie nu poate exista poziție neutră.

Răspuns: sunt în comuniune euharistică cu toți ortodocșii; nu sunt în comuniune cu adepții lui Chirilă, nici cu cei ai pr. Ioan Miron (primii au căzut în erezie, al doilea în schismă).

10. Ați participat la ultimele sinaxe, de la Roman și Satu Mare?

Răspuns: Da. Ambele au fost ortodoxe.

11. Sunteți de acord că arhiepiscopul Longhin nu a oprit niciodată pomenirea și comuniunea cu ecumeniștii eretici?

Răspuns: Așa este, din păcate. A tunat mult, dar nu a fulgerat întru Adevăr niciodată. Încă. Iar blestemele trimise la adresa Sinaxei de la Roman nu au avut absolut niciun efect asupra adresanților lor.

12. Este arhiepiscopul Longhin ortodox sau nu?

Răspuns: Nu, din păcate. Luptă cu erezia doar din cuvinte, nu și din fapte, este doar amăgire pentru cler și popor, iar cel care o face este eretic.

13. Răspuns: Nu mă privește, are legătură cu Schitul Rădeni, trebuie întrebat părintele stareț Pamvo Jugănaru.

14. Care este formula canonică de întrerupere a pomenirii?

Răspuns: va fi punctul principal de elucidat o dată pentru totdeauna la Sinaxa de lângă Vatra Dornei, peste câteva zile.

15. Toate punctele rezoluției Sinaxei de la Botoșani sunt ortodoxe? Se spune: „ne îngrădim de toți cei care au semnat și au primit Sinodul tâlhăresc din Creta, însă rămânem în comuniune cu Bisericile Locale neparticipante la Sinod (adică a Rusiei, a Bulgariei, a Georgiei și a Antiohiei)”. Știm însă că aceste Biserici, deși nu au participat și semnat, nu au condamnat și nu s-au îngrădit de Bisericile Locale care au primit Sinodul tâlhăresc, fiind în continuare în comuniune și în același cuget cu ele.

Răspuns: ultimele puncte ale rezoluției menționate mai sus trebuie schimbate, nefiind nici ortodoxe, nici valabile; starea de fapt a lucrurilor a arătat că majoritatea și-au asumat comuniunea cu ecumeniștii, deci au căzut în erezie.

16. Noi, mirenii, vă atenționăm când vă abateți de la Adevăr. Așadar, vă rugăm stăruitor să risipiți confuziile din inimile noastre, așteptând cu nerăbdare să faceți publică poziția sfinției voastre.

Răspuns: Poporul este apărătorul și garantul dreptei credințe, conform Enciclicii Patriarhilor ortodocși, din anul 1848. Să ne lumineze Dumnezeu pe toți! Dacă am greșit eu personal cu ceva în cele de mai sus, să îmi spuneți și voi schimba, dacă Dumnezeu, adică Adevărul, o cere.

Sf. Gheorghe,

16 august 2018

Cu respect,

pr. Ciprian Staicu

Athos, 1903 – poză a Fecioarei Maria, smerita Maică a Domnului Iisus Hristos…

Era în data de 21 august 1903, pe calendarul vechi, pe care îl urmează Sfântul Munte Athos, adică era în data de 3 septembrie pe calendarul nou.

Clopotele Mănăstirii Sfântul Pantelimon (numită și Russikon) au sunat cu veselie, pentru a-i chema pe monahi și pe credincioși. Era în ajunul odovaniei praznicului Adormirii Maicii Domnului și, potrivit obiceiului îndătinat al mănăstirii, se dădea puțin ajutor, o mică milostenie monahilor săraci care locuiau în chiliile din afara mănăstirii, așa-numiții „chilioți.”

Bieții și sărmanii monahi se înghesuiau la rândul care se formase, dar erau și fericiți, având bucuria lui Dumnezeu în ei pentru primirea acestui ajutor, al milosteniei din partea monahilor din mănăstire. Însă era ultima oară când se făcea această lucrare bineplăcută lui Dumnezeu. Starea economică a Mănăstirii nu mai îngăduia continuarea și pentru anul următor a acestei lucrări de milostenie.

Unul dintre monahii Mănăstirii avea în mâini un aparat de fotografiat din epoca aceea. Era unul din acele aparate cu placă, nu cu film. S-a gândit să imortalizeze pentru probabil ultima oară acest eveniment al adunării monahilor și al săvârșirii milosteniei.

Acest monah, pe nume Gavriil, a văzut atunci ceva minunat! Printre monahi se mișca și o femeie îmbrăcată în negru. Părintele Gavriil nu a ezitat. A început să fotografieze momentul. Și atunci ceea ce numai el vedea s-a imprimat pe hârtia acelei epoci.

Era Maica Domnului, Doamna și Stăpâna Sfântului Munte, care era întristată de cele ce se întâmpla și a apărut pentru a le arăta că nu trebuie să oprească lucrarea cea bună a milosteniei față de monahii săraci. Și de aceea ea a îngăduit să fie fotografiată!

Iar când fotograful Gavriil le-a arătat părinților fotografia, nu a fost nevoie să se gândească mult ca să înțeleagă. Și au continuat lucrarea milosteniei, spre slava lui Dumnezeu și a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Această fotografie a fost ținută ascunsă de ochii lumii vreme de foarte mulți ani, în arhiva Mănăstirii Sfântului Pantelimon și doar în anul 1997 a văzut făcută publică.

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2018/08/1997.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Născătoarea de Dumnezeu și Athosul contemporan

21 august 1903 (pe calendarul nou: 3 septembrie 1903)

Fotografia a fost ținută în arhiva Mănăstirii Sfântului Pantelimon din Athos și a fost făcută public doar în anul 1997

Predica Părintelui Ciprian Ioan Staicu la praznicul Adormirii Maicii Domnului – 15 august 2018

Detalii la:

Athos, 1903 – poză a Fecioarei Maria, smerita Maică a Domnului Iisus Hristos…