Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Praznicul Nașterii Domnului sărbătorit de pustnicii din Karoulia (zona cea mai pustie și aspră a Sfântului Munte Athos)

de pr. Dionisios Tsambakis
(această relatare este adevărată, fiind expusă aici exact așa cum ne-a fost istorisită de fericitul întru pomenire Gheron Theoclit Dionisiatul)

 Gheronda, puteți să ne spuneți o întâmplare folositoare de acolo, din extraordinara zona a Karouliei, cu asceții cei săraci (și desculți)?- O, la ce amintiri frumoase mă faceți să mă gândesc!

Eram pe atunci, prin anul 1938, tânăr monah și mi-a venit gândul cel bun să mă duc ca și pelerin în extraordinara zonă Karoulia și să sărbătoresc și eu în chip ascetic Nașterea Domnului cu monahii cu suflete înaripate din acel loc pustiu.

Gheronda meu, cuviosul părinte Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, mi-a dat imediat binecuvântare, fără ezitare, cu condiția ca mai întâi să adunăm măslinele (roadele din anul acela – n.trad.) și apoi am timp liber pentru împlinirea acestei dorințe a mele. De asemenea, mi-a dat și câțiva bănuți pentru călătoria mea cu barca cu motor și câteva flanele de bumbac ca să am haine de schimb, m-a binecuvântat și rugându-se pentru mine m-a trimis în acest pelerinaj al credinței.

Deci, am făcut metanie înaintea lui Gheronda, mi-am încărcat rucsacul și mi-am luat bastonul, pornind spre Karoulia minunată și plină de taină, pentru a lua parte și eu la privegherea praznicului Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Încă din dimineața ajunului Nașterii Domnului cerul era întunecat și a început  să burnițeze, fiind și un ger ascuțit. Ajungând după-amiază târziu, am văzut că după o lungă așteptare, soarele a început deasupra zonei stâncoase a Karouliei să iasă din spatele norilor denși, aproape de orizontul negricios al mării. Atunci au început să se adune asceții înaripați de har din Karoulia, ca să prăznuiască împreună Nașterea Domnului. Unii coborau de pe stânci, alții pe scări de frânghii suspendate, în timp ce alții coborau pe scări de lanțuri… era o priveliște nemaivăzută și impresionantă!

Acești pustnici aveau pe umeri lor slabi niște saci murdari, făcuți din fire de păr, rasele lor erau cârpite în multe locuri; s-au salutat reciproc cu o metanie adâncă și s-au așezat la locul lor în bisericuța semiluminată a Kiriakonului (biserica centrală a Schitului – n.trad.).

După ce s-a săvârșit mai întâi Taina Sfântului Maslu, am mâncat câțiva cartofi fierți, ca să prindem putere. Apoi s-a bătut toaca și a început privegherea, preotul rânduit, purtând un epitrahil de culoarea albastrului mării, a dat binecuvântarea pentru slujbă.

Frigul era pătrunzător. Toți erau înfășurați, atât cât puteau, în rasele lor vechi. Respirațiile cântăreților scoteau aburi curați, în timp ce lăudau în cântări pe Dumnezeu în acea împărăție cumplită a iernii, însă expresia plină de dulceață a chipului Preacuratei Fecioare, care ne privea cu dragoste de mamă din icoana ei de pe iconostas, ne încălzea sufletul, introducându-ne tainic în slujirea Fiului ei Cel preacurat, în taina Nașterii lui Hristos și astfel aveam pace asemenea oilor din turma din Bethleemul de atunci, când Dumnezeu S-a făcut și om pentru a-l renaște pe om în Bethleemul cel ceresc.

Însă de-a lungul întregii privegheri de toată noaptea mi-a făcut o impresie adâncă și inexplicabilă un călugăr slab, numai piele și os, înalt ca o trestie, părintele Filaret, care avea o barbă albă lungă și stătea într-o strană foarte veche. El spunea în șoaptă rugăciunea inimii, cu un metanier vechi, rasa lui era plină de petice de toate mărimile. Cu toate că stătea în frig și la slujba de priveghere, trupul lui era nemișcat ca o statuie, iar chipul lui de culoarea gutuii coapte, plin de cute și de viață intensă datorită ascezei, se schimba în chip ciudat în mod regulat, arătând că avea în acele clipe trăiri intense venite dintr-o altă lume.

Vedeai cum se schimbă pe chipul lui așteptarea cu tristețea, durerea cu bucuria, cum saltă de bucurie ca un copil și imediat cum se adâncește în frica de Dumnezeu… chipul lui se schimba de parcă se uita la o priveliște stranie și astfel când plângea, când avea un aer grav, când zâmbea și își făcea des cruci și închinăciuni.

Și în timp ce pustnicul săvârșea propria lui slujbă în mintea și în inima lui, alături cântăreții o lăudau pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu: „Mărește, suflete, al meu pe cea mai cinstită și mai slăvită decât puterile cele de sus. Taina străină văd și minunată, peștera se face cer…”

Candelele mici și vechi de pe iconostas răspândea mărețe și minunate raze multicolore de lumină, iar un mic policandru cu lumânări de ceară lumina în chip plăcut întunericul. Totul era simplu, nepieritor, ascetic…

Astfel s-a desfășurat cu pace privegherea ne-am împărtășit cu Preacuratele Taine și preotul a spus la final: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri…, astfel luând sfârșit acea slujbă cerească.

Zorii trandafirii se iveau încet-încet prin apariția soarelui și anunțau pe Răsăritul răsăriturilor, pe steaua mântuirii noastre, pe Însuși Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.

După ce am luat anafură și aghiazmă, s-a oferit cafea și fructe în arhondaricul sărăcăcios și simplu al Schitului Karouliei. Eu slujeam la masă, însă eram atent și mă minunam în același timp de pustnici, uitându-mă la ei de parcă ar fi fost niște ființe stranii, ca niște arhangheli pe pământ.

Atunci duhovnicul schitului l-a întrebat pe acel pustnic neobișnuit (părintele Filaret) dacă va rămâne și mâine aici, iar acesta i-a răspuns:

– Desigur, vreau să rămân, cu toate că aș fi vrut mai bine să mă liniștesc în chilia mea, însă nu am nimic de mâncare și dacă vă milostiviți, primiți-mă și pe mine să mănânc ceva alături de voi.

A doua zi, după ce s-a făcut parastasul pentru ctitori, pentru că eu îi spusesem duhovnicului schitului despre acel comportament straniu al pustnicului sărac la privegherea de ieri, acesta i-a spus pe un ton respectuos, însă și imperios:

– Frate, te rog să ne spui ce ți s-a întâmplat la privegherea de ieri de se tot schimba înfățișarea chipului tău.

Pustnicul însă refuza cu insistență să dea un răspuns, păzind înlăuntrul său, ca pe o comoară de mare preț, ceea ce trăise.

– Însă îți poruncesc în numele Domnului să ne spui.

– Gheronda, se poate să îmi porunciți așa ceva?

– Haide, milostivește-te și spune-ne, poate ne vom folosi dohovnicește și noi, frații tăi.

-… Dar nu pot.

– Până nu ne spui… nu te lăsăm să pleci de aici!

Datorită acestei constrângeri făcute cu respect și chiar fără a vrea să răspundă, însă obligat de dragostea față de duhovnic și de ceilalți călugări care rămăseseră și în această zi la Kiriakon, pustnicul acela a început să mărturisească cu lacrimi și cu frângere de inimă:

– Ce să vă spun? Uite, tot ceea ce voi citeați și cântați eu le vedeam, pe viu, și participam la ele.

L-am văzut pe Pruncul dumnezeiesc, pe Hristos, am văzut oile, celelalte puține animale care mai erau acolo… era și o vacă ce stătea aproape de fața lui Hristos și Îl încălzea cu respirația ei; am văzut picăturile care cădeau datorită umezelii, căci era o peșteră și nu o construcție făcută de mână omenească.

Am văzut și o păstoriță care a adus lapte aburind, pe care tocmai îl mulsese, ca să fie spălat cu el Pruncul dumnezeiesc. Unde să se găsească în acea clipă apă caldă? Toate erau înghețate…

Lângă Prunc am văzut-o și pe Maica Domnului, lăuză, care Îl înfășurase cu șalul ei pe Fiul ei și s-a așezat lângă El, pe o parte și îi era frig pentru că locul era gol și nu avea de ce să se sprijine… desigur, înainte de aceasta a sfâșiat cu propriile ei mâini o bucată din hainele ei, ca să facă scutece pentru Preacuratul ei Fiu.

Și astfel s-a întâmplat… și deodată în peșteră au intrat îngeri, care coborau și se urcau spre cer și se auzea o cântare preadulce…

Iar Dreptul Iosif încerca cu câteva lemne subțiri să aprindă un foc, spre a se încălzi peștera, Mama și pe Pruncul dumnezeiesc. Iosif plângea tot timpul, cuprins de uimire și de bucurie; ca și preotul care stă cu frică la slujirea Sfintei Liturghii, tot așa și el slujea în acea noapte în această sfântă biserică minunată, dar și foarte săracă, în această peșteră din Bethleem…

Mai jos, vântul cel iute se repezea spre Karoulia, în timp ce valurile se izbeau de malul mării și loveau pământul și stâncile prăpăstioase. Toate natura cuvântătoare și necuvântătoare a Grădinii Maicii Domnului mărturisea prin mii de glasuri această înviere în inima iernii, că Hristos a venit pe pământ, că S-a născut și că a umplut de bucurie dumnezeiască plină de liniște întreg pământul. „Hristos pe pământ, înălțați-vă!”

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2018/12/blog-post_966.html
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu