Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Gheronda, L-ai văzut vreodată pe Hristos?

Cu câteva timp în urmă m-am întâlnit cu un părinte pe care îl iubeam mult. Și l-am întrebat:

– Gheronda, l-ai văzut vreodată pe Hristos?

– Da, părinte, l-am văzut, a mărturisit el cu frângere de inimă, cu evlavie.

– Gheronda, cum este Hristos?

– Părinte, Hristos este așa cum Îl prezintă Evanghelia, este neprihănit, bun, simplu și accesibil.

– Și când s-a întâmplat aceasta, când L-ai văzut? Aceasta a fost următoarea mea întrebare, plină de uimire.

– Părinte, L-am văzut pe Hristos atunci când am iubit fără să aștept nimic în schimb, a șoptit Gheronda cu ochii plecați, care se umpluseră deja de lacrimi de iubire nețărmurită pentru Hristos. M-am golit ca om de mine însumi și m-am umplut cu Hristos. Am dat totul și nu am primit nimic de la oameni. Atunci vine El când Îi semeni.

Această frază: „Hristos vine atunci când Îi semeni” s-a întipărit în adâncul inimii mele. Da, iubirea adevărată este cea care știe să se jertfească și să piardă (tot ceea ce este lumesc – n.trad.). Ea dă totul fără să țină socoteala ce a dat. Ea se jertfește ca să trăiască celălalt. Ea este trădată, răstignită și totuși ea iartă. Iubirea știe să spună și să înțeleagă acestea: „ia raiul meu și dă-mi iadul tău.” 

(din cartea „Viață fără rețete” a părintelui Haralambie Papadopoulos)

 

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2018/12/blog-post_260.html

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Poezia „Hristos Se naște iar”

Hristos Se naște iar

În ieslea mica,
Ridică-te și tu și adu-I dar,
Vino, creștine, fără frică,
Lui să-I dăm slavă iar și iar!
Și precum magii în vechime
Adusu-i-au Lui smirnă și tămâie,
Închină-te și tu, creștine, în Treime
Și biruie cu Domnul această erezie!
Înfruntă-i pe Irozii ce vor să Îl dărâme!
Adu în dar credință dreaptă, frate,
Nu zăbovi, căci timpul a venit,
Nu bâjbâi prin ceață de păcate,
Nu amâna mărturisirea la nesfârșit!
Numai așa vei fi pe Calea cu dreptate!
Pe Domnul lăudați-L, dragi creștini,
Lui dați colinda, Lui cântați!
Și Lui mărturisiți, iubiți români,
Veniți cu toții și vă bucurați!
Se naște Domnul, ieșiți dintre păgâni!
Veniți cu mic, cu mare să-I cântăm,
Un lerui-ler să-I dăruim,
Pe El să Îl slăvim, să-l înălțăm,
O colindă sfântă să-I grăim,
Cu inima să Îl cinstim, să-L bucurăm!
Lerui-ler, în noapte albastră,
Lerui-ler, Măicuță Sfântă,
Intră și-n căsuța noastră,
Vino, Doamne, pe fereastră,
Casa, masa și tot traiul bineîlcuvântă!
Lerui-ler, Domnului ler,
Colindatu-I-am prin veacuri,
Prin zăpadă și prin ger,
Îngeri străbătând meleaguri,
Cu noi Domnului Îi cântă lerui-ler!
 23 decembrie 2018
Prof. Mihaela Cristina Popa

Praznicul Nașterii Domnului sărbătorit de pustnicii din Karoulia (zona cea mai pustie și aspră a Sfântului Munte Athos)

de pr. Dionisios Tsambakis
(această relatare este adevărată, fiind expusă aici exact așa cum ne-a fost istorisită de fericitul întru pomenire Gheron Theoclit Dionisiatul)

 Gheronda, puteți să ne spuneți o întâmplare folositoare de acolo, din extraordinara zona a Karouliei, cu asceții cei săraci (și desculți)?- O, la ce amintiri frumoase mă faceți să mă gândesc!

Eram pe atunci, prin anul 1938, tânăr monah și mi-a venit gândul cel bun să mă duc ca și pelerin în extraordinara zonă Karoulia și să sărbătoresc și eu în chip ascetic Nașterea Domnului cu monahii cu suflete înaripate din acel loc pustiu.

Gheronda meu, cuviosul părinte Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, mi-a dat imediat binecuvântare, fără ezitare, cu condiția ca mai întâi să adunăm măslinele (roadele din anul acela – n.trad.) și apoi am timp liber pentru împlinirea acestei dorințe a mele. De asemenea, mi-a dat și câțiva bănuți pentru călătoria mea cu barca cu motor și câteva flanele de bumbac ca să am haine de schimb, m-a binecuvântat și rugându-se pentru mine m-a trimis în acest pelerinaj al credinței.

Deci, am făcut metanie înaintea lui Gheronda, mi-am încărcat rucsacul și mi-am luat bastonul, pornind spre Karoulia minunată și plină de taină, pentru a lua parte și eu la privegherea praznicului Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Încă din dimineața ajunului Nașterii Domnului cerul era întunecat și a început  să burnițeze, fiind și un ger ascuțit. Ajungând după-amiază târziu, am văzut că după o lungă așteptare, soarele a început deasupra zonei stâncoase a Karouliei să iasă din spatele norilor denși, aproape de orizontul negricios al mării. Atunci au început să se adune asceții înaripați de har din Karoulia, ca să prăznuiască împreună Nașterea Domnului. Unii coborau de pe stânci, alții pe scări de frânghii suspendate, în timp ce alții coborau pe scări de lanțuri… era o priveliște nemaivăzută și impresionantă!

Acești pustnici aveau pe umeri lor slabi niște saci murdari, făcuți din fire de păr, rasele lor erau cârpite în multe locuri; s-au salutat reciproc cu o metanie adâncă și s-au așezat la locul lor în bisericuța semiluminată a Kiriakonului (biserica centrală a Schitului – n.trad.).

După ce s-a săvârșit mai întâi Taina Sfântului Maslu, am mâncat câțiva cartofi fierți, ca să prindem putere. Apoi s-a bătut toaca și a început privegherea, preotul rânduit, purtând un epitrahil de culoarea albastrului mării, a dat binecuvântarea pentru slujbă.

Frigul era pătrunzător. Toți erau înfășurați, atât cât puteau, în rasele lor vechi. Respirațiile cântăreților scoteau aburi curați, în timp ce lăudau în cântări pe Dumnezeu în acea împărăție cumplită a iernii, însă expresia plină de dulceață a chipului Preacuratei Fecioare, care ne privea cu dragoste de mamă din icoana ei de pe iconostas, ne încălzea sufletul, introducându-ne tainic în slujirea Fiului ei Cel preacurat, în taina Nașterii lui Hristos și astfel aveam pace asemenea oilor din turma din Bethleemul de atunci, când Dumnezeu S-a făcut și om pentru a-l renaște pe om în Bethleemul cel ceresc.

Însă de-a lungul întregii privegheri de toată noaptea mi-a făcut o impresie adâncă și inexplicabilă un călugăr slab, numai piele și os, înalt ca o trestie, părintele Filaret, care avea o barbă albă lungă și stătea într-o strană foarte veche. El spunea în șoaptă rugăciunea inimii, cu un metanier vechi, rasa lui era plină de petice de toate mărimile. Cu toate că stătea în frig și la slujba de priveghere, trupul lui era nemișcat ca o statuie, iar chipul lui de culoarea gutuii coapte, plin de cute și de viață intensă datorită ascezei, se schimba în chip ciudat în mod regulat, arătând că avea în acele clipe trăiri intense venite dintr-o altă lume.

Vedeai cum se schimbă pe chipul lui așteptarea cu tristețea, durerea cu bucuria, cum saltă de bucurie ca un copil și imediat cum se adâncește în frica de Dumnezeu… chipul lui se schimba de parcă se uita la o priveliște stranie și astfel când plângea, când avea un aer grav, când zâmbea și își făcea des cruci și închinăciuni.

Și în timp ce pustnicul săvârșea propria lui slujbă în mintea și în inima lui, alături cântăreții o lăudau pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu: „Mărește, suflete, al meu pe cea mai cinstită și mai slăvită decât puterile cele de sus. Taina străină văd și minunată, peștera se face cer…”

Candelele mici și vechi de pe iconostas răspândea mărețe și minunate raze multicolore de lumină, iar un mic policandru cu lumânări de ceară lumina în chip plăcut întunericul. Totul era simplu, nepieritor, ascetic…

Astfel s-a desfășurat cu pace privegherea ne-am împărtășit cu Preacuratele Taine și preotul a spus la final: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri…, astfel luând sfârșit acea slujbă cerească.

Zorii trandafirii se iveau încet-încet prin apariția soarelui și anunțau pe Răsăritul răsăriturilor, pe steaua mântuirii noastre, pe Însuși Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.

După ce am luat anafură și aghiazmă, s-a oferit cafea și fructe în arhondaricul sărăcăcios și simplu al Schitului Karouliei. Eu slujeam la masă, însă eram atent și mă minunam în același timp de pustnici, uitându-mă la ei de parcă ar fi fost niște ființe stranii, ca niște arhangheli pe pământ.

Atunci duhovnicul schitului l-a întrebat pe acel pustnic neobișnuit (părintele Filaret) dacă va rămâne și mâine aici, iar acesta i-a răspuns:

– Desigur, vreau să rămân, cu toate că aș fi vrut mai bine să mă liniștesc în chilia mea, însă nu am nimic de mâncare și dacă vă milostiviți, primiți-mă și pe mine să mănânc ceva alături de voi.

A doua zi, după ce s-a făcut parastasul pentru ctitori, pentru că eu îi spusesem duhovnicului schitului despre acel comportament straniu al pustnicului sărac la privegherea de ieri, acesta i-a spus pe un ton respectuos, însă și imperios:

– Frate, te rog să ne spui ce ți s-a întâmplat la privegherea de ieri de se tot schimba înfățișarea chipului tău.

Pustnicul însă refuza cu insistență să dea un răspuns, păzind înlăuntrul său, ca pe o comoară de mare preț, ceea ce trăise.

– Însă îți poruncesc în numele Domnului să ne spui.

– Gheronda, se poate să îmi porunciți așa ceva?

– Haide, milostivește-te și spune-ne, poate ne vom folosi dohovnicește și noi, frații tăi.

-… Dar nu pot.

– Până nu ne spui… nu te lăsăm să pleci de aici!

Datorită acestei constrângeri făcute cu respect și chiar fără a vrea să răspundă, însă obligat de dragostea față de duhovnic și de ceilalți călugări care rămăseseră și în această zi la Kiriakon, pustnicul acela a început să mărturisească cu lacrimi și cu frângere de inimă:

– Ce să vă spun? Uite, tot ceea ce voi citeați și cântați eu le vedeam, pe viu, și participam la ele.

L-am văzut pe Pruncul dumnezeiesc, pe Hristos, am văzut oile, celelalte puține animale care mai erau acolo… era și o vacă ce stătea aproape de fața lui Hristos și Îl încălzea cu respirația ei; am văzut picăturile care cădeau datorită umezelii, căci era o peșteră și nu o construcție făcută de mână omenească.

Am văzut și o păstoriță care a adus lapte aburind, pe care tocmai îl mulsese, ca să fie spălat cu el Pruncul dumnezeiesc. Unde să se găsească în acea clipă apă caldă? Toate erau înghețate…

Lângă Prunc am văzut-o și pe Maica Domnului, lăuză, care Îl înfășurase cu șalul ei pe Fiul ei și s-a așezat lângă El, pe o parte și îi era frig pentru că locul era gol și nu avea de ce să se sprijine… desigur, înainte de aceasta a sfâșiat cu propriile ei mâini o bucată din hainele ei, ca să facă scutece pentru Preacuratul ei Fiu.

Și astfel s-a întâmplat… și deodată în peșteră au intrat îngeri, care coborau și se urcau spre cer și se auzea o cântare preadulce…

Iar Dreptul Iosif încerca cu câteva lemne subțiri să aprindă un foc, spre a se încălzi peștera, Mama și pe Pruncul dumnezeiesc. Iosif plângea tot timpul, cuprins de uimire și de bucurie; ca și preotul care stă cu frică la slujirea Sfintei Liturghii, tot așa și el slujea în acea noapte în această sfântă biserică minunată, dar și foarte săracă, în această peșteră din Bethleem…

Mai jos, vântul cel iute se repezea spre Karoulia, în timp ce valurile se izbeau de malul mării și loveau pământul și stâncile prăpăstioase. Toate natura cuvântătoare și necuvântătoare a Grădinii Maicii Domnului mărturisea prin mii de glasuri această înviere în inima iernii, că Hristos a venit pe pământ, că S-a născut și că a umplut de bucurie dumnezeiască plină de liniște întreg pământul. „Hristos pe pământ, înălțați-vă!”

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2018/12/blog-post_966.html
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu

Îți mulțumesc, Hristoase, pentru toate darurile Tale!

Acest scurt articol nu are rolul de a îndreptăți pe cineva, căci cine se scuză, se acuză. Însă se pare că tatăl minciunii chiar nu doarme niciodată, deci lucrările lui trebuie date pe față, făcându-ne astfel datoria înaintea lui Hristos.

De aproape doi ani de zile spațiul virtual este invadat de cei pentru care toată „lupta” antiecumenistă „echilibrată” se reduce la calomnie. Nici satana nu știe altceva.

Numele meu a fost terfelit pe toate părțile. Slavă Domnului! Dacă am vorbit, au atacat, dacă am tăcut, au atacat, dacă am scris, au atacat, dacă nu am scris, ibidem. Îmi plâng eu de milă? Nu, doar de mila lor. Mie mi-a dat Domnul liniște sufletească și bucurie la fiecare lovitură primită, iar când fruntea atinge țărâna poate este doar o repetiție pentru marele somn al trecerii dincolo.

Acum să revenim la o analiză teologică pertinentă pentru cei purtători de înțelepciune duhovnicească:

1. Un personaj rasofor mă sună și afirmă că Hristos nu mai este prezent în Potirul ecumeniștilor. Este concluzia lui (și a schismaticilor din noua „biserică” a lui Miron, rebotezați, recununați, rehirotoniți, nume noi etc – tot tacâmul).

2. Mesajul lui video – în care citește și Mărturisirea de credință a Sinaxei de la Roman – este preluat de cei care mărturisesc exact ceea ce el nu acceptă (adică ei afirmă că părtășia la erezie nu este erezie, el da, în spiritul Mărturisirii respective), în vreme ce aceștia nu acceptă ceea ce el susține sus și tare (adică dispariția harului din B.O.R.).

3. Cu alte cuvinte, nu contează că sunt pe poziții diametral opuse, ceea ce îi unește este ura împotriva unui om (de fapt doi, dar părintele Sava a fost „scutit” de data asta). „Realitatea” în care trăiește personajul rasofor este următoarea: dacă a fost la Sinaxa de la Roman și a semnat ceva neortodox, dar a cădea în erezie duce la pierderea automată a harului, ar însemna că și el a pierdut harul, deci nu mai e ortodox, chiar dacă și-a retras semnătura. Singura „soluție” este rebotezarea (mai ales că dacă a fost „botezat” în B.O.R., unde nu mai e „demult” har, înseamnă că nici nu e botezat, nici rasofor). Direcția: îl așteaptă Miron, iar din Ioan îi va schimba numele, cine știe, în Ioasaf sau altfel. Ce înseamnă toate acestea din punct de vedere teologic? Schismă, hulirea Sfintelor Taine, erezie. Dar „portalurile” ortodoxe îl vor primi întotdeauna, cu condiția să URASCĂ pe cine trebuie.

4. De doi ani de zile învățăm cum să ducem această luptă. Nu învățăm de altundeva decât de la cei care s-au sfințit ducându-o. Sunt numiți Sfinți Părinți. Printre noi nu există teologi, ci Sfinții sunt Teologi. Și pentru că oamenii cu mintea limpede învață din greșelile istoriei, am învățat că stiliștii, de exemplu, folosesc „citate de la Sfinții Părinți”, unele reale, dar scoase din context sau greșit interpretate, altele măsluite. Important este să le susțină concluziile. Ei nu iau în seamă ceea ce se numește în teologie consensus Patrum, adică pe românește cugetul Sfinților Părinți. Unde îl găsim? La Sinoadele Ecumenice, când erau adunați toți Sfinții Părinți ai generației respective din istoria Bisericii, iar ceea ce ei hotărau împreună era apoi trecut prin conștiința dogmatică a poporului ortodox și dacă trecea „testul”, Sinodul rămânea în istorie ca unul Ecumenic, singurul for infailibil al Bisericii, alcătuit din adevărații teologi ai Bisericii, oameni ai bunului simț atât lumesc, cât mai ales duhovnicesc.

5. Ce am învățat studiind cele întâmplate la cele 9 Sinoade Ecumenice? Pe larg vom prezenta în cartea alcătuită de părinții athoniți și aflată în curs de traducere; pe scurt:

a) există întinare prin erezie, iar cei care se împărtășesc având cuget eretic sau pomenesc pe eretici sunt și ei eretici, deci se împărtășesc spre osândă;

b) harul – adică puterea preoțească lucrătoare – se ia de la o persoană doar prin caterisire și anatematizare sinodală, nu în mod automat, când cineva greșește.

6. Sfatul repetat al celui pe care „nici telefonul meu nu l-a vrut” – opțiunea lui, ce să îi fac, este să se ferească oamenii de mine. Chiar vă rog! Cei din „opoziție” sunt aleșii poporului. Mie îmi este de ajuns să nu mă uite Hristos, că pe El Îl slujesc. Iar potrivnicilor mei le reamintesc că ecumenismul este dușmanul. Am greșit cu ceva, îmi cer iertare. Am făcut-o de zeci de ori, public: scris, audio, video. Niciodată nu am folosit injurii, pentru faptul că mă respect ca om, nu terfelesc darurile primite de la Hristos.

7. Bomboana de pe tortul calomniatorilor noștri: mare întâlnire la Bănceni, unde a fost primit cu toată dragostea inclusiv patriarhul Kirill al Moscovei. Pe românește: cei care merg după iconomie – ca nouă „direcție” a luptei cu erezia (lucru inexistent în istoria Bisericii, căci toate Sinoadele Ecumenice au fost roadele luptei celor care au îmbrățișat acrivia dogmatică și canonică ortodoxă) l-au primit pe ereziarhul întâi al Rusiei cu toată dragostea, s-au rugat cu el, au primit „binecuvântările” lui și viața în „ortodoxia” actualizată de secol XXI merge înainte.

8. Și noi avem un fel de „tort”: Conferință ortodoxă la București, în 27 ianuarie 2019, cu părinții athoniți, unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom prezenta – ca broșură – o analiză punct cu punct a documentului eclesiologic eretic de la Sinodul din Creta, o analiză patristică, ortodoxă, clară. Până atunci îi binecuvântez pe toți cei care se vor feri de mine, de două ori mai mult decât pe cei care nu o vor face, urându-le ca pacea lui Hristos să se sălășluiască în inimile lor. Cât mai bate inima în piept, va grăi și gura, desigur din prisosul inimii. Valabil pentru toți.

Pr. Ciprian Staicu

Cuvânt patristic: Este nevoie de o aleasă pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii

Cuvânt al Sfântului Grigorie Teologul

despre Sfânta Împărtășanie

Unii primesc fără frică de Dumnezeu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Îl primesc și îl mănâncă. Însă nu se satură. Pentru că atâta timp cât primesc această Taină numai cu gura, niciodată nu se vor umple de harul ei. Ei vor rămâne flămânzi din acest punct de vedere, pentru că și înainte de a se apropia de Sfintele Taine se simțeau sătui.

Pentru cei care continuă să își iubească păcatele, Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie pe care o primesc nu le aduce niciun rod de mântuire. Nu se satură cu Sfânta Împărtășanie decât cei care „sunt flămânzi” de ea, și-o doresc din tot sufletul, adică cei care din obiceiurile lor rele au înțeles că păcatul este sărăcie și foame (lipsă, nefericire – n.trad.). Aceia primesc din Sfintele Taine energia și harul deplin și caracterul viu și eficient al lor.

De la această regulă nu sunt exceptați nici cei așa-numiți „aleși.” Pentru că acești „aleși” nu este posibil să nu aibă păcat, devreme ce cu siguranță și ei vor săvârși ceva păcătos sau rău dacă nu se vor sili pe ei înșiși zilnic să se ferească și de păcatele mici de care firea omenească ce ușor alunecă spre rău nu va înceta niciodată să se întineze.

Când omul nu are grijă în fiecare zi să își învingă neputințele și slăbiciunile, oricât de mult și-ar închipui el că păcatele pe care le săvârșește nu sunt atât de grave, încet-încet sufletul lui se umple de păcate. Și atunci omul pierde rodul acelei stări interioare care se numește de obicei bogăție duhovnicească, pentru că ea ne umple de bucurie duhovnicească.

Sfântul Pavel ne amintește că trebuie să ne ferim de aceste păcate. El spune astfel: „să se cerceteze dar omul pe sine și așa să mănânce din Pâine și să bea din Potir.” (I Corinteni 11, 28).

Ce înseamnă acest lucru: mai întâi „să se cerceteze omul pe sine ”? Ce altceva decât că fiecare dintre noi se poate apropia de Cina Domnului numai după ce mai întâi s-a îndreptat (s-a lepădat de păcate – n.trad.) și s-a curățit?

Și, ca să audă cei „sătui”, Sfântul Pavel adaugă: „căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie (fără a trăi cu intensitate faptul că Împărtășania este Trupul și Sângele Domnului – nota Sfântului Grigorie), osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului.” (I Corinteni 11, 29).

În fiecare zi păcătuim? Zilnic să vărsăm lacrimi de pocăință, căci aceasta este singurul medicament care ne face vrednici a îndepărta de sufletul nostru cele cu care păcatul îl îngreuiază.

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2018/12/blog-post_882.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Gheronda Evmenie din Creta (+23 mai 1999): un om a cărui viață a fost plină de virtute și virtutea a fost viața lui

Gheronda Evmenie, alături de două surori ale sale

 

Câteva dintre cuvintele lui duhovnicești

„Să îl iubim pe om, dar să Îl iubim și mai mult pe Dumnezeu.”

 „Dumnezeu vrea totul (adică toată inima noastră), nu numai ceea ce avem în plus (resturi ale timpului și activității noastre – n.trad.).”

„Dacă cineva are o harismă, un dar dumnezeiesc, să nu se mândrească, pentru că altminteri Dumnezeu i-l va lua, ca omul să se smerească.”

„Fiecare om smerit este și blând, dar un om blând poate să nu fie și smerit.”

„Dacă nu ai smerenie, nu ai nicio virtute.”

Să avem parte de rugăciunile lui, în ceruri!

Redacția