Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Două fotografii = un milion de cuvinte!

1. Președintele Porosenko, împărtășit ieri de patriarhul ecumenist Bartolomeu:

2. Același președinte, împărtășit de greco-catolici

(în anul 2014, „împărtășit” de Sviatoslav Sevțuk, care îl pomenește pe papa Romei):

CONCLUZIA:

Definiția ecumenismului = un putregai cu pretenții de trandafir!

Pe site-ul ortodocșilor din Creta îngrădiți de panerezia ecumenistă scrie referitor la acest subiect ceva foarte interesant: faptul că patriarhul Bartolomeu întemeiază noi „biserici” are un singur scop: crearea unui „Vatican” al Răsăritului, pus sub ascultarea sa!

Iar Bisericile Ortodoxe locale ori se vor supune, cum au de gând grecii închinători ai arhiepiscopului Ieronim din Atena, ori vor fi trecuți prin „focul” dragostei americane. Acum nu va mai binecuvânta papa bombele aruncate în Kosovo, ci Bartolomeu pe cele aruncate peste „neascultătorii” ereziilor sale.

Redacția

„Teologia” ecumenismului: eretică și schismatică, pe principiul că fiecare face ce îl taie capul, ca într-un eretic protestantism. Singura condiție: înlăturarea Capului Hristos și înlocuirea Lui cu „capete” înfierbântate de slavă deșartă și de ateism

„Preasfințite Theoklite,

Hristos S-a născut!

Am devenit cu toții martori (prin intermediul internetului, că la slujbele săvârșite de el nu merg semnatarii, îngrădiți de panerezia ecumenismului – n.trad.) pomenirii lui Epifanie ca „arhiepiscop al Kievului și al întregii Ucraine” în cadrul Liturghiei arhierești care s-a săvârșit de dvs în biserica Sfântului Ștefan din Ptolemaida, în ziua de 27 decembrie 2018. Pentru aceasta în mintea noastră se nasc câteva întrebări, pe care vi le adresăm prin această scrisoare deschisă:

1) Potrivit rânduielii liturgice a Bisericii Ortodoxe, pe întâistătătorii Bisericilor locale îi pomenesc numai întâistătătorii fiecărei Biserici autocefale. Astfel, din partea Bisericii Ortodoxe a Greciei îi pomenește arhiepiscopul Ieronim al Atenei, care însă NU l-a pomenit pe schismaticul Epifanie din Ucraina, la Liturghia săvârșită în ziua Nașterii Domnului (25 decembrie 2018). Dvs de ce l-ați pomenit pe Epifanie?

2) Încă nu a fost emis oficial tomos-ul sau actul de recunoaștere a autocefaliei în Ucraina. Așadar, ce rost are pomenirea lui Epifanie?

3) Se așteaptă ca pe data de 6 ianuarie 2019 să aibă loc conslujirea patriarhului Bartholomeu I al Constantinopolului cu Epifanie, la Fanar. Vizita lui Epifanie se așteaptă să fie legată de emiterea tomului autocefaliei din partea patriarhului. Întrebăm: poate patriarhul să purceadă la o asemenea faptă fără să întrebe, să se consulte cu:

a) arhiepiscopia Kievului canonică și recunoscută de toate Bisericile ortodoxe locale;

b) Patriarhia Rusiei, de care aparține Ucraina din punct de vedere bisericesc;

c) celelalte Patriarhii și Biserici Ortodoxe locale din întreaga lume?

Din ce Sfinte Canoane rezultă că aceste Biserici locale sunt datoare să accepte noua organizare bisericească din Ucraina și să se împărtășească cu Epifanie? Preasfințite, recunoașteți un primat de putere al patriarhului ecumenic și al Sinodului Patriarhiei de Constantinopol (asupra celorlalte Biserici Ortodoxe locale – n.trad)? Primatul de putere oare nu este cuprins între principalele erezii ale papismului?

4) În acest moment Biserica Ortodoxă a Greciei îl recunoaște oficial ca arhiepiscop al Kievului pe vlădica Onufrie. Preasfințite, când a încetat pentru dvs să fie valabil acest lucru și care sinod din Grecia a hotărât vreo schimbare? Oare prin hotărârea dvs recentă (de a-l pomeni pe Epifanie – n.trad.) nu cumva faceți neascultare de Biserica Greciei, de care aparțineți?

5) Epifanie este fiu duhovnicesc „hirotonit” de fostul arhiepiscop al Kievului, Filaret cel caterisit și anathematizat (de Patriarhia Moscovei, în anul 1992). Această hotărâre a Patriarhiei Rusiei au recunoscut-o ca validă nu numai toate Bisericile Ortodoxe locale, ci și patriarhul ecumenic Bartolomeu I însuși! Vă întrebăm, așadar, Preasfințite Teoklit:

a) Epifanie este hirotonit valid?

b) Nu este considerat, conform Canoanelor Bisericii, și el excomunicat devreme ce se împărtășește cu Filaret cel anathematizat?

6) Oare nu cumva și patriarhul Bartolomeu cade sub incidența acestui canon? („cel care se împărtășește cu cel excomunicat va fi și el excomunicat”)

7) Preasfințite, Filaret a fost caterisit și anathematizat de către Moscova, fiind rupt de Biserica Ortodoxă din motive administrative. Iar apoi el a creat propria lui pseudo-biserică, provocând schismă în Ucraina. Considerați că a fost nedreaptă caterisirea și anathematizarea lui?

Patriarhul Bartolomeu nu a avut niciun drept canonic de a restabili bisericește pe schismaticii din Ucraina. Conform Sfintelor Canoane, pe clericii cărora Biserica locală de care ei aparțin le-a impus anumite pedepse nu este permis să îi absolve de ele o altă Biserică locală. Prin urmare, patriarhul Bartolomeu a săvârșit abaterea canonică a „intervenției necanonice” în jurisdicția unei alte autorități ecleziastice!

Preasfințite, am putea să extindem discuția aceasta, însă nu vrem să vă obosim. Nu considerați că sunt logice întrebările pe care vi le adresăm? În final, de ce există atâta supunere față de Patriarhia Ecumenică? Dvs aparțineți de Sinodul Bisericii Greciei, NU de Sinodul Patriarhiei de Constantinopol! Nu dezbinați Biserica Greciei! Este clar că prin această lucrare patriarhul Bartolomeu a dovedit că slujește interesele politice ale SUA împotriva Rusiei. Biserica noastră locală de ce se amestecă în așa ceva? Această problemă este de competența Bisericilor locale ale Ucrainei și Rusiei sau a unui Sinod Panortodox.

În orice caz, este foarte trist că dvs, Preasfințite, în timp ce faceți neascultare în mod direct față de Sfântul Sinod de care aparțineți, i-ați acuzat pe frații ai dvs că se opun ecumenismului și că nu fac „ascultare de Biserică.” Pentru încă o dată dvs confirmați că sunteți cel care nu face ascultare de Biserică.

Cel mai rău dintre toate, însă, este că provocați o problemă bisericească foarte gravă în Biserica noastră locală, în Mitropolia de Florina – pe care v-a încredințat-o Dumnezeu să o păstoriți – pentru că o obligați deja să aibă Potir comun cu schismaticii, adică cu oameni care sunt în afara Bisericii! Acest lucru este nemaiauzit.

Ne așteptam să vină așa ceva – Potirul comun – din altă parte! Ne temeam în toți acești ultimi ani că, prin intermediul Patriarhiei Ecumenice, ne vom „uni” cu  papistașii anathematizați și vom ajunge la potir comun cu ei, însă acum vedem că vreți să avem potir comun cu alți schismatici anathematizați! V-ați dat seama, Preasfințite Theoklite, ați conștientizați ce ați făcut? Ați ajuns și dvs excomunicat și schismatic, devreme ce vă împărtășiți cu cei excomunicați.

Preasfințite, vă rugăm fierbinte: întoarceți cârma! Nu conduceți Biserica noastră locală spre prăpastie! Gândiți-vă că nu sunteți singur: Mitropolia de Florina nu se identifică cu persoana dvs, ci este trupul lui Hristos, adică este cler și popor. Nu aduceți osândă asupra noastră a întregii turme! Vă rugăm din inimă, săvârșiți cele bineplăcute lui Dumnezeu!”

Cu durere profundă semnează:

Evanghelos Vlasis, Antonios Hatzipanaghiotidis

Dimitrios Emanuil, Vasilios Kermeniotis,

Gheorghios Asanakis, Sokratis Vasiliadis,

Zikos Papazoglu, Xristos Elefteriadis

Panaghiota Panaghiotidu

 

Sursa – https://synaksiorthodoxon.blogspot.com/2019/01/blog-post_1.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Moașa Salomeea, care trăia în Bethleem

Preasfânta Fecioară Maria l-a zămislit pe Domnul nostru Iisus Hristos într-o zi de vineri – așa cum și Pătimirea Lui pe Cruce a fost apoi tot într-o zi de vineri – și L-a născut în prima zi a săptămânii (adică duminica). Tot în această primă zi a săptămânii, la Facerea lumii, Dumnezeu a zis: „Să fie lumină.” (Facere 1, 3) În prima zi a săptămânii a căzut pentru prima dată mană din cer pentru poporul iudeu. În zi de duminică S-a născut Domnul și Mântuitorul nostru și tot într-o asemenea zi a fost botezat în râul Iordan.

În vremea aceea a Nașterii Domnului, în Bethleem trăia și moașa Salomeea, o femeie în vârstă, rudă cu Iosif și cu Fecioara Maria. Nu a putut să le primească pe rudele sale acasă la ea, dar le-a vizitat în peștera păstorilor. Când Maica Domnului L-a născut fără sămânță pe Domnul și Mântuitorul nostru, Salomeea s-a dus să o vadă. A rămas mirată cum de o asemenea fată tânără a putut să nască fără ajutorul unei moașe, să înfășoare în scutece singură pe Pruncul Hristos și cu toate acestea să stea plină de putere pe picioarele sale!

Când Fecioara Maria i-a explicat Salomeeii că această naștere a fost de la Dumnezeu și nu de la om, că zămislirea a fost fără de sămânță și nașterea fără de dureri, păstrând fecioria ei și în timpul nașterii, dar și după aceea, Salomeea nu a crezut aceasta. Dimpotrivă, a îndrăznit să își întindă mâna pentru a atinge trupul Preacuratei și a verifica cele auzite, așa cum obișnuiau moașele să facă cu cele ce nășteau, ca să vadă dacă într-adevăr așa este. Din pricina necredinței și a indolenței pe care a arătat-o, a primit de îndată pedeapsă: mâna ei a paralizat! Femeia cea în vârsta s-a înspăimântat de semnul supranatural de la Dumnezeu și a început să plângă pentru mâna ei paralizată. Cu toate acestea, când L-a atins apoi pe Pruncul Dumnezeiesc, mâna ei și-a revenit și ea s-a făcut sănătoasă, ca mai înainte. Astfel, Salomeea a crezut în fecioria Maicii Domnului și în Dumnezeirea lui Hristos.

După 40 de zile, când Fecioara Maria s-a dus cu Pruncul Dumnezeiesc la Templul din Ierusalim, potrivit obiceiului, arhiereul Zaharia a pus-o într-o parte a templului destinată fecioarelor. Preoții și fariseii s-au mâniat atunci și au vrut să o mute în locul destinat femeilor căsătorite, însă Zaharia cel plin de discernământ nu a permis aceasta, susținând că Maica Domnului este în continuare fecioară, chiar dacă a născut.

Din pricina acestui fapt bătrânii iudeilor l-au urât pe Zaharia și i-au cerut lui Irod să îl omoare. De îndată atunci Născătoarea de Dumnezeu a plecat din templu împreună cu Dreptul Iosif și au călătorit de la Ierusalim spre Nazaret și de acolo în Egipt.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/01/blog-post_7.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

„Plânsul” Noilor Martiri ai Rusiei


 

Plânsul noilor Martiri ai Bisericii lui Hristos

de părintele Serafim Rose

Viața pe pământ îi este dată omului pentru a agonisi Duhul Sfânt. Pentru a face aceasta omul trebuie să învețe, de asemenea, să distingă cinstirea adevăratului Duh al lui Dumnezeu de duhul contrafăcut, al acestei lumi, al cărei stăpânitor este satana, dușmanul lui Dumnezeu.

Toată fericirea pe pământ a omului constă în creșterea conștientă în cunoaștere și practica legii vieții duhovnicești creștine care, potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, este un tărâm în care împărăția lumii acesteia nu pătrunde. Viața creștină trebuie să fie deplin dăruită „umblării în Duhul Sfânt” (Galateni 5, 16). Pentru unii, aceasta poate însemna un proces lung și stăruitor până la vârsta bătrâneții și o moarte pașnică, creștinească, dar martirii au dobândit cununile lor într-un moment scurt, în care moartea i-a găsit cu o inimă trează, deplin îndreptată către Dumnezeu, mărturisind pe Hristos chiar și în tortură și în moarte. Pentru că Hristos a zis: „Căci ce-i folosește omului dacă va câștiga lumea întreagă și își va pierde sufletul?” (Marcu 8, 36)

Primii martiri pentru Hristos au fost cei 14.000 de prunci, copiii născuți în perioada Nașterii lui Hristos, a căror moarte a fost rezultatul imediat al urii prințului lumii acesteia față de Pruncul Dumnezeiesc. Chiar fără să știe, acești copii au fost martorii lui Hristos și toți martirii care le-au urmat, chiar până acum, sunt aceleași victime ale răutății satanei și în același timp ei sunt o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.

Astăzi chiar filosofi și istorici ai lumii au început să admită că omenirea a atins o limită și că evenimentele acestor vremuri sunt nemaiîntâlnite în toată istoria lumii, ca și când ar indica sfârșitul istoriei înseși.

Aceste vremuri cumplite au început intens în anul 1917, odată cu înlăturarea a ceea ce împiedica venirea lui antihrist (conform II Tesaloniceni 2, 7) și anume autoritatea regală creștină, care a fost întruchipată în special de imperiile Bizantin și Rus. La acest moment, din nou, atacul puterii anticreștine a luat pentru început forma masacrului copiilor regali, copiii țarului, care au fost martirizați împreună cu tatăl lor, chiar dacă, mai devreme, primul dintre noii martiri ai Rusiei a fost un preot simplu la inimă, omorât în Ajunul pomenirii celor 14.000 de prunci (28 decembrie 1904), în fața propriilor copii (părintele Serafim Rose se referă la Vladimir Troepolsky care, pentru propovăduirea neînfricată a curatei ortodoxii împotriva revoluționarilor și a sectelor protestante, care au lucrat împreună, a fost înjunghiat în casă în fața soției și a copiilor, după ce a fost atenționat să-și înceteze predicile înflăcărate – n.trad.).

Într-adevăr, copiii inocenți, care au fost victime ale jugului sovietic, nu pot fi numărați; în U.R.S.S. au fost lagăre de concentrare exclusiv pentru copii, dovedind malițiozitatea satanică a sistemului sovietic. Pentru creștinii ortodocși acestea nu sunt coincidențe, ci lecții profunde: noi, creștinii ortodocși ai acestor vremuri din urmă trebuie să rămânem în Adevărul lui Hristos cu absolută simplitate și inocență, neavând încredere în propria înțelepciune pentru a răspunde inchizitorilor acestei lumi, pentru că „Duhul Sfânt te va învăța chiar în ceasul acel ce trebuie să spui.” (Luca 12, 12)

Istoria Rusiei în secolul al XX-lea a dat lumii ceva de o valoare inestimabilă: Sfinți – noii duhovnici și martiri ai Rusiei – care au îndurat și au triumfat împotriva celui mai mare experiment antiteist, războiul împotriva lui Dumnezeu. Ei au dovedit că pentru sufletul omenesc nu există valori mai mari decât:

  1. Credința în puritatea ortodoxiei Bisericii lui Hristos;
  2. Speranța în viața veșnică de după moarte;
  3. Puterea atotcuprinzătoare a iubirii, atât între oameni pe pământ, cât și pentru Dumnezeu din ceruri.

Ei au fost încercați în fiecare ispită și tentație închipuită și au izbândit, fiind curățiți ca aurul pur în topitoare, puși în acord cu cerințele dobândirii împărăției cerurilor.

Noii martiri ai Rusiei se împart în două perioade: înainte și după 1927, anul faimoasei „Declarații” a mitropolitului Serghie.

Mai întâi au fost martirii dați de primul val al revoluției, când slujitorii satanei cercetau cum ar putea smulge esența ortodoxiei din inimile oamenilor. Ei au acuzat credincioșii de „politică” și i-au persecutat, aparent, pentru aceasta și nu pentru religia lor; au jefuit Biserica sub pretextul ajutorării victimelor foametei (o foamete care a fost creată artificial de sovietici înșiși), au instigat oameni ai Bisericii, cu conștiința mai slabă, să „reînnoiască” Biserica. Dar toate aceste încercări au eșuat. Milioane de oameni și-au pierdut viața, bisericile au fost jefuite și distruse, obiectele sfinte ale Rusiei au fost profanate, dar inima Bisericii a rămas neatinsă, iar credincioșii au stat ca un singur om, în spatele patriarhului lor, Sfântul Tihon.

Apoi, eșuând sovieticii în a-și atinge scopul, au căutat un Iuda care să trădeze Biserica dinăuntru, printr-un sărut: un ierarh care să fie „ortodox”, care „nu va încălca nici norme, nici canoane”, care va trage la sine toți oamenii Bisericii și va sta drept cap al lor, doar pentru a dinamita Biserica din interior, așa cum spunea Sfântul Chiril, mitropolitul de Kazan, făcând Biserica slujitoarea ateilor care purtau război împotriva lui Dumnezeu.

După numeroase încercări, sovieticii au găsit un astfel de Iuda în mitropolitul Serghie, a cărui „Declarație”, în anul 1927, a legat Biserica de structura ateistă și i-a distrus puterea de a mărturisi Adevărul. Atunci, într-adevăr, a început separarea neghinei de grâu în Biserica Rusă.

Aceia care au acceptat „Declarația” au căzut într-o capcană subtilă din care cu greu poți să ieși, păcătuind împotriva chiar a primei dogme a Bisericii, identificând Biserica Lui, Care este Adevărul, cu minciuna sovietică. Așadar ei au săvârșit o schismă în Biserica Rusă, pentru ca Biserica lui Hristos să nu mai fie atât de unită. Eroii acestei a doua perioade de martiriu sunt aceia care au deosebit în mod corect adevărata ortodoxie de biserica serghianistă, în exterior corectă, dar contrafăcută și care era atât de cinică încât nega chiar existența noilor martiri ai Rusiei. Ei, aceia care au luptat împotriva serghianismului, sunt mai mari decât duhovnicii și martirii primei perioade a robiei comuniste, pentru că ispita era mai mare.

Această luptă este încă purtată în Rusia (acestea au fost scrise în 1974 – n.trad.). La un nivel laic, ea a fost descrisă de A. Solzhenitsyn ca „a nu trăi prin minciuni”, dar puțini sunt aceia care sunt capabili să discearnă minciuna atât de subtilă pe care se bazează organizația bisericii serghianiste.

Pentru iubitorii acestei lumi, a trăi în Adevăr este imposibil, o utopie sau altceva total de neînțeles. Până la urmă, aproape toată viața publică în URSS și în lumea liberă este bazată pe minciuni de diferite grade și nu este doar organizația bisericii serghianiste cea care se hrănește cu ele. Vocea duhovnicilor împotriva serghianismului nu este doar a Rusiei: mulțumită diasporei ruse, plânsul noilor martiri poate fi acum auzit oriunde și oportunitatea de a înțelege și trăi adevărata Ortodoxie a devenit universală.

Noii martiri sunt mijlocitori tuturor celor care stau în adevărata Ortodoxie, oriunde ar fi sau oricare ar fi natura luptei lor împotriva creștinismului falsificat și a Ortodoxiei falsificate a vremurilor noastre.

Noi, creștinii ortodocși, astăzi pierim! Avem nevoie de noii martiri care să ne cheme la o viață duhovnicească autentică. Ei ating în noi ceva atât de adânc și elementar încât sufletele și mințile noastre, golite de iluminismul modern, pot cu greu să îl cuprindă.

Să ne alăturăm oștirii lor în drumul către fericirea veșnică, luând hotărârea să suferim pentru adevăr chiar și moartea trupului! Această condiție, măcar de am fi știut, conține secretul celei mai profunde bucurii posibile pe pământ, pentru că este naturală pentru sufletul creat de Dumnezeu. Să ascultăm plânsul noilor martiri! Să auzim trâmbița chemării lor, să le urmăm făclia și să devenim, conform cuvintelor Sfântului Gherman: „creștini adevărați, războinici luptând cu regimentele dușmanului nevăzut, în calea spre patria noastră cerească”. Amin.

traducere din limba engleză de

prof. Patricia V.