Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Așa-numitul „creștinismul roz”: sensul adevărat al cuvântului „iubire” a ajuns de nerecunoscut. De ce?

La sfârșitul secolului al XIX-lea, cugetătorul, filosoful și teolog ortodox Constantin Leontiev (1831-1891) a observat apariția așa-numitului creștinism „roz”, pe care îl caracteriza ca o atitudine pre-revoluționară a intelectualității de atunci, care punea întrebarea: „Frica de Dumnezeu? Care frică? De ce? Că doar Dumnezeu este iubire și numai iubire.”

Mai mult, chiar și unii reprezentanți ai clerului dovedeau superficialitate și spuneau că „frica de Dumnezeu” ar fi doar rezultatul unei culturi superficiale. Însă Domnul Hristos nu spune așa ceva. Astfel că ieromonahii de la Optina l-au binecuvântat pe Constantin Leontiev să continue studiul lui referitor la creștinismul „roz”, care promovează numai iubirea.

În epoca lui Leontiev, creștinismul „roz” își făcuse apariția mai ales în cercurile nebisericești ale intelectualității. Astăzi însă el apare deja și în cercurile bisericești. Tendința sufletească ce se exprimă prin expresia: „Dumnezeu este numai iubire și niciodată nu este judecător” din păcate astăzi este într-o continuă creștere în lumea aceasta pământească. Creștinismul „roz” vrea să avem o iubire foarte mare, pompoasă înlăuntrul nostru, fără însă a avea și un spirit de jertfă față de credința în Dumnezeu, fără ținerea în frâu a patimilor noastre sau înfrânarea de la ele, fără abnegație, fără frică-respect față de Dumnezeu.

O asemenea iubire umanistă sentimentală și superficială se manifestă nu prin lucrarea Sfântului Duh, ci prin participarea duhului celui potrivnic. Această stare a creștinismului „roz” poate fi considerată ca starea noastră de cădere. Din această cădere provine dorința noastră da a avea o credință care ar da astăzi lumii iubire, fericire, bucuria numai aici în viața aceasta pământească a noastră.

Cuviosul Paisie de Svetogoreț a dat următoarea interpretare creștinismului „roz”: „oamenii vor să poată să păcătuiască încontinuu, însă să aibă un Dumnezeu „cumsecade”, care să îi ierte mereu și ei să continue să păcătuiască. Adică ei vor să facă ceea ce vor și Dumnezeu să le ierte toate din pricina marii Lui iubiri, dar ei să continue să trăiască în egoismul lor, cu nedreptățile lor, în chip păcătos și fără mustrări de conștiință, fără să încerce să se schimbe în bine, fără pocăință adevărată, cum le cere tuturor cuvântul lui Dumnezeu și fără să ceară harul Lui, prin rugăciuni și prin cunoașterea de sine.”

Astfel se naște încet-încet un creștinism în care fundamentele credinței ortodoxe sunt date la o parte în tăcere și întregul ei duh este denaturat și interpretat greșit până în punctul în care sensul cuvântului „iubire” devine unul necunoscut.

Creștinismul „roz” contemporan are următoarele simptome-puncte caracteristice:

1) Apologia iubirii, însă tăcere deplină referitoare la Judecata lui Dumnezeu sau la A Doua Venire a Domnului.

2) O dogmatică abstractă, teoretică, un pluralism sau sincretism dogmatic.

3) Pierderea adevărului absolut al Revelației dumnezeiești prin ideea că și ceva este adevărat, dar și opusul lui este adevărat. Este considerat adevărul ca o sinteză pluralistă de diverse formulări relative și individuale referitoare la cele scrise în Sfânta Scriptură.

4) Lipsa de înțelegere sau absența cunoașterii rânduielilor vieții duhovnicești.

5) Schimbarea vieții personale ascetice cu o viață intensă și zilnică orientată spre cele lumești.

6) Negarea oricărei experiențe și trăiri bisericești ascetice, care îl aduc încet-încet pe om spre harul dumnezeiesc și spre luminarea prin Sfântul Duh.

Rezultatul tuturor acestor principii ale creștinismului „roz” este că adevărata sfințenie, care se dobândește numai prin viața liturgică bisericească ortodoxă, este retrogradată, desigur prin batjocorire, la nivelul unei „morale” a umanismului, la limitele sentimentelor „frumoase” omenești care nu au nevoie nici de frica de Dumnezeu, nici de smerenie, nici de ascultare.

Mulți dintre credincioșii ortodocși susțin cu tărie ideea că „Dumnezeu este bun și nu este judecător, ci numai iubire și nimic altceva.” Ei ignoră astfel cuvântul lui Dumnezeu, al Evangheliei și al Sfinților Părinți.

Astăzi, mai mult ca oricând, poporul este provocat sau chemat să accepte ideea aceasta a creștinismului „roz.” Această idee ne place așa de mult încât ajungem să mergem la biserică nu pentru dobândirea iertării păcatelor noastre, nici pentru a avea o viață cinstită și cuviincioasă de dragul lui Hristos, a învățăturilor și a poruncilor Lui, ci doar pentru iubirea și bunătatea Lui, care desigur că există, însă pe care noi o pretindem și credem că este așa cum o vrem noi.

În general, referitor la subiectul: „Dumnezeu este numai iubire și El nu pedepsește pe nimeni” ar fi interesant dacă am fi putut să discutăm cu locuitorii Sodomei și ai Gomorei! Însă unde sunt aceștia? De la crearea lumii și până la înfricoșătoarea Judecată făcută de Dumnezeu, El este și va fi nu numai iubire, ci și Judecător. De aceea și Judecata este numită pe bună dreptate ca fiind înfricoșătoare. De altfel, prima lucrare a dreptății lui Dumnezeu a fost alungarea lui Adam și a Evei din rai.

Logic, omul care iubește îl acceptă pe cel pe care îl iubește așa cum este și nu îi cere acestuia să se schimbe. Astfel și patimile și păcatele mele, spune omul, Dumnezeu nu le va judeca, deci nu este nevoie să fim obligați să împlinim în practică învățătura Lui doar datorită fricii de El.

Cu doar o singură rugăciune către El, Dumnezeu devine iubire și mă primește în Împărăția cerurilor. Omul crede că cu logica, cu rațiunea lui le va rezolva pe toate. De asemenea, unii predicatori teologi sunt de părere că orice este permis și accentuează că fără apologia iubirii (însă trecând sub tăcere cele legate de înfricoșătoarea zi a Judecății lumii de către Dumnezeu) misiunea lor nu este reușită, adică inițierea altora în creștinism.

Un asemenea creștinism fals, cosmopolit, fără o dogmă clară, doar cu predica iubirii și fără propovăduirea respectului față de Dumnezeu, a ascultării cu evlavie de poruncile Lui, poate să ducă numai la dispariția credinței. Un asemenea creștinism este vinovat în fața lui Hristos.

Atunci a vrea cineva să se roage lui Dumnezeu nu are niciun sens. Creștinismul „roz” acceptă numai o latură a învățăturii lui Hristos, cea a iubirii, omițând latura spovedaniei, a pocăinței, a iertării, a ascultării, a strădaniei de biruire a patimilor, a recunoașterii păcătoșeniei omului.

Constantin Zaițev scria: „când va veni sfârșitul istoriei lumii și va rămâne în veșnicia fericită numai Dumnezeu, iar alături de El și cei din Împărăția Lui, bucurându-se de mila Lui, atunci va rămâne numai iubirea, pentru că orice altceva se va anula. Desigur, vor fi anulate și virtuțile noastre înalte ale credinței și ale nădejdii, pentru că ele vor rămâne fără un scop, căci deja se va împlini legământul dintre Dumnezeu și oameni pentru câștigarea Împărăției lui Dumnezeu” 

Iubirea adevărată și autentică creștină și nu cea „roz”, care este sentimentală și umanistă, este scara desăvârșită a urcușului duhovnicesc spre îndumnezeire, spre scopul nostru final.

Părintele Gheorghe Belandurov din orașul Dver remarcă: „Nu există îndoială că Dumnezeu îl iubește pe om, devreme ce el L-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut pentru mântuirea noastră.” Însă cum vom interpreta atunci cunoscutul cuvânt al lui Dumnezeu că „pe cel pe care Îl iubesc, pe acela îl cert”, cuvânt care exprimă și el de asemenea iubirea dumnezeiască față de om?

Oare însă nu este și Pronia sau Purtarea de grijă a lui Dumnezeu tot un fel de Judecată, devreme ce prin ea ne anunță dinainte, în fiecare zi, trimițându-ne reușite, nădejdi și bucurii, dar și suferințe, boli, întristări și moarte? Însă ne trimite și bogata Lui milă, pentru ca să Îi mulțumim și să Îl slăvim. Noi însă de cele mai multe ori trecem cu vederea mulțumirile și doxologia adresată Lui. Dacă nu trăim creștinește, duhovnicește, nu înțelegem Pronia lui Dumnezeu.

De aceea nu ne îndoim că toți oamenii vor fi supuși marii Judecăți dumnezeiești, devreme ce Dumnezeu Însuși a spus aceasta. Însă este posibil ca judecata lui Dumnezeu să se facă fără iubirea Lui? Este imposibil!

Și oare toți vor intra în Împărăția cerurilor? Și cei buni și cei răi? Și cei care au făcut fapte bune, cei milostivi și mărinimoși, dar și cei lacomi, zgârciți și avizi? Vor intra în Împărăție și cei care au manipulat pe oameni și cei cu inima împietrită și criminalii și toți cei nepocăiți de păcatele lor? Nu, desigur, acolo, în Împărăția lui Dumnezeu nu este posibil – devreme ce Însuși Domnul Iisus Hristos a spus aceasta –  să nu existe dreptate și iubire.

articol al lui Veaceslav Malțev

(în ziarul „Sankt-Petersburgul Ortodox”)

Sursa – https://synaksiorthodoxon.blogspot.com/2018/12/blog-post_78.html
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu

Daruri pe aripi îngerești…

Un străin de această lume și de cele trupești, un înger dumnezeiesc a coborât în zbor în Ajunul Anului Nou de sus, din cer. A adus daruri din Împărăția de Sus, ca să le ofere locuitorilor Constantinopolului. Era îngerul păzitor al acelei cetăți.

Ținea în mână o stea, iar „inima” lui era plină de viață și de putere, în timp ce din gura lui ieșea o răsuflare de liniște dumnezeiască. Aceste daruri – stea, inimă bună și pace – voia să le dea celor care vor vrea să le primească.

Mai întâi a intrat într-o casă mare, ca un palat împărătesc. Acolo a văzut minciună și falsă pudoare, plictiseală și viață trăită în zădărnicie, vizibilă pe chipul bărbatului și al femeii și i-a auzit pe cei doi copii ai lor cum silabisesc cuvinte într-o limbă străină. Îngerul a luat cele trei daruri cerești și a plecat repede de acolo.

S-a dus în coliba unui om sărac. Bărbatul a lipsit toată ziua de acasă, stând la cârciumă. Femeia încerca cu puțină pâine uscată să îi hrănească pe cei cinci copii, blestemând clipa în care s-a măritat. La miezul nopții soțul s-a întors acasă, ea l-a înjurat nervoasă, cu voce stridentă, el a bătut-o cu ciomagul cu noduri, iar după puțin timp au adormit amândoi, fără să își facă rugăciunea de seară și au început să sforăie foarte tare. Îngerul a plecat de acolo.

A urcat într-o clădire mare, frumos luminată. Acolo erau multe camere cu mese, iar deasupra meselor erau aplecați oameni care numărau bani și jucau cărți. Palizi și nefericiți, tot sufletul lor era concentrat la această preocupare. Îngerul și-a acoperit ochii cu aripile, ca să nu vadă ce făceau aceștia și a trecut mai departe.

În calea lui a întâlnit mulți oameni: unii ieșeau din cârciumi beți, alții coborau de la jocuri de cărți, amețiți de o beție mai rea. A văzut pe unii care vorbeau urât și pe alții care îl înjurau pe Sfântul Vasile ca fiind vinovat de starea lor. Îngerul și-a acoperit urechile cu aripile sale, ca să nu audă și a trecut mai departe.

Deja s-a luminat de ziuă, era Anul Nou și îngerul, căutând mângâiere, a intrat într-o biserică. Foarte aproape de ușă a văzut oameni care numărau bani, numai că nu aveau cărți de joc în mâini. În față a văzut un om îmbrăcat în veșminte aurite, cu mitră pe cap, care făcea niște mișcări pline de prefăcătorie. În dreapta și în stânga lui alți oameni cântau cu voci nefiresc de puternice: pe stăpânul și arhiereul nostru…

Îngerul nu a găsit mângâiere. Și-a luat darurile sale cerești – steaua destinată a lumina conștiințele, adierea, capabilă să răcorească sufletele și viața, creată pentru a vibra în inimi – și-a întins aripile și s-a întors în lăcașurile cerești.

(de Alexandros Papadiamandis – 1851-1911)

 

Sursa – https://synaksiorthodoxon.blogspot.com/2018/12/blog-post_31.html

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Sfântul Vasile cel Mare și Ioan cel binecuvântat

După ce a trecut praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și s-a dus prin toate satele, ca să vadă cine îl va sărbători (pe 1 ianuarie) cu inimă curată. A trecut prin fel de fel de comunități și prin sate mari, dar la orice poartă a bătut, nu i-a deschis nimeni, pentru că era văzut ca un cerșetor. Și pleca mâhnit, pentru că el nu avea nevoie de ceva de la oameni, dar simțea cât de mult l-ar durea inima pe un sărac oarecare datorită lipsei de compasiune pe care i-ar arăta-o oamenii, așa cum făceau acum aceia cu Sfântul Vasile…

În ajun de An Nou a ajuns Sfântul Vasile în niște sate care erau printre cele mai sărace din Grecia. Aerul rece sufla cu putere printre arbuști și stânci, nu se vedea niciun om, era o noapte întunecată! Sfântul Vasile a văzut în calea lui un delușor, iar la poalele lui era o stână veche. Sfântul Vasile a intrat în stână și a lovit cu toiagul în poarta colibei sărăcăcioase și a strigat: „Miluiți-mă pe mine, sărmanul, spre pomenirea celor adormiți în Domnul din familia voastră și Hristos să vă ajute în această lume!”

După ce el a spus acestea, ușa s-a deschis și a ieșit un cioban, un băiat de 25 de ani, cu barbă neagră creață, pe nume Iannis Barbakos, un om nevinovat și simplu, păstor de oi; înainte să vadă bine cine a bătut la ușă, el a și spus: „Haide, hai înăuntru; bună seara, să ai un An Nou fericit!”

După ce Sfântul Vasile a intrat în colibă, tânărul văzând că are în fața un bătrân venerabil, i-a luat mâna și i-a sărutat-o, spunând: „Să am parte de binecuvântarea ta, gheronda.” Și a spus acesta ca și cum îl cunoștea dinainte, ca și cum era tatăl lui. Iar Sfântul Vasile i-a spus: „Să fii binecuvântat, tu și întreaga ta familie, alături de oile tale și pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!”

Iannis era sărac, dar și Binecuvântat. Și avea multă bucurie în suflet, în fiecare ceas, zi și noapte, pentru că era un om bun și avea o soție bună și oricine se întâmpla vreodată să treacă pe la coliba lor îl considerau ca pe fratele lor și îl ospătau și aveau grijă de el.

Și astfel Sfântul Vasile a ajuns în casa lui Iannis și s-a așezat și se simțea ca la el acasă și a binecuvântat locul acela.

În noaptea aceea toate orașele și satele din lume, toți conducătorii, episcopii și oficialitățile l-au așteptat pe Sfântul Vasile, însă el nu s-a dus la nimeni, ci a rămas în coliba lui Iannis cel Binecuvântat.

A început să se ivească zorile. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors cu fața către răsărit, și-a făcut cruce, apoi s-a aplecat, a scos o cărticică din traista lui și a spus:

„Binecuvântat este Dumnezeu nostru, totdeauna și acum și pururea și în vecii vecilor.”
Iannis a spus Amin și s-a așezat lângă Sfântul Vasile, iar soția lui Iannis a luat pruncul în brațe și s-a dus lângă soțul ei, amândoi stând cu mâinile împreunate la rugăciune. Sfântul Vasile a cântat „Dumnezeu este Domnul…” și troparul praznicului Tăierii împrejur a Domnului („Cel Ce șezi pe Scaunul cel în chipul focului…”), fără să spună și troparul lui, care începe cu cuvintele: „În tot pământul s-a răspândit vestirea ta…”

Vocea Sfântului era dulce și smerită, iar Iannis și soția lui simțeau o mare bucurie sufletească, chiar dacă nu înțelegeau cuvintele rostite de oaspetele lor (fiind în greacă veche – n.trad.)

Sfântul Vasile a citit întreaga Utrenie și Canonul praznicului, care începe cu cântarea: „Veniți, popoare, să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu…”, fără să spună și Canonul lui, care începe cu cuvintele: „Sfinte Vasile, glăsuitorule de Dumnezeu, vino în ajutorul celor ce vor să înceapă a cânta laudele tale…”

Apoi Sfântul Vasile a săvârșit Sfânta Liturghie și a făcut otpustul sau încheierea ei și i-a binecuvântat pe cei doi soți, alături de copilașul lor. S-au așezat la masă și au mâncat și s-au săturat, iar la urmă soția lui Iannis a adus vasilopita (un fel de cozonac sau colac făcut în cinstea Sfântului Vasile – n.trad.), pe care a pus-o pe o măsuță.

Iar Sfântul Vasile cel Mare a luat cuțitul și a însemnat vasilopita în semnul Sfintei Cruci și a spus:

„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”

Și a tăiat prima bucată, spunând: „a lui Hristos.”

Apoi, la a doua, a zis: „a Maicii Domnului.”

Apoi a spus: „a gazdei noastre, Iannis cel Binecuvântat.”

Iannis i-a spus:

„Gheronda, l-ai uitat pe Sfântul Vasile!”

Și Sfântul i-a spus:

„Da, bine zici.” Și apoi a spus:

„A robului lui Dumnezeu, Vasile.”

Și apoi a continuat:

„A gazdei, a soției lui, a copilului, a stânei, a celor vii, a celor săraci.”

Atunci Iannis cel Binecuvântat i-a spus Sfântului Vasile:

„Gheronda, pentru sfinția ta de ce nu ai tăiat o bucată?”

Sfântul Vasile i-a spus:

„Am tăiat, Binecuvântatule!”

Dar fericitul Iannis nu a înțeles nimic… (că Sfântul Vasile era chiar cel din fața lui – n.trad.)

Apoi Sfântul Vasile s-a ridicat și a rostit rugăciunea:

„Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu.”

Iar Iannis cel Binecuvântat i-a spus:

„Gheronda, tu care știi să citești și să scrii, ești om învățat, oare în această seară în ce palat s-a dus Sfântul Vasile? Conducătorii și regii ce păcate să aibă? Noi, cei săraci, suntem păcătoși, pentru că sărăcia ne face să cădem în ispită.”

Și Sfântul Vasile a lăcrimat și a spus din nou rugăciunea, însă în mod diferit:

„Doamne Dumnezeul meu, știu că robul tău Ioan cel simplu este vrednic să intri sub acoperământul casei lui. Căci este nevinovat ca un prunc și Tainele Tale se descoperă pruncilor.”

Însă nici acum Iannis cel fericit și Binecuvântat nu a înțeles… (cine era oaspetele lui – n.trad.)

(o istorisire relatată de

scriitorul și smeritul teolog ortodox

Fotis Kontoglou)

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/01/blog-post_70.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Sunt doar în trecere pe aici…

Asociația „Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”, urmând îndemnul plin de har din tradiția patristică – Καλή μετάνοια – adică „pocăință bună”, vă urează tuturor membrilor ei, precum și tuturor celor care ne sprijiniți și celor care citiți acest site-mărturie ortodoxă:

La multe lacrimi de pocăință, spre dobândirea adevăratei bucurii pământești și cerești!

 

Pr. Ciprian Staicu, alături de familie

și de obștea ortodoxă

 

Notă: am primit pe mail și vi-l dăruim:

Într-o bună zi, un călător trecu pe la un părinte ce își trăia în simplitate clipele vieții. Știa de acest monah de multă vreme, dar nu fusese niciodată la el acasă. Pătrunse în micuța chilie a călugărului și fu uimit să vadă că acesta nu avea altceva decât o odaie goală, câteva cărți, o icoană și o candelă.

Locul de dormit era o simplă rogojină pusă într-un colț mai îndepărtat. Omului nostru nu-i venea să creadă.

Totuși, privind chipul plin de liniște al părintelui, vedea cum coboară pacea în inima sa. Dar el dorea să știe adevărul.

–  Fie-mi iertată îndrăzneala, unde-ţi este mobila? întrebă omul.

– Dar a ta unde este? întrebă la rându-i monahul.

–  A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.

–  Şi eu la fel, zise bătrânul.