În cartea lui, Copilăria, marele scriitor rus Lev Tolstoi descrie o întâmplare din anii copilăriei lui, care i-a rămas adânc întipărită în suflet.
În casa părinților lui era găzduit adesea un om foarte necăjit, care văzuse puține zile bune (albe) în viața lui. Cu ocazia unei astfel de vizite, Lev Tolstoi împreună cu frații lui mici, îl urmăreau pe ascuns pe bătrân cum se ruga în camera ce i se oferise drept găzduire. Tolstoi descrie pecetea de neșters pe care această experiență a lăsat-o asupra lui:
„Împreunându-și mâine pe piept, la rugăciune, Grișa a stat mai întâi în picioare, tăcut, cu capul plecat, în fața icoanelor. Apoi a căzut în genunchi și a început să se roage. Mai întâi a spus rar și încet rugăciunile pe care le știa pe de rost; apoi le-a repetat cu voce mai tare. Apoi a început să se roage cu propriile lui cuvinte. S-a rugat pentru toți binefăcătorii lui (așa îi numea – binefăcători – pe cei care îl găzduiau), iar printre aceștia s-a rugat și pentru mama noastră și pentru noi.
Apoi s-a rugat pentru sine, cerându-I lui Dumnezeu să îi ierte păcatele săvârșite și apoi a continuat să repete: Dumnezeul meu, iartă-i pe vrăjmașii mei.
Apoi a continuat să repete de multe ori: Doamne, miluiește-mă; însă de fiecare dată o spunea cu putere și cu căldură tot mai mare.
Apoi a spus: Doamne, iartă-mă și învață-mă cum să trăiesc. Și a spus aceasta cu atâta simplitate și credință, ca și cum ar fi așteptat un răspuns direct și imediat la cererea lui. Apoi singurul lucru pe care l-am putut auzi au fost suspine de durere și de umilință. După puțin timp s-a ridicat din genunchi, și-a împreunat mâinile la rugăciune și a rămas tăcut…
Și deodată a spus cu voce tare: Doamne, facă-Se voia Ta! Și căzând cu fața la pământ a început din nou să plângă, precum un copil…”
Și Tolstoi continuă:
„Multe amintiri din trecut și-au pierdut importanța pentru mine; chiar și Grișa pelerinul și-a încheiat de multă vreme ultima lui călătorie pământească. Însă impresia pe care mi-a lăsat-o acea rugăciune de seară a lui nu se va dezrădăcina niciodată din inima mea!
O, Grișa, creștinule adevărat! Credința ta era atât de puternică încât simțeai pe viu prezența lui Dumnezeu. Iubirea ta față de Dumnezeu era atât de mare încât cuvintele curgeau de la sine de pe buzele tale, fără să le măsori și să le potrivești cu rațiunea ta. Și ce doxologie minunată ai săvârșit, ca să slăvești măreția lui Dumnezeu – negăsind cuvinte în durerea ta – ai căzut plângând cu fața la pământ și ai strigat: Doamne, fie voia Ta!”
Suntem recunoscători marelui scriitor Lev Tolstoi pentru „înregistrarea audio” (descriptivă) a acestei cutremurătoare rugăciuni a bătrânului pelerin. Și este păcat ca acest scriitor tragic, întemnițat în egoismul lui luciferic, nu a avut grijă să pună în valoare așa cum trebuie lecția rugăciunii, pe care a primit-o de la țăranul cel neștiutor de carte.
Cel puțin Tolstoi a făcut constatarea foarte corectă că acele cuvinte: Doamne, facă-Se voia Ta sunt cea mai înaltă doxologie a lui Dumnezeu.
(din lucrarea Arhimandritului Ioan Kostov,
Rugăciunea cu metanierul – transmițătorul fără fir,
Atena, 2012)
Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/02/blog-post_467.html
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu
