Pentru cei care vor să afle măcar în principiu ce înseamnă Taina Preoției…
În secolul al XX-lea în Asia Mică a trăit un preot sfânt, însă fără faimă, părintele Ioan. Era căsătorit, avea copii și slujea în satul Ghelveri din Capadocia. În cursul săptămânii lucra la câmp, iar în duminici și în sărbători slujea în biserică.
În timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii aproape întotdeauna el izbucnea în lacrimi și în suspine. Desigur, în momentul prefacerii Sfintelor Taine, starea lui mistică ajungea la culme.
Psalții cântau imnul „Pe Tine Te lăudăm…” cât puteau ei de rar, însă părintele Ioan întârzia cinci, zece, cincisprezece minute și chiar mai mult până când continua slujba (spunând: Mai ales pentru Preasfânta, Curata … – n.trad.).
De aceea cântăreții repetau imnul respectiv chiar și de cinci sau de șase ori.
În fine, la un moment dat cântăreții s-au adunat și s-au dus la epitropii bisericii, cărora le-au spus problema lor. Aceștia, la rândul lor, au transmis cererea lor preotului.
– Părinte Ioane, adesea întârzii mult în momentul prefacerii Darurilor. Cântăreții și poporul te așteaptă, în naos, mult timp, ca să continui. Nu poți să spui rugăciunea mai repede, ca să nu tot repete aceeași cântare și să se producă tulburare?
– Și cum să fac aceasta? le-a răspuns părintele Ioan.
– Este simplu. Acolo, așa cum stai în genunchi, cu fața la pământ, să te ridici, să spui rugăciunea epiclezei, să binecuvântezi în semnul Crucii Cinstitele Daruri și să închei momentul respectiv, mergând mai departe cu slujba (ca să nu se întârzie, lucru la care în Grecia se ține… mult – n.trad.).
– Rugăciunea o știu pe de rost, este scrisă și în Liturghier, dar nu o pot spune imediat.
– Părinte, de ce nu poți? Iartă-ne, dar nu este greu!
– Acest lucru nu depinde de mine, a răspuns părintele Ioan.
De îndată ce încep să rostesc rugăciunea, Sfânta Masă este cuprinsă de foc dumnezeiesc, ale cărui flăcări se înalță până la 2-3 metri.
Așa că nu pot să mă apropii și să binecuvântez Cinstitele Daruri. Mă apucă frică și cutremurul. Nu știu ce să fac. Atunci cad la pământ, plâng, suspin și Îl rog pe Domnul să îndepărteze flăcările ca să continui. Apoi îmi ridic privirea. Dacă flăcările au dispărut, mă ridic și binecuvântez Cinstitele Daruri. Dacă nu, atunci continui cu lacrimi și cu suspine să mă rog, până când se stinge focul sau până voi afla o altă modalitate de a putea continua fără să mă ard.
Încet-încet focul se stinge și totul revine așa cum a fost înainte sau uneori flăcările se despart în dreapta și în stânga, formând o arcadă, iar atunci îmi fac curaj, mă apropii tremurând și binecuvântez Cinstitele Daruri.
Auzind creștinii aceste lucruri ieșite din comun nu l-au mai deranjat sau grăbit altă dată pe preot. De altfel, era foarte smerit și cuvios atunci când slujea.
De aceea la biserica unde slujea el veneau credincioși și din satele învecinate, care mergeau ore întregi pe jos ca să ajungă la biserică.
Uneori veneau la Sfânta Liturghie mai mult de 1.000 de oameni. Și toți aceștia erau cuprinși de smerenie și plângeau. Desigur, la finalul unei asemenea Dumnezeiești Liturghii podeaua bisericii era udă de lacrimile lor, de parcă cineva aruncase apă pe jos!
Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/03/blog-post_325.html
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu
