Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Este sfințenia o condiție a… îngrădirii de erezie?

Este un articol de anul trecut, însă actual și necesar pentru a răspunde celor care uită ușor… sau celor care au fost orbiți de panerezia ecumenismului.

„Sinodul” din Creta (iunie, 2016) a hotărât acceptarea „în mod sinodal” a panereziei ecumenismului în Biserică. Inima noastră este cuprinsă de tristețe pentru lucrul acesta.

În cele ce au urmat după această adunare din Creta identificăm două „răscruci” în Biserica Greciei. Pe de o parte a fost broșura „Către popor” (din februarie 2017), care exprimă în mod detaliat opiniile ierarhiei Bisericii Greciei față de „sinodul” din Creta, iar pe de alta a fost textul-hotărâre de „ungere” (acceptare) a hotărârilor lui, text al marii Sinaxe din Sfântul Munte Athos din 17 iunie 2017, care încearcă cu disperare să „acopere” cele de neacceptat hotărâte în Creta, în relația acestei adunări cu tradiția patristică a Bisericii.

Simpozionul ecumenist despre „sinodul” din Creta, care a fost organizat de curând de Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Aristotel din Tesalonic și prezența printre susținătorii simpozionului a marelor mănăstiri athonite lasă să se vadă în mod revelator de ce Sfântul Munte – mai exact conducerile mănăstirilor de acolo – nu vorbesc împotriva ecumenismului, de ce nu se opun acestuia. Menționez aici un fragment din articolul prof. Sarandos I. Kargakos în ziarul Estia, cu titlul Amykleii au pierit în tăcere. Potrivit tradiției, locuitorii cetății Amyklos (din Peloponez) au luat toate măsurile necesare pentru apărarea cetății lor, când dorienii au cucerit cetățile Sparta și Lakonia. Zi și noapte aceștia erau cu armele pregătite. Dorienii din Sparta i-a lăsat multă vreme în pace, nederanjându-i cu nimic. Astfel, amykleii treptat și-au diminuat starea de trezvie și prin urmare și întreaga lor putere de reacție de apărare. Iar într-o noapte dorienii din cetatea vecină, Sparta, au intrat în cetatea Amyklos fără să întâmpine rezistență și i-au nimicit pe locuitorii ei. Pățania amykleilor a devenit proverbială: ei au pierit în tăcere.

Aceeași suferință și pătimire îi așteaptă și pe „amykleii” de azi ai Bisericii, din pricina liniștirii sau a nepăsării lor. Fericitul întru pomenire părinte Athanasie Mitilineul spunea în anul 1994: „trebuie să avem trezvie. Și spunem aceasta pentru că nu știm ce se va întâmpla mâine. Vrăjmașul nu a intrat înăuntru pe ușă. Nu vorbesc numai despre erezii, ci despre… foarte multe. Voi menționa numai un pericol: ecumenismul. Acesta are ca purtători ai lui acum pe patriarhi, arhiepiscopi, episcopi etc. Ați auzit? Deci, cum va înțelege mintea noastră mâine-poimâine ce se întâmplă, când ne vor spune chipurile în mod „progresist”, prin metoda salamului, adică bucățică cu bucățică, și asta și cealaltă? Nu ne vom împotrivi? Vom dormi liniștiți? Vai de cel care nu se va împotrivi (ecumenismului)!”

Dar situația actuală nu are drept cauză numai lipsa trezviei (aici în sensul ereziei liniștirii, a căderii în nepăsare). Cred că ar fi foarte interesant a se organiza de către ortodocși un simpozion cu tema: Supunerea tuturor în fața voinței puterilor întunecate (demonice).

Așadar, așteptam cu nerăbdare reacțiile oficiale împotriva documentelor eretice din Creta. În perioada de așteptare am constatat „cu durere nespusă” că toate „au fost acoperite de teamă și zdrobite de sclavie” și puțini au avut dorința de a privi Adevărul în față. După o perioadă chinuitoare de problematizare, am ales calea martirică a întreruperii pomenirii ereticilor, având drept călăuzitori pașii urmați de Sfinții Părinți. Și desigur, în afară de celelalte, a trebuit să dăm răspuns și la observația-întrebarea dură a prigonitorilor noștri care vor cu tot dinadinsul să rămână orbi. Ei ne-au întrebat și încă mai continuă să o facă: adică ați ajuns la un asemenea grad de sfințenie încât să purcedeți la întreruperea pomenirii? O persoană sus-pusă a încercat să îmi dea de gândit, într-o discuție personală pe care am avut-o: Mai întâi să devii precum Sfântul Teodor Studitul și apoi haide să discutăm.

Sfântul Teodor Studitul spune literalmente: „porunca Domnului este să nu tăcem în vremea când credința noastră se află în pericol. Așadar, când este vorba despre credință nu poți să spui cine sunt eu: un simplu preot, un  conducător, un ostaș, un țăran, un om sărac? Nu este nici un motiv ca eu să îmi fac griji pentru această problemă. Vai, pietrele vor striga și tu vei rămâne tăcut și fără grijă?”

Îi vedem pe Sfinți că sunt înflăcărați de grija pentru Adevărul Credinței, iar noi, cei „cu inimile împietrite și nercircumciși întru conștiință (la minte)” îndepărtăm turma de la a cere ca să fie învățat drept Cuvântul Adevărului. Majoritatea duhovnicilor și a părinților celor din afara și din cadrul Sfântului Munte Athos sunt adepții acestei înșelări.

Desigur, ca să o spunem pe șleau, întrebarea nu este pusă de către autorii lor pentru a se răspunde la ea. Ei nu vor răspuns. Întrebarea se pune pentru a se crea acel „mediu logic, de coeziune” înlăuntrul lor și în jurul lor, astfel încât ei înșiși să încerce să justifice cele de nejustificat patristic, iar clericii, monahii și mirenii care îi ascultă să devină ezitanți și nehotărâți în fața unei astfel de hotărâri și atitudini, care este „descurajantă” pentru ei și, din păcate, pentru mulți alții.

Cei care pun această întrebare de fapt ne spun: un mitropolit ortodox, un episcop ortodox sau un preot ortodox pot să pună în practică Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol numai DACĂ ajunge mai întâi la măsura sfințeniei.

Desigur, ar fi ceva naiv să acceptăm acest lucru și îmi pare rău, dar îi voi numi creduli și pe cei care pun astfel de premise înaintea atitudinii și a căii martirice a îngrădirii de erezie.

Așadar, întrebarea-problema pe care o pun aceștia este rodul înșelării conștiente sau inconștiente a celor care întreabă. Mai degrabă întrebarea ar trebui să fie formulată astfel încât să vorbim pe o bază rațională. Am putea, de exemplu, să întrebăm: Ce au făcut Sfinții în vremurile de dominare a ereziilor în Biserică? Și desigur nu ar trebui să uităm nota fundamentală că niciun Sfânt în viață nu își cunoaște, cu atât mai puțin să își facă reclamă propriei lui sfințenii.

Așadar, întoarcem întrebarea către cei care cu viclenie sau fără au pus-o și o formulăm așa: oare pot să ne spun ei un SFÂNT, care în vremuri de erezie a rămas în erezie și povățuia și turma (trupul) Bisericii să rămână în erezie? Oare pot aceștia să menționeze măcar UN sinod local sau ecumenic care în vremuri de erezie îndeamnă prin textele lui să înaintăm în erezie și să facă din dogmele eretice dogme ale Bisericii? Să nu fie!

Însă „sinodul” de la Kolimbari, care nu a urmat Sfinților Părinți, a impus prin hotărârile lui panerezia ecumenismului în Biserică și să ne rugăm lui Dumnezeu-Treimea Cel Preasfânt să readucă prin intervenția Lui preaînțeleaptă rânduiala în Biserica Lui.

Așadar, vom răspunde celor care au pus întrebarea pusă și ca titlu al acestui studiu prin cuvintele și viețuirea sfinților. Astfel îi vom ajuta să depășească ispita liniștirii (ca nepăsare). Este mai clar ca lumina soarelui că întrebarea lor este pusă ca ei să poată să doarmă, ei înșiși și cei din jurul lor… liniștiți.

Așadar, mergem la izvorul de Apă Vie al Sfinților Părinți, care izvorăște continuu de-a lungul veacurilor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune: „Și ce altceva vom urmări? Dumnezeu alegându-i, a ridicat Apostoli, profeți și învățători spre ajutorarea sfinților (a creștinilor), iar diavolul a ales falși apostoli, falși profeți și falși învățători, ridicându-i împotriva adevăratei credințe, ca să lupte atât împotriva Legii vechi, cât și a celei evanghelice. Iar ca falși apostoli, falși profeți și falși învățători îi consider pe eretici, ale căror cuvinte și gânduri sunt strâmbe și necuvioase. Deci, cel care îi primește pe Apostoli, pe profeți și pe învățători, pe Dumnezeu Îl primește; iar cel care îi primește pe falșii apostoli, pe falșii profeți și pe falși învățători, pe diavolul îl primește. Iar cel care îi pune alături (împreună) pe Sfinți cu ereticii cei necurați și întinați (primindu-i pe motivul că aceia ar zice adevărul), cu siguranță pe Dumnezeu l-au pus alături de diavolul.”

Sfântul Maxim identifică cu asprime acceptarea ereziei cu primirea diavolului. Acest lucru este valabil chiar și dacă există unii astăzi care au ignoranța de a crede că ecumenismul nu este erezie. Sau pentru că „le convine”, se străduie cu disperare să clădească contra-argumente pentru chipurile tulburarea rânduielii bisericești prin împlinirea Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol. Însă le răspundem cu claritate acestora astfel: nu îngrădirea de erezie aduce tulburarea, ci „sinodul” din Creta a adus-o, căci el a legiferat panerezia ecumenismului ca, din păcate, stare dominantă de acum în Biserică.

Așadar, în epoca aceea a Sfântului Maxim, erezia monotelismului a cutremurat Biserica. Toți patriarhii de atunci au căzut în ea. Singurul care a rămas statornic în Ortodoxie a fost monahul sfânt, Maxim Mărturisitorul, cu doar doi ucenici de-ai lui. Acești trei monahi au întrerupt DOAR EI comuniunea cu toți patriarhii. Au fost prigoniți cumplit. Prigonitorii lor i-au tăiat Sfântului Maxim mâna dreaptă, ca să nu mai scrie, și limba, ca să nu mai vorbească. L-au anathematizat și l-au exilat în Caucaz, la vârsta de 80 de ani. Toate acestea s-au întâmplat cu aproape 20 de ani înainte de întrunirea Sinodului VI Ecumenic de la Constantinopol (680-681), care a condamnat erezia, i-a anathematizat pe toți patriarhii de atunci din Răsărit și din Apus, i-a dat dreptate și l-a repus întru cinstirea Bisericii pe Sfântul Maxim și pe cei doi monahi ucenici ai lui!

Învățăturile și atitudinea de nezdruncinat și hotărâtă în fața ereziei a Sfântului Maxim Mărturisitorul și a celor dimpreună cu el, despre care citim în dialogurile pe care le-a avut cu prigonitorii lui, nu sunt rezultatul trăirii conștiente de către aceștia a sfințeniei lor. S-a întâmplat cu totul opusul. Sfințenia lor se fundamentează pe aceste atitudini și învățături.

În viața Sfântului Ipatie citim: „Pomenirea lui se face în data de 17 iunie. Era stareț al mănăstirii rufienilor din Calcedon pe când a fost informat de cugetele (învățăturile) eretice ale lui Nestorie și de îndată a șters numele lui din diptice (liste cu nume de ierarhi – n.trad.), ca să nu mai fie pomenit la Sfintele Liturghii. Preacuviosul episcop Evlalios i-a spus lui Ipatie: de ce ai șters numele lui înainte să vezi ce se va întâmpla? Cuviosul Ipatie a răspuns: după ce eu am aflat că acesta (Nestorie) vorbește urât (blasfemiator) despre Domnul meu, încetez comuniunea mea cu el și nu voi mai pomeni numele lui; nu mai este episcop (adică este minciuno-episcop – n.trad.). Atunci Evlalios i-a spus cu mânie: du-te și îndreaptă ceea ce ai făcut, pentru că pot să te pedepsesc. Și Ipatie i-a răspuns: Fă ce vrei, pentru că eu am hotărât să îndur orice și cu această hotărâre am făcut aceasta.”

Și întrebăm iarăși: erezia pe care Nestorie a introdus-o atunci în Biserică a fost condamnată sinodal (la momentul discuției celor doi de mai sus – n.trad.)? Așadar, Sfântul Ipatie greșea? Oare a înțeles ce se întâmplă auto-verificându-și propria lui sfințenie și după aceea a purces la acțiunile despre care am citit mai sus? Nu, desigur. Să ne rugăm ca și astăzi să existe astfel de stareți. Dacă aveam în Sfântul Munte Athos 10 astfel de stareți, care ar fi urmat exemplul Sfântului Ipatie, deja ar fi avut loc un alt sinod panortodox, care ar fi condamnat și anathematizat adunarea de la Kolimbari și ecumenismul, conducând astfel corabia Bisericii la limanul cel liniștit al dogmelor ortodoxe.

Din viața Sfântului Chiril al Alexandriei: „în anul 428, Nestorie care era patriarh al Constantinopolului, nu a încetat „comuniunea” cu Eutihie în vreme ce a predicat de la amvonul catedralei Sfânta Sofia că Maica Domnului trebuie să fie numită „născătoare de Hristos” și nu „Născătoare de Dumnezeu”! Această atitudine anticanonică a lui Nestorie (față de Eutihie – n.trad.) a fost considerată de credincioșii ortodocși ca acceptare a ereziilor lui Eutihie, ceea ce și era de fapt. Credincioșii au plecat imediat din biserică și nu s-au mai dus la slujbă în nicio biserică, pentru că peste tot Nestorie era pomenit. Încă nu se întrunise niciun sinod care să îi condamne pe Eutihie și pe Nestorie, alături de adepții lor, cu care aceștia se aflau în comuniune.

Prin scrisorile lui, către clerul și către poporul Constantinopolului, Sfântul Chiril îi îndemna să facă aceasta. După trei ani, în 431, s-a întrunit Sinodul III Ecumenic, care i-a dat dreptate Sfântului Chiril și celor care întrerupseseră „pomenirea” lui Nestorie și l-a condamnat pe Nestorie!”

Ar fi naiv să credem că atitudinea turmei credincioșilor față de erezia lui Nestorie și a lui Eutihie, precum și atitudinea Sfântului Chiril au fost rezultatul cercetării de sine pe care aceștia și-au făcut-o și au hotărât că au ajuns la înălțimea sfințeniei și de aceea trebuia să purceadă la îngrădirea de erezie. Pentru a putea compara situația de atunci cu cea de azi voi menționa cuvintele episcopului Macarie de Hristupoleos, rostite în cadrul conferinței lui la cel de-al optulea simpozion de teologie, care a avut loc cu puține zile în urmă, la Tesalonic. Deci episcopul acesta a spus: „persoane, grupuri, clerici, monahi, mireni, asociații și sinaxe nu au niciun drept și nicio autoritate să judece anume ce este erezia și să numească pe cineva eretic…” Ați auzit? Așadar, potrivit acestui episcop, Sfântul Chiril este anulat, la fel și acea turmă sfântă care a păstrat neprihănirea Credinței Ortodoxe. Îl lăsăm pe acest episcop la judecata poporului (în sensul că oamenii vor fi sau nu de acord cu ce a spus el – n.trad.), dacă și când acest popor să va trezi din somnul adânc al nepăsării.

Din viața Sfântului Ioan Damaschin: „în epoca iconomahiei (754 – 842 ) Sfântul Ioan Damaschin a luptat împotriva acestei erezii. Nu a avut nicio „comuniune” cu episcopii iconomahi. În anul 754, sinodul de la Ieria l-a anathematizat. După 33 de ani s-a întrunit Sinodul VII Ecumenic, care a respins sinodul de la Ieria ca eretic, i-a condamnat pe iconomahi și i-a dat dreptate monahului Ioan Damaschin!”

Și întrebăm din nou: de unde se vede că Sfântul Ioan Damaschin păstrează atitudinea dură, dar singura corectă a îngrădirii de erezie, având certitudinea că este sfânt?

Și continuăm fără alte comentarii.

Sfântul Gherman – în epoca stăpânirii latine în insula Cipru, episcopii latini i-au alungat pe episcopii ortodocși și au introdus cu forța „pomenirea” lor în bisericile ortodoxe și în mănăstiri… Ortodocșii nu mergeau la slujbe în bisericile acestora, pentru că acolo erau pomeniți episcopii latini. Tot atunci au fost uciși de către latini în chip martiric, după chinuri groaznice, cei 13 Cuvioși Părinți din Kandara. Sfântul Gherman, care pe atunci era patriarh al Constantinopolului, într-o scrisoare către ortodocșii din Cipru spunea: „cei care sunteți fii adevărați ai Bisericii Ortodoxe Universale să vă feriți cât mai repede de supunerea latină, nicio vreo binecuvântare din mâinile acestora să nu primiți, dacă se va întâmpla. Căci este mai bine în casele voastre să vă rugați singuri decât să vă adunați în biserici cu latino-cugetătorii.”

Sfântul Marcu Eugenicul nu a semnat hotărârile Sinodului de la Ferrara-Florența (1438-1439), nu a acceptat să îl pomenească pe Mitrofan, noul patriarh al Constantinopolului, care era latino-cugetător. Sfântul Marcu nu a acceptat „comuniunea” nici cu vreun alt episcop care era în „comuniune” cu Mitrofan. Sinodul de la Florența s-a întrunit ca „sinod ecumenic” și hotărârile lui erau de valoarea legilor de stat. Aceste hotărâri au fost anulate și condamnate de Sinodul Panortodox de la Constantinopol, din anul 1484.

Ultima dorință a Sfântului Marcu, înainte de a muri, a fost: „Feriți-vă în toate felurile de comuniunea cu acesta (cu patriarhul) și nici să slujiți împreună cu el, nici să îl considerați pe acesta ca arhiereu (ortodox), ci ca pe un lup și om năimit.”

Ghenadie Scolarios a fost ucenic al Sfântului Marcu Eugenicul și primul patriarh al Constantinopolului după cucerirea acestuia de către turci. Referitor la „pomenirea” episcopului de către credincioși, Ghenadie scrie: „comuniunea duhovnicească a celor de aceeași credință și supunerea lor desăvârșită față de adevărații păstori se exprimă prin pomenirea numelui lor. Sinoadele și alți Sfinți Părinți au hotărât că de cei de al căror cuget eretic ne îndepărtăm, de aceia trebuie să ne ferim și de fi în comuniune cu ei.”

În fine, Sfântul Grigorie Palama, în afară de respingerea practică de către el a ereziei înaintea condamnării sinodale, prin întreruperea pomenirii patriarhului Kalekas, spune: „mărturisirea dreptei credințe nu constituie acoperișul, ci fundamentul pe care cineva își sprijină lupta lui personală pentru pocăință și curățire de patimi.”

Pr. Prof. Gheorghe Metallinos spunea într-o conferință despre Gheron Filothei Zervakos: „nu poate fi concepută însă sfințenie fără lupta pentru credința ortodoxă, adică fără mărturisirea ortodoxă și mustrarea abaterilor de la credință chiar și a păstorilor care prin hirotonia lor au fost numiți apărători și păzitori ai ei, așa cum sunt episcopii. Este posibil ca omul duhovnicesc al Ortodoxiei să nu se opună la denaturarea și la trădarea cumplită a credinței noastre, care se face prin ecumenism și prin agenții lui, teologia baptismală și post-patristică?

Asceza de una singură, oricât de aspră și de înaltă ar fi, nu mântuiește fără credința dreaptă – Ortodoxia, ci degenerează ușor în hinduism și guruism. Și în vremurile acestea din urmă, ale amestecării și topirii tuturor în pâlnia globalizării masonico-sioniste, are întâietate lupta pentru Ortodoxie, care este legată întotdeauna de mustrarea publică a înșelării și a factorilor ei purtători (patriarhi, ierarhi, profesori de teologie și ceilalți oameni cu cuget eretic), pentru sprijinirea și întărirea pliromei ortodoxe care duce lupta cea bună. Acest lucru îl fac părinții duhovnicești în fiecare epocă. În aceste situații, asceza în pustiu și în peșteri este întreruptă de ieșiri mucenicești și mărturisitoare în societatea măcinată de înșelarea eretică. Un exemplu foarte mare în acest sens, alături de cel al Sfântului Ioan Botezătorul, care l-a certat pe Irod cel fărădelege, este și Sfântul Antonie cel Mare, învățătorul ascezei. Acesta de două ori a părăsit locul din pustie unde se afla, mutând locul de asceză, ca o altă formă de luptă împotriva diavolului, în Alexandria: mai întâi în vremea prigoanei lui Maximin (311), iar a doua oară, la o vârstă foarte înaintată (era de aproximativ 90 de ani) în anul 338, ca să fie alături prin suflul său duhovnicesc de Sfântul Athanasie cel Mare și de ortodocșii care luptau împotriva arienilor.”

În concluzie, vai de noi dacă așteptăm să dobândim premisa sfințeniei ca să mărturisim despre Adevărul Credinței noastre. Dacă s-ar fi întâmplat așa, nici Sinoade Ecumenice, nu mai aveam, dar nici Sfinți Mucenici și Mărturisitori ai credinței noastre. Să păstrăm așadar adânc în inimile noastre cuvintele de mai jos: „Adevărul Ortodoxiei a fost păstrat pentru că au fost unii oameni care nu au așteptat să ajungă sfinți ca să purceadă la mărturisirea credinței ortodoxe, ci și-au urmat glasul inimii lor.” Acest glas l-am urmat-o și noi. Slavă lui Dumnezeu. Amin.

(studiu teologic ortodox al

pr. Fotios Vezinias)

Sursa – https://katanixi.gr/2019/07/17/%ce%b5%ce%af%ce%bd%ce%b1%ce%b9-%ce%b7-%ce%b1%ce%b3%ce%b9%cf%8c%cf%84%ce%b7%cf%84%ce%b1-%cf%80%cf%81%ce%bf%cf%8b%cf%80%cf%8c%ce%b8%ce%b5%cf%83%ce%b7-%cf%84%ce%b7%cf%82-%ce%b1%cf%80%ce%bf%cf%84/

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu