Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Adevăratul mărturisitor de Hristos

Azi citeam un cuvânt de-al vrednicului de pomenire părinte grec Athanasie Mitilineul, mare mărturisitor al Ortodoxiei și luptător contra panereziei ecumeniste: „veți înțelege care este cuvântul ortodox autentic din faptul că acesta este prigonit; dacă auziți cuvânt care vă gâdilă auzul și vă adoarme conștiința, să fugiți de cel care îl spune.”

De multă vreme am vrut să aștern niște gânduri referitor la atmosfera în care se duce lupta cu erezia. Voi încerca să fiu succint, în nădejdea ca ceea ce voi scrie să fie după voia lui Hristos.

1. Un ucenic m-a întrebat dacă este normal ca cel îngrădit de erezie să aibă de luptat mai mult ca înainte cu patimile proprii. I-am răspuns că acum este în prima linie a bătăliei și este normal ca atacurile să fie multiple și uneori perfide. Cred că cel mai perfid atac nu vine însă de la vrăjmașul din afară, ci de la ego-ul dinlăuntru. Am observat că unii se cred mărturisitori și consideră că este suficient pentru mântuire că s-au îngrădit de erezie, dovada unei asemenea concepții fiind aceea că nu mai vor să audă și să împlinească vreun cuvânt de mântuire primit de la duhovnicul lor. Deci să clarificăm lucrurile:

a) cine nu s-a îngrădit de erezie oficial, public, prin scrisoare de mărturisire, ci doar „și-a rezolvat problema”, găsindu-și un duhovnic ortodox și îngrădindu-se de erezie, de fapt nu a făcut aproape nimic folositor pentru mântuire. De ce? Pentru că stă „la căldurică”, nu îl știe nimeni, nu „deranjează” pe nimeni, nu are parte de prigoană și se crede „în siguranță” pentru că el „mărturisește.” Din cei îngrădiți de ecumenism prea puțini sunt cu adevărat îngrădiți, restul doar se fofilează la umbra unui „binevoitor.” Unde scrie așa ceva în Viețile Sfinților și în operele lor? NICĂIERI.

b) duhovnicul care își învață ucenicii să stea „în banca lor”, să nu spună nimic, să nu producă „sminteală” sunt falși duhovnici. Este ca și cum cineva ar antrena ostași pentru bătălie doar citindu-le dintr-o carte despre bătăliile strămoșilor. Și atât. Desigur, aceasta nu înseamnă că oamenii trebuie să producă vreo tulburare în familie sau în societate, dar a adopta tactica „peștelui” combinată cu a „struțului” nu are nicio legătură cu mărturisirea ortodoxă. Căci unde scrie așa ceva în Viețile Sfinților și în operele lor? NICĂIERI.

c) rolul duhovnicului nu este acela de „pubelă ortodoxă”. El trebuie să păstreze echilibrul: să nu îi lase pe ucenici să facă vreun compromis, adică să se mulțumească cu a fi „căldicei”, dar nici să nu cultive în ei vreun cult al personalității duhovnicului. În general, acolo unde duhovnicul este un „avva” contemporan, rațiunea ucenicilor este înlocuită cu emotivitatea bolnăvicioasă față de cel pe care ei îl urmează, dar nu urmează pe Cel (Hristos) pe care ar trebui să Îl urmeze mai întâi duhovnicul și apoi ucenicii lui. Cine suntem noi, preoții? Slugi ale lui Hristos, doar slugi. Unde scrie în Viețile Sfinților și în operele lor că oamenii să îl urmeze pe duhovnic, fără a-l verifica dacă acesta îndeamnă spre Hristos, nu spre sine? NICĂIERI.

d) așadar, duhovnicul este slugă, dar nu este pubelă de gunoaie (păcate) umane. Relația sănătoasă între duhovnic și ucenici este cea de împreună-creștere în Hristos, sprijinindu-se unii pe alții și având un singur Model: Domnul Hristos. Însă unii ucenici vor un duhovnic care să îi ierte ușor, să îi împărtășească des, uitând că duhovnicul le poartă păcatele și răspunde pentru ele. Unde scrie în Viețile Sfinților și în operele lor că duhovnicul trebuie „folosit”, iar învățătura transmisă de el pentru lepădarea de patimi și trăirea întru pocăință trebuie să intre pe o ureche și să iasă… „pe amândouă”? NICĂIERI.

2. Acum încă putem sluji Sfânta Liturghie, în libertate. Vine și vremea prigoanei, a plecării în munți, a pribegiei, a lipsurilor etc. Dacă acum nu ne antrenăm – nu în sensul vinderii de pe acum a avutului și plecării în munți, cum recomandă unii „duhovnici luminați” – întru lupta cu patimile, hrănirea din bucuria Sfintei Liturghii și îmbucurarea alături de bucuria aproapelui și întristarea pentru tristețea și necazul lui, ce ne vom face la vreme de prigoană? În pădure, prin munți, cu ce ne vom ocupa (noi sau urmașii noștri, când va voi Domnul să vină vremea aceea a prigoanei antihristice)? Vom construi, vom planifica, ne vom sfădi? Nu, ci vom trăi de pe o zi pe alta, având ca singură bucurie – îndeajuns de mare – Sfânta Liturghie. De fapt aceasta este și VIAȚA veșnică: Sfânta Liturghie. Și atunci neiubitorii de acum ai Sfintei Liturghii ce fel de mărturisitori sunt? Morți, dar ambalați frumos în „straie de mărturisitori.”

3. Orice comunitate creștină – de 20 de veacuri încoace – la vremuri de prigoană era mică, dar TOȚI membri ei aveau și știau clar care le este datoria și ce au de făcut. Acum s-au umplut bisericile (a se citi paraclisele din vremuri de prigoană) de stătători cu ochii deschiși, care visează frumos la viața veșnică, nu se implică în slujbă, nu le pasă de aproapele și sunt tare mâhniți că… nu se mai termină slujba asta odată, că îmi „cântă” intestinele de foame… Ăștia suntem și taaaaare ne place să fim așa. Că încearcă duhovnicul să ne trezească la realitate și să ne îndrume a citi cum trăiau creștinii în vremuri de prigoană și să ne îndemne a face la fel – căci trăind ei într-un anume mod nu numai că au rezistat în fața ereziei și a altor înșelări, dar mulți au ajuns și între Sfinți – asta este greu de suportat, căci trebuie să… transpirăm ortodox.

Untold-ul este în toi. Câți ortodocși se roagă neîncetat ca Domnul să ierte pe blasfemiatori, să lumineze pe cei înșelați, să aducă pace pe pământul țării noastre? A, noi suntem „mărturisitori” și ăia se pot duce în iad? Simplu de gândit, dar nu este creștinește.

Metanii, catisme, rugăciune, milostenie, pentru patru zile să renunțăm la programul „nostru” și să contribuim la scăparea din iad a neamului? Preoți care săvârșesc zilnic Sfânta Liturghie, pentru ca zecile de mii de tineri aflați în tentaculele zeului nenumit să scape cumva de el? La acestea ne gândim? Sau, pentru că este august, noi suntem… în concediu?

Dar dacă sfârșitul istoriei lumii va fi într-o zi de august (nu anul ăsta, să stăm… liniștiți)? Noi vom fi prinși – „mărturisind” adevărul și luptând împotriva curselor diavolului întinse peste întreaga lume – moțăind pe șezlong la mare, că ne-am spovedit, ne-am împărtășit și suntem „în regulă”? Unde scrie așa ceva în Viețile Sfinților și în operele lor? NICĂIERI.

Așadar, SPOR LA MÂNTUIRE! Despre aceasta scrie PESTE TOT în Viețile Sfinților și în operele lor.

Cu urări de trezire ortodoxă,

nevrednicul pr. Ciprian