Părintele Tadei de la Vitovița (Serbia), un Sfânt contemporan, spunea:
„Astăzi lumea Îl invocă în rugăciune puțin pe Domnul. Lumea se ocupă doar de sinele său. Uneori necazurile prin care trecem ne obligă să căutăm sensul lor mai adânc în noi. Fără nefericire (încercare, ispită) nu prea mai există adorare a lui Dumnezeu de către noi (adică de obicei omul își aduce aminte de Domnul numai la necazuri) și iarăși ne dăm seama că flacăra credinței se păstrează cu greu, pentru că diferite vânturi ale lumii suflă să o stingă.
Cu toate că, am spune, ne-am îndepărtat mult de Domnul, totuși mai sunt mulți oameni care stau rugători înaintea lui Dumnezeu, iar ei ne reprezintă și se roagă continuu Domnului pentru noi, ca El să ne scape de această situație grea, căci întreaga lume s-a ridicat împotriva noastră, dar noi nu avem prieteni printre oameni. Atunci Domnul va fi pentru noi prieten și reprezentant. Așa cum vedem, nu avem prieteni printre oameni.”
Iar Sfântul Porfirie Kavsokalivitul zicea:
„Are grijă Dumnezeu de noi! Atunci când nu mai ai nicio nădejde, El îți trimite ceva ce nu te aștepți… este de ajuns să crezi în El și să Îl iubești. Căci și El ne iubește și are grijă de noi, așa cum face un tată cu fiii lui.”
De asemenea, scriitorul grec Alexandros Papadiamandis (1851-1911), unul dintre cei mai iubiți poeți greci, supranumit pentru iubirea lui față de Biserică și de oameni: „călugăr în lume” (era în stare și hainele de pe el să le dea celor săraci) spunea în chip atât de minunat:
„Eu îmi voi purta crucea întotdeauna. Și dacă nu mai pot să o port (în spate), măcar o să o târăsc după mine. Pentru că nu vreau să îmi pierd crucea. Vreau să aflu (am parte de) mila lui Hristos și mântuirea și Împărăția Lui.”
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu
