Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Episodul 80: Nu te grăbii să tragi concluzii despre cineva…

Mai demult era în Sfântul Munte Athos un monah care locuia la Kareia (capitala administrativă a comunității athonite – n.trad.). În fiecare zi bea și se îmbăta și se făcea pricină de sminteală pentru pelerini.

La un moment dat acesta a murit și ușurați niște credincioși s-au dus la părintele Paisie, să îi spună cu bucurie deosebită că în sfârșit s-a rezolvat această problemă imensă. Părintele Paisie le-a răspuns că știa de moartea monahului, devreme ce a văzut o întreagă ceată de îngeri, care a venit să ia sufletul lui.

Pelerinii au fost nedumeriți și au obiectat și unii au încercat să îi explice părintelui Paisie (viitorul Sfânt Paisie Aghioritul – n.trad.) exact despre cine vorbeau, crezând că părintele nu a înțeles.

Părintele Paisie le-a spus:

– Acel monah s-a născut în Asia Mică, cu puțin timp înainte de distrugere (de strămutarea a două milioane de greci de acolo în Grecia continentală de către turci – 1922-1923 – n.trad.), atunci când turcii adunau toți băieții (ca să îi păstreze pentru ei și să îi facă musulmani, ca odinioară pe ieniceri – n.trad.).

Ca să nu fie luat de lângă familia sa, părinții acestui viitor monah îl luau cu ei la seceriș și ca să nu plângă îi puneau puțin rachiu în lapte, ca să doarmă (și să nu facă zgomot, ca să nu afle turcii de el – n.trad.).

Datorită acestui fapt, crescând el a devenit alcoolic. La un moment dat și după răspunsuri negative, de interdicție din partea diferiților medici că nu ar fi bine să se căsătorească (pentru a nu face copii cu puternice tare ereditare și cu înclinație spre alcoolism – n.trad.), acesta s-a dus în Sfântul Munte Athos și s-a făcut monah.

Acolo a găsit un părinte bătrân și i-a spus că el este alcoolic. Gheronda i-a răspuns să facă metanii și rugăciuni în fiecare seară și să o roage pe Maica Domnului să îl ajute să scadă cu câte unul paharele pe care le bea zilnic.

După un an a reușit, cu multă luptă și cu pocăință, să scadă de la cele 20 de pahare pe care le bea zilnic la 19 pahare. Lupta a continuat și odată cu trecerea anilor a ajuns la 2-3 pahare pe zi, însă și numai cu acestea tot se îmbăta.

Lumea vedea ani de-a rândul un monah alcoolic, care îi smintea pe pelerini, însă Dumnezeu vedea un luptător sârguincios și curajos, care prin multă luptă a reușit încet-încet să își micșoreze patima sa.

Fără să știm de ce fiecare om încearcă să facă ceea ce vrea să facă, cu ce drept să judecăm strădania lui?

În fotografia de mai sus îl vedem pe monahul Iacob, numit și Iacobel, cum îl strigau ceilalți, un monah nebun pentru Hristos (adică din acea categorie de oameni care se prefac că sunt nebuni, ca să se ferească de cinstiri și de laude și să rămână smeriți, bineplăcând numai lui Dumnezeu) și care nu are nicio legătură cu monahul din istorisirea de față.

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2020/05/blog-post_969.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu