Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Relatări din timpul prigoanei comuniste ateiste din Rusia…

Un preot care a supraviețuit prigoanei comuniste a scris următoarele despre întemnițarea lui: „Nu voi înceta niciodată să fiu recunoscător lui Dumnezeu, pentru anii pe care i-am petrecut întemnițat și în izolare totală. Am fost, vreme de 3 ani, la 10 metri adâncime sub nivelul pământului. Niciodată nu am auzit în acest răstimp vreun cuvânt, niciodată nu am spus vreo vorbă. Nu existau cărți acolo. Toate vocile din exterior tăceau. Paznicii purtau încălțăminte cu învelituri speciale, astfel încât nu se auzea deloc atunci când se apropiau de ușa temniței mele.

Apoi, odată cu trecerea timpului au tăcut și toate vocile din interiorul meu. Ne dădeau celor întemnițați medicamente psihotrope, ne băteau. Am uitat toată teologia ortodoxă. Am uitat tot ce știam din Sfânta Scriptură. Într-o zi mi-am dat seama ca uitasem și rugăciunea Tatăl nostru. Nu mai puteam să mi-o amintesc. Știam doar că aceasta începe cu cuvintele Tatăl nostru, dar nu mai știam cum este rugăciunea aceasta în continuare. Mi-am păstrat optimismul și am zis: Tatăl nostru, am uitat rugăciunea, însă Tu sigur o știi. Te rog, pune în locul meu pe un înger să o spună și eu voi tăcea!

Pentru o perioadă rugăciunea mea a fost: Iisuse, Te iubesc. Iar apoi după puțin timp iarăși spuneam: Iisuse, Te iubesc. Mai târziu însă mi-a fost greu să spun și doar atâta, pentru că ne dădeau ca hrană doar o felie de pâine pentru o săptămână. Am suferit mult din cauza bătăilor și a chinurilor și a lipsei luminii și din alte motive. Era deja imposibil să îmi concentrez mintea, chiar și numai pentru a spune: Iisuse, Te iubesc.

Cea mai înaltă formă de rugăciune pe care o cunosc este pulsul liniștit al inimii care Îl iubește pe Hristos. Iisus are nevoie doar să audă: tic-tac, tic-tac și va știi că fiecare bătaie a inimii este închinată Lui.”

(În revista Protaton, ianuarie-februarie, 1991, p. 27)

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2020/10/blog-post_72.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu