Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Patristica de sâmbătă (episodul al doilea)

Dacă vă veți scula iarăși împotriva lui Dumnezeu și El se va scula împotriva voastră, iar copiii voștri vor plăti prețul

 Sfântul Nicolae, Episcopul Ohridei și Jicei

Când se va scula Domnul să piardă pământul… (Isaia 2, 19)

Așa își începe proorocul Isaia mărturia sa adevărată. Nu precum cei ce se numesc pe sine prooroci, în zilele noastre, care spun că așa va fi, și de fapt nu este așa; ori că așa se va întâmpla, și de fapt nu se întâmplă. Isaia este un mare proroc, căruia îngerul Domnului i-a pus pe buze cărbune ceresc, imaterial, pentru a-l curăți de toată înșelarea și amăgirea, ca să prorocească numai ce este adevărat, de la Dumnezeu.

Isaia este unul dintre cei mai mari prooroci din istoria neamului omenesc, căci a prorocit cele mai mari întâmplări din drama dumnezeiască a mântuirii. A prorocit nașterea Mântuitorului din Preacurata Fecioară; a prorocit purcederea neamului Său pământesc din seminția lui Iesei și din casa lui David, de unde proveneau drepții Ioachim și Anna, părinții Fecioarei Maria și dreptul Iosif, ocrotitorul ei.

A prorocit despre Înaintemergătorul lui Hristos, Ioan Botezătorul, în chipul glasului celui ce strigă în pustie, ca vestitor al venirii lui Mesia și pregătitor al căii pentru venirea Acestuia. A prorocit marea lucrare a lui Hristos și a înfățișat din vechime firea lui smerită, încredințarea în voia Tatălui Ceresc și blândețea Sa atunci când a fost dus spre răstignire – ca un miel spre junghiere.

În cele din urmă, a prorocit biruința și slava Sa, neasemănată și veșnică, căreia îi suntem și noi martori, împreună cu toată lumea creștină – căci toate acestea s-au petrecut cu adevărat, în fața întregului cosmos. Pentru toate acestea, evreii, care-l vrăjmășeau, l-au tăiat pe Isaia de viu cu fierăstrăul.

Căci evreii nu doreau împărăția cerească, ci pe cea pământească și nu îl așteptau pe Mesia să vină din ceruri, ci de pe pământ. Cu această ucidere au mărit doar slava lui Isaia și rușinea lor.

Acest slăvit Isaia a mai prorocit și acestea: Când se va scula [Domnul] să piardă pământul (…) se va smeri înălțarea oamenilor și se va înălța Domnul singur în ziua aceea (Isaia 2, 11).

Și în vremurile de demult s-a sculat Domnul de mai multe ori să piardă pământul, din pricina închinării la oameni în locul închinării la El, Singurul Dumnezeu; din pricina semeților și trufașilor oameni-dumnezei. Și în vremea noastră s-a sculat Domnul și a lovit tot pământul cu mustrarea Lui dreaptă, ca să frângă trufia oamenilor și să doboare mincinoasa lor măreție.

O asemenea sculare a lui Dumnezeu împotriva oamenilor, de care era nevoie, a urmat adesea răsculării oamenilor împotriva lui Dumnezeu. Popoarele eretice din vremea noastră L-au așezat pe Domnul Hristos pe ultimul loc la masa acestei lumi, ca pe ultimul milog, iar la locurile de cinste i-au așezat pe oamenii lor mari: politicieni, cărturari, filozofi, romancieri, oameni de știință, bancheri, chiar și pe exploratori și pe sportivi.

Toate privirile acestor popoare au fost ațintite asupra acestor personalități, asupra acestor zei moderni, în timp ce pe Hristos, Biruitorul morții, puțini L-au luat în seamă. O astfel de răsculare sfidătoare împotriva Dumnezeului Preaînalt a popoarelor căzute apoi în eres nu avea cum să nu fie urmată de scularea Dumnezeului defăimat împotriva oamenilor și a popoarelor care lucrau fărădelegea. Și cu adevărat S-a sculat Dumnezeu să piardă pământul.

Și nemaivăzută a fost pătimirea popoarelor pământului, în fața ochilor noștri și pe seama noastră. Nu numai că mai-marii pe care îi slăveau oamenii s-au arătat ca niște focuri stinse, la care nimeni nu mai încerca să se încălzească, ci s-au împlinit și cele prorocite mai departe de Isaia: Că în ziua aceea va lepăda omul toate urâciunile sale cele de argint și de aur, care le-a făcut ca să se închine celor deșarte și liliecilor, ca să intre în găuri de piatră vârtoasă și în crăpăturile pietrelor, de către fața înfricoșării Domnului și de slava virtuții Lui, când se va scula [El] să piardă pământul (Isaia 2, 19).

Oare nu s-au împlinit întocmai în războiul ce a trecut (este vorba de al doilea război mondial, pe care Sfântul Nicolae l-a trăit și a fost și în prizonierat, în lagărul de concentrare de la Dachau (Germania)? Oare nu s-au ascuns oamenii de pe toate continentele, și cei din țara noastră, în scorburile stâncilor, în prăpăstiile și crăpăturile pământului, ca să afle scăpare vieții lor înaintea semănătorilor de moarte europeni?

Iar acești semănători de moarte sunt chiar acei mai-mari, acei idoli ai oamenilor care stau la masa acestei lumi pe locurile din față și care râd de Hristos ca de un cerșetor din colțul mesei.

Cum prorocește Isaia, își vor sfărâma oamenii și neamurile toți idolii lor, de frică în fața slavei Unuia Dumnezeului ceresc, și își vor părăsi toți dumnezeii lor mincinoși și nu se vor mai închina celor deșarte și liliecilor. E limpede că prorocul înțelege aici prin „cârtițe” (în versiune sârbă a textului Scripturii folosit de Sfântul Nicolae cuvântul grecesc cele deșarte este tradus prin „cârtițe” (n.ed.) pe acei mai-mari ai oamenilor care nu vor să știe nici de Dumnezeu, nici de împărăția cerească, ci îi învață pe oameni să trăiască în întunericul acestei lumi, gândind pământește și hrănindu-se cu pământ.

Iar prin „lilieci”, prorocul înțelege oamenii ce se tem de strălucirea lui Hristos și se ascund în întunericul peșterilor strâmte, întunecate și reci ale ideilor lor. În cele din urmă Isaia încheie înfricoșata sa prorocie cu această luare aminte: Conteniți de la omul care răsuflă cu nările lui, căci în cine s-a socotit? (Isaia 2, 22)

Vrea să le spună tuturor celor ce vor să audă și să înțeleagă, deci și vouă, sârbilor (Sfântul Nicolae al Ohridei, sârb fiind, se adresează cu precădere sârbilor, poporul său, însă cuvântul său este valabil pentru tot poporul creștinesc, deci este adresat și nouă românilor): Nu vă mai încredeți în oamenii muritori și neputincioși. Întoarceți-vă la Dumnezeul cel Viu, întru care este mântuirea.

Cine v-a înșelat pe voi, creștinilor, ca să-l împingeți pe Mântuitorul Hristos în colțul mesei voastre, iar locurile din față să le oferiți străinilor trufași și nechibzuiți, semănători de moarte? Oare iarăși vreți să fiți înșelați? Alegeți moartea sau viața! Să știți că dacă vă veți scula iarăși împotriva lui Dumnezeu, după socoteala mincinoșilor idoli ai „culturii”, se va scula și Dumnezeu împotriva voastră.

Și atunci copiii voștri, tremurând de frică în prăpăstiile și în crăpăturile pământului, vor cunoaște mărirea slavei Domnului Dumnezeului, Ziditorul și Atotțiitorul, dar cu preț scump, mai scump decât cel plătit de voi. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici,

Prin fereastra temniței,

Editura Predania, pp. 39-41)

Notă: titlul aparține redacției.