Varianta pdf a studiului, pentru biblioteca dvs:
Căile ecumeniste ale Bisericii Ortodoxe Române
De la Kottayam și Addis Abeba la Sinodul din 1994 care deschide drumul unirii,
fără Adevăr, cu monofiziții în numele deschiderii spre universalitate
Silviu DelaDorna
Motto: „Dacă cineva contraface măcar o mică parte din chipul regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel și în credința adevărată, acel care va schimba cât de puțin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă dogma este răstălmăcită și înger de ar fi să nu-l credeți. Nimic nu folosește viața virtuoasă, dacă credința nu este sănătoasă”.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Preliminarii
După zeci de ani de prigoană aprigă împotriva Bisericii lui Hristos, timp în care ideologii comuniști s-au luptat să-L alunge pe Hristos din sufletele oamenilor, luptă începută în Rusia cea devenită URSS în 1917 și continuată în țările satelite, ocupate armat sau ideologic – cel mai adesea și una și alta – după al doilea Război Mondial brusc ideologii Moscovei manifestă o suspectă grijă față de Biserică și devine pentru ei o prioritate unirea acesteia cu bisericile anti-calcedoniene, adică cele monofizite și derivatele lor, cei care nu primesc hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon[1] și nici cele ale următoarelor Sinoade Ecumenice.
Astfel, în perioada octombrie 1953 – martie 1954, chiar în anul în care Marele Tătuc – Stalin – a murit, iar cârma URSS a fost preluată de Hrusciov, se inițiază un contact privat cu profesorii Seminarului teologic de la Kottayam (India). Rezultatele discuțiilor, purtate cu ușile închise, au fost publicate în Jurnalul Patriarhiei Moscovei abia în 1956. Profesorul M. Dobrânin, de la Academia Teologică din Leningrad (azi Sankt Petersburg) scria:
„De aceea convingerile de bază care sunt subliniate de activitate conferinței de la Kottayam, respectiv că sarcina cu care se confruntă Bisericile Răsăritene divizate nu constă în absorbția de către o comunitate mai mare a uneia mai mici, ci în stabilirea unei înțelegeri permanente între ele bazată pe credința lor comună, este în întregime acceptată de către Biserica Ortodoxă Rusă, care salută conferința ca un prim pas făcut pentru apropierea creștinilor din Malabar către Biserica Ecumenică (Sobornost, 21/1957)”.
Deci se hotărâse deja ca unirea cu ereticii nu se va face prin întoarcerea acelora la ortodoxie, ci pe baza minimului dogmatic, a compromisului în care de fapt ortodoxia trebuia să cedeze, pentru că erezia, după cum se va vedea, va rămâne fermă pe poziția ei.
În anul 1956 se produce primul contact între monofiziți și Ortodoxia românească. Prof. Dr. Korah Phillipos, protagonist al convorbirilor secrete cu biserica sovietelor, vine în România în vederea stabilirii unei relații teologice între biserica de la Malabar și Biserica Ortodoxă Română.
În 1961 Patriarhia Moscovei intră în Consiliul Mondial la Bisericilor (CMB) și alături de aceasta cele din România, Bulgaria și Serbia. În anii care vor urma dialogul dintre ortodocși și eretici va urma un calendar neoficial, întâlnirile respective fiind sprijinite financiar și logistic de CMB, forul mondial ecumenist al protestanților.
Astfel, între 11-15 august 1964 are loc prima întâlnire neoficială între reprezentanții ortodoxiei și cei ai anti-calcedonienilor, la Aarhus, în Danemarca. Urmare acestei întâlniri este faptul că patru tineri etiopieni primesc acceptul BOR de a studia în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, unde vor face și studiile postuniversitare.
Între 25 și 29 iulie 1967 la Bristol, în Anglia, a avut loc a doua întâlnire neoficială între cele două părți.
De la Kottayam și Addis Abeba la Sinodul din 1994
În luna ianuarie a anului 1969 o delegație a BOR, condusă de patriarhul Justinian, din care a mai făcut parte, printre alții și cei mai importanți, Mitropoliții Ardealului, Nicolae Mladin și Banatului, Nicolae Corneanu și Arhimandritul Bartolomeu Anania[2], face o vizită oficială la Patriarhia Monofizită Siriană, care se află la Malabar. Biserica Ortodoxă Română se află, astfel, în postura de deschizător de drum, fiind prima Biserică Ortodoxă care vizitează oficial ereticii la ei acasă în ultimii 1500 de ani, adică după Sinodul al IV-lea de la Calcedon. Halal onoare… halal primat.
Este interesant de văzut cum consemnează scriitorul Valeriu Anania (părintele Bartolomeu) în Memoriile sale aceste evenimente și acestea încep cu o scurtă istorie și continuă cu primirea delegației române:
„În aceeași zi întreaga delegație eram în provincia Malabar a statului Kerala, o fâșie lungă și îngustă în partea de sud-vest a Indiei, pe coasta Mării Arabice, unde am rămas pe toată durata celor zece zile ale dialogului.
După tradiție, Evanghelia a fost propovăduită pe aceste meleaguri de către Sfântul Apostol Toma, care a și fost ucis de băștinași și al cărui mormânt se află pe vârful unei coline de lângă Madras, dincolo, pe țărmul Oceanului Indian. Creștinii de aici sunt minoritari, în proporție de numai 20%, egală cu cea a musulmanilor, în timp ce hindușii numără 60%. La rândul lor, creștinii originari, care se mai numeau și tomiți, alcătuiau o singură Biserică Orientală Siriană, până în secolul al XVI-lea, când portughezii au ocupat cu armele teritoriul, le-au confiscat lăcașurile de cult, le-au alungat preoții și au instaurat catolicismul, rupându-i astfel în două.
Începând cu secolul al XVIII-lea, când India a început să intre sub influența și apoi dominația britanică, pe teritoriul ei și-au făcut apariția și misionarii Bisericii Angliei, cu tot cortegiul lor prozelit” […].
În Kottayam, unde este și sediul Patriarhiei, Catolicosul Augen I ne-a primit cu mai multă căldură decât protocol, subliniind faptul că, în cei 1500 de ani câți s-au scurs de al sinodul din Calcedon (451) aceasta este prima vizită a unei Biserici Ortodoxe, și anume printr-o delegație condusă de întâi-stătătorul ei. De altfel, prezența noastră a fost percepută ca un eveniment extraordinar. Programul a cuprins mai multe deplasări în diferite localități, fie pentru inaugurarea noii clădiri a Facultății de Teologie, fie la Seminarul Teologic Romano-Catolic, fie pentru o întâlnire cu tineretul ortodox, fie pentru a vedea spitale, orfelinate și universități și chiar mânăstiri de călugări”[3].
Acum că ne-a „lămurit” părintele că monofiziții, anglicanii și catolicii sunt biserici, să vedem ce s-a întâmplat la dialogul teologic, citând aceeași sursă:
„Cât despre dialog, principala țintă a vizitei, acesta s-a consumat în câteva ședințe găzduite de însuși Augen I. De fapt aceste dezbateri marcau doar începutul dialogului, disponibilitatea celor două părți de a continua în spirit ecumenic(st) [subl. mea], analizând cauzele, natura și consecințele rupturii de la Calcedon și căutând căile de reconciliere. Prima izbândă a fost faptul că teologii monofiziți, printre care, desigur, se afla și Paul Verghese (devenit mai târziu mitropolit) – bunul prieten al lui Bartolomeu [s.m.] -, au recunoscut că traducerea în limba siriană a pricipalei formule calcedoniene, aceea care precizează că cele două firi ale lui Iisus Hristos, divină și umană, funcționează în chip neamestecat, neîmpărțit și nedespărțit, a fost ambiguă, de unde și interpretarea viciată”[4].
Deși părintele Bartolomeu oferă foarte multe informații în legătură cu excursia patriarhală este foarte rezervat în ceea ce privește discuțiile teologice. Totuși din puținul relatat aflăm că și ereticii au înțeles, întru final, ceea ce ecumeniștii români știau de mult: ruptura produsă acum 1500 de ani s-a datorat unui viciu de traducere și interpretare. Așa că buna dispoziție a fost „pecetluită printr-o excursie oferită de gazde la bordul unui vas care ne-a purtat pe apele lagunare ale junglei”; totul stropit cu o sticlă de whisky[5].
Numai că nu la fel li s-a părut Duhului Sfânt și Părinților Bisericii, întruniți la Sinodul al IV-lea și nici Sfintei Eufimia. Și nici Sfântul Paisie Aghioritul care se întreabă: „Oare atâția Sfinți Părinți care au fost luminați de Dumnezeu și au trăit în aceeași vreme cu ei [cu monofiziții – s.m.] i-au înțeles greșit și venim noi acum, după atâtea veacuri, ca să-i corectăm pe Sfinții Părinți? Dar nici minunea Sfintei Eufimia nu o pun la socoteală? Oare și ea a înțeles greșit cartea ereticilor?”.
Din India delegația patriarhiei se deplasează tot oficial și tot în premieră în Etiopia unde sunt primiți cu mare răceală, după cum vom vedea de reprezentanții Bisericii (șic) Monofizite Etiopiene. Înaltele fețe bisericești au fost oaspeții împăratului Haile Selassie și au fost găzduiți în palatele lui, conform relatării părintelui Bartolomeu Anania:
„Pe toată durata am fost oaspeții împăratului Haile Selassie, găzduiți în palatele lui […]. De altfel, Haile Selassie a fost inițiatorul acestei întâlniri, pe care o pusese la cale împreună cu patriarhul Justinian în cursul vizitei sale la București, cu ceva vreme în urmă. Dacă turneul delegației române a început însă cu India, s-a avut în vedere faptul că Biserica – monofizită – Etiopiană era mult mai înțepenită în resentimentele ei față de Bisericile din sfera Bizanțului și, deci, mult mai puțin dispusă să accepte un dialog. Pentru îmblânzirea ierarhilor etiopieni a fost necesară, pe de o parte, autoritatea împăratului și, pe de alta, vestea cea bună pe care o aduceam noi din India. Eram deja informați că suveranului nu-i fusese deloc ușor să-i scoată pe capii Bisericii (?!? – s.m.) sale din mentalitatea de ghetou a celor o mie cinci sute de ani de izolare și să-i convingă că este vremea deschiderii spre universalitate. […]
Așa se face că la aeroport am fost întâmpinați de un sobor de sinodali în frunte cu arhiepiscopul Teofil, locțiitor de patriarh (calitate pricinuită de faptul că patriarhul Basileos, bătrân, bolnav și orb nu mai putea conduce). O anume răceală protocolară s-a risipit repede. A doua zi, delegația română a fost întâmpinată în Catedrala Sfânta Treime (închinată eliberării de sub jugul fascist) printr-un Te-Deum solemn, în care s-a menționat faptul că este vorba de prima vizită a unui patriarh ortodox în Biserica Etiopiană”[6].
În traducere liberă, B.O.R. a ieșit „din mentalitatea de ghetou” în care se afla de un mileniu și jumătate, s-a deschis spre „universalitate” și este gata să primească erezia. Adică, monofiziții stau fermi și înțepeniți în erezia lor, în timp ce noi care ne aflăm în ADEVĂR ne-am ploconit în fața ereticilor și am mai fost și bucuroși că aceștia ne-au arătat oarecare atenție și s-au arătat „dispuși să accepte un dialog”.
Întrebarea care se naște este: dacă pe sinodalii monofiziți i-a muiat autoritatea împăratului și vestea bună pe care o aducea delegația română din India – care veste bună, pentru cine și la ce se referea aceea? – pe patriarhul și pe sinodalii români cine i-a convins să iasă din mentalitatea de ghetou? Comuniștii, securitatea, masoneria?
În același an, 1969, după întoarcerea delegației acasă s-a creat un „Grup de studii pentru promovarea dialogului cu Bisericile Vechi-Orientale”, în cadrul Sectorului Relații Externe bisericești al B.O.R., grup care a organizat în anul 1970, la 31 ,artie, respectiv 7 mai, două colocvii teologice la care au participat și monofiziții, în frunte cu Paul Verghesse și Karekin Sarkissian.
Pe plan extern rețin atenția a treia și a patra întâlnire neoficială între ortodocși și necalcedonieni (1970-71), precum și întâlnirile oficiale ale Comisiei Inter-ortodoxe de dialog cu bisericile vechi-orientale, cum au fost numiți în mod fățarnic anticalcedonienii. Dar contactele nu se limitează la discuții armonice, ci stârnesc reacții din partea ortodocșilor și luări de poziție, uneori tranșante.
Astfel, pe data de 22/9 mai Sinodul Patriarhiei Ierusalimului aprobă hotărârea de a se retrage total de la dialogurile cu bisericile eterodoxe, motivând că în prealabil patriarhia Ierusalimului a epuizat toate mijloacele de a scoate în evidență că dialogurile nu sunt purtate pe baze corecte, altfel spus se poartă un dialog al surzilor.
Și părintele Dumitru Stăniloae, delegat din partea BOR la prima întrunire a Comisiei Inter-ortodoxe de dialog cu necalcedonienii, desfășurată între 20-28 august 1989, la Addis Abeba își exprima „profunda mâhnire pentru modul în care au fost mințite Bisericile Ortodoxe prin validarea de către participanți a concluziilor consultațiilor neoficiale”[7]. În același sens ia poziție și profesorul grec Ioannis Romanidis.
Căruța ecumenismului merge însă mai departe și la a doua întrunire a Comisiei Mixte de Dialog ortodoxo-monofizite, desfășurate la Anba Bishoy (Egypt) se adoptă Prima Declarație Comună; la a treia întâlnire a Comisiei Mixte, de la Chambesy (Elveția), desfășurată la circa un an distanță (23-28 septembrie 1990) este semnată A doua Declarație comună. De remarcat că la ambele întâlniri B.O.R. nu a avut reprezentanți, stare de fapt care nu o va împiedica (pe ea, B.O.R.) să le accepte în anul 1992.
Sfântul Sinod, întrunit în ședință în 24 și 25 septembrie 1992, hotărăște studierea stadiului actual al dialogului în vederea clarificării problemelor nesoluționate; acceptarea cuprinsului declarațiilor comune din 1989 și 1990 (subl. mea); să fie clarificate, în cadrul acestui dialog teologic, problema acceptării de către Bisericile pre-calcedoniene a sinoadelor IV, V, VI și VII drept ecumenice[8].
În anul 1993 la a patra întrunire a Comisiei Mixte de Dialog Teologic, desfășurată în perioada 1-6 noiembrie, tot în Elveția, la Chambesy, este redactat un comunicat cu Propuneri pentru ridicarea anatemelor. Nu se adoptă pentru că monofiziții refuză recunoașterea sinoadelor IV–VII Ecumenice. După cum se vede ereticii stau „țepeni în mentalitatea lor de ghetou”, în timp ce ortodocșii, aflați în ADEVĂR, nu știu cum să facă erezia mai digerabilă.
Sinodul local de la București, din decembrie 1994,
și urmările lui
În anul 1994 Sinodul B.O.R. din 8-9 decembrie aprobă rezultate el dialogului așa cum au fost formulate în textele comune și asupra cărora ceruseră clarificări cu ceva mai mult doi ani în urmă. Comunicatul B.O.R. spune, printre altele că:
„Ia act și aprobă concluziile dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Ortodoxe Orientale” (sic)… și cere:
– să să ia în considerație, pe de o parte, contextul special în care au fost pronunțate anatemele, context caracterizat ca unul al dezbinării, al lipsei de acord în formularea învățăturii de credință și al lipsei de iubire frățească, iar pe de altă parte, actualul context în care se pune în discuție ridicarea anatemelor, caracterizat ca fiind unul de împăcare, de iertare reciprocă și de mărturisire comună a aceluiași conținut al credinței comune;
– să se considere că autoritatea canonică echivalentă cu cea a Sinodului Ecumenic de la Calcedon poate fi astăzi considerată ca reprezentată de consensul Bisericilor organizate în Sfinte Sinoade locale, atât din familia ortodoxă răsăriteană, cât și din familia ortodoxă orientală și, în acest sens, prin consensul Sfintelor Sinoade locale exprimat pe bază de semnături, pe un text comun de acord și apoi, în mod solemn, printr-o co-liturghisire și împărtășire a unor delegați ai acestor Biserici, întruniți într-o conferință ortodoxă mixtă” (Temei nr. 34/1995)[9].
Oare așa le-a grăit lor Duhul? Adică, Sfinții Părinți de la Sinodul al IV-lea de la Calcedon – dar și de la celelalte Sinoade Ecumenice care au validat hotărârile lor – au fost plini de ură, lipsiți de iubire frățească, erau niște dezbinați, aflați în total dezacord în ceea ce privește formularea învățăturii de credință, în timp ce ierarhii actuali, la un mileniu și jumătate distanță de ereziile osândite sinodal, se găsesc plini de dragoste, de iertare și manifestă un uriaș duh de împăcare; mărturisind același conținut al credinței comune, pun semnul semnul egalității între dreapta credință și erezie.
Pot spune episcopii prezenți la ședințele sinodului de la București, din decembrie 1994: Ni s-a părut Duhului Sfânt nouă că hotărârile unui sinod local (fie și o asociație de sinoade locale) pot avea tăria unui Sinod Ecumenic? Doamne apără și păzește!
Bine că propunerea B.O.R. de co-liturghisire și împărtășire comună la o conferință mixtă a dreptcredincioșilor cu ereticii monofiziți nu și-a produs efectele… încă. Cel puțin nu la vedere. Însă B.O.R. le-a pus la dispoziție copților, în mai multe rânduri, lăcașuri de cult ortodoxe, profanându-le astfel.
În ianuarie 2005, pe data de 6 vicarul Papei Shenouda al III lea, episcopul (?) copt Maximus a slujit pentru prima oară – blestemat primat – o (anti)liturghie într-o Biserică creștin ortodoxă. Căderea s-a produs în Paraclisul „Sfânta Ecaterina” (da΄ știu unde la lovească băieții ăștia) a Facultății de Teologie Ortodoxă din București, eveniment care se va repeta în data de 18 ianuarie a aceluiași an. După un an, în 2006, la aceleași date, 6, respectiv 18 ianuarie – adică la Botezul Domnului sau Dumnezeiasca Arătare, respectiv la Sfinții Atanasie și Chiril patriarhii Alexandriei – locașul de cult este din nou spurcat printr-o liturghie monofizită, efectuată de acestă data de preotul (?) copt Markos Yassa.
Manifestările nu trec neobservate și Oana Iftime va consemna într-un material publicat în Revista „Gând și Slovă Ortodoxe” că: „Sfântul Ioan Gură de Aur tocmai a fost mutat într-o biserică pângârită. Halal cadou la 1600 de ani de la cealaltă mutare a sa, la Tronul Preasfintei Treimi. Mântuitorul l-a păstrat atât de aproape de Sine, iar noi îl ducem într-un loc al despărțirii de Hristos. Cel care ne-a lăsat Liturghia, sub inspirația Duhului Sfânt, dus unde s-a slujit o anti sau non-liturghie. Învățătorul ortodoxiei dus acolo unde s-a învățat erezia. Cel care prin întreaga sa viață, cu tot sufletul la slăvit pe Hristos, închis într-un loc unde El a fost hulit”[10].
Roadele otrăvite ale înfrățirii cu erezia, în duhul antihristic al universalității se vor arăta și în continuare prin excursii de studii ale cadrelor universitare ale Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din București, excursii finanțate de biserica coptă și având ca ghid pe Talaat Takla Mourkus, doctorand copt monofizit, în cadrul aceleași Facultății de Teologie; prezentări de carte monofizită, ca de exemplu cartea Eliberarea duhului a papei copt Shenouda, publicată în limba română și având ca traducător pe același doctorand Talaat Mourkus.
O altă roadă otrăvită este Asociația Ortodoxă Coptă Sfântul Mina, având ca președinte, pe cine altul dacă nu, pe Talaat Takla Mourkus și având un scop catehetic și filantropic. Adică nici mai mult nici mai puțin se face cateheză așa-zis ortodoxă, în fapt monofizită, în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, unde asociația își are sediul și birourile.
După cum am putut vedea B.O.R. a reprezentat un veritabil vârf de lance al ecumenismului mondial, fiind în prima linie în relațiile cu eterodocșii, în mai mult de o jumătate de veac, premierelor acesteia adăugându-se și altele: România a fost prima țară ortodoxă vizitate de șeful statului papistaș, papa Ioan Paul al II-lea; nevrednicul de pomenire mitropolit Nicolae Corneanu a fost primul ierarh care s-a împărtășit cu ereticii, fiind iertat apoi de sinod. Doar era ecumenist de frunte, care a făcut parte din delegația din 1969 care a intrat, în premieră, în bârlogul monofiziților.
Și așa, din cădere în cădere, făcând sau nu parte dintr-o strategie stabilită dinainte, toate acestea au dus la căderea în erezie de la Sinodul I ecumenist de la Kolimbari (insula Creta, iunie, 2016) și la acceptarea tezelor acestuia. Acum, după ce avem oarecum o vedere de ansamblu prestația delegației B.O.R. din Creta nu mai apare ca un nefericit accident, ci ca o rezultantă a unei stări de fapte existentă în Biserică de multă vreme.
Fiul moștenește datoriile tatălui și trebuie să le plătească, în situația în care tatăl însuși nu le-a plătit; boala rușinoasă și netratată a tatălui se răsfrânge asupra fiului și nepotului, până la a patra spiță, ne învață Sfântul Nicolae, episcopul Ohride și Jiciei. Așa că nu este de mirare că datoriile neplătite de inițiatorii și apoi continuatorii relațiilor ecumeniste cu eterodocșii au căzut asupra noastră și îi vor urmări și pe copiii și nepoții noștri, care vor avea un preț greu de plătit, mai greu decât înaintașii, contractanți ai datoriei și bolii rușinoase.
Note bibliografice:
[1] Așa-zisele biserici (fără a fi cu adevărat biserici) anti(sau ne)calcedoniene sunt cele numite și vechi orientale, care nu se supun hotărârilor tuturor celor șapte Sinoade Ecumenice. Li se spune anti(ne)calcedonieni fiindcă nu admit hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic care a avut loc la Calcedon (451) și mai cu seamă importanta hotărâre dogmatică a acestuia referitoare la cele două firi ale Mântuitorului, dumnezeiască și omenească, ce sunt unite într-o singură Persoană (a Logosului dumnezeiesc), unirea fiind în chip neschimbat, neamestecat, neîmpărțit și nedespărțit, Mântuitorul Iisus Hristos fiind Dumnezeu și om deplin.
[2] Viitorul mitropolit al Ardealului, Bartolomeu.
[3] Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, 2011, pag. 449-450.
[4] Ibidem, p. 451.
[5] Ibidem, p. 451.
[6] Ibidem, pp. 453-454.
[7] Ion Vlăducă, drd. Dumitru Popescu, drd. Gheorghe Fecioru, Acceptăm Unirea cu monofiziții?, Chilia „Buna Vestire”, Schitul „Sfântul Dimitrie” – Lacu, Editura Predania, 2008, p. 29.
[8] Ibidem, p. 31.
[9] Ibidem, pp. 193-194.
[10] Mutarea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur într-o biserică profanată…, Revista Gând și Slovă Ortodoxe, nr. 1(19), ianuarie-februarie 2008, pp. 16-18.
Bibliografie:
1. Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, 2011.
2. Ion Vlăducă, drd. Dumitru Popescu, drd. Gheorghe Fecioru, Acceptăm Unirea cu monofiziții?, Chilia „Buna Vestire”, Schitul Lacu din Sfântul Munte Athos, Editura Predania, 2008.
3. Revista Gând și Slovă Ortodoxe, nr. 1(19), ianuarie-februarie 2008, pp. 16-18.
4. Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania.
