Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Patristica de sâmbătă (episodul al cincilea)

Cine este biruitor dacă nu cezarul, pontiful și filozoful Europei descreștinate?

Este țăranul creștin, cel veșnic biruitor, nu cel înfrânt

 Sfântul Nicolae, Episcopul Ohridei și Jicei

Fiul moștenește datoriile tatălui și trebuie să le plătească. De nu le va plăti el, o va face fiul, nepotul sau strănepotul lui. Astfel, datoria trebuie plătită celui ce te-a împrumutat. Aceasta este regula peste tot în lume, în societate. Fiul moștenește boala tatălui său. Dacă nu se lecuiește de ea, atunci boala va trece la fiul său, sau la nepotul său, sau la strănepotul lui, până la a patra spiță.

Dar dacă fiul plătește toate datoriile tatălui, atunci urmașii vor fi fericiți. Dacă fiul se vindecă de boala moștenită de la tatăl său, atunci urmașii vor fi sănătoși.

O, frații mei, veacul al XVIII-lea e tatăl veacului al XIX-lea, iar veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea! Tatăl s-a îndatorat cu mult. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci și mai mult s-a îndatorat, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul nu a căutat să se vindece de urâcioasa boală a tatălui său, ci și mai mult a a înrăutățit-o și boala l-a lovit pe nepot cu putere întreită. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim noi.

Veacul al XVIII-lea a însemnat răvrătirea împotriva bisericii și a clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile au crescut, boala s-a înrăutățit. Iar Domnul a spus că cercetează păcatele părinților chiar până la al treilea și al patrulea neam. Nu vedeți că Domnul a cercetat nepoții din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor Europei? Nu vedeți nuiaua care lovește nepoții din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?

Împăratul antihrist reprezintă începutul veacului al XIX-lea. Papa antihrist reprezintă mijlocul veacului al XIX-lea. Filozofii europeni antihriști, din casa de nebuni, închipuie sfârșitul veacului al XIX-lea. Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume funeste a trei dintre cei mai greu bolnavi ai bolii moștenite.

Sunt ei, oare, biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, ci sunt cei mai mari purtători ai bolii moștenite de la veacul a XVIII-lea. Cei mai greu bolnavi: cezarul, pontiful și filozoful – nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Nu sunt ei biruitorii, ci cei mai mari înfrânți. Când Bonaparte a batjocorit la Kremlin cele sfinte, când Pius s-a proclamat fără de greșeală, când Nietzsche a mărturisit deschis că este în slujba antihristului – soarele s-a întunecat pe cer. Nu unul, ci mai mulți să fi fost – o mie de sori! – toți s-ar fi întunecat de tristețe și de rușine. Căci iată minunea nemaivăzută în lume: împăratul ateu, pontiful ateu și filozoful ateu. În vremea lui Nero cel puțin unul din cei trei nu era ateu: filosoful.

Veacul al XVIII-lea este veacul lui Pilat: L-a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea este veacul lui Caiafa: L-a răstignit pe Hristos din nou. Veacul al XX-lea este veacul Sinedriului, alcătuit din Iude botezate și Iude nebotezate. Acel sinedriu a proclamat că Hristos este mort în veac și nu a înviat. Pentru ce, dar, vă mirați, fraților, că s-au abătut bătăi nemaivăzute asupra omenirii europene, bătăi până la sânge, până la os, până la măduvă – prin răscoale, revoluții și războaie?

Cine este biruitor dacă nu cezarul, pontiful și filozoful Europei descreștinate?

După cuvântul lui Hristos este mujicul rus și țăranul sârb: Cel ce este mai mic între voi toți, acela va fi mai mare (Luca 9, 48). Cine era cel mai puțin cunoscut, cel mai puțin însemnat și cel mai mic în veacul al XIX-lea, în veacul marelui Bonaparte, al infailibilului Pius, și al inaccesibilului Nietzsche, dacă nu mujicul rus, pelerin la sfintele lăcașuri și țăranul sârb (mai degrabă creștin – nota mea) luptător împotriva Semilunii, dezrobitorul Balcanilor[1]?

Câmp de luptă drăcesc! Cler drăcesc și înțelepciune drăcească, acesta este împăratul, papa și filozoful veacului al XIX-lea. Țăranul creștin a închipuit cele potrivnice tuturor acestora: vitejia creștină, mucenicia creștină și înțelepciunea pescărească a Apostolilor. Despre el vorbesc și despre cuvintele de rugăciune ale Domnului și Mântuitorului nostru Iisus: Mărturisescu-mă Ție, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pe ele pruncilor (Matei 11, 25). Ce le-a descoperit Dumnezeu țăranilor simpli? Le-a descoperit curajul bărbătesc, sfințenia cerească și înțelepciunea dumnezeiască. Le-a descoperit cele potrivnice împăratului, papei și filozofului din Apus, la fel de osebite precum ziua de noapte.

Frații mei, fiți alături de cei veșnic biruitori, nu de cei veșnic înfrânți.

Să fim alături de pescari și mucenici, nu de Irod, de Pilat și de Caiafa, atunci, acum și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici,

Prin fereastra temniței,

Editura Predania, pp. 83-85)

Notă: titlul aparține redacției.

[1] Țăranului Român i se potrivește la fel de bine caracterizarea; cine dacă nu țăranul român a luptat în 1877-1878, în Războiul de Independență, a surpat trufia Semilunii și a salvat armata țarului de la o înfrângere rușinoasă în fața turcilor, deschizând calea dezrobirii Balcanilor?