Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Iubiţi şi apăraţi tricolorul – icoana României!

În cadrul emisiunii „Răspunsuri duhovniceşti”, din data de 26 iunie 2013, a fost realizat, în direct la postul de radio Trinitas al Patriarhiei Române, un interviu cu Înaltpresfinţitul Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei despre simbolistica şi importanţa tricolorului românesc.

Înaltpresfinţia Voastră, Vă sărutăm dreapta! Vă rugăm să ne binecuvântaţi! Bine aţi revenit la Radio Trinitas!

Dumnezeu să binecuvinteze glasurile acestui post de radio, că iată ajunge şi până la noi aici, în Carpaţi, şi ne bucurăm căci pe lângă cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Evangheliei Sale, aduceţi în auzul şi în faţa bunilor noştri credincioşi şi elemente legate de simbolurile României, ţara pe care ne-a dat-o nouă Dumnezeu să trăim, să muncim şi să ne mântuim într-însa.

Înaltpresfinţia Voastră, Ziua drapelului naţional este o zi care trebuie marcată, pentru că este vorba despre unul dintre simbolurile poporului nostru şi, iată, ne-am bucurat când am văzut informaţia că Episcopia Covasnei şi Harghitei a avut această iniţiativă de a confecţiona drapele naţionale româneşti pentru a fi împărţite comunităţilor din Episcopie. Pentru început v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre geneza drapelului poporului român, despre geneza tricolorului…

Aş aminti, doar aici, pentru că studiile probabil sunt foarte, foarte ample, dar aş vrea să amintesc un catalog militar francez, care menţiona, la 1277, că în blazonul Voievodului Litovoi se găseau culorile galben şi roşu. Deci, iată avem menţiune scrisă, păstrată cu multă grijă în acest catalog militar francez. Apoi am face un pas mai mare în timp: şi dacă bunii noştri credincioşi ştiu şi cei care vizitează Moldova, că în frescele mănăstirilor din Moldova, mai ales, se poate observa la Voroneţ şi Suceviţa, unde sunt reprezentate nişte corăbii cu români, acolo au deja steagurile roşu şi albastru. Iată, am putea spune, deja începe să se contureze câte puţin: iată că avem la Litovoi galben şi roşu şi deja avem aici în părţile Moldovei, în frescele mănăstirilor, roşu şi albastru.

Apoi, mergând mai departe şi văzând diplomele pe care le înainta, le dădea Mihai Viteazul, deja găsim cele trei culori: roşu, galben şi albastru. Deci, iată, că încet, încet apare deja unitatea acestor trei culori şi bineînţeles să-l ştim şi pe Mihai Viteazul, cel care la 1600, deja, strânge aceste trei culori la un loc, strânge la un loc cele trei provincii româneşti.

După aceea, dacă coborâm în Ţara Românească, la 1834, domnitorul ţării cere sultanului aprobarea pentru drapele de luptă şi deja cere sub forma aceasta de roşu, galben şi albastru. De asemenea, în steagul lui Tudor Vladimirescu, găsim tot cele trei culori. Nu mai vorbim apoi de evenimentele de la 1848, Revoluţia de la 1848, când în Ţara Românească şi în Moldova, revoluţionarii aveau tricolorul sub forma aceasta, în Ardeal aveau roşu, alb şi albastru. Albul, cei din Ardeal l-au pus ca simbol al păcii. Însă, ca semn de unitate, de idei şi de conştiinţă naţională trec şi ei, foarte curând, la steagul acesta, adoptând şi ei culoarea galbenă în centru. Şi iată că putem vorbi că la jumătatea secolului XIX, deja, avem conturat foarte bine acest simbol românesc, în forma aceasta, de roşu, galben şi albastru.

Înaltpresfinţia Voastră, astăzi în toată ţara, în Piaţa Tricolorului de pildă din capitală, va avea loc o ceremonie publică dedicată Zilei drapelului naţional. Şi în toată ţara vor fi astfel de evenimente. V-aş întreba: Ce reprezintă astăzi pentru români drapelul naţional?

Mai întâi să spunem că drapelul nostru al creştinilor, în primul rând, este Sfânta Cruce şi că sub acest drapel Mântuitorul a biruit moartea pe Golgota. Ei, tot aşa şi drapelul românesc mulţi din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă.

Deci, ar trebui ca generaţia de astăzi să nu uite lucrurile acestea, pentru că drapelul românesc a fost dintotdeauna sfinţit. Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front. Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt, iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei a doua oară cu sângele lor.

Drapelul nostru românesc l-am considerat a fi o icoană a României. Aşa cum avem icoanele sfinţilor, iată şi ţara noastră are un drapel, un simbol al ei pe care, astăzi, în toate catedralele ortodoxe din România, aseară s-au depus de către ostaşii români un drapel care a fost ţinut în sfântul altar, astăzi se va sfinţi şi înainte de a fi ridicat pe catarg se aşază ostaşul în genunchi şi preotul după ce îl sfinţeşte îl sărută. Ei, ce sărutăm noi? Icoanele şi această icoană, deci românească. De aceea nu este o simplă pânză care flutură în vânt, ci este un simbol, este o icoană a României.

Şi de aceea şi în ziua Sfintei Treimi era şi hramul mănăstirii de la Valea Mare, am zis să aducem acest mănunchi de flori de busuioc şi de sânziene: roşu, galben şi albastru, şi să-l puneam înaintea Tronului Sfintei Treimi – Dumnezeu care să binecuvinteze ţara noastră, pentru că vedeţi drapelul are trei culori şi tot trei sunt cele mari şi importante provincii româneşti: Ardealul, Moldova şi Ţara Românească. Iată, deci, că Dumnezeu a adunat la un loc aceste provincii. Spunem noi „trei provincii”, deci iată încă o corelaţie între iubirea lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, şi aceste trei provincii româneşti care fac una şi dorim până la sfârşitul veacurilor să rămână într-o unitatea deplină şi într-o iubire deplină aşa cum este Sfânta Treime – Dumnezeu, unitate desăvârşite şi iubire desîvârşită.

IMG_1029

Înaltpresfinţia Voastră, v-am invitat în ediţia de astăzi a emisiunii noastre pentru că ştiu că sunteţi un patriot, dar şi pentru că iată, ieri, de sărbătoarea Sfintei Treimi, dacă nu mă înşel, aţi început această acţiune dedicată drapelului naţional, o acţiune care vizează comunităţile din episcopia pe care o păstoriţi. V-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre acest demers pe care îl aveţi de a împărţi la toate comunităţile parohiale din Episcopie steagul românesc.

Am putea spune într-adevăr, în limbajul nostru cotidian şi laic, că am împărţit tricolor. Dar iată, că din cele spuse mai înainte, eu împart icoana României. Deci, doresc ca în fiecare casă şi familie de român să existe această icoană sfântă şi sfinţită, pentru că le-am şi sfinţit acolo la mănăstire şi le-am dat îndemn credincioşilor… Bineînţeles că la hram au fost peste 2000 de oameni şi mi-a părut rău că n-am avut chiar 2000 de drapele la mine – n-am avut decât 350 – dar voi continua acţiunea aceasta la celelalte hramuri, apoi la parohii… Şi le-am recomandat să le păstreze cu sfinţenie în casele lor, să-l arboreze de Ziua Naţională a României, 1 Decembrie, ziua când provinciile româneşti iată s-au unit, cele trei părţi ale tricolorului au devenit una. Şi le-am spus, uitaţi-vă, la sărbătorile mari creştine, de ce să nu scoatem această icoană, de ce să nu scoată tot satul o icoană românească, de la o parte şi până la alta, şi am spus şi preoţilor: Când aveţi hramul bisericii satului, când este sărbătoarea satului, să dăm o imagine vie, tricolorul te înalţă, el nu se pune sub obroc, el se pune la loc înalt, la loc de cinste şi să se vadă că este o sărbătoare şi creştinească, dar şi românească, în satul respectiv.

Înaltpresfinţia Voastră, aţi spus adineauri că tricolorul, drapelul românesc, este o icoană a României. Ce aţi spune cuiva care v-ar întreba despre semnificaţia culorilor din steagul românesc?

Ştiu că sunt multe explicaţii, semnificaţii şi au avut în decursul timpului aceste culori, dar când am împărţit aceste icoane, acest tricolor, credincioşilor prezenţi la mănăstire, am văzut în ochii lor lacrimi şi fără să dea nimeni tonul, după sfârşitul Sfintei Liturghii, după ce terminasem predica, în momentul când au început să împart aceste drapele, oamenii, spontan, au început toţi să cânte imnul României, „Deşteaptă-te române!”. A fost o manifestare extraordinară. O credincioasă de 83 de ani, pentru că nu-i mai ajunsese, cum se împărţise drapelele, s-a apropiat şi a spus „Părinte, am 83 de ani, nu ştiu dacă voi mai putea veni la hramul acesta, dar vă rog să-mi daţi şi mie unul!”. Şi de acolo de undeva, mai rămăsese în altar, i-am dat şi dânsei acest tricolor şi mi-a spus „Părinte, spuneţi-mi acum şi ce înseamnă aceste trei culori.”. Şi i-am dat, iertaţi-mă, o interpretare personală, care am văzut că atunci când i-am spus-o, mi-au dat lacrimile şi mie şi ei. Şi am spus: albastru reprezintă Ardealul, că el este mai în sus, mai spre nord, şi este şi mai aproape de cer, că sunt aici dealuri şi munţi mai mari şi aceasta zic că ar fi partea Ardealului mai aproape, provincia românească mai aproape de cer. Apoi am spus: galbenul acesta ar reprezenta, zic eu, Ţara Românească, pentru că dacă acum cobori pe Valea Prahovei şi te uiţi într-o parte sau alta, până la Dunăre, toată Ţara Românească este galbenă de aurul binecuvântat de Dumnezeu al grâului, din care bunele noastre creştine frământă pâine şi prescură pentru Sfânta Liturghie. Iar culoarea roşie aş zice că reprezintă Moldova, pentru că în Moldova, cel puţin după părerea mea, s-a vărsat cel mai mult sânge pentru credinţă şi pentru ţară. Pentru că în Moldova, Marele şi Sfântul Voievod Ştefan a dus atâtea şi atâtea bătălii, nu numai pentru palma de ţară, ci şi pentru credinţa noastră în Sfânta Treime – Dumnezeu. Şi apoi bătălia de la Mărăşeşti s-a dus tot în Moldova. Sunt poate astăzi, şi în momentul acesta, ascultători care încă mai trăiesc, care au fost odată prin foc şi prin sabie la Mărăşeşti. De aceea am spus că roşul parcă s­ar potrivi acestei binecuvântate de Dumnezeu provincii româneşti Moldova. Iată, cam aşa gândesc eu, cam aşa văd eu lucrurile de aici, din munţi. Evident că sunt istorici care vor da alte şi alte interpretări, însă aceasta este interpretarea mea de aici, de unde îţi vorbesc acum, de sub un brad din Carpaţii noştri româneşti.

Înaltpresfinţia Voastră, vă mulţumim foarte mult. Şi în final aş avea o rugăminte la Înaltpresfinţia Voastră de a adresa un mesaj către ascultători în această zi a Drapelului naţional…

Eu aş recomanda ca fiecare, în primul şi primul rând, să îşi procure câte un drapel, să nu aşteptăm tot timpul, tot timpul, să stăm cu mâna întinsă să aşteptăm la, Dumnezeu ştie, ce super-super autorităţi să ne dea un drapel să-l arborăm în casa noastră. Şi să conştientizeze că drapelul este icoana României. Aşa cum ne bucurăm, când vedem în casele noastre o fotografie a maicii noastre, a părinţilor noştri, şi ne bucurăm când vedem această fotografie a lor pusă la loc de cinste, tot aşa de ce să nu ne bucurăm când avem în casele noastre această icoană românească, care, cum spun, a fost şi este sfinţită. A fost sfinţită de preoţii noştri în decursul timpului şi de ierarhii noştri, dar cum spun această icoană a fost, repet ce spuneam mai înainte, totuşi acest tricolor a fost sfinţit şi cu sângele a sute şi mii, poate milioane de eroi români căzuţi pentru credinţă şi pentru Neam şi pentru Ţară.

Înaltpresfinţia Voastră, vă sărutăm dreapta, vă mulţumim foarte mult că aţi acceptat invitaţia noastră de a fi astăzi împreună cu noi şi vă mai aşteptăm la Radio Trinitas şi cu alte prilejuri.

Dumnezeu să vă ajute să purtaţi, iată, chiar dacă frăţia ta nu ai în secunda aceasta un tricolor în mână, dar prin ceea ce ai realizat în această emisiune, ai purtat peste Neam şi peste Ţară un tricolor pe undele radio. Şi iată acest post de radio a purtat astăzi şi prin emisiunile, probabil pe care o să le mai faceţi, veţi purta prin casele credincioşilor noştri, veţi aduce în mod tainic şi în mod deosebit veţi duce acest tricolor. Deci aş putea spune că emisiunea de astăzi a fost un dar credincioşilor noştri care ascultă Radio Trinitas şi care mulţi dintr-înşii, probabil, nu au tricolor, dar iată că prin intermediul postului de radio Trinitas a ajuns, zic eu, în sute de mii, milioane de case de români, a ajuns, astăzi, în acest fel tricolorul românesc – icoana României.

Sărutăm dreapta, vă mulţumim foarte mult!

Dumnezeu să vă ajută, să vă întărească să ţineţi acolo, pe Dealul Patriarhiei, mereu sus, cele două drapele: Sfânta Cruce şi tricolorul românesc! Doamne ajută.

 a consemnat pr. Teodor Gradinaciuc, Radio Trinitas

Ștefania Ursică mărturiseşte că a ajuns Campioană mondială la Geografie (august 2012) cu sprijinul minunat al Sfântului Ierarh Ioan Maximovici

 Stefania 1

 Întâmplarea a avut loc acum aproximativ un an şi a avut mai multe etape. Am început să particip la Olimpiada Naţională de Geografie încă din clasa a VIII-a, cu rezultate bune datorită unei colaborări rodnice cu profesorul meu de Geografie, domnul Ion Răduţă de la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din municipiul Sf. Gheorghe, judeţul Covasna. Îmi doream mereu să ajung la etapa internaţională şi, deşi îndeplineam toate condiţiile de a participa, rămâneam sub linie, echipa fiind deja formată dinainte ca eu să încep a participa, cei din lot fiind cu un an mai mare şi având o şansă mai mare ca mine de a fi selecţionaţi.

Deşi mi s-a spus că nu mai pot fi aleasă, am încercat în fiecare an, dar şansele erau minime. Şi astfel am ajuns în clasa a XII-a, în care nu se mai ajunge la o etapă superioară celei naţionale decât având o experienţă anterioară ca olimpic. În mod logic trebuia să renunţ. Dar, spre bucuria mea, exact în acel an, l-am cunoscut pe Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Mi-am pus toată speranţa în el, m-am rugat din răsputeri să mă ajute şi am continuat să mă pregătesc.

La Olimpiadă, în ultimul moment şi sunt sigură că datorită ajutorului Sfântului Ioan, am avut o şansă mai mare şi în final am reuşit, fapt la care nimeni nu se aştepta. Greul însă abia după aceasta a urmat, deoarece era enorm de învăţat, toată Geografia, de la A la Z, şi probe practice pentru care nu aveam cum să ne pregătim, era nevoie de multă inspiraţie.

Nu s-a mai întâmplat, cel puţin în lotul olimpic al României, ca cineva să fie în primii trei şi să ia aur de la prima participare; tot ceea ce îmi doream era să nu trag, în vreun fel, echipa în jos, alte ambiţii pentru mine fiind „imposibil” de atins. Dar în sufletul meu îmi doream o medalie, dar la aur nu avea curajul să mă gândesc şi îl rugam pe Sf. Ioan să mă ajute să învăţ, să fiu vrednică de un premiu cât mai mare, pe care să-l merit, un premiu cât crede el de cuviinţă.

Probele s-au desfăşurat în Köln (Germania), în perioada 21-27 august 2012, au fost destul de dificile şi solicitante, iar competiţia a fost aprigă. Speram să prind ultima medalie, dar eram liniştită, deşi nu îmi puteam explica cum, deoarece sunt în general emotivă. Dar pe tot parcursul concursului am fost de un calm ce nu îmi este caracteristic în momente atât de tensionante.

A sosit şi premierea, iar aurul se premia la Filarmonică, însă nu se ştia clasamentul, iar restul medaliilor erau date într-o sală dintr-un hotel. Trebuie precizat că, fiind sute de participanţi din toate colţurile lumii (Japonia, Australia, Mexic, Nigeria ş.a.) şi rezultate foarte apropiate, se oferă la astfel de competiţii aur la primii 10 câştigători, la următorii 10 argint şi tot aşa, astfel încât aproximativ 5% dintre participanţi sunt premiaţi.

Înainte să se ofere aurul primilor clasaţi a fost un concert, pe care l-am ascultat fără prea multe emoţii, iar în timpul unei melodii, în locul unde se afla orchestra mi-a apărut chipul Sfântului Ioan Maximovici, exact ca în icoană, zâmbindu-mi. A durat doar câteva secunde, însă înainte nu mă gândisem la el, deci nu a fost vreo închipuire. Atunci mi-am adus aminte de Sfântul Ioan, i-am mulţumit din inimă pentru tot şi l-am rugat să-mi dăruiască ceea ce crede că merit.

Imediat după concert a început premierea şi, spre surpriza mea, am primit medalia de aur, mai exact aur decernat primilor trei. Sfântul Ioan Maximovici mi-a dat titlul care e mai mult decât aş fi putut eu realiza şi merita vreodată fără ajutorul şi rugăciunile lui, titlul de cea mai bună geografă din lume.

Primul lucru pe care am vrut să-l fac când m-am întors acasă a fost să cumpăr o icoană cu Sfântul Ioan Maximovici, însă nu am găsit şi tare m-am mâhnit. Dar icoana a sosit în dar tocmai de la cel care m-a susţinut mereu, de la profesorul meu de Geografie, iar acum medalia de aur stă la loc de cinste, la icoana celui căruia îi aparţine. Tot ceea ce am realizat nu aş fi fost în stare niciodată a împlini fără ajutorul Sfântului Ioan Maximovici, căruia îi mulţumesc din toată inima.

 Sf. Gheorghe, 2 iulie 2013,

la praznicul Sfântului Ioan Maximovici

Slujba Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, făcătorul de minuni

Vecernia Mare

 Stihirile pe 8, glasul al şaselea

Cine va cuteza a crede că lepădat a fost pământul de puterea cea plină de har a celor dintâi Apostoli; cine va tăgădui lucrarea cea văzută a sfinţeniei nevoitorilor celor de demult? Că Ție, Doamne, un nou şi slăvit Apostol astăzi a răsărit, întru nevoinţe biruitor al năvălirilor vrăjmaşului şi primitor cununilor măririi.

Bucuraţi-vă, noroade ale Rusiei, că dintru voi un nou stâlp de foc s-a suit la cer, de unde înaintea tronului dumnezeiesc înalţă rugăciuni ca un mijlocitor, cel ce s-a arătat păstor a toată lumea şi propovăduitor al Evangheliei în pământurile de departe, Sfântul Ierarh Ioan.

Bucuraţi-vă, astăzi noroade ale Serbiei, Chinei şi Filipinelor, ale Africii, Franţei, Olandei şi Americii, că în mijlocul vostru a petrecut purtătorul de Dumnezeu cel luminat de har şi proorocul văzător al împărăţiei celei de sus, întru care acum sălăşluind, pururea se roagă pentru noi.

 

Altele, glasul al treilea

Cunoaşteţi nepătrunsa înţelepciune a lui Dumnezeu, cum lucruri mari şi preafrumoase s-au lucrat într-un vas mic şi neluat în seamă, cum înţelepciunea Ziditorului s-a descoperit celui pe care lumea îl socotea nebun; vedeţi voi, credincioşii, viaţa Sfântului Ioan şi înţelegeţi căile lui Dumnezeu.

Care sunt ostenelile pe care să nu le fi plinit, Sfinte Ioane, şi câte pătimiri nu ai răbdat pentru iubirea lui Hristos? Că nicidecum n-ai lepădat dragostea lui Dumnezeu ce pururi ardea întru tine, ci ai împărţit-o până la marginile lumii, purtând flacăra ei către Împărăţia cea veşnică.

Nu a strălucit Domnul făclia aceasta spre a fi pusă sub obroc, ci pentru a se înălţa în sfeşnic, întru luminarea lumii cu dumnezeiescul har; pentru aceasta îl cinstim pe slujitorul său, pe fericitul Ierarh Ioan.

Lucrătorule de nenumărate minuni şi hrănitor al săracilor, tămăduitor neputincioşilor, ocrotitor al celor orfani şi cuvântării de Dumnezeu învăţătorule, cel ce te-ai încredinţat neîncetatei rugăciuni, luând înfăţişare de nebun ca să te îmbraci întru dumnezeiasca înţelepciune, pătrunzătorul inimilor şi al minţilor omeneşti, văzătorule al celor viitoare ca şi cum ar fi de faţă, preabogate sunt roadele pe care le-ai adus Ziditorului tău. Roagă-te Domnului să nu ne afle nici pe noi afară de răspuns în ziua judecăţii.

 

Slavă, glasul al şaselea

Dinaintea sfintelor tale moaşte, preasfinte părinte Ioane, credincioşii se închină cu evlavie; cei iubiţi ai tăi nu contenesc a te chema în rugăciuni, iertare îţi cer prigonitorii, iar păcătoşii sunt mişcaţi spre pocăinţă; întru nădejde se îmbracă deznădăjduiţii, cei reci la inimă sunt încălziţi cu dragoste, cei din iad sunt traşi afară de mâna ta cea blândă. Celor din moarte se dăruieşte suflare veşnicei vieţi, ochii cei ce stăteau închişi întru întuneric se deschid către lumina lui Hristos, urechile cele surde aud glasul îngerilor. Noule Apostole, roagă-te ca harul Domnului să se pogoare peste noi.

 

Şi acum, a praznicului

 

La litie

Cerescule Apostole a lui Hristos, pururi ţi-ai lipit inima de lucrurile ce vor să fie, îndreptându-ţi mintea spre cele de sus şi înstrăinând-o de cele de jos, astfel te-ai înălţat prin rugăciune la sălaşurile veşnice şi mai presus de înţelegere, către care şi noi tânjind, nădăjduim cu dor.

Slavă, glasul al doilea

Necăutând nici slava, nici puterea de la oameni, fericite Ioane, ai împodobit pe cei slabi cu putere şi mărire de la Domnul, îmbogăţind pe cei săraci cu nestricăcioasele comori ale virtuţii, aducând pe cei orfani de tată Părintelui a toată lumea şi dobândind cununa strălucitoare a măririi.

 

Şi acum…

Celor din moarte se dăruieşte suflarea veşnicei vieţi, ochii cei ce stăteau închişi întru întuneric se deschid către lumina lui Hristos, urechile cele surde aud glasul îngerilor. Noule Apostole, Ierarhe Ioane, roagă-te ca harul Domnului să se pogoare peste noi.

 

Stihoavna, glasul al cincilea

Cu slavă ai păşit întru Împărăţia lui Dumnezeu, binecuvântatule Ioane, dispreţuindu-te pe sineţi pământ după cuvântul Domnului şi iubindu-L pe El mai vârtos decât suflarea ta. Pentru aceasta, dragostea ta neasemănată a fost răsplătită cu neasemănatele daruri cereşti.

 

Stih – Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui

Înarmat cu trezvia şi puterea rugăciunii ai trecut peste cursele dorinţelor pământeşti şi mrejele plăcerilor şi ai scăpat de atacurile demonilor, pentru aceasta ai câştigat locaşul cel nefăcut de mână – puterea Duhului fiind vie întru tine.

Stih – Ce voi răsplăti Domnului pentru câte mi-a dat mie

Mintea slobozindu-ţi de tulburarea neliniştilor deşartelor gânduri, ai văzut ca în oglindă bunele lucruri ale veşniciei, statornic în pacea lui Hristos şi trecând de la moarte întru viaţa cea nemuritoare.

 

Slavă, glas 6

Ţinând înlăuntrul inimii tale lumea lui Dumnezeu ca un rai, te-ai bucurat pururea de harul Lui şi ţinându-l pe el, tu ai fost păzit. După vrednicie te-ai sfinţit, pentru că adevărat este cuvântul Domnului.

 

Şi acum…, a Născătoarei

 

Tropar, glasul al treilea

Rodul darului apostoliei şi prinoasele trudnicei râvne, din preaplin peste lume le-ai revărsat; iar via vremilor din umbră răsădindu-o, cu săvârşiri de mari minuni o ai adăpat, Sfinte Ioane, mijlocind către Hristos, roagă-te de-a pururi pentru turma ta.

 

Sau acesta, glasul al optulea

Slăvit Apostol unui veac al împietririi şi al necredinţei, îmbrăcat cu puterea cea plină de har a sfinţilor celor de demult, de Dumnezeu luminatule văzător al tainelor cereşti, orfanilor hrănitorule, nădejdea celor deznădăjduiţi, cel ce ai strălucit pe pământ flacăra dragostei de Hristos peste întunecaţii zori ai zilei judecăţii, roagă-te ca această văpaie să se aprindă şi în inimile noastre.

 

Condac, glasul întâi

Comoara cea nerăpită agonisindu-o, te-ai strămutat în cetatea luminii neînserate. Cerescului sobor al ierarhilor fiind părtaş, blândule părinte Ioane, cu sfinţii rugându-te, zid nesurpat fii poporului.

 

Sau acesta

Cerescule Apostole al lui Hristos, pururi ţi-ai lipit inima de lucrurile ce vor să fie, îndreptându-ţi mintea spre cele de sus şi înstrăinând-o de cele de jos; astfel te-ai înălţat prin rugăciune la sălaşurile cele veşnice şi mai presus de înţelegere, către care şi noi tânjind, nădăjduim cu dor.

 

 UTRENIE

 Sedealna întâi

Fiu al luminii fiind, ai păzit cuvintele Apostoliei, nedormitând în rând cu ceilalţi oameni şi priveghind în cumpătare, te-ai acoperit cu platoşa credinţei şi a iubirii, nădejdea mântuirii fiindu-ţi coif.

 

Sedealna a doua, glasul întâi

Precum grăit-a oarecând prorocul Ioil, vărsat-a Domnul din Duhul Său peste tot trupul şi a lucrat minuni pe pământ. Iar tu, Sfinte Ierarhe Ioane, nouă minune te-ai arătat popoarelor, că vas ales te-ai făcut Sfântului Duh şi peste acestea ai revărsat har din destul.

 

Sedealna a treia, glasul al şaptelea

De minuni făcător te-ai arătat, Sfinţite Ierarhe, luând de la Domnul darul tămăduirii şi al proorociei şi cunoscând prin har cele ascunse ale lui Dumnezeu. Dar peste toate s-a arătat mai vrednică de laudă iubirea ta cea fără de hotar pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

 

Stihira, după psalmul 50

Neîncrezându-te în fiii oamenilor, Sfinte Ierarhe Ioane, te-ai sârguit numai spre poruncile lui Dumnezeu cele săpate în tablele cugetului tău. Dar înaintea Domnului te-ai îngrijit să dai răspuns pentru faptele tale şi dintr-ale Sale mâini ai primit cununa măririi.

 

Luminânda (Exapostilaria)

Hristoase, Cel ce eşti lumina lumii, înaintea Ta cădem cu mulţumire, că ne-ai dăruit un noul mărturisitor şi fericit, pe slujitorul Tău Ioan.

 

La Laude, glasul întâi

Nu este sfinţenia virtute oarecare, prin dânsa învrednicindu-se dreptul de fericita Împărăţie, ci mai vârtos o culme a virtuţii de care se umplu credincioşii prin dumnezeiescul har cel izvorât din tine, Ioane Ierarhe, pogorându-se asupra tuturor popoarelor care cu credinţă te cheamă prin rugăciuni.

 

Mare este fericirea sfinţilor, precum însuţi ai spus oarecând, fericite, prin iubirea de Dumnezeu agonisindu-ți dragostea de aproapele, grabnic ajutător ne eşti în necazuri, milostivindu-te spre rugăciunile noastre şi dinaintea Domnului fiindu-ne mijlocitor.

 

Măsura sfinţeniei ai ajuns-o prin privegheri, postiri şi necurmate rugăciuni, lucrând în toate cu dragoste pentru Hristos şi turma Sa. Preaslăvită este taina sfinţeniei celei sălăşluite în smerita cămară a sufletului tău, în care pururi vorbeai cu Domnul.

 

Lumii te-ai arătat nebun, iar Domnului credincioasă şi înţeleaptă slugă, prin lume petrecând ca un sărac şi întru toate defăimat, umblând însă în Domnul ca un bogat şi preamăreţ palat al virtuţii. Privind răul din lume, şirag de lacrimi îţi curgeau din ochi, pe care Domnul ţi i-a sărutat cu iubire blândă.

 

Slavă, glasul al optulea

Precum Stăpânul tău Hristos, fericite Ioane, a nu fi din lumea aceasta te-ai arătat şi precum Apostolii Săi, ai fost trimis în lume să ne călăuzeşti pe noi către Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Şi acum, a praznicului…

 

Slujba Sf. Ioan Maximovici – în format pdf:   Slujba Sf Ioan Maximovici

Cadoul poetului Adrian Ștefan Ambrozie pentru Raluca-Maria Artene, Campioana Sfântului Efrem cel Nou

Din toată truda și din toată rugăciunea

Să îți răsară crini în tot bazinul de înot

Iar la final, când ai sfârșit închinăciunea

Să fii selecționată în al serafimicului lot.

 

Din toate câte vrei și câte vei mai câștiga

Să îți răsară crini udați cu lacrima de mir,

Iar la final, noi te rugăm și nu uita

Să ai un singur țel… Sfânt Sânge din Potir.

Campioana Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou

Grupul Anatoly cântând La mulți ani campioanei naționale Raluca-Maria Artene

Scrisoare către Sfântul Efrem cel Nou

„Mă numesc Raluca-Maria Artene, am 10 ani, sunt din municipiul Sf. Gheorghe, jud. Covasna, şi în urmă cu două săptămâni am reuşit să câştig titlul de Campioană naţională la proba de 50 m spate. Această victorie o datorez şi ajutorului primit de la Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, căruia îi dăruiesc medalia mea de aur.
Iată cum s-au desfăşurat lucrurile: în urmă cu aproape un an, în timp ce mă jucam în parc, din neatenţie, un copil m-a lovit cu piciorul şi mi-a fracturat clavicula. În timpul recuperării medicale am aflat de existenţa Sfântului Efrem cel Nou, iar la îndemnul părintelui Ciprian Staicu şi al doamnei preotese Ioana, am învăţat pe de rost troparul Sfântului Efrem cel Nou, am primit ulei de la candela sfântului, cu care m-am uns în fiecare seară pe locul accidentat, şi astfel m-am vindecat foarte repede, reluându-mi antrenamentele la înot.
De atunci mă rog în fiecare seară Sfântului Efrem cel Nou şi am reuşit să mă antrenez bine pentru fiecare competiţie la care am participat, obţinând mereu un loc pe podium.

Raluca final

 Visul meu de a deveni campioană naţională s-a împlinit în data de 16 iunie 2013 şi datorită promisiunii pe care am făcut-o de a mă ruga şi a-i mulţumi zilnic Sfântului Efrem cel Nou pentru ajutorul pe care simt că mi-l dă permanent.
În 16 iunie, în timp ce mă aflam la „ţarc” (locul unde noi concurentele aşteptăm intrarea pentru startul probei), m-am rugat cu mama mea, Maria, Sfântului Efrem cel Nou şi tuturor sfinţilor din ceruri să mă ajute să îmi stăpânesc emoţiile şi să urmez sfaturile date de domnul antrenor Ciprian Grosu; atunci am promis că dacă voi câştiga titlul de campioană îi voi da Sfântului Efrem cel Nou medalia mea, făgăduinţă pe care am împlinit-o în ziua de Rusalii. Acum medalia mea este pusă la icoana Sfântului Efrem cel Nou şi ştiu că el va fi mereu alături de mine şi mă va ocroti.
Sfinte Efrem îţi mulţumesc şi te iubesc!”

Troparul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou
Ai strălucit ca soarele pe Colina Neprihăniţilor şi ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ţi sufletul sub loviturile necredincioşilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenic al lui Hristos. Pentru aceasta, ai făcut ca dumnezeiescul har să se reverse neîncetat spre cei ce cu evlavie îţi strigă ţie: slavă Celui Ce ţi-a dăruit putere, slavă Celui Ce ţi-a dăruit harul tămăduirilor, slavă Celui Care dă tuturor tămăduiri prin tine.

Campioana Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou

Sf. Justin Popovici – viaţa şi învăţătura

  Troparul Sf. Justin

Dulceaţa nectarului Ortodoxiei, Părinte Cuvioase, revărsând-o în inimile credincioşilor ca o comoară, prin viaţa şi învăţăturile tale, te-ai arătat carte vie a Duhului, Justine de Dumnezeu înţelepţite, roagă pururea pe Dumnezeu-Cuvântul să înalţe la asemănarea cu Dânsul pe cei ce te laudă pe tine (glasul 8).

Fişe de idei după un film biografic

  Ce e mai important pentru existenţa unui popor: statul sau Biserica? Sf. Iustin Popovici răspundea: fără îndoială, Biserica, căci ea este fiinţa naţiunii.

  • Însăşi prezenţa Sf. Iustin în Serbia a fost asemenea glasului celui ce strigă în pustie.
  • Omul nu se aştepta ca cineva care tăcea îndelung, rugându-se, în timp ce învârtea metanierul, să tune atunci când vorbeşte. Dar el era, pur şi simplu, ca un vulcan, nu ca şi cum s-ar fi stăpânit prin tăcere. Şi a vorbit aşa cum îşi închipuie omul că au vorbit proorocii Vechiului Testament.
  • Sfântul Sava al sârbilor ar fi spus, dacă ar fi trăit în vremea comunismului: „Doamne, sârbii Te-au părăsit pe Tine, Cel ce eşti singurul sens al tuturor lumilor. Te-au părăsit pe Tine, Care ne dai Viaţa veşnică. Te-au părăsit pe Tine, Care ne dai Adevărul veşnic, Te-au părăsit pe Tine, Care ne dai Dreptatea veşnică. Şi urmaşii tăi după cine au mers? După oamenii fără de Dumnezeu. Doamne, iartă-ne, că într-adevăr nu ştim ce facem!”
  • Sfântul Iustin predica indiferent dacă erau sau nu oameni în biserică.
  • Când l-am întrebat: „Părinte Iustin, de ce vorbiţi dacă biserica este goală?”. Atunci ne-a răspuns: „Poftim? Biserica nu este goală, este plină de îngeri. Nu-mi plac bisericile goale.”
  • Când predica, atunci vorbea ca şi cum ar fi vorbit întregii lumi. Nu numai pentru câţiva oameni care erau de faţă. Spunea într-un mod foarte pătrunzător, răsunător tot ceea ce gândea.
  • Avva Iustin nu a făcut niciodată un compromis de conştiinţă şi niciodată nu a fos dispus să îndreptăţească un astfel de compromis. Avea mereu în minte acestea: „Ce învoire are lumina cu întunericul şi Hristos cu Veliar? Cum se poate potrivi Templul lui Dumnezeu cu idolii?”
  • A fost un om foarte blând şi smerit, care radia lumină atunci când vorbeai cu el.
  • Încă din timpul vieţii a vindecat mulţi bolnavi de boli pe care medicina nu le poate vindeca.
  • În lume există multe minuni, dar el a fost minunea însăşi.
  • La mormântul său monahiile au notat mai multe sute de minuni.
  • A tradus zeci de lucrări în alte limbi: rusă, greacă, bulgară, engleză, franceză.
  • A scris despre „înhristizarea” omului, despre „eclesializarea” omului, despre gândul „înheruvimizat”, despre ochiul „înheruvimizat” (termeni pe care el i-a creat).
  • Critica tăios pregătirea Marelui Sinod Panortodox: „Aşteptaţi, vă grăbiţi să inventaţi teme, învăţături.”
  • Există azi preoţi în întreaga lume care predică adesea folosind citate din Sfântul Iustin.
  • Oamenii se rugau lui şi înainte de canonizare ca unui sfânt. „El este un sfânt. ştim cum a vieţuit, cum a gândit.”
  • Făcea parte dintr-o veche familie sârbă. În această familie au fost şapte generaţii de preoţi. Tatăl său a fost a fost cel care a întrerupt această tradiţie, dar Sfântul Iustin a reînnoit-o, fiind în a noua generaţie.
  • A fost profesor la seminar şi la facultate.
  • A fost coleg la seminarul din Bitolia cu Sfântul Ioan Maximovici. Spunea despre el că a fost un om deosebit, o personalitate de excepţie şi că l-a certat pentru că toată noaptea nu dormea şi se ruga, iar apoi, dimineaţă, venea la ore adormit şi elevii râdeau de el. „Iată, părintele Ioan cât este de adormit!” El l-a rugat pe Sfântul Ioan să aţipească şi el un pic noaptea că altfel va face şcoala de râs.
  • Sf. Iustin a fost ales episcop, dar a refuzat, vrând să se ocupe în continuare de formarea tinerilor, ca profesor.
  • Se păstrează toate manuscrisele scrierilor sale.
  • A condamnat ideologia totalitarist-comunistă. Sfântul Iustin spunea:
  • „Omul este cea mai mare valoare din toate lumile. El este un mic dumnezeu în noroi. Aş fi cârtit împotriva lui Dumnezeu că m-a făcut om, dacă n-ar fi trăit Hristos pe pământ.”
  • „Această lume ar fi o mare farsă, ar fi o cumplită batjocură dacă nu ar fi omul mai puternic decât moartea. Mai puternic decât moartea! Aceasta e chemarea! Aceasta este lozinca omului care gândeşte normal, a omului care caută sensul vieţii! Oare este sensul vieţii să devenim viermi? Oare pentru asta ne-a făcut Dumnezeu? Nu, totul e mizerabil. Totul e cumplit. Dar cel mai cumplit e să fii om într-o lume în care există numai moarte şi nu există Înviere”.
  • Comuniştii sârbi au arestat şi condamnat la închidoare peste 800 de preoţi, iar cu totul în întreaga ţară erau atunci 2.100 de preoţi.
  • Văzând cum stau lucrurile, Sf. Iustin s-a retras la mănăstirea Sukovo. A fost dat afară de la facultate şi pus pe lista celor condamnaţi prin împuşcare. L-a salvat o fost cunoştinţă care acum era într-o funcţie înaltă şi avea un cuvânt greu de spus.
  • Reprezenta pentru ei o mare ameninţare. Sf. Iustin era cunoscut ca omul care nu putea să tacă. El niciodată nu a tăcut.
  • În anul 1946 a fost închis pentru o lună. Eliberat de patriarhul Gavriil, care se reîntoarse din străinătate, ajunge să slujească pe la diferite mănăstiri.
  • În 1948 i se propune de maica stareţă de la mănăstirea Celie, maica Sara, să meargă acolo. El i-a zis: „Numai dacă este posibil să slujesc zilnic Sfânta Liturghie voi accepta. Numai să-mi daţi o cămăruţă.”
  • Sf. Iustin a rămas la mănăstirea Celie. Nu dormea niciodată ziua. Cu metanierul în mână îi plăcea să stea prin curte, pe cărare, să se roage.
  • Maicile spun: Chiar şi numai trecerea lui pe la biserică ne umplea de bucurie cerească. Sf. Iustin, prin slujirea sa zilnică, răspândea bucuria pe care numai Cerul poate să o dea.
  • Stareţul de la mănăstirea Lelici, arhim. Avacum: Întâlnirea cu Sf. Iustin era ca şi cum te-ai întâlni cu o persoană care vine din ceruri. Și după chip, şi după statură, şi după vorbă.
  • Sf. Iustin spunea: noi, creştinii, de la botez suntem înscrişi în armata Sf. Arhanghel Mihail. Noi suntem ostaşi cereşti, de la botez ! Noi ducem un război şi nu ne temem de biruinţă ! Pentru noi nu există înfrângere, există numai biruinţă ! Înaintea noastră stă Sf. Mihail iar în jurul nostru e imensa oaste a puterilor cereşti !
  • Un ofiţer comuinist i-a spus odată în tren: Eu sunt sârb prin aceea că m-am născut pe pământ sârbesc. Iar Sf. Iustin i-a răspuns: Și boii sunt născuţi pe pământ sârbesc şi nu sunt sârbi !
  • La chemarea Sf. Iustin la Valjevo, la interogatoriu, s-au dus şi maicile cu el. Și au întrebat-o comuniştii pe stareţă de ce au venit toate, iar maica Sara a spus: Unde se duce capul, acolo merge întregul trup.
  • Sf. Iustin lucra mereu şi nu se odihnea niciodată. Niciodată.
  • Când era foarte obosit, Sf. Iustin Popovici se întindea puţin pe iarbă, privea cerul, se ruga cu metaniile şi astfel se odihnea câteva minute.
  • Sf. Iustin spunea întotdeauna că rugăciunea este mai presus de toate. Rugăciunea pe buze şi ascultarea cu mâinile – acesta era cuvântul său.
  • Spun maicile de la Celie: oricât eram de obosite, când îl priveam pe Sf. Iustin cum se roagă, uitam de oboseală. Sf. Iustin aşa stătea la rugăciune de parcă nu ar fi simţit că este pe pământ.
  • Preoţii sârbi mărturisesc că Sf. Justin le dădea curaj de a sluji şi mărturisi în acea perioadă comunistă.
  • Se ruga pentru fiecare întrunire a Sinodului Serbiei, nu mânca, postea. În 1958, înaintea întrunirii Sinodului, Sf. Justin n-a mâncat câteva zile nimic, doar Sfânta Împărtăşanie, vărsa lacrimi zi şi noapte, se ruga fierbinte şi zicea: „vin zile grele.”
  • Episcopul Athanasie Jeftici – Biserica reprezintă un organism viu, o familie dinamică.
  • Episcopul mărturisitor Artemie – în râu, foarte multe din cele care înnoată, merg în aval, ceea ce este mult mai uşor, iar părintele Iustin plutea în amonte. Căci ştia că acolo unde râul curge se află prăpăstii, că tot ceea ce merge în acea direcţie, merge în prăpastie. Și ştia că mântuirea este la izvorul râului. De aceea a plutit şi a trecut peste greutăţi, valuri, şuvoaie, dar a mers cu siguranţă spre mântuire. Faptul că l-au atacat şi l-au combătut este dovada autenticităţii. Fără acestea ar fi putut stârni îndoieli. Dacă nu l-ar fi atacat, nu ar fi fost autentic.
  • Timp îndelungat părintelui Justin nu i s-a permis să plece de la mănăstirea Celie. Avea domiciliul forţat.
  • La Liturghie eram uniţi, oricât de puţini am fi fost, mărturiseşte un pelerin.
  • La o înmormântare, Sf. Justin Popovici a fost întrebat cât timp va predica. El a răspuns: Când vorbesc despre veşnicie, pierd noţiunea timpului. Când a predicat atunci, din ochii lui curgeau lacrimi ca din două izvoare.
  • O maică spune: toti ucenicii Sf. Justin am fost ca o singură familie – fraţi şi surori, tineri şi bătrâni.
  • Sf. Justin se purta ca un Părinte adevărat: era delicat; nu era omul care să dea numai sfaturi, ci era omul care voia să fie aşa cum vorbea.
  • Sf. Justin respecta foarte mult libertatea celuilalt. Ortodoxului îi este specifică această libertate.
  • Dumnezeu nu doreşte slugi.
  • Sf. Justin spunea adesea că fiecare suflet omenesc este atât de preţios, de valoros, dar este şi sensibil, astfel încât trebuie să te apropii de el cu paşi de porumbel.
  • Întotdeauna îi plăcea să stea de vorbă cu oameni care îl întrebau despre Dumnezeu, despre suflet.
  • Sf. Justin–îmi e mai uşor când mă întreabă, ştiu ce să le zic. Iar de la mine însumi, nu vreau să mă amestec.
  • Cât de mult se deschidea cineva faţă de el şi înaintea sa, pe atât şi primea de la el.
  • În anii ΄60 celor tineri nu le-a fost uşor să se întoarcă către Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Sf. Justin a fost o ancoră. Era un om parcă din altă lume.
  • O doamnă spune – îmi era teamă, am tot crezut că era un om deosebit, pe care nu îl întâlneşti în fiecare zi. şi aşa şi era. Avea un chip vesel. Deseori râdea, ca un copil.
  • Ucenicii povestesc – Sf. Justin stătea câte două ore împreună cu noi şi ne asculta cum povesteam.
  • Sf. Justin Popovici spunea – eu critic comunismul pentru că acesta este o comunitate mincinoasă, iar noi o căutăm pe cea adevărată.
  • În timpul întregii privegheri, Sf. Justin stătea numai în picioare şi se ruga cu metanierul în mână şi cu lacrimi în ochi.
  • Episcopul Artemie spune despre Sf. Justin – numai lui Dumnezeu îi sunt cunoscute rugăciunile, implorările şi suspinele sale.
  • Episcopul Amfilohie – Sf. Justin exprima totul prin predicile sale care erau pline de duh proorocesc.
  • Părintele Justin avea darul lacrimilor. Rareori predica fără să plângă. Și majoritatea oamenilor din biserică plângeau odată cu el.
  • Un preot – m-am convins mai demult că este mai bine să plângi, nu trebuie să aştepţi anii bătrâneţii.
  • Părintele Justin nu mergea pe cărarea de beton, ci pe iarbă şi l-a întrebat o maică de ce face asta. El a spus: Mă tem; aici sunt furnici şi, dacă eu calc pe ele, acestea mor.
  • Sfântul este singurul luminător al lumii !!! Orice altceva este numai întuneric !
  • Sf. Justin spunea – cărţile, acestea sunt copiii mei.
  • Nu este nimic mai important pentru cultura sârbească decât Vieţile Sfinţilor scrise de părintele Justin. Și el a vrut pur şi simplu să lase toate acestea Bisericii sale şi poporului său. Acestui popor care pe atunci nu era şi acestei Biserici care pe atunci, mai mult sau mai puţin, îl prigonea.
  • Sf. Justin a fost el însuşi pătruns de Vieţile Sfinţilor. Nu numai că le-a scris, dar le-a şi trăit în această lume.
  • Sf. Justin a avut o credinţă vie atunci când nimeni nu credea şi când avea toate motivele să se îndoiască.
  • Oricine ar fi venit la el, Sf. Justin ieşea în faţa porţilor mănăstirii şi privea în urma acestuia, până când nu se mai vedea. Privea cum se îndepărta spre Valjevo. Îl binecuvânta şţi îi făcea semnul Sfintei Cruci.
  • Pe măsură ce i se apropia sfârşitul pământesc, Avva Justin era tot mai modest.
  • Când lua medicamente, Sf. Justin spunea astfel: Doamne, binecuvintează-i pe cei care au făcut aceste medicamente, dăruieşte-le după milostivirea Ta. Era un om recunoscător, nu era dificil.
  • Pe când era bolnav, îi ochii lui se vedea că este plin totuşi de bucurie.
  • Ateul, când moare, pierde întreaga lume. Și acesta este acel strigăt pentru lume, respectiv pentru sine, pentru că este un fel de egosim. Dar omul duhovnicesc când moare, este aproape de fericire.
  • Această bucurie dinainte de moarte, această schimbare la faţă, aceasta este un lucru mai important decât tot ce a scris părintele Justin.
  • Tot ce a scris şi a făcut Avva Justin a fost pregătirea pentru ultimele clipe petrecute aici, pe pământ.
  • Dr. Haralmbos din Atena – după ce a murit, în jurul Sf. Justin s-a răspândit o mireasmă minunată. Acesta a fost semnul sfinţeniei sale. Întreaga încăpere mirosea a mir.
  • Episcopul Athanasie – m-am rugat cu multă umilinţă pentru Avva Justin vreme de 40 de zile, după aceea nu m-am mai putut ruga pentru el, ci am început să mă rog lui, ca unui Sfânt.
  • Un preot zice – închipuiţi-vă că cineva vrea să înceapă să îşi construiască o casă; se duce la mormântul Sf. Justin să ia binecuvântare. Asta nu se face de formă.
  • Mitrop. Amfilohie – Sf. Justin nu a avut copii, dar a dobândit nenumăraţi fii duhovniceşti care îi încălzesc mormântul cu lacrimi fierbinţi.

 Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

Edictul de la Mediolan și conceptul de toleranță religioasă

 Edictul de la Mediolan și conceptul de toleranță religioasă

Pr. Prof. Univ. Dr. Theodoros Zisis

Constanța, 29 mai 2014

 Partea I

Edictul de la Mediolan (313 d.Hr.) și manifestările festive

plănuite în Biserica Serbiei

  

            În anul 2013 se împlinesc 1700 de ani de la emiterea cunoscutului Edict de la Mediolan (313), pe care l-au semnat împreună cei doi împărați de atunci, Constantin cel Mare și Liciniu. Cu ocazia acestei aniversări sunt organizate manifestări festive de către Biserica Serbiei din cauza faptului că un oraș sârbesc (Niș) e considerat locul de naștere al Sfântului Constantin cel Mare.

 1.      Edictul de la Mediolan favoriza creștinismul și deschidea calea pentru primul stat creștin din istorie

Într-adevăr, conform părerii predominante în cercetarea istorică, Constantin cel Mare s-a născut în Naiso din Moesia Superioară, în actualul oraș Niș din Serbia, nu înainte de anul 280, probabil în 288, ca fiu al ofițerului roman Constanțiu Chlor, apoi ajuns cezar și împărat și al grecoaicei Elenei din orașul Drepano din Bitinia, care a fost numit apoi de împăratul Constantin cel Mare, fiul ei, Elenopoli, în cinstea ei.

În cadrul întoarcerii progresive a lui Constantin cel Mare către creștinism până când a ajuns apărător și binefăcător al Bisericii și până la declararea creștinismului drept religie oficială a marelui Imperiu roman, adică până la întemeierea primului stat creștin din istorie, un moment important îl constituie așa-numitul Edict de la Mediolan. Ca text imperial, el a fost pus în circulație în Răsărit de Liciniu, co-împărat cu Constantin cel Mare, însă cuprindea hotărârile pe care le-au luat la Mediolan (Milano de azi) cei doi împreună împărați (în februarie 313), exprimând mai mult dorința și hotărârea lui Constantin cel Mare și mai puțin pe ale lui Liciniu de a înceta persecuțiile groaznice și nedrepte ale societății romane împotriva creștinilor și a  li se permite și acestora să își manifeste liber credința și cultul lor, așa cum era valabil acest lucru pentru toți ceilalți locuitori ai Imperiului, chiar și pentru evrei.

Și ca să nu li se pară păgânilor că societatea abandonează religia străbună a majorității locuitorilor și se întoarce evident în favoarea creștinilor (care erau o minoritate) persecutați cu ură până atunci, hotărârile de la Mediolan au apărut ca unele care propun toleranța religioasă față de toți locuitorii Imperiului, astfel încât să se evite părerea că ar fi de fapt un act de bunăvoință față de creștini și astfel să crească ura celorlalți împotriva lor.

Este însă clar, conform realității istorice, că sincretismul, adică amestecul diferitelor religii în care se credea liber în Imperiul roman, amestec din care a provenit și mișcarea gnosticismului, constituie elementul distinctiv fundamental al politicii religioase a împăraților romani dinaintea lui Constantin cel Mare. Prin urmare și înainte de Edictul de la Milan a existat toleranță eligioasă, care îi excludea pe nedrept doar pe creștini. Din acest motiv Edictul de la Milan nu trebuie să fie considerat ca cel care introduce principiul general al toleranței religioase, ci mai ales că el schimbă atitudinea nedreaptă avută față de creștini, în comparație cu adepții altor religii. Acest lucru se vede și din textul Edictului, pe care l-a emis Liciniu, în 15 iunie 313, după intrarea lui triumfală în Nicomidia și l-a adresat eparhului Bitiniei. Așadar, e vorba de un edict pe care Liciniu l-a emis în Nicomidia, pe baza acordului lui cu Constantin cel Mare la Mediolan. Cităm în limba română partea principală a Edictului, așa cum îl menționează istoricul Eusebiu de Cezareea, după traducerea lui după originalul latin:

”Când eu, împăratul Constantin și eu, împăratul Liciniu, am avut fericirea să ne întâlnim la Mediolan și să discutăm toate cele legate de interesul și binele public, am decis că printre celelalte lucruri care ar aduce foloase tuturor, primul și cel mai important se impune să se hotărască ceea ce are legătură cu respectul față de Dumneziere, adică să acordăm creștinilor, precum și tuturor celorlalți, libertatea să urmeze fiecare ce religie dorește, astfel încât oricare ar fi zeitatea și puterea cerească, să aibă intenții bune față de noi și față de toți cei care se află sub stăpânirea noastră. Deci am hotărât atunci că este drept și înțelept să fie adoptată această politică, astfel încât nimeni să nu fie lipsit de șansa de a se pune fie în slujba credinței creștinilor, fie a oricărei alte religii pe care o consideră mai potrivită pentru sine, astfel încât Zeitatea lor Supremă, al cărei cult îl săvârșim cu asemenea libertate, să ne dea, în orice problemă, bunăvoința și bunătatea pe care o dorim de la ea. Prin urmare, trebuie să știe conștiința ta că am decis să fie anulate toate îngrădirile referitoare la creștini pe care le cuprindeau epistolele noastre către tine și de acum înainte oricine dorește să urmeze credința creștinilor este liber să o facă, fără restricții, fără intervenții sau piedici (n.tr. – din partea ta, ca și conducător al Bitiniei). Am considerat că trebuie să îți explicăm aceasta pe deplin, ca să știi că am acordat respectivilor creștini libertatea deplină să își săvârșească cultul lor. Înțelegi, desigur, că devreme ce le-am acordat acest drept, și ceilalți au asemenea, de dragul păcii împărăției noastre, libertatea deplină să aleagă și să cinstească oricare religie doresc. Și acest lucru s-a hotărât ca să nu se pară cuiva că nedreptățim vreo religie sau cult. În cazul creștinilor am hotărât să decretăm următoarele lucruri (prezentate mai jos).”

În continuarea Edictului urmează porunci pentru imediata oferire comunităților creștine de locuri pentru săvârșirea cultului lor, precum și înapoierea averilor celor de la care fuseseră confiscate și care se aflau încă în proprietatea statului (Imperiului) sau fuseseră date unor persoane particulare.

Prin urmare, hotărârile de la Mediolan au pus la egalitate în fața legii pe toate religiile, iar creștinismul cel până atunci persecutat l-a cuprins în cadrul unei toleranțe și libertăți religioase legiferate solide și au deschis deja drumul pentru ca în următorii 10 ani să se pună temeliile primului stat creștin, unic ca și rodnicie culturală și durată a existenței lui, de asemenea (au deschis) drumul pentru încreștinarea deplină a Europei, care acum din păcate aproape că s-a descreștinat.

Fără îndoială, Edictul de la Mediolan, adică integrarea creștinismului în principiul toleranței religioase, prin ratificarea lui legală oficială de cele două autorități (n.tr. – de cei doi împărați), dar și decretarea libertății conștiinței romanilor de a alege oricare credință religioasă, dar mai ales a celei creștine, favoriza mai ales creștinismul. Pe baza acestei constatări de nezdruncinat, așa cum reiese ea din izvoarele și din cercetarea istorică, că Edictul de la Mediolan favoriza mai ales creștinismul și deschidea drumul pentru mărețul stat creștin al lui Constantin cel Mare, pentru lumea întreagă creștină și pentru Europa creștină, putem să spunem câteva păreri și să facem câteva aprecieri față de manifestările festive programate în Biserica Serbiei, cu ocazia împlinirii a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Mediolan.

 2.      Papa ca centru al manifestărilor festive. Episcopul Artemie era o piedică pentru acesta, de aceea a fost caterisit

Observăm dintru început că s-a făcut foarte multă publicitate acestui eveniment: întâlniri peste întâlniri, consfătuiri peste consfătuiri și mai ales acordarea unei mari importanțe faptului dacă la aceste manifestări (n.tr. – ortodoxe) va participa și papa Romei. Desigur, se vede că sunt puse niște condiții în întâlnirile dintre Vatican și Biserica Serbiei, de care depinde dacă papa va accepta invitația pe care Sinodul Serbiei este hotărât să i-o trimită. Și, desigur, aceste condiții au legătură cu faptul cum va fi menționat în lume distinsul și întâiul loc al pontifului roman printre ceilalți conducători creștini, adică cum va fi menționat primatul papei, care constituie problema spinoasă și greu de rezolvat de-a lungul secolelor, pentru că torpilează sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe Universale (Catolice); desigur, este în stare să torpileze și așa-zisul dialog dintre ortodocși și catolici, care are loc de 30 de ani (din 1980) și este antipatristic.

Biserica Serbiei, cea puternic antipapistașă până în zilele noastre, care a sfințit cu sânge de mucenici atitudinea ei de respingere a ereziei papismului și care a făcut celebre în zilele noastre mari personalități de sfinți și teologi, precum Sfântul Nicolae Velimirovici și Sfântul Iustin Popovici, a făcut o cotitură, și-a plecat genunchiul în fața puternicilor arhitecți ai Noii Epoci ai Antihristului, ai sincretismului interreligios și ai ecumenismului, și-a pierdut bunătatea și frumusețea mărturisirii ortodoxe a Sfinților Părinți și s-a alăturat minciunii și urâciunii, panereziei ecumenismului. Cu toate că până acum câteva decenii, fiind următoare a părerii Sfântului Iustin Popovici legată de împreună-rugăciunea cu ereticii, Biserica Serbiei refuza pe bună dreptate să răspundă invitației romano-papistașilor de la Belgrad de a participa la săptămâna de rugăciune ecumenistă, acum se străduie și face totul ca să se accepte să vină papa la sărbătorile festive legate de Edictul de la Mediolan, să fie protos la aceste manifestări, ca și conducător al tuturor patriarhilor și întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, cum într-adevăr era recunoscut ca având primatul de cinstire, dar nu cel de stăpânire în timpul perioadei dinainte de schisma din 1054, după aceasta însă ca eretic se află în afara Bisericii și este supus anatemelor care sunt valabile pentru eretici.

Biserica Serbiei – n.tr. – ca și corabie – și-a schimbat cu totul linia de navigare în abordarea ereziilor papismului și ecumenismului, desigur din momentul alegerii noului patriarh Irineu, care încontinuu provoacă sensibilitatea și conștiința ortodoxă prin ceea ce spune și face, ajutat de cunoscuta triadă de foști buni ierarhi ortodocși și teologi. Episcopul de Rașca și Prizen, Preasfințitul Artemie, prigonit și caterisit anticanonic cu aleșii lui colaboratori și cu mulțimea de monahi din Kosovo, trebuia și pentru acest motiv să fie scos din rândul ierarhiei, încât să nu mai existe în sânul acesteia voci antipapistașe, antiecumeniste, adică ortodoxe. Trebuia să fie curățat terenul de fanatici, de zeloți, ca să poată să vină papa în Serbia. Adevărul are însă propriul lui teren: nu poate nimeni să îl îndepărteze; se îndepărtează pe ei înșiși de Adevăr cei ce nu merg pe calea Acestuia (n.tr. – Adevărul fiind Hristos).

 3.      Ar fi bine ca la aceste manifestări festive să treacă și la potirul comun, ca să fie clară care e situația

A fost dată atâta importanță și atâta mărime acestor manifestări festive încât, prin exagerare, mulți cred că nu este exclus cu ocazia acestei întâlniri a papei cu patriarhii și întâistătătorii ortodocși (n.tr. – întâistătători sunt acei conducători ai Bisericilor naționale care nu au titlu de patriarh, ci de arhiepiscop, cum e de exemplu în Cipru, Grecia etc) să se meargă înainte spre potirul comun, adică să aibă loc împreună-slujirea ortodocșilor cu papa. Acest lucru, desigur, îl doresc de foarte multe secole toți sfinții și îl dorim și noi, cu condiția necesară și obligatorie ca papa să se lepede de toate ereziile și rătăcirile lui și să se întoarcă cu pocăință în Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) și Apostolică Biserică. Altminteri nu vom avea o unire adevărată, ci una falsă, cum s-au făcut și în trecut prin sinoadele mincinoase de la Lyon (1274) și de la Ferrara-Florența (1438-1439).

Și pentru că nu se pune problema (n.tr. – de către ereticul papă) ca papismul cel luciferic să-și accepte vreodată greșelile și să se pocăiască, pentru că ereziile și înșelările lui sunt dictate și șoptite de Satana cel lipsit de pocăință, considerăm că ar fi un lucru de dorit să se facă o unire mincinoasă, adică unirea prin păstrarea ereziilor și a înșelărilor, astfel încât măcar să se clarifice situația și să înțeleagă toți oameni cum se ambalează și cum se produce toată această teologie împăciuitoare și iubitoare (n.tr. – iubăreață) a dialogurilor ecumeniștilor spre înșelarea celor care nu văd (ce se întâmplă) și nu înțeleg. Ecumeniștilor de ambele părți le convine să promoveze unirea în ascuns, în mod subversiv, prin erodarea continuă a modului de gândire autentic ortodox în facultățile de teologie și în rândul clericilor, astfel încât să nu existe reacții de respingere când se va face falsa unire. Acest lucru, desigur, trebuie să îi trezească din somn și pe acei clerici și teologi bine intenționați care nu se neliniștesc de ce se uneltește deja în mod distrugător și antipatristic prin împreună-rugăciunile cu ereticii, prin găzduirile liturgice (n.tr. – când se face slujbă, în cadrul săptămânii de rugăciune ecumenistă în fiecare zi la altă confesiune), prin declarațiile post-patristice, prin eclesiologia baptismală (n.tr. – conform căreia nu numai Botezul ortodox este cel autentic, ci orice botez făcut în numele Treimii), prin anularea granițelor Bisericii, prin darurile de Coranuri și mitre patriarhale, precum și de sfinte potire, prin recunoașterea tainelor ereticilor pe care noi îi considerăm biserici, participând pe picior de egalitate la Consiliul Mondial al Bisericilor și multe altele. Reacția și rezistența mică și slabă la toate acestea care nu sunt permise nici de Sfânta Scriptură, nici de Tradiția patristică, prin motivația firului roșu al potirului comun, funcționează în folosul panereziei ecumenismului, pentru că ele în practică impun unirea chiar înainte de împărtășirea din potirul comun. Când va fi hotărâtă inter-comuniunea din același potir, erodarea interioară, împăciuirea și agapologia teologiei baptismale post-patristice va fi atât de înaintată încât nu vor mai exista persoane care să vadă linii roșii, va fi impusă, așa cum neteologic și în mod denaturat se susține, unitatea în diversitate, pe care cică o învață Sfântul Fotie cel Mare, primul și cel mai mai eficace luptător și distrugător al papismului.

Așadar, pentru că eroziunea și surparea interioară încă nu s-au generalizat, considerăm că nu le convine ecuneniștilor să treacă acum la potirul comun. Noi le dorim să purceadă la acesta, astfel încât și aceia dintre ortodocși care pun drept fir roș potirul comun (inter-comuniunea) să vină să ne susțină, pentru ca cu ajutorul lui Dumnezeu și a Sfinților Mărturisitori să se risipească norul negru al ereziei ecumenismului și să strălucească din nou soarele Ortodoxiei.

 4.      Duhul manifestărilor festive din Serbia este străin de Edictul de la Mediolan și de lucrarea Sfântului Constantin cel Mare, cel întocmai ca Apostolii

După toate acestea desigur ne putem întreba, pe bună dreptate: ce legătură au toate aceste manifestări ecumeniste și sincretiste cu Edictul de la Mediolan și cu Biserica Serbiei ? Ce legătură are Biserica Serbiei cu Edictul de la Mediolan ? Dacă Biserica Serbiei dorea să îl cinstească pe Sfântul Constantin cel Mare, cel întocmai ca Apostolii, care s-a născut în orașul Niș din Serbia, trebuia să o facă pentru întreaga lui lucrare, fie pe baza anilor lui de naștere (280-288), adică în deceniul 1980-1990, fie să aștepte aniversarea morții lui (337), adică în anul 2037. Edictul de la Mediolan se potrivea să fie sărbătorit fie de către Vatican, în subordinea căruia se află Mediolanul (Milano de azi), fie de Biserica Constantinopolului, de care aparține Nicomidia, unde a fost pus în circulație Edictul. Însă dacă se sărbătorea în aceste locuri, cu caracterul sincretist și ecumenist care este dat acestor manifestări, ecumenismul ar fi avut foarte puțin de câștigat pentru că, așa cum spune poporul grec, am fi avut încă una la fel, aceeași mâncare ecumenistă de la cele două cunoscute restaurante (n.tr. – se referă la papa și patriarhul de Constantinopol, ca cei ce organizează toate aceste întâlniri ecumeniste). Trebuia ca rolul de restaurant să îl joace Biserica Serbiei cea antipapistașă până acum, să se vadă că în totalitatea lor Bisericile Ortodoxe autocefale, chiar și cele foste antipapistașe, se închină fiarei Apocalipsei și se mândresc cu aceasta.

 5.      ”Galileea neamurilor” sunt aceste manifestări din Serbia

Considerăm că prin ademenirea intrării Serbiei în Uniunea Europeană, conducătorii bisericești ai țării sunt influențați de criterii politice, caută să facă niște alianțe omenești și pierd împreună-lucrarea și ajutorul lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă și în Grecia, care de atunci de când a intrat în cadrul Uniunii Europene prin unirea monetară (n.tr. – trecerea la moneda euro) și a acceptat vizita papei în anul 2001, merge din rău în mai rău. Așa cum s-a descreștinat Europa, se descreștinează acum Grecia și se vor descreștina apoi toate țările ortodoxe care au intrat sau doresc să intre în Europa. Prin intermediul papismului și al vlăstarului lui legitim, protestantismul, care falsifică Evanghelia și se supun ispitelor diavolului însuși, pe care l-a respins Hristos, creștinismul se transformă după chipul lumii, se laicizează, devine nedemn de crezare, își pierde puterea lui duhovnicească, se strică, îndobitocește (n.tr. – a se vedea exemplul homosexualilor). Și dacă sarea își va pierde gustul, cu ce se va săra ? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni (Matei 5, 13) Așa este călcat în picioare de secole creștinismul în fosta Europă creștină pe care a întemeiat-o cel care e Mare cu adevărat, Sfântul Constantin, începând cu Edictul de la Mediolan, care nu are nici o legătură cu ceea se uneltește astăzi în cadrul ecumenismului inter-religios și intercreștin, care nu scoate în evidență unicitatea Evangheliei, nu favorizează creștinismul, cum îl favoriza Edictul de la Mediolan și lucrarea după aceea a celui întocmai ca Apostolii, Sfântul Constantin. Dimpotrivă, ecumenismul ne întoarce la întunericul cel dinainte de Hristos, întuneric al egalității și al cinstirii deopotrivă al tuturor religiilor, al toleranței religioase, în Galileea neamurilor, cum este descrisă aceasta în Evanghelia după Matei: Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftalim, spre calea mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare, și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit. (Matei 4, 15-16)

 6.      False, nu cu adevărat constantiniene sunt festivitățile pentru Edictul de la Mediolan

Prezența papei în cadrul aniversării a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Mediolan constituie o falsificare a duhului celor hotărâte la Mediolan, urmărește evidențierea primatului papei, cât și a panereticului ecumenism, nu sunt festivități constantiniene, ci fals constantiniene, ce reamintesc de marea înșelăciune istorică a Darului pseudo-constantinian și a Ordinelor pseudo-isidoriene. Conform specialiștilor, ”nici un alt fals în istoria universală nu a fost alcătuit cu atâta dibăcie și nu a avut consecințe așa de mari.” (cf. Arhim. Vasilios Stefanidos, Istoria bisericească, Atena, 1959, p. 299-300) Conform acestui dar pseudo-constantinian, Sfântul Constantin cel Mare, plecând din Apus, ca să mute capitala Imperiului în Răsărit, cică i-a cedat papei Romei conducerea, politică și bisericească, a statului roman apusean. Pe baza acestei mari minciuni istorice, vreme de secole Apusul a fost cutremurat de cezaro-papism, adică de luptele continue ale papei de a se impune și asupra puterii politice, în fața conducătorilor apuseni, de multe ori însă și prin amestecuri, politice si bisericești, în Răsărit.

Festivitățile aniversare ale Edictului de la Milan ar avea sens dacă în urma lor s-ar impune progresiv încreștinarea Europei care a început de la Constantin cel Mare, însă acum progresiv și deja aproape definitiv se descreștinează, în primul rând din cauza papismului care a falsificat predica evanghelică și s-a amestecat în cele lumești. Biserica Ortodoxă Catolică din păcate începând cu secolul XX a amnistiat prin ecumenism denaturarea eretică făcută de papism, pe care îl recunoaște prin conducătorii ei ecumeniști ca fiind canonic, Biserică soră, dar și iconomahul și dizolvatul protestantism, prin participarea ei (a Sfintei Ortodoxii) la așa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor, care de fapt este Consiliul Mondial al Ereziilor și al Înșelării.

Se vor găsi oare puteri ortodoxe în Serbia care să se opună manifestărilor pseudo-constantiniene papocentrice ? Serbia ortodoxă antipapistașă a Sfântului Sava și a Sfinților contemporani Nicolae Velimirovici și Iustin Popovici va accepta să fie călcată în picioare, sărbătorind și dorind venirea papei ? Se va găsi oare vreun patriarh sau arhiepiscop ortodox care să refuze a participa la manifestări având drept conducător pe papa, responsabilul principal al descreștinării Europei, distrugătorul lucrării Sf. Constantin cel Mare ? Ne îndoim, însă încă nădăjduim.

 Epilog

Acest text a fost scris atunci când am fost informați cu bucurie că ierarhia Bisericii Serbiei se opune acțiunilor filopapistașe ale patriarhului Irineu și ale colaboratorilor lui. Speranțele noastre cresc și ne rugăm ca în final să nu fie amnistiat (declarat nevinovat) papismul de către sârbii înșiși, așa cum a fost amnistiat de alte popoare ortodoxe și de noi, grecii. Stați neclintiți și fiți tari, frați sârbi.

 

 Partea a II-a

La întronizarea papei Francisc I nu a fost prezentă Biserica Ortodoxă

Mesaj actual al Sfântului Grigorie Palama

 

 Nemaiauzite și nemaivăzute, ”pline de rușine” din punct de vedere ortodox au fost cele ce s-au făcut cu ocazia întronizării noului papă, Francisc I, avându-l în frunte din păcate pe patriarhul ecumenic, Bartolomeu I, împreună cu delegația de reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe autocefale. Nu, nu a fost prezentă acolo Biserica cea Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) și Apostolică, Biserica marilor mărturisitori ai credinței împotriva ereziei papismului: a Sfântului Fotie cel Mare, a Sfântului Grigorie Palama, a Sfântului Marcu Eugenicul, a Sfântului Nicodim Aghioritul, a Sfântului Cosma Etolianul, a Sfântului Iustin Popovici, a Sfinților Părinți uciși de către latino-cugetătorul patriarh Ioan Vekkos, a Cuvioșilor Mucenici de la mănăstirea Kantara din Cipru, a contemporanilor cu noi sârbi ortodocși omorâți de către ustașii catolici, incitați de cardinalul, și acum ”sfântul” papistașilor, Stepinatz. Este posibil ca cei omorâți ”ca niște miei” de către papistași să fii trimis reprezentanți, bucurându-se de întronizarea ucigașului lor ? E posibil ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a anunțat pe părinții aghioriți de venirea papistașilor și a latino-cugetătorilor conduși de Vekkos, spunând că ”vin dușmanii Fiului Meu”, să fii participat, aprobând întronizarea dușmanilor Fiului ei, fără ca vreme de 1000 de ani încoace, de la schismă, să existe măcar o urmă de pocăință din partea lor ?

Nu așteptăm nici un răspuns teologic, nici vreo justificare a celor spuse și făcute de marii teologi ai apostaziei ecumeniste, dintre care pe unul, mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului l-am văzut în imaginile televizate și pe internet mai slugarnic decât toți ”ortodocșii”, aproape sărutând cu buzele lui mâna papei. Ne e de ajuns confirmarea adresată papistașilor, făcută de cu adevărat marele teolog al credinței ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, care în primul lui Cuvânt împotriva kakodoxiei (ereziei) papistașe despre purcederea Duhului Sfânt ”și de la Fiul” (Filioque), bazându-se pe învățătura de Dumnezeu înțelepțită a Sfinților Părinți, pe care diferitele parasinagogi (erezii) și fracțiuni ale clericilor și teologilor laici post-patristici îi ignoră sau îi disprețuiesc, spune că niciodată nu îi vom primi pe papistași să se împărtășească cu noi, atâta timp cât ei continuă să păstreze erezia lui Filioque: ”Însă noi, fiind învățați de înțelepciunea de la Dumnezeu primită, a Sfinților Părinți, nu ignorăm uneltirile diavolului, niciodată nu vă vom primi să vă împărtășiți cu noi dacă spuneți că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul.” Pe cine să îi credem și să îi urmăm ? Pe cei ce teologhisesc în Duhul Sfânt și care sunt în acord continuu cu totalitatea Sfinților Părinți, devreme ce nu este posibil ca Duhul Sfânt să fie în dezacord cu El Însuși, sau pe cei ce teologhisesc din burtă sau după gânduri omenești, plecând de la premise filosofice ale marii mândrii și îngâmfări papistașe, cum făcea și umanistul adversar al Sf. Grigorie Palama, monahul apusean Varlaam din Calavria? Au citit vreodată arhipăstorii noștri scrierile Sfinților Părinți? Pe cine urmează ei? Pe organele și șoptitorii diavolului, care a dus într-o mulțime de erezii ”biserica” Romei cea plină de boală și trufie ?

Nu, Biserica Ortodoxă nu a fost prezentă acolo, la întronizarea papei, care de veacuri e organ ”convins” al satanei, conform Sfântului Grigorie Palama. Își fac iluzii toți păstorii și arhipăstorii care cred că ei reprezintă Biserica lui Hristos atunci când nu reprezintă și adevărurile credinței. Biserica există acolo unde există adevăr. Când nu există adevăr, acolo nu e reprezentată Biserica. Așa spune Sfântul Grigorie Palama, contestând părerile filovarlaamiste ale patriarhului Ignatie al Antiohiei și prin acestea și pe cele identice ale patriarhului Ioanis Kalekas al Constantinopolului, care prin autoritatea puterii patriarhale încercau să subestimeze învățătura și părerile unui pe atunci simplu ieromonah, Sfântul Grigorie Palama, prin calomnii și persecuții, care au ajuns și până la închiderea lui vreme de 4 ani (1343-1347) în temnițele palatului imperial din Constantinopol.

A venit vremea, în sfârșit, să se trezească cei care, amăgiți de atitudini eclesiologice episcopocentrice și papocentrice ezită să vorbească și să ia la rost pozițiile distructive ale reprezentanților ereziei postpatristice ecumeniste a vremurilor noastre, care mai rău ca orice, preamăresc și laudă pe cei care târăsc Biserica în mod slugarnic și înjositor în curțile arhiereticului papă și ale altor multor eretici, pe care îi cinstesc cu mitre, cârje episcopale și vase de cult, recunoscând astfel de fapt preoția lor și valabilitatea tainelor lor. Împreună cu pe atunci ieromonahul Grigorie Palama, exprimând și noi părerea multor ieromonahi, preoți, diaconi, monahi și laici, repetăm cele spuse de Sf. Grigorie Palama, adresându-se patriarhului Antiohiei și, prin acesta, patriarhului ecumenic, celui de atunci și celui de acum: ”Căci cei care sunt ai Bisericii adevărului, sunt ai lui Hristos; iar cei care nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos; și aceasta este valabil și dacă ei se induc pe sine în eroare și se numesc pe sine și sunt numiți de alții ca păstori și arhipăstori sfinți; căci am fost învățați că creștinismul nu pune importanță pe persoane, ci pe adevăr și pe acrivia (exactitatea) credinței.”

Când, în urmă cu câțiva ani, am pus în circulație, cu o mulțime de semnături ale clericilor și laicilor, cunoscuta Mărturisire de credință împotriva ecumenismului, au fost deranjați foarte mulți arhierei apărători și promovatori ai ecumenismului pentru că, printre altele, scriam că prin cele pe care le scriu și le fac în mod anticanonic și antiortodox, ecumeniștii ”se pun de fapt pe ei înșiși în afara Bisericii”. Ne-au acuzat că noi ”îi scoatem afară din Biserică” și au cerut să fie luate măsuri împotriva noastră. Ei nu au fost însă atenți la formulare: nu îi punem noi în afara Bisericii, ei înșiși se pun pe sine în afara Bisericii. Nu zice aceasta oare și Sfântul Grigorie Palama prin cuvintele de mai sus: ”cei care nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” ? Cu siguranță ar fi cerut și pedepsirea Sfântului Grigorie Palama, dacă trăia astăzi, așa cum de altfel l-au și pedepsit latinocugetătorii epocii lui chiar prin întemnițare, fără să năruiască, însă, conștiința lui martirică și mărturisitoare.

Sărbătorirea recentă a memoriei Sf. Grigorie Palama, în afara mesajelor lui isihaste și duhovnicești, ne trimite și un mesaj foarte actual și deșteptător. Sfântul Grigorie și-a părăsit urcușul său isihast și asceza și vederea neîncetată a lui Dumnezeu și s-a implicat în luptele împotriva ereziilor Apusului și ale lui Varlaam, de dragul mântuirii ortodocșilor. Așa cum zice Sinaxarul celei de-a doua Duminici a Postului Mare, cu toate că după caracter Sfântul Grigorie era liniștit și pașnic, în apărarea credinței s-a dovedit a fi luptător și combativ, până când a reușit să îi alunge pe eretici departe de Biserică: el era ”extraordinar de liniștit și de smerit, nu vorbea decât despre Dumnezeu; cu toate acestea a fost un mare luptător … de la început până la sfârșit a fost un luptător atletic împotriva patimilor și a dracilor, cât și pentru îndepărtarea ereticilor cât mai mult de Biserica lui Hristos și s-a manifestat prin scrierea de cuvinte și lucrări despre credința ortodoxă.”

Prin conștiința martirică și mărturisitoare care caracterizează viața Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți trebuie să ne întărim în zilele noastre, în fața furtunii ereziei ecumenismului și a nepocăinței papismului, care în mod demonic impune să i se închine toți, așa cum din păcate, de multe ori în trecut și foarte pe față astăzi fac mulți dintre ierarhii și arhipăstorii noștri, care încearcă să ne înspăimânte, să ne calomnieze, să ne prigonească, să ne reducă la tăcere. Însă nu ne temem și repetăm cuvintele marelui mărturitor al credinței, Sfântul Grigorie Palama, ai căruia ne rugăm, măcar într-o mică măsură, să ne arătăm următori: ”Însă noi, văzând sfârșitul vieții acelor sfinți, îi urmăm în cuvânt, fiind împreună cu Dumnezeu, cu răbdare, bucurându-ne cu nădejde, suferind dureri. Să fiu ispitit, să fiu ucis, să fiu ars, să fiu tăiat de sabie, să mi se smulgă unghiile; orice tortură să mi se dea, o primesc cu bucurie, însă rămân nemișcat, sprijinindu-mă pe acest duh (n.tr. – al mărturisirii adevărului); de toate acestea mai mult mă bucur decât mă întristez. Căci așa eu voi mări darul dumnezeiesc față de mine, înțelepciunea îmi va deveni o soție de nedespărțit și voi fi un vas mai încăpător al duhului și egoul mi-l voi sfâșia prin nădejdile fericite, primind un inel de logodnă nepieritor. Am norul de martiri, cu care eu mă voi număra la întâlnirea cea așteptată (n.tr. – cu Hristos); am mulțimea drepților, cu care voi fi pus moștenitor al învierii; cu mărturisitorii sunt în aceeași Biserică, iar la sărbătorirea celor întâi-născuți voi fi și eu numărat cu ei; voi fi părtaș la puterea și cinstea cea nemuritoare. Și atunci ce pot oare să-mi facă injuriile și calomniile; nimic nu pot să îmi facă care să fie mai copleșitor sau mai puternic (n.tr. – decât bunurile enumerate mai sus).”

  

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

 

traducere din limba greacă realizată de

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

consilier cultural al Episcopiei Covasnei și Harghitei