Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Dă-I lui Dumnezeu inima ta și El îți va oferi Cerul! Doamne, primește inima mea!

_MG_2386

Este datoria mea a da marturie pentru binefacerile primite de la Domnul. Căci nimic din ce am nu e al meu, ci tot este de la El. Și, mai mult, toate le-am primit nevrednică fiind și îndelung păcătoasă.

Mi-am început viața la 30 de ani. Până atunci am rătăcit prin întuneric, ținându-mă strâns atât cu sufletul, cât și cu trupul de iluzia acestei lumi, ridicând ochii spre cer numai pentru a-i vedea culoarea. Dumnezeu era doar o noțiune, ceva dinafara mea, nu era trăit. Mă rugam când aveam nevoie, uitând mereu să mulțumesc când primeam ceea ce îmi doream. Cu toate acestea mă vedeam dreaptă, bună și cu credință, deși eu nu respectam poruncile Lui.

Au mers astfel lucrurile până la o vreme când Dumnezeu și-a revărsat imensa Sa dragoste și milă asupra mea, dăruindu-mi singurul lucru care ar mai fi fost posibil pentru a mă ridica din mizeria sufletească în care zăceam, de fapt pentru a mă învia, căci demult eram un mort umblător.

Mi-a dăruit două fetițe gemene, doi îngerași, la vârsta de 25 de ani: Bianca-Maria și Sabina-Andreea. Nu eu le-am dat viață, ci ele mi-au dat mie suflet. Sarcina a fost una grea, cu multe încercări. În acele momente mi-am amintit de Dumnezeu, dar nestăruind în rugăciune, între noi nu putea fi un dialog. Îmi aduc aminte de ziua în care am născut, printr-o intervenție chirurgicală de urgență, mai devreme de termen cu 8 săptămâni…

În sala de operație erau mulți oameni. Priveam pe geam și era soare, deși era sfârșitul lui noiembrie. Parcă nu mai eram eu, parcă eram în transă, iar trupul doar o marionetă în mâinile acelor oameni. După ce mi-am luat locul pe masa de operație, două femei au venit și mi-au ridicat cămașa, pregătindu-se să-mi injecteze în venă somnul. Atunci, ca și cum m-aș fi agățat cu toată forța de posibilitatea de a avea control, am zis: ,,Vă rog mult să aveți grijă de fetele mele!” Una dintre ele, surprinsă de atitudinea mea, a replicat repede: ,,I-auzi la ea! Fetele ei! Da ce crezi, dragă, că-i aici?” Eu nu am lăsat-o însă să-și continue replica și am strâns-o tare de mână. Văzându-mi privirea implorătoare, ea mi-a zis: ,,Bine, acum stai liniștită!”

Odată cu lichidul care-mi curgea prin venă, a curs și încăpățânarea mea fără rost de a mă abandona. În cele câteva secunde un singur lucru îmi inunda mintea: Dumnezeu. Era pentru prima dată în viață când simțeam o astfel de apropiere caldă. I-am gândit atât: ,,Doamne, mă las în mâinile Tale!” Mai târziu în viață m-am întrebat de ce nu eram în stare de o astfel de abandonare și fără să-mi curgă acel lichid prin venă …

După naștere, chiar acolo în spital a existat un moment de cumpănă și o noapte întreagă m-am rugat fierbinte, așa cum nu o mai făcusem vreodată. Și, iată! Iar am primit ajutor! Însă atunci ceva din mine s-a mișcat, căci numai El putea face o astfel de minune. Mulțumind am spus și altora, dar numai pentru puțin timp, apoi … am uitat de ea.

A urmat primul an de viață al fetițelor, unul perfect, în care le-am auzit spunându-mi mamă, iar de atunci le-am iubit pătimaș, mai presus de lume și de Dumnezeu. Eram doar noi trei, iar eu aveam puterea de a le ocroti, cel puțin așa gândeam, că sunt puternică și că omul e stăpân pe viața sa. Pe nesimțite, Dumnezeu și-a început lucrarea printr-un lucru pe care l-am perceput atunci și apoi mult timp după, ca fiind un blestem, nepunându-mi o clipă în minte că pentru toate câte făcusem primeam dreptatea, ba din contră.

Într-o zi oarecare, după vârsta de un an, copiii au uitat cine sunt, tot ce le înconjoara, lumea.. Totul a regresat către un diagnostic fără scăpare de vindecare: autism. Și atunci, demonizată de durere și nevrând să accept Voia Domnului, am făcut cel mai mare păcat, adăugând și cea mai mare greutate peste mormanul păcatelor anterioare și nemărturisite. Cu rușine și cu lacrimi fierbinți mărturisesc că m-am întors impotriva Lui, nevrând să mai știu pentru o perioadă de nimic sfânt, de icoane, de biserică, de porunci, de suflet, de El!

Asemenea celui care mereu ne războiește, m-am ridicat cu mândrie să-mi înfrunt Creatorul. În adâncul inimii mele am dat această teribilă probă pe care am picat-o pe deplin, neavând acel dar al credinței adevărate, neavându-l pe El in inima mea. Într-una din nopțile din acele luni lungi și negre de după aflarea dignosticului, am avut un vis pe care l-am înțeles abia după mulți ani.

Am visat că mă aflam în casă, numai că în mai multe privințe nu semăna cu realitatea, dar știam ca aceea este casa noastră, luminată de o zi însorită. Eram singură. Pe unul dintre pereți era o cruce mare din lemn, pe care era răstignit Mântuitorul nostru. Mi-am explicat ulterior, după ceva timp, că de fapt acea cruce reprezenta credința mea înainte de producerea evenimentelor referitoare la copii. O cruce pe un perete spre care uneori privești și pe care din când în când o ștergi de praf sau poate că nici atât, căci în vis nu era o cruce care să fi recunoscut că e a mea. Știam asta, dar nu mi-era cunoscută. De fapt aspectul și măreția ei m-au surprins!

Visul s-a continuat în mod neașteptat. Am privit către acea cruce și aproape imediat orizontul meu vizual s-a îngustat… lumina începea să pălească, iar singura care mai transmitea lumina era crucea cea mare. Dar imaginea ei mă irita. Cu repeziciune am smuls-o de pe perete și în acel moment imaginea casei s-a schimbat. Acum era o casă veche. Pe jos era un fel de dușumea spartă în multe locuri, praf și bucăți de lemn aruncate pe jos. Cu furie și țipând, am izbit cu putere crucea de dușumea. La propriu am simțit acea forță teribilă cu care am vrut să fac crucea bucăți. Numai că tot ce am văzut era praf, iar bucățile din cruce sau crucea ca atare dispăruseră.

Era aproape întuneric complet. Atunci am început sa zbier așa puternic, încat pe măsură ce urlam vocea mi se transfoma… într-o altă voce, una demonică. M-am lăsat în voia întâmplării, până la un punct în care mi s-a făcut o frică teribilă… m-am forțat să nu mai țip, iar pe măsură ce intensitatea vocii scădea, vocea mea adevărată revenea. Când am tăcut de tot, în întuneric, praf și miros închis, singurul gând a fost să caut crucea printre rămășițele de pe dușumea, ca singur țel al meu.

Nu am dat prea mare importanță visului, fiind oricum tulburată de situația cu care trebuia să mă confrunt. Mi s-a mai descoperit altă dată când străbăteam internetul în căutarea unei formule magice de vindecare, o poză despre război, în care o mamă își ținea în brațe copilul fără viață. Atunci am plâns și am gândit către cer că într-adevăr sunt nerecunoscătoare, căci eu le am pe fete și că putea fi mult mai rău, așa cum îmi interpretam eu la acel moment. Astfel s-a produs prima fisură în carcasa de piatră a inimii mele. Dar tot nu am înțeles.

În loc să-L caut pe Dumnezeu și către El să-mi îndrept strigătele de ajutor, am căutat în locuri de neumblat pentru un creștin, locuri care nu îmi aduceau decât o aparentă liniște, căci aproape imediat ce le părăseam, vedeam zădărnicia și iar neliniștea mă îmbrățișa. Dar toate până într-o zi, când stând de vorbă cu nașa mea, a apărut ca și persepectivă … Dumnezeu, printr-o excursie la Ierusalim. Ea a insistat că acest drum va fi unul benefic pentru noi, pentru mine în mod special.

Inițial, am fost foarte entuziasmată, căci ea are acest dar de a povesti credința pe înțelesul oricui. Apoi zâmbetul mi-a fost umbrit de gândul că nu-mi permit această călătorie, că nu puteam accepta vreo fisură în întregul proces de recuperare a copiilor. Dar cum nașa era hotărâtă să mă poarte în brațe, mi-a zis că mă va ajuta, că vom vedea cum vom face, dar că trebuie sa merg. Și mama m-a încurajat spre un astfel de pas. Cert este că printr-un miracol, chiar cu câteva zile înainte de data stabilită pentru achitarea pelerinajului, am primit ca din cer o sumă de bani. Nu-mi venea decât să mă închin de un așa fapt! Nimic parcă nu putea fi mai simplu. Era un drum la care nu visezi atunci când faci planuri de vacanță. Îmi încolțise ideea firav de când citeam puținele rugăciuni… îmi doream să văd Mormântul Mântuitorului și să calc pe urmele pașilor Lui, dar niciodată mai mult decât un gând.

Cu toate acestea, primeam acest cadou! Îmi amintesc de un moment special, o trăire pe care am avut-o după ce avionul a decolat. Cu cât urca mai mult spre cer, cu atât zborul părea mai lin. Am simțit o desprindere caldă de tot ceea ce lăsam acolo pe pământ. Priveam pe geam spre lumea de jos și apoi spre cer. În acea dimineață precoce, mi-am simțit sufletul. Ceva sau cineva îmi îngăduia ca în acel prezent să fiu doar eu și acea mare dorință de a căuta ceea ce mă putea împlini. Am simțit libertatea de a căuta. Încă nu știam ce anume, dar sufletul tremura de emoție și de bucuria regăsirii a ceva ce mintea mea încă nu realiza.

Îmi aminteam seara dinaintea plecării, când mi-am rumegat gândurile de-a valma, privind un desen animat tematic împreună cu copii mei. Eram nerăbdătoare și în același timp aveam și îndoieli. Mintea judeca că nu este obligatoriu să fac acest drum pentru a găsi ce căutam, așa cum cineva drag îmi spusese. Cu toate acestea… sufletul striga. Atât de tare, încât îmi era greu să mai judec. M-am abandonat acestei dorințe care venea din adâncul meu și mi-am spus că nu aveam nimic de pierdut, ba chiar înțelesesem acest drum ca pe unul menit a fi făcut, căci toate se desfășuraseră sub cel mai firesc curs.

Acele zile petrecute prin locurile pe unde Însuși Dumnezeu-Omul a umblat sunt greu de cuprins în cuvinte… Erau multe locuri de vizitat, unele destul de inaccesibile, dar eu nu am fost niciodată în acele zile obosită. Chiar mă miram de puterea care-mi era dată. Au fost momente speciale pe care le-am petrecut cu oamenii din grup, care erau de toate vârstele, dar și momente înălțătoare de care am avut parte în toate locurile pe care le-am vizitat.

Pe de-o parte era nașa, care îmi vorbea de puterea Maicii Domnului și care m-a făcut să-mi îndrept sufletul și privirea către Cea care este totdeauna mijlocitoarea noastră, este legătura cu Divinitatea. Multe miracole mi-au fost povestite în acele zile, multe înfăptuite de credința în Fecioara Maria. Cunoșteam o altă lume.

Pe de altă parte era preotul care organizase excursia și care avea harul de a ajunge prin tot ceea ce povestea la inimile noastre. Ce mi-a plăcut în mod deosebit era că explica pe înțelesul nostru tot ceea ce vedeam, auzeam și simțeam. Îmi plăcea rugăciunea comună pe care o făceam în fiecare dimineață cu toții în autocar, îndreptându-ne spre o nouă zi. Acea energie pe care o simțeam.

Cred că aceste trăiri sunt cel mai greu de relatat din tot ceea ce am trăit vreodată. Părintele povestea cu o așa luminp despre Maica Domnului, ceea ce este mai presus de minte și de cuvânt. Într-una din seri ne-am spovedit toți la părinte, deși nu era duhovnicul nostru, eu oricum nu aveam unul. Urma ca dis-de-dimineață, la slujbă, să ne împărtășim la un lăcaș românesc.

După spovedanie, în timpul căreia am cerut răspunsuri pentru anumite întrebări rămase fără răspuns, preotul mi-a vorbit despre un dar mare pe care Dumnezeu îl are mereu pentru oameni: pocăința! Acest dar este venit din dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Când Dumnezeu face acest dar, îți dă timp și har să-L înțelegi și să-L accepți deplin. Acest lucru se întâmplă când omul se osândește pe sine ca păcătos și caută cu zdrobire sufletească mila lui Dumnezeu. Pocăința înseamnă a alege o altă cale decât cea pe care ai mers, înseamnă să te schimbi! Am mers la somn, însă nu am adormit repede, am rumegat în liniște tot ceea ce preotul îmi spusese. Toate aceste lucruri de care aveam parte … îmi erau transmise. Toate acestea trebuiau înțelese.

Pe de altă parte erau și poveștile și povețele oamenilor din autocar, mulți dintre ei făcuseră acest drum de mai multe ori. Foarte puțini știau motivul călătoriei mele, însă erau foarte deschiți în a împărtăși acea dragoste de Dumnezeu. A fost un moment foarte special pentru mine, când o doamnă trecută printr-o viață nu tocmai ușoară, mi-a povestit un scurt pasaj din povestirile unui mare părinte, despre judecățile lui Dumnezeu. Mi-au dat lacrimile, aveam mâinile reci și aproape că nu am mai putut să respir. Acele învățăminte mi se potriveau ca o mănușă. Mintea mea le-a absorbit ca un burete, iar sufletul le îmbrățișase cu căldură. Începeam să înțeleg… începeam să văd și să simt! O femeie oarecare, fără să mă cunoască sau să-mi cunoască frământările îmi povestise atât de senin această povestioară plină de tâlc…

_MG_2498

Tot în cele câteva zeci de minute pe care noi le petreceam zilnic în autocar, o altă femeie mi-a relatat o altă povestioară. Istorioara era despre un om nemulțumit de crucea pe care o avea de purtat în viața. Îmi suna atât de cunoscut, de fapt ca tot ceea ce mi-a fost dat să aud și să văd în acea mare săptămână. Acel om se plângea mereu și considera că fusese nedreptățit. Odată a venit un înger la el, care i-a spus omului să vină să privească în grădina unde sunt toate crucile oamenilor și să își aleagă una dintre ele. Omul era impresionat de dimensiunea unora dintre cruci. Lângă un zid a văzut o cruce mică. Și s-a hotărât că o vrea tocmai pe aceea. Când a întors crucea, a văzut că pe spatele ei era înscris chiar numele lui. Omul s-a rușinat tare atunci.

Cu cât se apropia ziua vizitării Sfântului Mormânt, cu atât era mai liniște. Părintele ne-a vorbit mult despre această întâlnire, despre pașii pe care îi vom parcurge și despre însemnătatea fiecărui loc de vizitare. Pe drumul făcut de Iisus până la locul Răstignirii am văzut amestecul credinței și al lumii de zi cu zi. Opririle Mântuitorului, explicate de preot, erau marcate cu câte un însemn scris, dar și de multă gălăgie și zarva făcute de comercianții care se agață de orice pelerin. Aceste aspecte nu au umbrit însă însemnătatea acelor locuri. Am zăbovit mai mult la a 4-a oprire pe acel drum al durerii. Locul ultimei întâlniri dintre Fecioara Maria și Iisus Hristos înainte de răstignire. M-am gândit câtă durere și credință pot încăpea în câteva clipe dintr-un timp care se scurge spre un deznodământ izbăvitor.

Când am intrat în Biserica Sfântului Mormânt, eram deja copleșită. Acolo sufletul mi-a fost dezbrăcat de rușinea cu care-l îmbrăcasem. În fața crucii simbolice pe care Mântuitorul era răstignit, în locul înfăptuirii, un miracol mi-a mai fost îngăduit. Sub resturile prăfuite ce-mi alcătuiau sufletul am descoperit crucea credinței, așa cum în trecut se lăsase descoperită pentru a fi arătată lumii. În adevăr această cruce se află în fiecare dintre noi, rămâne de văzut doar dacă reușim să o zărim sub dărâmăturile propriului suflet. Căci Dumnezeu trăiește în fiecare dintre noi, dacă este lăsat.

Acolo, în fața crucii am înțeles. Eu eram una din oile pentru care Iisus și-a dat viața de bunăvoie. Îmi răsunau cuvintele părintelui pe care le rostise în autocar, în gălăgia de voci nerăbdătoare să vadă Sfântul Mormânt: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!” În acel loc tainic mi-am adus aminte de cuvintele Mântuitorului: Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!”

Așa încât mi-am ridicat crucea de care mă lepădasem cu furie în vis, cea pe care era scris numele meu, cea dată pe măsura puterii mele, cea luminoasă… Am plâns lacrimi mari de iertare. Mi-am dat seama că nu numai Dumnezeu trebuie să ierte, dar și eu. Pe mine întâia oara, apoi pe toți pe care-i consideram potrivnici. Liniștea m-a inundat și am putut să respir adânc, profund, cel mai curat aer. … Acum eram completă găsisem crucea pe care o aruncasem cu ceva timp în urmă și fără de care viața mea nu mai era nimic.

A mai fost un drum pe care eu l-am apreciat la măreața lui valoare: Zidul Plângerii. Cu o seară înainte petrecusem câteva zeci de minute doar eu și credința mea, într-o liniște perfectă. I-am scris o scrisoare, așa cum fusesem sfătuită de oamenii din grup, pe care a doua zi să o las la locul unde se spune că Dumnezeu ascultă. Pare pueril, însă .. a fost cel mai greu lucru. Să-i scrii lui Dumnezeu…

A doua zi, când am ajuns la Zidul Plângerii am fost impresionată de mulțimea de oameni care erau așezați cu fața și cu mâinile sprijinite de zid, se rugau, din tot sufletul, cu lacrimi și durere, cine știe ce cruci aveau de purtat?! .. erau și multi copii. Stând în fața Lui, mă gândeam ce misterioase Îi sunt căile, căci dacă aș fi venit cu ceva timp în urmă, probabil că scrisoarea mea, cu toate dorințele ar fi fost una lungă și în esență nici una importantă.

Acum pe o pagină mare îmi era înfățișat sufletul fără machiaj. Și o singură dorință cu o singură rugăminte: sănătatea fetițelor mele, iar dacă acest lucru din judecata Lui nu era cu îngăduință, îi ceream ceea ce este mereu prezent în rugăciunile mele, înțelepciune, putere să-mi duc crucea până la final, demn și cu credință. Am contribuit și eu la marea de lacrimi de umilință stranse acolo și la sfârșitul acestui moment. I-am dat scrisoarea lui Dumnezeu printre crăpăturile Zidului, în speranța că judecata Lui nu va fi una aspră.

Când am ajuns acasă, după acest drum, care a reprezentat un punct deosebit de important în călătoria mea, am început să privesc viața altfel. De atunci Dumnezeu mi-a oferit ajutorul întregului cer! Am început treptat să mă rog cu adevărat și am început să leg prietenii cu mulți sfinți în inima mea, așa cum s-a întâmplat de curând cu Sf. Efrem cel Nou și acum o vreme cu Sfântul Ardealului, părintele Arsenie Boca, care mi-a schimbat viața, scriindu-mi în inimă și în minte trăirea sa.

Toți m-au îndemnat să mă rog, să alerg în brațele Bisericii, unde să-mi plâng tot trecutul, să cer adevărata tămăduire. Este aceasta o mare putere, dragoste și milă a lui Dumnezeu! Slavă Lui! M-am întrebat minunându-mă:  cum ajungi să te agăți de tot ce e sfânt, conștientizând în final că El este singura ta salvare, singurul ajutor? Cum ajungi să întelegi sensul rugăciunilor, iar lacrimile care curg iți ard fața și îți diseacă sufletul? Cum ajungi să auzi glasul lui Dumnezeu, deși El nu-ți vorbește? Cum ajungi să ceri iertarea și sprijinul tuturor sfintilor, agățându-te cu disperare de fiecare moaște, de fiecare bucată de loc sfânt? Cum ajungi să iubești mirosul mirului și al tămâiei? Cum ajungi să înțelegi cu adevărat iubirea?

De prea puține ori prin voință proprie. Prin constrângere mai degrabă.. Eu așa am învățat acestea. Îndreptarea pe care Dumnezeu mi-a dat-o din infinita lui Milostenie și Dragoste. Târziu am înțeles de ce oamenii credincioși nu fug de necazuri …în zilele noastre de necredință și materialitate, cum altfel s-ar mai putea auzi vocea lui Dumnezeu în noi? Cum s-ar mai trezi conștiința noastră? Cum altfel ți-ai putea face o analiză adevarată a întregii tale acțiuni de viață? A păcatelor?

Nu e de mirare nici faptul că ajungi să înțelegi că da, ești păcătos. Da, ai păcate mari, multe, strigătoare la cer pentru tine. Am lacrimi care dor și ard, căci am făcut cel mai mare păcat posibil: m-am întors împotriva lui Dumnezeu, respingându-l o perioadă din sufletul meu. Nu a fost decat alegerea mea de a stinge lumina crucii mele, respingând-o și totodată cunoscând întunericul groazei și al deznădejdii… Întunericul care este lipsa lui Dumnezeu.

Si cu toate acestea … imposibil de înteles … această infinită Dragoste cu care Dumnezeu ne milostivește. M-am purtat ca un om cun totul posedat și totuși Dumnezeu nu m-a părăsit. Deseori mi-am imaginat că Dumnezeu a plâns mult cu mine și pentru mine, asemeni unui părinte care își pedepsește copilul, astfel încât înțelegând într-un final sensul pedepsei, să-si îndrepte comportamentul său. Când a închis ușa camerei în care am fost ținută spre ispășirea pedepsei, cred că prin multă suferință și întristare a ascultat ocările mele, țipetele, judecata și furia mea. L-a durut atât de tare, atât de tare! Cu toate că meritam, nu s-a îndurat să plece de lângă ușă și nici nu a tăcut. Fără să stiu … îmi șoptea cu dragoste, prin ușă…

Nu trece zi să nu fie ceva special în legătură cu acest drum strâmt pe care am apucat cu ajutorul Domnului care mă sprijinea. Referitor la acestea mi-ar trebui mii de file pentru a le putea descrie și tot neputând a arăta adevărata Sa putere. Le-am scris totuși în inima mea și la nevoie le împărtășesc cu măsură, căci pe zi ce trece mi se pare că știu tot mai puține, mai de folos îmi e a învăța de la alți trăitori de Dumnezeu, a mă minuna și a-I da slavă.

Și cu cât face Domnul mai multă lumină in inima mea, cu atât văd mai bine ce stă ascuns acolo… Și astfel privesc lumea cu mult mai multă îngăduință, știindu-mi propriile neputințe și neuitând cum am fost cândva și că tot ce am și sunt I le datorez Celui ce m-a făcut și care m-a miluit pe mine, netrebnica. Este la fel de impresionant și faptul că fetițele mele sunt din ce în ce mai aproape de firescul vieții și, mai presus de aceasta este că ele Îl cunosc pe Dumnezeu prin ceea ce suntem noi azi. Nu e acesta un miracol? Cum un lucru ce părea rău a fost transformat într-un mare bine? Și cum acest bine a cuprins inima întregii mele case…

Iată altă mângâiere pe care Dumnezeu ne-o arată. Aceasta de a ne putea împărtăși cu credință unul altuia, de a învăța unii de la alții despre El, de a ne curăți și întări unul pe celalalt prin rugăciuni, atât aici cât și cu cei de dincolo.

Aceasta este pe scurt mărturia mea închinată Domnului pentru acest mare Dar primit: am aflat credința cea adevărată! Întreaga mea mărturie nădăjduiesc să fie închinată Lui prin trăirea mea, de acum și până la sfârșitul zilelor mele.

 

Andreea Maria Dincă (București)

Un bătrân către fiul său

Simeon_Athos

Te rog, nu-ţi fie silă, că tremurându-mi mâna,
Când vreau să mă hrănesc, mă murdăresc pe faţă.

Când erai mic, cu ea, eu te ştergeam într-una,
Şi îţi dădeam, băiete, ca să mănânci dulceaţă.

Când tot repet o frază, nu te-amărî pe mine,
Că-ndrug aceleași vorbe, până ce oboseşti.
Când erai mic, copile, eu gânguream cu tine,
Şi repetam cuvinte, să-nveţi ca să vorbeşti…

Ştiu că te enervezi când mergem la plimbare,
Iar paşii mei greoi mă țin, pierdut, în urmă.
Când erai mic, băiete, te căram în spinare,
Şi nu ştiam, atunci, că trupul meu se curmă.

Ştiu că nu mă suporţi să am faţa nerasă,
Să fiu mai ponosit, cu părul ca o claie.
Când erai mic, copile, şi-acuma mă apasă,
Trezeai tot universul ca să nu intri-n baie.

Ştiu că îţi tulbur somnul, durerile mă seacă,
Şi tot mai grea îmi pare, acuma, bătrâneţea.
Când erai mic, băiete, dormeam pe la prisacă,
Că-n ţipetele tale trecură-mi tinereţea.

Mă iartă, tu, copile, că azi îţi sunt povară,
Că nu mai am putere … hai, mergi şi te-odihneşte
Şi să nu uiţi, băiete … îţi spun a mia oară:
Că tot ce este viaţă, se trece și-mbătrâneşte.

 Anonim

O poezie minunată … cu autor necunoscut cel puțin nouă, dar sigur nu și lui Dumnezeu

         DIALOGUL

 Iisus PantocratorIcoană de pe peretele exterior al mănăstirii Rila din Bulgaria

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul;
Comunicăm febril, dialogăm
Şi, prinşi de-acest vârtej, prea des uităm
Că mai avem un fir direct cu Cerul.

Pământul ne-a rămas parcă prea mic
Căci anulând distanţe, cu-ndrăzneală,
Vorbim mai mult, spunând ades… nimic,
Ne-apropie omniprezentul „clic”
Dar ne despart prăpăstii de răceală.

Sunăm să cerem şi să oferim,
Avem agenda supraîncărcată
Cu prieteni, cunoscuţi sau anonimi
Şi-n dialog steril ne irosim
Iar linia spre Cer e neglijată.

Tatăl ceresc aşteaptă răbdător
Să-L mai chemăm, să-I spunem ce ne doare,
Să-I cerem, cu credinţă, ajutor,
Să-I mulţumim că e îndurător,
Să-L lăudăm în sfântă închinare.

E dialogul binecuvântat
Stând în genunchi, avem conexiune
Cu Cerul, niciodată ocupat,
Cu Cerul ce răspunde garantat,
Cu Ceru-n dialogul rugăciune.

Mereu deschis, mereu având semnal
Şi peste tot având acoperire,
Acest serviciu unic e vital
Iar dialogul, strict spiritual,
Ne-mbogăţeşte în dumnezeire.

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul
Dar, prinşi de-acest vârtej, să nu uităm
Că doar stând în genunchi înaintăm,
Dialogând neîncetat cu Cerul.

Un preot mărturisitor din Grecia se închină Cuviosului Justin Mărturisitorul

Părintele Anastasios Gotsopoulos – predică spre slava Noilor Mucenici din închisorile comuniste

 

Părintele Anastasie Gotsopoulos a predicat, în catedrala din municipiul Sf. Gheorghe, în Duminica vindecării demonizaților din Gadara, referindu-se și la Cuviosul Justin Mărturisitorul, la al cărui parastas de 40 de zile a venit special din Patras, Grecia. De asemenea, el a dat mărturie despre sfințenia părintelui Ilie Lăcătușu de la București.

Părintele Anastasie este și autorul lucrării fundamentale lucrării fundamentale Rugăciunea în comun cu ereticii (abordare a practicii canonice a Bisericii), care este în curs de apariție la Editura Predania, în traducerea pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu.

Această lucrare aduce la lumină multe din meandrele întunecate ale panereziei ecumenismului, care este susținut, din păcate, și de unii ortodocși fără coloana vertebrală a Tradiției Sfinților Părinți ai Bisericii Unice a lui Hristos, care este Sfânta Ortodoxie.

Dumnezeu să îi dea sănătate părintelui Anastasie, soției și celor 4 copii ai lor și să îl ocrotească în lucrarea mărturisitoare pe care o săvârșește, spre slava Preasfintei Treimi.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

 

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Îndreptar de Spovedanie alcătuit de Sfântul Mucenic și Mărturisitor Valeriu Gafencu

CE ESTE PĂCATUL?
Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu, călcare voită sau nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, dispreţuire, defăimare, nerecunoaştere adusă fiinţei Dumnezeieşti, dintr-un sentiment egoist. Păcatul este necredinţă şi neîncredere în Dumnezeu, în legea Lui şi prea multă credinţă şi încredere în sine, până acolo ca omul să-şi fie singur lege, pentru că de îndată ce ai călcat Legea lui Dumnezeu ai urmat o altă Lege, fie a ta, fie a diavolului.
Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată şi toate bătăile primite. Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou. Acum, însă, nu mai sunt bătute de cei ce-L defăimau şi strigau: „Să Se răstignească, să Se răstignească…”, acum Îi sunt administrate de cei ce zic că cred în El, că-I urmează poruncile, că-L iubesc.
Păcatul e îndepărtare de Dumnezeu şi, în schimb, apropiere de diavol, este îndepărtare de casa Tatălui şi păzire în Ţară străină a porcilor diavolului. Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim (Ioan 8, 34), păcatul înseamnă robia diavolului.
Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu şi nu te gândeşti la dreptatea Lui, care va pedepsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui. Prin păcat toate lucrurile lui Dumnezeu sunt pornite împotriva scopului pentru care au fost făcute. Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim şi să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca, cu ea, să vorbim lucruri folositoare sufletului.
Mintea nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca să găseşti, cu ajutorul ei, argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găseşti argumentele care te apropie. Ochii nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creaţiile lui Dumnezeu şi spre a-I aduce mulţumiri. Tot aşa, urechile, mâinile, picioarele n-au fost create spre a ne îndepărta de Dumnezeu. Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu vrei să le socoteşti ca atare? Căci să ştii că tot timpul ţi s-a dat ca să câştigi Raiul şi tu te pierzi socotind că El nu va mai judeca, că nu va ierta, că sunt alţii mult mai răi ca tine.

CE URMĂRI ARE PĂCATUL
Răul pricinuit de el
1. Prin păcat pierdem darul cel mai presus de fire ce-l avem de la Dumnezeu. Fără acest dar, sufletul rămâne slut (urâțit).
2. Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu mai suntem recunoscuţi fii.
3. Prin păcat pierdem fericirea veşnică a Raiului; pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina veşnică şi odihna.
4. [Prin păcat] câştigăm Iadul cu focul cel nestins şi cu întunericul cel ce este totdeauna.
5. Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte, căci Dumnezeu te va judeca în ceea ce te va găsi făcând.
6. Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu (atât cât eşti în păcat).

SPOVEDANIA
Nu plângi gândindu-te că ai pierdut Raiul? Nu te cutremură mâhnirea adusă lui Dumnezeu? Nu te înfioară Iadul? Nu cauţi să-ţi dobândeşti starea pierdută? Se mai poate? Da! Trebuie numai să vrei…
Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa noastră şi ne-a dat posibilitatea curăţirii de păcate. El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că fără de greşeală nimeni nu este, de aceea spunea ucenicilor Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în Cer – şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer”, cuvinte prin care se instituie şi Taina Spovedaniei.
Spovedania sau pocăinţa este o baie din care sufletul scăldat iese uşurat de greutate şi curat de murdăria păcatelor, o baie în care se spală şi se pierd toate întinăciunile şi greşelile noastre. Spovedania este o doctorie ce vindecă sufletul rănit de draci, o doctorie ce strică otrava păcatului. Spovedania întoarce pe păcătos de la Diavol la Dumnezeu şi-l pune din nou în legătură cu Făcătorul său. Spovedania însemnează aducerea sufletului la faptele şi lucrurile care sunt pentru şi după firea lui. Spovedania redă pe om curat lui Dumnezeu. Spovedania pregăteşte sufletul şi trupul pentru primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Spovedeşte-te în Biserică de minimum patru ori pe an, la acelaşi duhovnic. Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te vinovat, nu te justifica; gândeşte-te la următoarele puncte:
a. Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai păcătuit. A doua zi caută să ocoleşti momentul potrivit respectiv.
b. Intenţia – ce ai voit de ai păcătuit.
c. Împrejurările, ocoleşte-le a doua zi.
d. Locul unde ai păcătuit.
e. Cât l-ai răspândit – ai îndemnat pe alţii.
f. Numărul…
Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă şi cu părere de rău. Zdrobirea inimii este supărarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi aduci aminte de păcat. Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul. Părerea de rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca.

Scrie păcatele pe hârtie şi citeşte-le singur înaintea Duhovnicului. Angajează-te în faţa lui Dumnezeu şi a ta să nu le mai faci.
CELE ZECE PORUNCI
Porunca întâi: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău […], să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.
1. Crezi în Dumnezeu?
2. Crezi în Sfânta Treime?
3. Îl adori pe Dumnezeu?
4. Îl iubeşti?
5. Îl cunoşti? – Te-ai silit spre a afla ceva despre Dumnezeu din cărţile Sfintei Scripturi, din cărţile bisericeşti sau de altundeva?
6. Nu cumva crezi în farmece?
7. Nu ai umblat pe la ghicitori, prezicători?
8. Nu faci spiritism?
9. Nu crezi în vise? – Crede numai în Dumnezeu.
10. Nu cumva dai mai multă cinstire unei fiinţe sau unui lucru decât lui Dumnezeu?
11. Nu preţuieşti banul, mâncarea sau vinul, femeia sau bărbatul, mai mult decât pe Dumnezeu?
12. Ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu?
13. Nu ai deznădăjduit din cauza vreunui necaz, vreunei supărări sau a oricărui alt rău venit asupra ta?
14. Nu te-ai împotrivit adevărurilor şi învăţăturii creştine?
15. Nu ai citit cărţi împotriva credinţei?
16. Nu ai dat altuia să citească?
17. Nu ai fost la adunările necredincioşilor?
18. Nu ai citit cărţile şi revistele lor cu scopul aflării altui adevăr decât cel al Bisericii?
19. Nu ai apărat necredinţa sau sectele sau mahomedanismul?
20. Nu ai dus daruri sectarilor?
21. Nu crezi în credinţe deşarte sau păgâneşti? Că mi-a ieşit un preot înainte, îmi merge rău; mi-a ieşit un coşar, îmi merge bine; mi-a ieşit cu plinul sau cu golul etc.?
22. Este Dumnezeu centrul preocupărilor tale?
23. Ţi-ai pus întotdeauna nădejdea în Dumnezeu?
24. Crezi că există Rai sau Iad?
25. Crezi că va fi Judecată?
26. Nu te încrezi prea mult în bunătatea lui Dumnezeu şi în felul acesta nu te temi de judecată?
27. Nu crezi că Dumnezeu nu te mai poate ierta din cauza prea multelor (tale) şi grelelor păcate?
28. Ai cerut totdeauna ajutorul lui Dumnezeu?
29. Ţi-ai făcut cu regularitate rugăciunile? Seara, dimineaţa şi la prânz?
30. La Biserică mergi cu regularitate?
31. La rugăciune şi în Biserică te gândeşti numai la Dumnezeu?
32. Peste zi îţi mai aduci aminte de Dumnezeu?
33. Mulţumiri I-ai adus lui Dumnezeu după toate faptele tale?
34. Şi înainte de a face ceva I-ai cerut ajutorul?
35. Rugăciunile nu le spui câteodată numai din obicei sau să te scapi?
36. Nu te gândeşti în altă parte în timpul rugăciunii?
37. Nu-ţi vin gânduri că nu te mai poţi mântui?
38. Nu ai amânat pocăirea spre bătrâneţe?
39. Nu cauţi să mergi târziu la Biserică?
40. Asculţi slujba atent?
41. Nu râzi, nu vorbeşti sau nu te uiţi după lume în Biserică?

Porunca a doua: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, din câte sunt în ape, sub pământ. Să nu te închini acelora şi să nu le slujeşti lor”.
1. Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au valoarea pe care a avut-o Mântuitorul? Exemplu: filosofii sau şefii de religii…
2. Crezi în Sfintele Icoane?
3. Ce fel de închinare le dai?
4. Nu crezi, cumva, că Icoana este chiar Sfântul pe care îl zugrăveşte?
5. Nu cumva crezi în oameni – femeia ta, bărbatul tău, copilul tău etc.?
6. Nu te închini vreunui lucru, banului, mâncării, băuturii sau altor plăceri?
7. Nu cumva mintea este singura ta lege şi faci numai ceea ce-ţi spune ea?

Porunca a treia: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va ierta Domnul pe cel ce va lua numele Lui în deşert”.
1. Ai înjurat vreodată de Dumnezeu Tatăl sau de Mântuitorul Iisus Hristos?
2. Ai înjurat de Îngeri, Arhangheli?
3. Ai înjurat de Sfânta Fecioară?
4. Ai înjurat de Sfinţi, Biserică, Paşti, candelă, icoane, Cruce şi altele?
5. Ai adus numele Domnului drept mărturie mincinoasă?
6. Ai luat altfel de mărturii: ochii tăi, viaţa ta, mântuirea sufletului tău? Căci Mântuitorul a zis ca vorba ta să fie da şi nu, căci ce e mai mult vine de la Diavol.
7. Ai drăcuit? Ai trimis pe alţii la dracu’ sau pe tine?
8. Ai obiceiul să blestemi pe cei ce-ţi fac rău? Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ei.
9. Jurământ fals ai depus?
10. Dar jurământ adevărat?
11. Nu întrebuinţezi ca jurământ formula „zău”, care este prescurtarea lui „pe Dumnezeul meu”?

Porunca a patra: „Adu-ţi aminte de Ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă [în acelea] toate lucrurile tale, iar în ziua odihnei este odihna Domnului Dumnezeului tău; în acea zi să nu faci nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău”.
Ziua Domnului este Duminica. Aceeaşi valoare o au şi toate sărbătorile instituite de Sfânta Biserică, de peste an.
1. Ţinut-ai toate Duminicile şi Sărbătorile?
2. Fost-ai în toate aceste zile la Biserică?
3. Cei din casa ta le-au ţinut, au fost la Sfânta Biserică, nu i-ai oprit pentru vreun lucru?
4. Altora nu le-ai dat de lucru în aceste zile? Nu mergi prea târziu la Biserică?
5. Ziua Domnului o serbezi cum trebuie? Sau e pentru tine o zi obişnuită sau o zi de chefuri şi petreceri? Dimineaţa mergi la Biserică? După masă citeşti cărţi folositoare, ziditoare de suflet?
6. Te îngrijeşti de suflet mai mult în această zi decât în altele?
7. Nu ai făcut sau ai participat la clăci?
8. Nu te porţi cu necuviinţă în Biserică?
9. Nu ai hulit Biserica şi pe slujitorii Sfântului Altar?
10. Pe preoţi îi cinsteşti ca pe slujitorii lui Dumnezeu? Nu-i batjocoreşti? Nu-i bârfeşti, spunând păcatele lor?
11. Te rogi pentru ei? Îi asculţi?

Porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.
1. Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii?
2. Nu i-ai înjurat sau persecutat?
3. Ai ascultat sfaturile lor?
4. Nu i-ai înşelat cu ceva?
5. Nu le-ai speculat buna credinţă?
6. Când au fost în necazuri i-ai ajutat?
7. Slujbe după moarte le-ai făcut?
8. Fraţii, surorile le-ai ajutat?
9. Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă, însă, cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. 5, 8).
10. Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? N-ai înjurat-o?
11. Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca pe tine însuţi?
12. Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia?
13. Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicălitor?
14. De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai îngrijit suficient?
15. Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, profesori, preoţi? I-ai respectat şi i-ai ajutat?
16. Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu părinţii?
17. Nu i-ai supărat? Mâniat?
18. Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit?
19. Nu ai râs de neputinţele lor?
20. Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase?
21. Nu te-ai ruşinat de ei?
22. Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoare (tutun sau alte plăceri) şi în felul acesta ai lipsit familia de cele trebuitoare?
De eşti părinte:
23. Ai îndreptat pe copiii tăi pe drumul Bisericii, cu fapta şi cu cuvântul?
24. Nu le-ai dat exemplul rău de certuri, beţii, vorbe porcoase, minciună, furt, necinste, clevetire, lene?
25. Nu cumva trăieşti în concubinaj şi copiii văd acest lucru?
26. Pentru faptele rele: certuri, minciună, bătaie, furt i-ai pedepsit? Nu cumva din milă i-ai iertat?
27. Pentru copiii tăi, soţie, soţ, fraţi, surori, părinţi, ai făcut rugăciuni?
28. Nu ai fost prea aspru sau prea blând cu copiii tăi?
29. Slugi rele care să înveţe copiii lucruri stricăcioase de suflet nu ai ţinut?
De eşti tutore:
30. Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle materiale şi morale faţă de copil?
De eşti stăpân:
31. Cum te-ai purtat cu servitorii sau ucenicii tăi?
32. Le-ai plătit leafa cinstit, nu le-ai reţinut pentru cine ştie ce motive?
33. I-ai îndemnat să-şi facă datoriile religioase?
34. Nu i-ai îndemnat să facă vreun păcat?
De eşti slugă:
35. Ai ascultat stăpânii, patronii etc.?
36. Ţi-ai îndeplinit cu hărnicie toate datoriile?
37. Nu ai lucrat de mântuială?
38. Nu le-ai furat ceva?
39. Nu i-ai bârfit?
40. Nu le-ai stricat lucrurile?

Porunca a şasea: „Să nu ucizi”.
1. Nu cumva ai ucis vreodată cu voie sau fără voie?
2. Nu doreşti să ucizi, nu ai gânduri de răzbunare? Ai lăudat pe cineva pentru că a omorât?
3. Nu doreşti moartea cuiva, fie pentru a-i lua averea, femeia, bărbatul etc.?
4. Nu ai bătut pe cineva?
5. Nu ai ameninţat?
6. Nu urăşti pe cineva, eşti împăcat cu toţi cunoscuţii?
7. Doreşti rău cuiva, moarte, pagubă?
8. Te bucuri de răul ce se întâmplă semenului?
9. Cum te porţi cu cei din jur?
10. De eşti bărbat ai admis lepădarea de copii?
11. De eşti femeie, nu ai lepădat prunc cu voie?
12. Nu ai căutat să te sinucizi direct sau indirect?
13. Ai făcut vânătoare?

Porunca a şaptea: „Să nu fii desfrânat”.
Curvie face cel necăsătorit; preacurvie cel căsătorit.
1. Nu ai curvit sau, de eşti căsătorit, n-ai preacurvit?
2. Nu trăieşti în concubinaj?
3. Nu păcătuieşti împotriva firii: onanie sau homosexualitate?
4. Nu cumva pofteşti să curveşti cu bărbatul sau femeia altuia?
5. Nu cauţi prilej de curvie?
6. La lucruri ruşinoase nu te gândeşti prea mult?
7. Nu cauţi să-ţi aduci aminte de asemenea scene?
8. Nu vrei să vezi părţile ruşinoase ale corpului?
9. Nu vorbeşti lucruri ruşinoase?
10. Nu ai citit cărţi care să-ţi producă plăceri sexuale?
11. Nu ai îndemnat pe altul să facă acest păcat?
12. Nu ai făcut pe altul să păcătuiască prin îmbrăcăminte sau gătire?

Porunca a opta: „Să nu furi”.
Preotul nu poate ierta furtul neînapoiat; deci să restitui ceea ce ai furat şi apoi spovedeşte-te.
1. N-ai furat bani sau alte obiecte de la stat, societate sau vreun om?
2. N-ai păgubit pe alţii?
3. Pe cel păgubit, l-ai despăgubit?
4. De averea altuia, încredinţată ţie, ai avut destulă grijă?
5. Bani sau alte obiecte pe care le-ai luat împrumut, le-ai restituit?
6. Ai primit lucruri furate?
7. Lucrurile găsite le-ai dat înapoi?
8. N-ai schimbat hotarele pământului cu vecinul tău?
9. N-ai îndemnat pe altul să facă acest lucru?
10. N-ai luat dobândă prea mare?
11. N-ai falsificat vreo marfă, n-ai vândut-o ca marfă bună?
12. La cântar sau socoteală n-ai înşelat?
13. N-ai luat de la cel mai mic decât tine lucruri cu de-a sila?
14. N-ai luat mită?
15. N-ai învăţat copiii să fure?
16. N-ai gânduri de îmbogăţire pe căi necinstite?

Porunca a noua: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.
1. N-ai jurat strâmb?
2. N-ai minţit?
3. N-ai adus mărturii mincinoase?
4. Te-ai purtat corect cu semenul tău?
5. Nu l-ai minţit?
6. Nu cumva ai purtat minciuni?
7. Nu cumva ai umblat cu poveşti de la unul la altul?

Porunca a zecea: „Să nu pofteşti […] nimic din câte sunt ale aproapelui tău”.
1. Dorit-ai femeia, fiica, bărbatul sau fiul aproapelui tău?
2. Dorit-ai averea vecinului?
3. Nu ai dorit starea socială a celui mai mare ca tine?
4. N-ai urât din această cauză pe vecin?
5. N-ai dorit casa, sau pământul, sau vita, sau lucrul fratelui tău?

CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE
Mândria
Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti. Ea este o lăcomie spirituală pentru care şi dracii au căzut din darul lui Dumnezeu.
1. Nu eşti mândru, fălos, închipuit?
2. Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea ta, nu te-ai mândrit cu ele?
3. Cum te porţi cu cei mari?
4. Nu dispreţuieşti pe nimeni?
5. Stai de vorbă cu oricine?
6. Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)?
7. Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, îmbrăcăminte?
8. Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat?
9. Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti cinstea şi vrednicia şi spre a te ridica pe tine?
10. Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât?
11. Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine?
12. Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştinţele tale?

Lăcomia
Din abstract, egoismul se concretizează prin lăcomie. Din acest punct de vedere priveşte Sfântul Apostol Pavel când zice că lăcomia este rădăcina tuturor răutăţilor.
1. Nu eşti lacom la mâncare sau băutură?
2. Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri?
3. În strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai înşelat pe aproapele tău din această cauză?
4. Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns?
5. Ai mâncat în sărbători înainte de Sfânta Liturghie?
6. Ai mâncat mortăciuni?

Lenea
Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în Viaţa Noastră.
1. Nu eşti leneş?
2. Nu pierzi timpul fără să lucrezi?
3. Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (gătirea trupului etc.)?
4. Rugăciunea o faci regulat?
5. De suflet te îngrijeşti?
6. Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor ţi-o faci?
7. Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău?
8. Nu ai căutat duhovnic mai iertător?
9. Ţi-ai îndeplinit canonul?

Mânia
Se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. Când omul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfurie, căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Omul se poate mânia numai contra păcatului.
1. N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi etc.?
2. Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că Sfântul Apostol Pavel a spus: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”?
3. Acum eşti supărat pe cineva?
4. Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma?
5. N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără temei, cu răutate?
6. Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui ce ţi-a făcut bine?
7. Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai bun decât tine? Nu l-ai invidiat? Nu-ţi pare rău?
8. Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)?
9. Nu te-ai bătut la duel?
10. Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asupra vrăjmaşilor tăi?

Zgârcenia
Este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu voieşte să mângâie trupeşte pe cel sărac; iar spirituală, când nu voieşte să îndrume pe cel neştiutor, din răutate.
1. Eşti zgârcit?
2. N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din zgârcenie?
3. Ai ajutat pe sărac?
4. La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că Mântuitorul ne îndeamnă să chemăm la masă pe cei ce nu ne pot chema înapoi.
5. Nu vinzi prea scump?
6. Nu înşeli?
7. Nu-ţi pare rău că ai făcut vreun bine?
8. Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe tine şi pe ai tăi) spre a te îmbogăţi?
9. Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, copii, soţie, părinţi, fraţi, spre a nu cheltui bani?

Invidia (cearta sau pizma)
Când cel furios nu poate birui cu mânia lui piedicile care i se opun şi, neputând să facă altceva, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el.
1. Eşti certat cu cineva?
2. Îţi place să te cerţi?
3. Urăşti pe cineva?
4. Batjocoreşti?
5. Sfaturi viclene dai?
6. Acum ai pe cineva invidie?
7. Vorbeşti cu toată lumea?
8. Ai poreclit pe cineva?
9. Nu ai băgat vrajbă între fraţi?
10. Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e mai bun ca tine sau se bucură de mai multă cinste, avere, situaţie socială etc.?

Desfrânarea (Curvia)
Este tot o lăcomie, dar nu de ordin material sau spiritual, ci de ordin sentimental. Păcatul curvi¬ei, ca nici un alt păcat, se face în trup. Trupul e templul Duhului Sfânt. (Poţi face desfrânare privind sau auzind lucruri care te-ar face să păcătuieşti. Chiar mâncând, dormind prea mult, vorbind etc.)
1. Ai căzut în curvie?
2. Dar în preacurvie?
3. Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi care te fac să păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi place să asculţi sau să vorbeşti vorbe porcoase sau de ruşine? Să ştii că Sfântul Apostol Pavel spune: „să nu se audă din gura voastră nici vorbe spurcate sau porcoase, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase, nici vorbe nechibzuite”.
4. Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără rost?
5. Nu te stăpâneşte nici o patimă?
6. Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot Sfântul Apostol Pavel a spus: „Toate lucrurile sunt bune, dar nu trebuie să pună stăpânire pe voi”.
7. Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le priveşti cu patimă?
8. N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele spirituale (fină, naşă)?
9. N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima desfrânării?
10. N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale corpului?

PĂCATE STRIGĂTOARE LA CER
A. Uciderea cu voie
1. Ai ucis pe cineva?
2. Ai căutat să ucizi?
3. Vrei să ucizi pe cineva?
4. Vrei să te răzbuni luând viaţa cuiva?
5. Porţi cuiva mânie, pică?
6. Ai bătut pe cineva?
7. Ai certat, ai ameninţat pe cineva?

B. Sodomia (împreunare împotriva firii)
1. Bărbat cu bărbat sau cu orice fel de animal?
2. Bărbat cu femeie împotriva firii?
3. Onania. Ai făcut onanie?

C. Oprirea pensiei sau simbriei la orfani, văduve, muncitori, salariaţi sau servitori
1. Ai oprit pensiile sau salariile? Din orice motiv, fie ca despăgubire pentru un lucru stricat, fie din alte motive?
2. Reţineri parţiale sau nedrepte ai făcut?
3. Ai plătit totdeauna pentru ceea ce ţi-au lucrat alţii?

D. Asuprirea văduvelor, orfanilor, invalizilor şi neputincioşilor
1. N-ai bătut copiii, bătrânii sau orfanii?
2. Nu ţi-ai bătut joc de ei?
3. N-ai asuprit pe cel mai mic decât tine?
4. N-ai râs de ologi sau neputincioşi?
5. Nu i-ai necăjit?
6. Nu cumva ai avut datoria să-i ajuţi şi nu i-ai ajutat?
7. Pe cei ce nu ai avut datoria i-ai ajutat sau ai trecut pe lângă ei ca preotul şi levitul din Evanghelia cu Samariteanul milostiv?
8. Pe orb l-ai făcut să cadă conducându-l rău?
9. De orice neputincios, surd, gângav, şchiop, ciung, chior, nu ţi-ai bătut joc?

DATORII FAŢĂ DE VIAŢA SUFLETEASCĂ A APROAPELUI
1. A feri pe altul de a păcătui. Ai ferit sau nu?
2. A învăţa pe cei neştiutori.
3. A da un sfat bun celui ce are nevoie.
4. A ne ruga lui Dumnezeu pentru alţii.
5. A mângâia pe cei întristaţi.
6. A suferi cu răbdare când suntem nedreptăţiţi.
7. A ierta greşelile altora.

PORUNCI PRIVITOARE LA VIAŢA TRUPEASCĂ A APROAPELUI
1. A da hrană celui flămând. Ai dat sau nu?
2. A potoli setea celui însetat.
3. A îmbrăca pe cel gol.
4. A îngriji pe cel bolnav.
5. A primi şi ospăta pe străini.
6. A cerceta pe cei din închisori.
7. A îngropa pe cei morţi.

PĂCATE STRĂINE
1. Când sfătuieşti pe altul să păcătuiască.
2. Când porunceşti altuia să păcătuiască.
3. Când te învoieşti cu altul la păcat.
4. Când ajuţi pe altul să păcătuiască.
5. Când lauzi pe cel ce face păcatul.
6. Când poţi, dar nu voieşti să împiedici pe altul de a face păcatul.
7. Când ştii şi nu spui păcatul altuia (să i-l spui).

PĂCATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT
1. Nesocotirea harului lui Dumnezeu şi încrederea prea mare în tine.
a. Să crezi că Dumnezeu n-are putere să te ierte, e un păcat foarte mare.
b. Să crezi că tu eşti totul şi Dumnezeu n-are nici o putere în lume.
2. Neîncrederea în Dumnezeu.
3. Împotrivirea la Adevărul stabilit de Sfânta Biserică (să nu crezi în vreo dogmă).
4. Lepădarea de Biserica Ortodoxă.
Fereşte-te de aceste păcate, căci Mântuitorul spune: „Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are ier-tare în veac, ci este vinovat de osândă veşnică” (Marcu 3, 29).

CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI
1. Cercetarea Sfintei Biserici în toate Duminicile şi sărbătorile legale.
2. Păzirea celor patru posturi din an.
3. Respectul faţă de feţele bisericeşti.
4. Mărturisirea păcatelor în cele patru posturi.
5. A ne feri de eretici.
6. A ne ruga pentru conducătorii statului şi dregătorii Bisericii.
7. A nu face nuntă, petreceri în post.
8. A feri Biserica de a i se înstrăina lucrurile.
9. A păzi posturile şi a face rugăciunile pe care chiriarhul (episcopul) locului le pune în vremuri grele.

DIFERITE PĂCATE
1. Neîndeplinirea angajamentelor:
a. Le-ai îndeplinit pe cele luate în faţa lui Dumnezeu, a ta, a aproapelui?
b. Ai îndeplinit canonul dat la Spovedanie?
2. Furtişag de cele sfinte:
a. Ai minţit la Spovedanie?
b. Ai ocolit să spui tot şi din ce motive?

SFATURI
– Spovedeşte-te de cel puţin patru ori pe an în posturi.
– Posteşte înainte de spovedanie.
– Păstrează acelaşi duhovnic.
– Fă-ţi un serios examen de conştiinţă înainte de a merge la spovedanie.
– Scrie pe hârtie păcatele, altfel le poţi uita. Apoi arde hârtia imediat.
– Mărturiseşte singur nu numai păcatele făcute, ci şi (pe) cele din inimă.
– Nu ascunde nici un păcat.
– Împacă-te cu cel ce ţi-a greşit.
– Ocoleşte prilejul de păcătuire.
– Părăseşte păcatul – angajează-te că nu vei mai păcătui.
– Regretă păcatele făcute.
– Fereşte-te pe cât poţi de ele.
– Cuminecă-te numai dacă te simţi curat. Altfel vei fi osândit.
– Îndeplineşte cu sfinţenie canonul dat de duhovnic.
– Judecă-te singur pentru fiecare păcat făcut.