Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

Această mărturie îi aparține părintelui Ioan Zozulak, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Presov (Slovacia):

Odată am ajuns la Sfânta Mănăstire Cutlumuș din Sfântul Munte Athos. După terminarea Sfintei Liturghii și servirea micului dejun s-a apropiat de mine un tânăr grec, cu totul necunoscut mie, și mi-a spus:

– Mă duc acum la un Gheronda; vrei să vii cu mine?

– Desigur, i-am răspuns.

Nu știam exact despre cine este vorba și nu îmi aminteam nici numele părintelui la care mergeam. Eram foarte tânăr, aveam numai 22 de ani și sufletul meu era însetat de întâlniri duhovnicești.
Proveneam dintr-o țară care a avut un regim politic ateu ce a căzut în anul 1989 și libertatea pe care am simțit-o în Grecia era pentru mine ceva incredibil. Citisem despre Sfântul Munte pe când eram student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Presov (Slovacia) și când vedeam fotografiile minunate cu mănăstirile aghiorite îmi era cu neputință să mă gândesc că vreodată voi pune piciorul pe acest pământ sfânt al asceților și al sfinților.

Însă Dumnezeu mi-a deschis calea nu numai să vizitez Sfântul Munte Athos, dar și să trăiesc o anumită perioadă de timp alături de monahii de aici.

Tânărul respectiv, din păcate nu îmi amintesc numele lui, mi-a povestit diferite întâmplări petrecute la chiliile pe care le vizitase în Sfântul Munte. Am înțeles imediat că nu era pentru prima oară în acest loc. Știa cu siguranță drumul pe care mergeam și nu a trecut mult timp și am ajuns la o colibă. Poarta era încuiată.

– Bine că am venit devreme, suntem primii, mi-a spus el și m-a servit cu o bucățică de rahat (care se afla într-o cutie lângă poartă – n.n.) și mi-a explicat:
– Aceasta este o tratație (un dar) din partea lui Gheronda. Fiecare pelerin ia o bucățică de rahat ca binecuvântare și bea apă din acest izvor curat.

Apoi tânărul a bătut cu un ciocănel de fier în poartă și am așteptat. Mie mi-a plăcut mult bucățica aceea de rahat și mă minunam de natura minunată aflată de jur împrejur. După ceva vreme un monah a deschis poarta colibei și ne-a spus să intrăm. Am intrat și monahul ne-a invitat într-o cameră unde avea niște bănci. A zâmbit și ne-a întrebat:
– Fiilor, ce doriți?
Eu nu am spus nimic, pentru că de fapt nu voiam nimic. Pur și simplu am venit ca să îl însoțesc pe noul meu prieten. Acesta a răspuns:
– Gheronda, am vrea să discutăm cu sfinția voastră.
– Bine, a spus el și ne-a arătat o ușă, ca să trecem în altă cameră.

În clipa aceea m-am speriat puțin, pentru că nu știam ce vrea de la mine. Am trecut în paraclisul (bisericuța) colibei și am început discuția. Gheronda m-a întrebat despre diferite lucruri și eu i-am spus despre cea mai mare durere a sufletului meu, care pe atunci era teribila problemă a Uniației.

I-am spus despre marile încercări prin care trec creștinii ortodocși în Slovacia și i-am descris unul dintre cele mai dure atacuri ale papistașilor împotriva ortodocșilor, atac ce a avut loc în anul 1990. Atunci greco-catolicii (uniații) ne-au luat cu forța multe biserici și au reușit ca în Parlamentul slovac să se adopte o lege îngrozitoare, pe baza căreia ne-au luat „în mod legal” și celelalte biserici.

Eram într-adevăr foarte mâhnit, la fel ca toți slovacii ortodocși, pentru că atacul a fost atât de rapid și de puternic încât ne așteptam acum la dispariția Ortodoxiei din țara noastră.

Gheronda Paisie a ascultat toate acestea cu multă răbdare și m-a mângâiat în chip părintesc, plin de iubire și de tandrețe. La sfârșit mi-a spus următoarele cuvinte:

– Fiul meu, nu te teme, Dumnezeu vă iubește și este împreună cu voi. Vă va ajuta și Biserica voastră va trece cu bine prin toate. Să facem și noi câte o mică rugăciune pentru aceasta și vei vedea că totul va fi bine. Primește această binecuvântare, mi-a spus, și mi-a dat un metanier și două cărți pe care le scrisese el însuși. Apoi m-a îmbrățișat, eu i-am sărutat mâna și i-a spus:

– Să vă rugați pentru Ortodoxia din Slovacia.

Ca să fiu sincer, în momentul acela mi-a fost greu să cred cuvintele părintelui Paisie, pentru că vedeam cu ochii mei ce se întâmpla în parohiile ortodoxe din Slovacia în acea perioadă. În fața ochilor mei greco-catolicii nimiceau Ortodoxia din Slovacia. Am văzut cum greco-catolicii băteau un preot ortodox și era cât pe ce să iau și eu bătaie de la ei. Toți am trecut nu numai prin prigoane, dar am trăit și atmosfera psihologică îngrozitoare, de teroare, revărsată asupra credincioșilor ortodocși de către greco-catolici, pe aceștia din urmă statul sprijinindu-i total.

Prin minte mi-a trecut un gând simplu: ce poate să știe un monah din Sfântul Munte, care este departe de Slovacia? Știe el prin ce trecem noi? Îmi spune aceste cuvinte, ca să nu mă mâhnesc.

Acum, după 13 ani de la întâlnirea mea cu Gheronda Paisie, când mă gândesc cu câtă credință mi-a spus că Bunul Dumnezeu ne va ajuta în aceste momente grele, văd lucrurile foarte diferit. Gheronda (Sfântul) Paisie mi-a dat curaj să lupt, cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic și să nu mă gândesc la puterile omenești. Cât de adevărate au fost cuvintele lui se vede clar din faptul că creștinii ortodocși, cu toate că au rămas fără biserici, Dumnezeu nu i-a părăsit. Au construit aproape 100 de biserici noi în Slovacia, în ultimii 7 ani.

După ce Gheronda Paisie a trecut la Domnul a fost scrisă cartea ieromonahului Hristodul Aghioritul: „Gheron Paisie (Eznepidis)”, Sfântul Munte, 1994. Câteva luni mai târziu am mers la o mănăstire din Grecia și starețul mi-a arătat această carte și mi-a spus:
– Această carte este extraordinară. Neapărat trebuie să fie tradusă și tipărită și în limba slovacă.

Starețul mi-a dat cartea să o citesc. Când am început a o citi mi-a făcut o impresie puternică și de îndată am hotărât să încep traducerea ei, chiar de acolo de la mănăstire, unde eram. Când m-am întors în Slovacia, am întrebat la o tipografie cât ar costa tipărirea cărții.

Era nevoie de foarte mulți bani și în clipa aceea m-am gândit astfel:

– Părinte Paisie, dacă vrei să fie tipărită cartea aceasta în limba slovacă, ajută-mă să fac rost de banii necesari pentru ea.

Am terminat traducerea cărții după un an și jumătate și în tot acest răstimp am primit bani din diferite surse, iar în final într-adevăr s-a strâns suma necesară astfel încât am putut fără probleme să tipăresc cartea.

Pr. prof. dr. Ioan (Jan) Zozulak, la ceas de rugăciune, alături de credincioșii lui

Și vestind, în duh ortodox, cuvântul lui Dumnezeu

 

În final vă rog să îmi îngăduiți să menționez că stocul de carte s-a epuizat până în prezent, iar ceea ce este ciudat pentru mine este că pe Gheronda Paisie îl iubesc greco-catolicii foarte mult, aceștia citind cartea lui. Singura mea rugăciune în acest caz este ca Sfântul Paisie să îi lumineze pe greco-catolici, să înțeleagă înșelarea în care sunt și să se întoarcă în Biserica cea Una (Ortodoxia), în care vor găsi mântuirea sufletelor lor.

Să avem parte de rugăciunea și binecuvântarea Sfântului Paisie Aghioritul!

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.ro/2018/04/blog-post_718.html

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

 

Bonus (spre o și mai mare bucurie în Hristos):

Am primit azi dimineață pe mail de la Gheron Sava Lavriotul și câteva fragmente, în limba greacă, preluate din originalul lor în limba engleză, dintr-o scrisoare a părintelui Serafim Rose trimisă în anul 1970. Iată traducerea în limba română (textul este foarte potrivit cu ceea ce trăim noi acum):

„Da, suntem o minoritate. Da, restul Bisericii Ortodoxe încearcă să ne taie de la ea – și chiar își dublează eforturile în acest sens… Da, suntem conștienți că apărăm Ortodoxia, pe care ierarhii ortodocși înșiși astăzi o calcă în picioare.

Dar cu ce suntem noi diferiți de Sfântul Athanasie cel Mare, din secolul al IV-lea, care a găsit toate bisericile din oraș, în afară de una, în mâinile arienilor?

Cu ce suntem deosebiți de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care atunci când a aflat că trei patriarhi ai Răsăritului sunt în comuniune cu ereticii monoteliți, a spus: Chiar și dacă lumea întreagă se va împărtăși (va fi în comuniune cu ei), eu singur nu voi face aceasta?!

Cu ce suntem diferiți de Sfântul Marcu Eugenicul, care a anulat (nu a semnat) un «Sinod Ecumenic» (așa numit de către filo-latinii eretici – n.trad.) prin convingerea clară, însă numită de eretici «convingere sectară și delirantă» că numai el se afla în adevăr?!”

Hristos a înviat!

Înainte de Săptămâna Patimilor, Gheron Sava a fost invitat la postul de radio al Cretei, la emisiunea „Spunem totul”, de către realizatorul Pantelis Spiridakis, vorbind în cele două părți ale înregistrării (disponibile pe net, atașate mai jos) despre viața duhovnicească în Ortodoxie, despre nevoia de a ne cunoaște și a ne apăra credința, dar și despre sinodul din Creta și situația actuală a Bisericii.

Partea întâi:

 

Partea a doua:

Idei principale din ambele părți:

– emisiunea este dedicată mai ales acelor creștini care nu prea merg la biserică și care atunci când începe Săptămâna Patimilor totuși aleg să participe la duhul acesteia, pentru a nu serba Paștile altfel decât învață Tradiția Bisericii.

– invitatul emisiunii a fost ales a fi Gheron Sava Lavriotul, pentru că are două însușiri care îl recomandă (din punct de vedere al realizatorului): este originar din Creta și este un Gheronda aghiorit, cu bogată experiență duhovnicească.

– Gheron Sava este rugat să ofere câteva date autobiografice și iată-le:

a) este originar chiar din orașul Hania (unul dintre cele mai mari din insula Creta);

b) apropierea deosebită de credință a avut-o nu de mic copil, ci în armată, când s-a spovedit la un preot militar, iar acest lucru l-a marcat profund; acolo, în armată, alături de mulți prieteni de-ai lui înrolați, Gheron Sava spune că L-a cunoscut pentru prima oară cu adevărat pe Hristos;

c) de mic copil mergea la biserică, dar în armată a realizat că relația cu Hristos nu se poate reduce numai la un creștinism de duminică și la câteva rugăciuni personale;

d) a studiat muzica, a fost profesor de muzică clasică, a învățat și muzică psaltică, dar s-a ocupat înainte de armată și cu alte lucruri legate de muzică;

e) între colaboratorii din viața muzicală a avut și oameni a căror religie era necreștină (hinduiști, mahomedani, budiști etc) și astfel a putut compara Ortodoxia cu celelalte religii, realizând adevărul Ortodoxiei și sensul pe care ea îl dă vieții omului, toate acestea apropiindu-l și mai tare de Hristos;

f) Gheron Sava a înțeles de atunci că Ortodoxia oferă răspuns la absolut toate întrebările și că este singurul adevăr din lume;

g) în 1997, după terminarea serviciului militar obligatoriu, l-a cunoscut în Hania pe Gheron Evstratios, duhovnic la metocul de aici al Marii Lavre din Athos; l-a impresionat acest părinte și i-a devenit duhovnic;

h) s-au cunoscut în august 1997, iar după trei luni s-au dus împreună în Athos; pentru Gheron Sava era prima dată când pășea în Grădina Maicii Domnului; iar în octombrie 1998 a devenit monah;

i) acum Sfântul Munte, ca și Biserica în general a fost cuprins de un duh al globalizării, însă Gheron Sava a avut ocazia de a cunoaște bătrâni din generația dinainte, care au avut înainte povățuitori care au trăit 60-80 de ani în Athos, deci au fost ucenici ai părinților din secolul al XIX-lea, când viața athonită era întru totul ortodoxă;

j) a primit o moștenire pe care a îmbrățișat-o (ca mod de viață) și a încercat literalmente să o trăiască, după modelul părinților dinaintea lui;

k) Gheron Sava răspunde la o întrebare referitor la care este programul unui monah în Sfântul Munte și împarte răspunsul în două cazuri diferite:

1) programul zilnic obișnuit (când nu este sărbătoare, atunci programul duhovnicesc intensificându-se) al unui monah din mănăstire: trezirea este noaptea la ora 2, poate chiar mai devreme, la 1 sau la 12 noaptea, apoi își face canonul în chilie până la ora 3 jumătate, apoi merge la slujbă în biserică, slujba se termină pe la 7.30; apoi urmează un mic dejun (în zilele de dulce) sau un ceai (sau post negru în zilele de post: luni, miercuri și vineri), o oră-două de odihnă și apoi monahul se duce la ascultări (muncă); la prânz este o perioadă de odihnă, la ora 15 este slujba Vecerniei, care durează cam o oră, apoi urmează masa de obște, urmează Pavecernița Mică și apoi timp liber (studiu, odihnă etc)

2) programul zilnic al unui pustnic: își începe privegherea mai devreme, la 11-12 noaptea, ea durând până la 7 dimineața; ziua lucrează rucodelie (metanii, sculptură, pictură de icoane etc), după-masă face slujba Vecerniei, apoi mănâncă și se odihnește, pentru a putea priveghea toată noaptea.

– cel mai rău lucru care există acum în Biserică este neștiința sau lipsa de catehizare;

– majoritatea nu știm care este sensul Jertfei pe Cruce a lui Hristos, nu cunoaștem sensul vieții noastre, suntem necatehizați;

– mesajul meu pentru fiecare creștin este să citească măcar Noul Testament, apoi și cel Vechi;

– dacă nu citim, pentru a afla care este credința noastră, în Cine credem, nu putem să înțelegem sensul vieții noastre, nu pricepem de ce se întâmplă de fapt cele din prezent, nu știm încotro mergem, de ce suntem aici, în această lume, care este scopul vieții noastre, cum trebuie să ne purtăm atât față de aproapele, cât și față de Dumnezeu etc;

– realizatorul emisiunii întreabă: Ce să facă oamenii azi, au atâtea treburi, probleme, mediul politic, social, economic este foarte neprielnic etc? Gheron Sava dă un exemplu din Athos: când veneau pelerini la Marea Lavră, unii se plângeau de problemele lor, iar părinții le spuneau să meargă până la cimitirul mănăstirii și să citească ce scrie pe plăcuța de la intrare, iar apoi să se întoarcă să stea de vorbă. Oamenii se întorceau rușinați, căci pe tăbliță scria: „și noi am avut multe treburi, dar le-am lăsat deoparte” (sensul adânc este: chiar dacă există această problemă a traiului zilnic pentru fiecare dintre noi, alături de toate celelalte probleme familiale, sociale, economice etc, toate acestea nu ne dau o perspectivă veșnică asupra vieții, toate acestea vor rămâne în urmă, aici pe pământ, când noi murim; noi suntem făcuți de Dumnezeu ca să fim în continuă legătură cu El și numai așa ajungem ajunge la desăvârșire).

– așa cum părinții le plătesc copiilor lor studiile, meditațiile, cărțile și le oferă toate cele necesare, cerând de la copii doar să fie silitori la învățătură, la fel și Hristos ne cere ca grija noastră principală să fie dobândirea Împărăției cerurilor și toate celelalte ne va ajuta să le obținem, ca să nu ducem lipsă de nimic.

– nu înseamnă să stăm pe scaun și să nu facem nimic, așteptând să plouă hrană din cer, ci vom munci și ne vom strădui, având nădejde în binecuvântarea lui Dumnezeu.

– azi omul are grijă de toate, dar de ceea ce este important nu. Adică nu mai are grijă de sufletul lui.

– Maria, sora Martei – „și-a ales partea cea bună”, adică să stea lângă Hristos, să asculte cuvântul Lui și să încerce să împlinească mereu voia Lui.

– nu trebuie să devenim toți monahi, nu trebuie să ne abandonăm familiile, dar trebuie ca prima noastră grijă să fie cea față de sufletul nostru.

– Săptămâna Patimilor este o șansă să înțelegem care este sensul Evangheliei, din ce motiv S-a răstignit Hristos, de ce El înviază, care este sensul Învierii? Acela că există viață veșnică.

– dacă nu există viață veșnică atunci ești și lipsit de omenie, nu îți pasă de aproapele tău și nici la sufletul tău nu te gândești.

– despre situația actuală și de ce părinții aghioriți ortodocși sunt prigoniți și alungați din Sfântul Munte:

a) există această globalizare în lume astăzi, iar în cadrul ei există ecumenismul, care dorește ca în mod ilicit să facă unirea tuturor religiilor, nu numai a tuturor confesiunilor creștine;

b) și noi vrem unirea cu cei care sunt în erezie, dar nu să devenim una cu credința lor, ci ei să renunțe la erezii și să se întoarcă în sânul Bisericii celei Una, Ortodoxia; pentru aceasta noi suntem ecumenici (vrem unirea tuturor în Adevăr), nu ecumeniști (care vor unirea tuturor în minciună și distrugerea Ortodoxiei);

c) ecumenismul vrea să absoarbă în sine Ortodoxia și ea să dispară; noi, ca părinți aghioriți, nu suntem de acord cu așa ceva, pentru că nici Sfinții Părinți nu au fost de acord cu vreo relativizare a credinței ortodoxe;

d) noi urmăm Tradiția Bisericii, facem ceea ce am moștenit de la părinții noștri din Sfântul Munte;

e) nu vrem să pierdem Ortodoxia, pentru că ea este singura credință care mântuiește și ne opunem la tot ce este străin de duhul Ortodoxiei și împotriva ei;

f) dacă credința noastră va fi diluată, schimbată, nu ne vom mai putea mântui.

– nu suntem de acord cu hotărârile eretice ale sinodului din Creta, nici cu episcopii care le-au semnat, noi nu acceptăm trădarea Ortodoxiei.

– noi spunem adevărul și nimeni nu poate dovedi că noi nu spunem adevărul; noi cerem dialog public, în fața poporului, dar culmea este că în vreme ce ecumeniștii poartă dialog cu toți ereticii și cu toate religiile, cu noi, care suntem, ortodocși, nu vor să dialogheze, pentru că nu au nici un argument prin care să stea împotriva adevărului pe care noi îl mărturisim, nu ca ceva care este al nostru, ci ca pe moștenirea cea sfântă a Ortodoxiei primită de la Sfinții Părinți.

– noi nu suntem fanatici, talibani etc, ci suntem cei care nu acceptăm trădarea Ortodoxiei, nu avem nimic al nostru, nu facem nimic nou, nu suntem în afara Bisericii, ci suntem doar ortodocși care țin la credința lor ca la lumina ochilor.

– putem să dovedim cele spuse de noi în dialog cu oricine, oricând și oriunde, numai să fie public, pentru ca poporul să afle adevărul.

– mesajul meu de final, spune Gheron Sava, este să trăim mai profund legătura noastră cu Hristos, să iertăm celor care ne-au greșit și să înțelegem sensul adânc al Evangheliei și al vieții noastre.

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

 

Notă – am ales a traduce azi acest interviu pentru a începe ziua liturgică de 18 aprilie (când anul acesta împlinesc 40 de ani, din mila Domnului și spre slava Lui) alături cu sufletul de prietenul meu și al nostru, Gheron Sava, căruia îi mulțumim cu toții.

Rog pe Dumnezeu să mă ierte pentru tot ce am greșit, Îi mulțumesc pentru toate și mai ales că sunt ortodox și nădăjduiesc tot ortodox să mor. Cer iertare și celor cărora le-am greșit și rog pe Hristos să îi ierte pe toți cei care m-au mâhnit, binecuvântându-i mai întâi pe ei toți și apoi pe membrii familiei mele trupești și ai celei pastoral-duhovnicești.

Hristos a înviat!

SPRE LUARE AMINTE, DE CĂTRE CINE DOREȘTE !

Între timp, după varianta audio publicată deja, a apărut și varianta filmată. Hristos a înviat!

Predica Părintelui Ciprian Ioan Staicu la Duminica Sfântului Toma – 15 apr. 2018

Α) Pr. Teodor Zisis spune la (ora/min/sec: 1:02:36) că în acest moment în Grecia părinții aghioriți și în mod special părintele Sava Lavriotul nu se supun unei linii a iconomiei pe care (pr. Teodor Zisis însuși) a ales-o și astfel părintele Sava produce dezbinări și tulburări (în finalul acestei părți a II-a va fi și un fragment amplu din cuvântarea pr. Teodor, care se referă mai mult la pr. Sava). La comentariile pr. Teodor referitoare la pr. Sava trebuie să răspundă pr. Sava însuși, care firește că poartă, la fel ca fiecare dintre noi, propria lui răspundere despre calea urmată în lupta împotriva ereziei.

Însă întrebarea logică este: unde s-a mai auzit, în istoria bisericească, ca un preot să acuze pe un monah, ca la tribunal, fără referiri la elemente și dovezi patristice (convorbirile la telefon și cele față către față nu constituie elemente cu caracter justițiar în Biserică)?

Cine l-a numit oare pe părintele Teodor Zisis reprezentant-conducător al celor îngrădiți de erezie sau indiscutabilă și unică persoană care exprimă Tradiția patristică în asemenea mod încât cine nu ascultă de el să fie acuzat de neascultare? Iar, mai mult, acest lucru îl face în afara jurisdicției sale pastorale, calomniind un monah care lipsește datorită, chipurile, neascultării lui de o linie pe care acest preot singur – sau împreună cu gruparea lui – a hotărât-o după bunul plac.

Iar ce este cel mai rău: pr. Teodor îi cere monahului Sava să asculte de o linie care deja a fost acuzată de mulți, cu argumente convingătoare, ca fiind anti-patristică? Și de ce se referă pr. Teodor Zisis numai la acest monah? De ce este acuzat numai pr. Sava Lavriotul? Nu există oare și alți clerici, monahi și credincioși care nu urmează linia Zisis-Manolis? Pr. Teodor îi acuză pe ceilalți de egoism? Oare nu se gândește că poate linia lui proprie cade mai mult sub incidența acuzației adusă pr. Sava?

Pentru că este evident că hotărârea unei sinaxe sau a unui sinod despre linia iconomiei nu ni s-a făcut cunoscută, așadar aceasta constituie aprecierea lui personală, cel puțin până în momentul în care pr. prof. Teodor Zisis ne va dovedi ceea ce a urmărit, fără succes, până acum: că aceasta – iconomia – este linia Bisericii.

Cinstiți părinți, ați uitat cuvintele Domnului: „Dacă am vorbit rău, mărturisește ce a fost rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18, 23) Într-adevăr, cine v-a dat dvs o asemenea autoritate? Să înțelegem această declarație publică a dvs ca una de amenințare, că oricine, nu numai pr. Sava Lavriotul, care nu urmează propria dvs iconomie va fi înfierat ca extremist și schismatic și va fi condamnat în lipsă, la tribunale de felul acesta?

Așadar, cine este cel care de fapt dezbină lupta anti-ecumenistă?

Oare în final toate acestea se întâmplă ca să reușiți să impuneți linia – pe care nu ați reușit să o impuneți în Grecia – prin cei din Ucraina (și România), pe care ați vizitat-o ca autointitulat reprezentant al celor îngrădiți de panerezia ecumenismului?

Oare nu cumva microbul șefiei care infectează ca un virus spațiul Bisericii de mult timp și vă urmărește și pe dvs din perioada luptelor din anul 2001, în timpul vizitei papei în Grecia și în continuare în sinaxele de la Gazea (Volos) nu vă permite să vă aduceți aportul la lupta anti-ecumenistă dintr-o poziție mai smerită și această luptă să fie dusă de o conducere colectivă? Dacă acest lucru este adevărat, el fiind ceva omenesc la urma urmei, și poate nu îl conștientizați, mai ascultați și alte păreri, că toate acestea expuse mai sus par în ochii multora ca o încercare de impunere și de reglare de conturi și extind la nesfârșit dezbinarea și nu fac posibilă o reconciliere bineplăcută lui Dumnezeu.

 

Β) Pr. Teodor Zisis spune (la 1.06.10) – referindu-se la declarația lui proprie de întrerupere a pomenirii mitropolitului Antim al Tesalonicului – că nu îi condamnă pe episcopii care au cuget ortodox, dar care încă îl pomenesc pe patriarhul ecumenic și Sinodul Greciei și îi cheamă să urmeze și ei binecuvântata cale a întreruperii pomenirii, primită de la Sfinții Părinți.

Părinte Teodor, este însă vremea să conștientizăm noi toți că orice iconomie nu anulează acrivia, ea are doar un caracter temporar, o dată de încheiere rapidă și durează puțin! Iar dacă în epoca marilor Părinți, iconomia nu ținea mai mult de câteva luni sau câțiva ani (datorită marii încetineli a transmiterii învățăturilor eretice de la o Biserică la altă Biserică), ce justificare există astăzi pentru iconomii, în clipa în care veștile despre învățăturile neortodoxe se transmit și sunt aflate în aceeași zi în care ele au fost rostite?

Așadar, au trecut aproape doi ani de la desfășurarea sinodului de la Kolimbari. Cinstite părinte Teodor, care episcop, care duhovnic a ascultat rugămintea dvs? Niciunul! Chiar și cei care la începutul anului 2000 vorbeau despre întreruperea pomenirii, au amuțit! Deci, cât timp aveți de gând să mai așteptați, devreme ce spuneți că iconomia are un caracter temporar? Puteți să ne spuneți o limită, ca să aflăm și să nu greșim nici noi?

Și ne întrebăm: oare nu îi favorizați pe cei care sunt în comuniune cu erezia (mitropolitul de Pireu, cel de Navpaktos etc) ca să vă justificați linia dvs, pe dvs înșivă? Vă justificați pe dvs, pentru că primii – dvs și pr. Manolis – ați anulat întreruperea pomenirii, deoarece le îngăduiți și îi sfătuiți pe fiii dvs duhovnicești să meargă la slujbe la ecumeniști, dar și dvs vă împărtășiți cu un episcop (ÎPS Longhin Jar – n.trad.), care îl pomenește pe întâi-stătătorul lui, care îl pomenește pe patriarhul ecumenist Chiril al Moscovei?

Cele despre care vorbiți în continuare (la Bănceni – n.trad.), adică despre Taine invalide (din fericire, ele nu sunt susținute decât de foarte puțini și chiar izolați și de nimeni altcineva, așa cum s-a demonstrat de curând și în mod public în Grecia) de ce nu le-ați abordat și în Grecia, când a avut loc dialog public pe această temă, astfel încât să îi ajutați pe credincioșii care poate că au fost influențați de această învățătură? De ce vorbiți despre aceasta numai în afara Greciei și mai ales legat de iconomie?

Nu constituie aceasta o înșelare sau o denaturare pentru folos propriu? Și nu v-ați ferit să luați poziție publică nu numai față de problema Tainelor, dar și referitor la calendar, la unitate, la prigonirea altor preoți, la lupta antiecumenistă și la sprijinirea mirenilor. De ce tăceți în legătură cu aceste subiecte în Grecia și sunteți foarte vocal în Ucraina?

 

C) Pr. Teodor Zisis menționează (la 1.20.38) cuvântul de împăcare al Sfântului Grigorie Teologul (acest cuvânt îl menționează din nou mai târziu pr. Serafim Zisis, la 3.40.40, ca dovadă că cei ce urmează acrivia nu au dragoste). În acest cuvânt, Sfântul Grigorie își exprimă bucuria pentru că monahii și mirenii îngrădiți (care întrerupseseră pomenirea tatălui Sfântului Grigorie, pentru că a semnat un text semiarian) au reluat pomenirea lui când au înțeles că acesta a făcut-o – după opinia pr. Serafim Zisis – din neștiință și simplitate.

Părinților, dar nu înțelegeți că acest exemplu este împotriva pozițiilor susținute de dvs? Pentru că el dovedește sensibilitatea (la probleme de dogmă – n.trad.) acelor monahi, care nu au ținut seama de nimic, nici că episcopul respectiv era tatăl Sfântului Grigorie Teologul, ci au aplicat acrivia și nu iconomia.

Dacă au acționat în grabă sau fără a analiza situația nu are legătură cu atitudinea episcopilor actuali (ca să nu vorbim despre ecumeniștii pur sânge). Dovadă a acestui fapt este ca atunci când au înțeles că fapta tatălui Sfântului Grigorie a fost făcută din simplitate, au reintrat în comuniune cu el (desigur după ce el și-a retras semnătura – n.trad.)!

Părinților, cum comparați lucruri de necomparat? Unde ați văzut aici aplicarea iconomiei? Există astăzi situații și fapte ale episcopilor contemporani care v-au condus la a susține că aceștia au o „simplitate a inimii” asemănătoare cu a acelor monahi? Nu, desigur!

Dimpotrivă, episcopii de azi au acceptat, unii în mod tacit, alții pe față, hotărârile eretice din Creta! Și au făcut aceasta chiar și după sute de articole care atrăgeau atenția și dovedeau cele legate de caracterul tâlhăresc, eretic, înșelător, de pregătirile sistematice viclene, chiar și de implicarea organizațiilor americane pentru desfășurarea sinodului tâlhăresc de la Kolimbari! Oare ați descoperit vreo „simplitate a inimii” în acceptarea și răspândirea Enciclicei Sinodale „Către popor”, care îi înșeală pe credincioși, încercând să îi convingă de faptul că tot ce s-a întâmplat în Creta ar fi fost ortodox?

Oare ați descoperit o „simplitate a inimii” la episcopi prin faptul că au acceptat în mod tacit pedepsirea dvs de către mitropolitul Tesalonicului (oprirea de la slujirea celor sfinte – n.trad.), care probabil va conduce la caterisirea dvs? Există vreun document, o scrisoare de susținere sau de protest, măcar din partea celor 15 episcopi ortodocși (după opinia dvs), care să se opună prigonirii dvs? Părinților Teodor și Serafim, astăzi nu se pune problema neștiinței (a ceea ce se întâmplă – n.trad.), pentru că, așa cum spune pr. Serafim (la 1.30.09), ecumeniștii stăpânesc peste tot.

Cinstiți părinți, care episcop poate să susțină că nu cunoaște acest subiect (al hotărârilor sinodului din Creta – n.trad.)? Oare, de exemplu, mitropolitul de Pireu? Cine poate să susțină că vreun mitropolit este în comuniune cu erezia din simplitate și din neștiință – așa cum a fost situația tatălui Sfântului Grigorie Teologul? Oare, de exemplu, mitropolitul de Navpaktos? Așadar, cum îi comparați pe episcopii de astăzi cu Sfinții acelei epoci strălucite a Bisericii? Cum comparați epoca de compromis și de trădare cu epoca aceea strălucită a prigoanelor și a mărturisirii? Unde veți mai ajunge ca să încercați să justificați cele de nejustificat?

Cei doi părinți Zisis îl folosesc chiar și pe Sfântul Vasile cel Mare ca exemplu care a folosit iconomia. Însă Sfântul Vasile dezminte aceasta.

Sfântul Vasile cel Mare scrie exact așa: „văzându-vă iubirea de frați și iubirea față de voi a acestor frați, iar cu atât mai mult iubirea lor de Hristos și acrivia lor în cele ce țin de credință și că au râvnă față de ambele (față de credință și față de acrivie – n.trad.), să nu vă despărțiți de iubirea lor și la credința cea sănătoasă să nu renunțați” (Epistola 114, Către cei din Tarsos despre (comunitatea-Biserica din) Kyriakos, PG 32, 528-529). (aici Sfântul se referă la o comunitate bisericească, ce din cauza confuziei care domnea atunci, nu era în comuniune cu celelalte Biserici (comunități ortodoxe – n,trad.). Sfântul Vasile alcătuiește cuvinte de laudă despre credința și etosul acestei Biserici, garantează el însuși personal pentru credința ei ortodoxă și îi roagă pe credincioșii din Tarsos să o primească în comuniune deplină cu ei)

Iar în epistola a 54-a, Către horepiscopi, Sfântul Vasile scrie: „foarte mă mâhnește că au lipsit de aici Canoanele Părinților și s-a izgonit toată scumpătatea (acrivia) din Biserici. Și mă tem nu cumva, sporind câte puțin nebăgarea de seamă aceasta, să vină lucrurile în tulburare desăvârșită (totală). Pe cei ce slujesc Bisericii, din vechime în Bisericile lui Dumnezeu s-a statornicit un obicei, prin care cu toată acrivia încercându-i, îi primea și cu de amănuntul se pândea (cerceta atent) toată petrecerea (viața) lor.” La fel, în epistola a 92-a, Către italici și gali: „a întina (anula) acrivia canoanelor (înseamnă) putere multă spre a păcătui.”

Sfântul Vasile cel Mare a făcut într-adevăr iconomii în Duhul Sfânt. Însă nu a declarat iconomia ca fiind „cale împărătească.” Nu este posibil ca în timp ce Sfântului Vasile cel Mare îi părea rău de lipsa acriviei din Biserici, dvs să promovați această lipsă ca exemplu de iconomie!

Pentru că, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, „iconomiile despre cele bisericești se fac pe de o parte de către cei care cred în folosul lor, iar ele sunt confirmate (aprobate) de către credincioși (popor)” (PG 77, 320) și pr. Anastasie Goțopoulos menționează în legătură cu aceasta, în studiul pe care l-am menționat mai sus, dând și izvoarele patristice corespunzătoare: „este absolut necesar ca această conștiință a Bisericii să accepte (într-o situație anume – n.trad.) abaterea de la acrivie ca având loc după iconomie. Pentru că judecătorul suprem pe pământ al tuturor hotărârilor instituțiilor bisericești este CONȘTIINȚA COMUNĂ A BISERICII, adică a clerului și a poporului.”

Părinților, vă întrebăm din nou, dvs când și unde ați cerut confirmarea din partea turmei (clerici și mireni), a conștiinței comune a Bisericii, și să purcedeți la astfel de acțiuni și declarații, mai ales în afara Greciei? Care sinaxă sau conferință v-a împuternicit să faceți aceasta? Dacă împuternicirea v-a dat-o parohia dvs, aceasta nu poate să reprezinte conștiința comună a Bisericii, oricât de numeroasă ar fi ea, ca membri. Din cuvintele dvs – părintele Teodor – la mănăstirea Sfânta Paraschevi de la Milohori (Ptolemaida) după întoarcerea de la Bănceni (Ucraina) am aflat că sinaxa/conferința urmează să aibă loc și nu a avut deja loc. De când expresia retorică „mai târziu, mai devreme” (pe românește s-ar traduce cu proverbul: a pune carul în fața boilor) a devenit linia Bisericii și a fiecărui păstor în parte, oricâtă autoritate ar deține acesta?

Sfântul Grigorie Teologul scria despre prietenul lui, Sfântul Vasile cel Mare astfel: „și înainte de vremea acriviei el a făcut dinainte planul de acrivie.” (Cuvânt la înmormântarea Sfântului Vasile cel Mare, episcopul Cezareeii)

Cum este posibil ca Sfântul Grigorie Teologul să folosească iconomia  ca și „cale împărătească” – după cum afirmați dvs – însă în același timp să îl laude pe Sfântul Athanasie cel Mare și pe Sfântul Vasile cel Mare, precum și pe alți câțiva păstori pentru acrivia lor și să îi acuze ca fiind apărători și luptători în favoarea necredinței (a ereziei) pe cei lași, pe cei influențați de lingușiri sau chiar și de ignoranță, iar despre sine însuși să spună: „căci nu îndrăznesc să mă laud cu ceva, nici să mă iconomisesc cu lipsa mea de curaj”?

De ce nu vorbește Sfântul Grigorie despre aceștia, așa cum ați formulat dvs ca izvor patristic, de lipsă de iubire? Nu este în acord Sfântul Grigorie cu ceilalți Sfinți Părinți? Aceștia (de exemplu, Sfântul Teodor Studitul, pe care îl menționați mai încolo în argumentația dvs) îl ignoră sau nu a auzit de Sfântul Grigorie? Sau nu există consensus patrum (consensul Sfinților Părinți) sau dvs nu ați înțeles bine cum stau lucrurile. Ca să nu blasfemiem, probabil că este valabilă a doua variantă. Părinților, după exemplul Sfântului Grigorie Teologul, dvs pe care împreună-luptător și împreună-slujitor cu dvs îl lăudați pentru acrivia lui?

Dimpotrivă, dvs îi condamnați ca fiind extremiști pe cei care urmează acrivia și îi lăudați pe iconomiști (la noi se mai numesc și nepomenitori moderați – adică gruparea lui Chirilă – n.trad.) Este adevărat sau nu că susțineți iconomia, cel puțin prin acordul dvs tacit și prin elogierea unilaterală în mod insistent a sfintei iconomii (!) din partea părintelui Nicolae Manolis?

Însă cel mai evident exemplu de cum denaturată, părinților, învățătura celor doi Sfinți ierarhi, dar și a tuturor Sfinților, constituie certarea făcută de Sfântul Vasile cel Mare la adresa prietenului său (iubit ca un frate), Sfântul Grigorie Teologul: atunci când Sfântul Grigorie ezita și întârzia să reacționeze împotriva ereziei și să își apere turma, Sfântul Vasile l-a acuzat că este nepăsător (trândav) și „nevrednic chiar și să trăiască, devreme ce arată o indiferență atât de mare față de problemele bisericești” (vezi Stelian Papadopoulos, Vulturul rănit, Editura Apostoliki Diakonia, p. 110 – în limba greacă, probabil că în traducerea românească este la o pagină diferită – n.trad.).

Cu toate că știți foarte bine acest lucru, cu toate că acrivia și rigurozitatea Sfântului Vasile cel Mare chiar și față de prietenul lui prin excelență este mai mult decât evidentă și nu mai dă posibilitatea unor interpretări diferite, dvs insistați să denaturați, prefăcându-vă desigur că îi urmați pe Sfinți?

Și dacă vă hotărâți să nu răspundeți la scrisoarea noastră, probabil pentru că nu suntem vrednici de cuvânt și de atenție și suntem nevrednici de caracterul dvs științific universitar, să vă aduceți minte că oricât de mult l-au mâhnit aceste cuvinte pe Sfântul Grigorie Teologul, el nu s-a mâniat, nu a acuzat, nu l-a blamat pe prietenul și fratele lui, Sfântul Vasile cel Mare, ci și-a schimbat atitudinea (respectând cuvântul lui).

 

D) La (1.33.00) pr. Serafim Zisis spune și următoarele: „Navkratios a întrebat concret dacă se poate avea comuniune cu un preot care este ortodox, pomenește un episcop ortodox, dar acest episcop de frică pomenește un mitropolit eretic. Și Sfântul Teodor Studitul îi spune că da, poate, de dragul iconomiei. Să fim atenți că și numai această idee o distruge pe cea a vaselor comunicante, adică aceea că cel care pomenește un eretic, chiar dacă el, cel ce pomenește, este ortodox, se întinează, la fel ca și toți cei care îl pomenesc la rândul lor pe eretic.”

Oare nu cumva aici pr. Serafim spune erezii? Este posibil ca așa de multe referiri ale Sfinților, care vorbesc despre întinarea prin erezie, condamnă comuniunea cu ereticii, să fie „distruse” de o poziție de iconomie? Este posibil ca acrivia să fie distrusă, să fie exclusă din viața Bisericii de către iconomie?

Este posibil ca să fie susținută iconomia exact atunci când discernământul impune acrivia, adică astăzi, acum, când nimic nu îi mai oprește pe ecumeniști și este pierdută o bătălie după alta? Părinte Serafim, astăzi iconomia impune mai multă… acrivie! Nu mai multă iconomie!

Sfântul Teodor Studitul scrie că uneori, pentru puțin timp, căpitanul corabiei schimbă cursul acesteia, ca să se ferească de un pericol. Dacă un păstor continuă cu iconomia (schimbarea), atunci el a schimbat calea și în loc să îi apere pe credincioși de lupul eretic, îi lasă pe ei – sau mai bine spus îi trimite el însuși – în gura lupului!

În loc să dea alarma, căpitanul corabiei dă semnalul de liniștire și de mergere împreună cu erezia! El merge alături de ecumeniști, care aleargă pe calea lor, și în loc să îi sfătuiască pe credincioși să nu mai meargă la bisericile unde sunt pomeniți ereticii și toți cei care îi tolerează și sunt în comuniune cu ei, îi îndeamnă să umple bisericile cu prezența lor și să petreacă Paștile cu ereticii și să se împărtășească din mâna lor!

De aceea tonul cu care Sfântul Teodor Studitul scrie este dramatic, apărând calea împărătească a acriviei, față de „calea împărătească” – cum numiți dvs iconomia cea rea! (de ce, părinte Serafim, dincolo de „reaua ascultare”, despre care atât de frumos vorbește tatăl dvs într-o carte, există și reaua iconomie?)

Și Sfântul Nicodim Aghioritul, vorbind despre anumite iconomii care s-au făcut, scrie că aceste iconomii sunt lipsite de acrivie: „însă acestea, care sunt rare și conjuncturale, fiind lipsite de acrivie canonică nu devin lege a Bisericii, iar ceea ce este rar se supune acelui principiu juridic care spune: ceea ce nu este în acord cu canonul nu poate fi folosit ca model sau exemplu.”

Și întrebăm: părinte Serafim, oare nu cumva cădeți în cursă, fiind vinovat de ceea ce îi acuzați pe alții, așa cum într-o omilie a dvs rostită de curând ați spus, de exemplu, că pentru a înfrunta erezia lui Nestorie, Eutihie a ajuns în cealaltă extremă? Adevărat! Dacă ați fi spus cele de mai sus acum câteva decenii, când erezia ecumenistă era mai la începutul ei, am fi putut să discutăm. Putem însă acum, după atâtea și atâtea pe care le-au comis și le-au legiferat ecumeniștii să vorbim despre o iconomie de felul acesta?

Și părintele Serafim continuă (să spună la Bănceni, conform înregistrării video):

„Sfântul Teodor spune în legătură cu altă întrebare: Mă întrebi: dacă episcopul nu a fost în sinodul eretic adulterin și numește acest sinod – tâlhăresc, însă îl pomenește pe mitropolitul lui, care a fost prezent la acest sinod, atunci trebuie (poate) cineva să se împărtășească de la un preot care aparține de acest episcop, devreme ce episcopul său învață ortodox. Și Sfântul Teodor a răspuns: da, de dragul iconomiei. Este de ajuns ca acesta (cine?) să nu slujească împreună cu ereticii.

Din text nu se vede dacă se referă la episcop sau la preot (care să nu slujească cu ereticii – n.trad.) Dar din ceea ce spune Sfântul mai jos se vede că se referă la preot, nu la episcop. Așadar, nu este nici o problemă, e de ajuns că el pomenește un episcop ortodox, chiar dacă acela de frică îl pomenește pe mitropolitul său, care este eretic …

Dacă însă pomenește un episcop eretic, chiar dacă preotul îi fericește pe cei care sunt prigoniți, chiar și dacă el învață ortodox, trebuie să ne ferim de împărtășirea cu el, însă la masa comună, dacă acesta pomenește din frică la Sfânta Liturghie, la masă să îl primim, chiar și să binecuvânteze hrana și să cânte împreună cu noi, dacă desigur el nu slujește împreună cu ereticul, nici cu episcopul locului, nici cu altul. Și dacă nu dă în mod voit Sfânta Împărtășanie ereticilor.

Dacă cineva mănâncă cu preotul care a binecuvântat cununia adulterină sau mănâncă cu un alt eretic, din neștiință (că e eretic), trebuie să ne păzim, nici să nu mâncăm cu el, chiar și dacă se preface că învață ortodox.  Pentru că ei nu respectă porunca Apostolului care spune că nici să nu mâncăm împreună cu aceștia. Dar mai departe nu trebuie să cercetăm, adică să căutăm dacă cineva a mâncat împreună cu acela care a mâncat cu altcineva… și de aici să lungim cuvântul ca pe un lanț și astfel să ne îndepărtăm de toți. Aceasta este practica propriei noastre voințe și nu a Sfinților.”

Aici intervine pr. Teodor Zisis și spune: „Este ceea ce fac acum extremiștii împreună cu (părintele) Sava; aceasta nu este tactica Sfinților. Nu mergi mai încolo, ci îndepărtează-te numai de eretic.”

Și părintele Serafim continuă: „Așadar, să analizăm puțin cele ce le-am spus. Întinarea prin erezie nu se transmite succesiv la toți clericii din pricina unui întâi-stătător care pomenește eretici. Același lucru este valabil (adică netransmiterea succesivă a întinării prin erezie) și în situația servirii mesei împreună cu alți oameni.

Adică nu trebuie să mâncăm cu ereticii și cu cel care mănâncă cu ereticii. Însă nu trebuie să cercetăm cine cu cine a mâncat etc. Al treilea punct, foarte important: Cuviosul Teodor Studitul îl numește ortodox pe episcopul care de frică pomenește un mitropolit eretic, este de ajuns ca acest episcop să condamne sinoadele eretice și să nu participe la asemenea sinoade.

Și nu spune în această situație că trebuie ca preotul cu care noi avem legătură să nu slujească împreună cu episcopul lui. În al patrulea rând, înclinația sau dispoziția inimii are importanță pentru Sfântul Teodor. El spune că dacă episcopul ortodox de frică pomenește un eretic sau dacă preotul de frică pomenește un episcop eretic, noi putem totuși să mâncăm cu un asemenea preot, dar nu trebuie să primim Sfânta Împărtășanie de la el. Însă nu putem să mâncăm împreună cu un preot care din indiferență are legătură cu ereticii. Și desigur trebuie să avem în vedere că toate acestea sunt iconomie, nu sunt acrivie. Însă sunt permise.”

Oare nu cumva pr. Serafim și pr. Teodor ar trebui să aibă în vedere și alte elemente ale învățăturii Sfântului Teodor Studitul, astfel încât învățătura lor să fie completă?

În rezumat: părintele Serafim menționează răspunsul Sfântului Teodor Studitul către stareții și monahii care l-au întrebat dacă cineva poate să fie în comuniune cu un preot care este ortodox, pomenește un episcop ortodox, însă acest episcop din teamă pomenește un mitropolit eretic. Sfântul Teodor a răspuns: da, se poate, de dragul iconomiei, însă clarifică – așa cum și pr. Serafim Zisis spune din nou, la (1.36.00): este de ajuns ca acest preot să nu slujească împreună cu ereticii.

Așadar, Sfântul Teodor pune neconslujirea cu ereticii ca premisă a comuniunii și dvs negați aceasta? Sfântul învață foarte clar că prin pomenirea episcopului eretic cădem în erezie, chiar dacă avem cuget ortodox. Așadar, cum de dvs nu mai recunoașteți acum că „cel care se împărtășește cu cel de neîmpărtășit este și el de neîmpărtășit”, cu toate că mai demult ați susținut cu căldură acest lucru, dar acum ați retractat aceasta?

Apoi mărturisiți că nu puteți să distingeți dacă aici sfântul Teodor se referă la preot sau la episcop. Așadar, devreme ce nu sunteți siguri, cum îi trimiteți atât de ușor pe credincioși la astfel de preoți? Episcopii pe care îi susțineți au slujit și slujesc împreună cu principalii reprezentanți ai ecumenismul, precum sunt mitropoliții de Messinia, de Volos, de Corint, de Thesalonic etc, da sau nu?

Episcopii pe care îi pomeniți au acceptat și au împărțit credincioșilor mitropoliei lor Enciclica ierarhiei care acceptă sinodul eretic din Creta ca ortodox, da sau nu? Sau poate că ei fac aceasta din teamă? Și pe vremea Sfinților Părinți exista teama de exil, de chinuri etc. Astăzi ce teamă există? Nici una! Este doar posibilitatea ca acești episcopi să își piardă tronul lor episcopal!

În ceea ce privește evenimentele de mai sus și realitatea cugetelor eretice, cel puțin ale mitropoliților menționați mai sus, nimeni nu poate să le pună la îndoială cu tot ce se știe despre ei deja! Aceștia și-au cerut vreodată iertare sau cel puțin să fie făcută cunoscută pocăința lor? Nu! Atunci cum este prezentată ca fiind potrivită în epoca de astăzi iconomia unei alte epoci și a unor situații diferite? De ce denaturați ceea ce dvs însuși ați citit?

Vă vom prezenta și un alt punct din învățătura Sfântului Teodor Studitul, ca să fie pusă la încercare încă o dată lipsa dvs de siguranță (sau de certitudine)! Adresându-se soției spătarului Mahara referitor la pomenirea la Sfânta Liturghie a episcopului care nu cugetă ortodox (a se avea în vedere că se referă la erezia adulterină, care încă pe atunci încă nu fusese condamnată) Sfântul Teodor scrie: „iar la întrebarea dacă trebuie să se cerceteze iarăşi din pricina ereziei, răspunsul este: acest lucru e absolut necesar. Căci a te împărtăşi de la un eretic sau de la unul învinuit pe faţă pentru vieţuirea sa, ne înstrăinează de Dumnezeu şi ne face familiari diavolului.”

Și: „să fie ştiut tuturor că acum erezia care stăpâneşte în Biserica noastră este cea a adulterilor! O, de-ar fi cruţate de ea şi cinstitul tău suflet împreună cu surorile şi capul tău! Și mi-ai spus că te-ai temut să-i spui preotului tău să nu-l pomenească pe ereziarh la Liturghie! Ce să-ţi spun acum despre acest lucru nu văd, decât că întinare are Împărtăşania din singurul fapt că îl pomeneşte (pe ereziarh), chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie.” (Fat. 553,847, 31-34. – P.G 99,1668D-1669Α).

Aici Sfântul Teodor învață că și numai prin pomenirea episcopului eretic cel care se împărtășește se întinează, chiar dacă este preot ortodox. Așadar, să ne spuneți, conform criteriilor Sfântului Teodor Studitul, sunt eretici sau nu sunt cei care au semnat și cei care susțin hotărârile eretice din Creta (dar și cei care sunt în comuniune cu ei)?

Și să revenim la cuvintele dvs. Sfântul pune ca premisă de neîncălcat faptul că preotul acesta care a fost menționat să nu dea în cunoștință de cauză Sfânta Împărtășanie ereticilor. Aceasta nu constituie o altă dovadă a aplicării aici a principiului vaselor comunicante? Dvs știți vreun preot care pomenește un episcop ortodox? Cine este acesta? Devreme ce toți episcopii (ecumeniști pe față sau nu) slujesc împreună! Știți dvs un preot care să pomenească, dar să nu (se) împărtășească ecumeniști? Să ne spuneți numele lui! Nu puteți să vorbiți la modul general și neclar despre subiecte atât de importante. Și dacă nu puteți să dovediți, atunci nu învățați un lucru, pentru că duceți suflete la pierzanie.

Mai mult, la (1.38.00) spuneți, părinte Serafim, că Sfântul Teodor ne sfătuiește că dacă preotul pomenește episcopul eparhiot eretic sau pe altul, chiar dacă preotul este ortodox, chiar dacă îi susține pe cei prigoniți din cauza ereziei, nu trebuie să primim Sfânta Împărtășanie de la el. Acest lucru este valabil, după cum spuneți și mai târziu, și pentru cei care fac acest lucru (pomenesc pe eretic) din teamă.

Dvs însă altceva îi sfătuiți – și desigur în mod public pe credincioși – și le spuneți să meargă la slujbe la preoții „credincioși” din Tesalonic, cu toate că aceștia îl pomenesc pe mitropolitul Antim. Când le-ați spus să meargă la slujbele lor, dar să nu se împărtășească acolo, pentru că mitropolitul Antim este eretic? Dar dacă mitropolitul Antim nu este eretic, atunci, părinte Teodor, de ce v-ați mai îngrădit de el și ați întrerupt pomenirea lui?

Iar părintele Matei Vulcănescu îl pomenește pe mitropolitul Serafim de Pireu de teamă sau din convingere că episcopul lui – adică ÎPS Serafim – este ortodox? În ambele situații nu este anulată învățătura Sfântului Teodor Studitul atunci când dvs slujiți împreună cu el și permiteți ca credincioșii să primească Sfânta Împărtășanie din mâna lui?

 

Vor urma punctele E – H ale părții a II-a, apoi partea a III-a

Spor la citit! Să luăm aminte!

Reamintim:

Partea 1 – aici: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2018/04/12/scrisoare-deschisa-a-unor-credinciosi-ortodocsi-greci-catre-parintii-teodor-zisis-si-serafim-zisis-cu-rugamintea-de-a-da-un-raspuns-acesteia/

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Hristos a înviat!