Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

„Cultura” este noua păgânătate, noua închinare la idoli

Sfântul Nicolae, Episcopul Ohridei și Jicei

„Binefacerile cele mai mari oamenii le așteaptă dela marii binefăcători. Bunătățile cele mari le cer de la marii bogătași. Cine este cel mai mare binefăcător și cine este cel mai mare bogătaș? Fără îndoială este Dumnezeu.

Ce am cerut noi, ca și creștini și neam creștinesc, de la Dumnezeul nostru?

Să luăm mai întâi rugăciunea Domnească, Tatăl nostru. Ce anume cerem de la Dumnezeu în această rugăciune? Mai întâi, să se sfințească numele lui Dumnezeu – să se sfințească, iar nu să se hulească.

Al doilea lucru, să vină împărăția lui Dumnezeu, împărăția părintească – iar nu una tirănească și sălbatică.

Al treilea, să se facă voia Tatălui nostru pe pământ precum este și în ceruri, între oameni precum este și între îngeri.

Al patrulea, ca Tatăl din ceruri să ne dea pâinea cea spre ființă și să ne ferească de lux, de lăcomie și de iubirea de sine.

Al cincilea, să ne ierte datoriile, precum și noi iertăm altora.

Al șaselea, să ne ferească de căderea în ispită, ce ne vine din poftele trupești și din cursele diavolești.

Și al șaptelea, să ne izbăvească de vrăjmașul cel viclean, care vrea să ne otrăvească cu rele și să ne ademenească în vizuina răutăților sale.

După cum vedeți, frații mei, nicăieri nu cerem, nici nu am cerut de la Dumnezeu să ne dea „cultură” și „civilizație”.

Să luăm apoi o altă rugăciune de cerere, pe care preotul o rostește în Biserică, iar noi răspundem: Dă, Doamne! Ce să ne dea Domnul? Iată ce!

Mai întâi preotul se roagă așa: Ziua toată desăvârșită, sfântă, în pace și fără de păcat, la Domnul să cerem. La aceasta, noi răspundem: Dă, Doamne!

Apoi: Înger al păcii, credincios îndreptător, păzitor sufletelor și trupurilor noastre, la Domnul să cerem. Iar noi răspundem. Dă, Doamne!

Apoi: Milă și lăsare de păcate și de greșelile noastre, la Domnul să cerem. Iar noi ne rugăm lui Dumnezeu: Dă, Doamne!

Apoi: Cele bune și de folos sufletelor noastre și pace lumii, la Domnul să cerem. Iar noi ne rugăm: Dă, Doamne!

Apoi: Cealaltă vreme a vieții nostre în pace și întru pocăință, la Domnul să cerem. Iar noi răspundem: Dă, Doamne!

Și în cele din urmă: Creștinesc sfârșit vieții noastre, fără durere, nerușinat, în pace, și răspuns bun la înfricoșatul scaun de judecată al lui Hristos să cerem. Iar noi răspundem: Dă, Doamne!

Așadar, în aceste rugăciuni de cerere care se rostesc înaintea tuturor altarelor ortodoxe în fiecare dimineață și seară și la fiecare Liturghie, nu ne rugăm Ziditorului nostru să ne dea „cultură” și „civilizație”, ci cu totul altceva, mult mai prețios și de folos.

Niciodată preotul nostru nu a cerut de la Domnul „cultură” și „civilizație”, nici poporul cuminte și înțelept nu a strigat lui Dumnezeu: Dă, Doamne!

Așa stau lucrurile și cu restul rugăciunilor. În cărțile bisericești se află rugăciuni pentru sănătatea oamenilor, pentru cârmuitorii țării, pentru propășirea turmelor și rodnicia pământului, pentru buna-sporire a copiilor și elevilor, pentru binecuvântarea roadelor bune întru toate, pentru dreptate în lume, pentru pocăința păcătoșilor, pentru întărirea apărătorilor dreptății dumnezeiești, pentru călători, pentru hoți, pentru cei întristați și năcăjiți – numai pentru cultură și civilizație nu se găsește rugăciune.

Și încă se află rugăciuni împotriva duhurilor rele, împotriva satanei și slujitorilor lui, împotriva năvălirii celor de alt neam, împotriva ereticilor și păgânilor, împotriva Agarenilor și barbarilor, împotriva viermilor și omizilor, împotriva șerpilor și lăcustelor, împotriva vânturilor potrivnice și revărsării apelor – numai că în rândul acestor rugăciuni de apărare încă nu este oficial inclusă rugăciune către Dumnezeu împotriva „culturii” și „civilizației”. Cel puțin în timpul vieții mele.

Dar voi, cei mai tineri, poate veți ajunge să trăiți vremea când întregul popor va rosti în Biserică, către Domul Dumnezeul său, o rugăciune împotriva „culturii” și „civilizației”.

Și nu va fi nicio mirare dacă Biserica va rândui o rugăciune împotriva „culturii” ca o însumare a tuturor relelor. Căci dacă Biserica are rugăciuni împotriva mândriei, împotriva urii, sălbăticiei, păgânătății, jurământului strâmb, fărădelegii, tâlhăriei și împotriva a toată hulirea de Dumnezeu și a toată neomenia, de ce nu ar avea o rugăciune împotriva „culturii”, ca o însumare a tuturor acestor rele.

Nu numai că o astfel de rugăciune ar fi îndreptățită și trebuincioasă, ci credem că s-ar cuveni o zi de rugăciune pe an, rânduită de stat, în care tot poporul, împreună cu cârmuitorii săi, să-l roage pe Dumnezeu și Domnul să-i izbăvească de „cultură”.

Căci „cultura” este noua păgânătate, noua închinare la idoli. Când popoarele amăgite de diavol se vor izbăvi de această mai de pe urmă idolatrie, abia atunci vor începe să se roage cu pocăință și suspine, unuia Dumnezeului Viu în Treime, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Amin.”

(Sfântul Nicolae Velimirovici,

Prin fereastra temniței,

Editura Predania, pp. 29-30)

Notă: titlul aparține redacției.

Ultimele cuvinte ale Sfântului Marcu Eugenicul:

„Vreau să-mi spun mai pe larg părerea, mai ales acum când mi se apropie sfârșitul, ca să fiu în acord cu mine însumi de la început până la sfârșit și să nu pară unora că una ziceam și alta ascundeam în cugetul meu, care era firesc să se dezvăluie în ceasul acesta al dezlegării mele.

În legătură cu patriarhul spun ca nu cumva să cugete – poate sub pretextul unei cinstiri față de mine – să trimită la înmormântarea acestui smerit trup al meu sau și la parastasele făcute pentru mine pe oarecare dintre arhiereii lui sau din clerul lui sau pe careva din cei care sunt în comuniune cu el, să se roage împreună sau să se adune cu preoții din partea noastră, care sunt chemați la unele ca acestea, crezând că într-un oarecare fel acceptă, chiar și în ascuns să fiu în comuniune cu el.

Și ca nu cumva tăcerea mea să dea de bănuit un oarecare pogorământ celor ce nu știu bine și în adâncime scopul meu, spun și mărturisesc înaintea multor bărbați vrednici care sunt de față că nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtășia cu el sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici în timpul vieții, nici după moarte, după cum nu primesc nici unirea ce s-a făcut și dogmele latinești pe care le-a primit și el și cei dimpreună cu el și pentru apărarea cărora (dogmelor latine) i s-a făgăduit mai dinainte cârmuirea aceasta, cu prețul răsturnării dogmelor drepte ale Bisericii.

Că sunt pe deplin încredințat că, pe cât mă depărtez de acesta (de patriarh) și de unii ca aceștia, mă apropii de Dumnezeu și de toți Sfinții, și pe cât mă despart de aceștia, pe atât mă unesc cu Adevărul și cu Sfinții Părinți, cu teologii Bisericii. După cum și sunt încredințat că cei ce sunt de acord cu aceștia se depărtează de Adevăr și de fericiții dascăli ai Bisericii.

Și de aceea zic: După cum în toată viața mea am fost despărțit de ei, asa și în vremea ieșirii mele și încă după plecarea din viață mă lepăd de părtășia și de unirea cu ei și, legând cu jurământ, poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie, nici la înmormântarea mea, nici la parastasele pentru mine, însă nici dacă acestea sunt făcute pentru vreun altul dintre ai noștri să nu li se îngăduie să se adune sau să liturghisească împreună cu ai noștri.

Căci aceasta înseamnă a amesteca cele de neamestecat. Și trebuie ca aceia să fie în tot chipul despărțiți de noi, până când Dumnezeu va da Bisericii Sale bună îndreptarea și pace.”

(Sfântul Marcu Eugenicul,

Opere, volumul I, p. 231)

Notă: iată cum gândeau SFINȚII. În fața lor orice părinte contemporan care are părtășie cu orice fel de eretici nu este altceva decât un lepădat de la fața lui Dumnezeu, adică un ERETIC! Dea Domnul pocăință!