Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Să ne îmbrăcăm inima în tricolorul românesc !!! Ziua de 1 decembrie 2013 sărbătorită la Sfântu-Gheorghe


Te-Deum în catedrala din Sf. Gheorghe

 DSC08517

Marșul Unirii de 1 decembrie 2013, la Sf. Gheorghe, județul Covasna

D5

Corul de copii Sfântul Nicolae al catedralei din orașul nostru, condus de diacon Antonio Pintrijel

 D7

Primari români din județul Covasna, prezenți la sărbătorirea Zilei Naționale

D8

ASCOR Brașov cântând minunate colinde și cântece patriotice

D10

Ansamblul de tradiții și obiceiuri populare din Vâlcele, județul Covasna

D11

Vom reveni cu imagini filmate, inclusiv de la parada aviatică

realizată de 1 decembrie la Sf. Gheorghe !

La Mulți Ani, ROMÂNIA MARE !!!

Așa-zisul ”Ținut Secuiesc” NU EXISTĂ !!!

Te iubesc, Sfinte Mare Mucenice Efrem, și îți mulțumesc că ești ocrotitorul meu !

4

     Mă numesc Elena Surugiu, am 38 de ani și sunt din localitatea Buftea, județul Ilfov. Încep această mărturisire cu mare iubire și emoție în suflet. Pe Sf. Efrem cel Nou l-am cunoscut în luna iulie 2013. Totul s-a schimbat în clipa în care Sf. Efrem cel Nou a intrat în viața mea. Am promis Sf. Efrem cel Nou că voi mărturisi minunile făcute pentru mine.

     Mama mea, Gheorghița, este bolnavă de cancer. Având aceste probleme, o colegă mi-a spus să merg la Sf. Ilie Lăcătușu, la cimitirul Adormirea Maicii Domnului în Giulești. Am fost de 10 ori, așa cum mi-a spus o femeie care venise să se roage Sfântului Ilie Lăcătușu.

     Într-o zi, ducându-mă către Sf. Ilie Lăcătușu cu o prietenă, aceasta mi-a spus să mergem la Sfânta Mănăstire Frăsinei, să mă rog pentru mama. Inițial i-am spus că nu pot merge, deoarece nu îmi permit financiar. Urma cam în două săptămâni ea să meargă la Sfânta Mănăstire Frăsinei cu o colegă de serviciu. Ajungând la Sf. Ilie Lăcătușu, nepotul dânsului ne-a dat o iconiță cu Sf. Ilie Lăcătușu, iar pe verso era părintele Ghelasie de la Frăsinei. Atunci am decis să merg la Frăsinei, considerând că așa trebuie să fac.

     Ajungând acolo (la biserica de la Muiereasca), un călugăr și un preot mi-au spus să citesc Acatistul Sf. Partenie din Lampsakos (Grecia) și Acatistul Sf. Nectarie din Eghina. La Mănăstirea Radu Vodă, unde se află o părticică din Sfintele Moaște ale Sf. Nectarie, am mai fost cu ceva ani în urmă. Am căutat pe internet date despre viața Sf. Partenie, Acatistul și Paraclisul lui, întrucât trebuia să le citesc vreme de 40 de zile.

     Mi-au apărut pe pagina principală și numele altor sfinți care au darul de la Dumnezeu de a vindeca de cancer și sunt grabnic ajutători în multe probleme ale vieții, printre care era și Sf. Efrem cel Nou, dar nu l-am luat în seamă pentru că nu auzisem niciodată de el. A doua zi, însă, căutând și alte detalii, mi-a apărut din nou icoana Sf. Efrem cel Nou. În acea clipă mi-am zis să citesc despre viața lui, eram cu sufletul la gură, dornică să știu cât mai multe despre viața Sfântului Efrem. Nimic nu este întâmplător…

     În timp ce citeam viața lui, mi-am deschis inima către Sf. Efrem cel Nou. L-am îndrăgit din prima clipă. Am scos la imprimantă Acatistul lui și l-am citit vreme de 40 de zile. Voiam să știu cât mai multe despre acest Sfânt minunat. I-am spus și mamei de Sf. Efrem cel Nou și seara ne rugam împreună Sfântului Nectarie, Sf. Efrem cel Nou și Sf. Partenie din Lampsakos. Starea mamei însă   s-a agravat, parcă pe zi ce trecea era tot mai rău. Mama a avut cancer la sân, boala s-a extins apoi la plămâni și în luna ianuarie 2013 am primit vestea cutremurătoare: mama avea cancer la cap.

 

10005

     Am fost la Mănăstirea Radu Vodă din București, m-am rugat Sfântului Nectarie, apoi am citit și Acatistul acestuia. Nu după mult timp (cam două săptămâni) am internat-o pe mama la spitalul Sf. Luca din București, iar doamna doctor mi-a recomandat să mergem cu mama la Fundația Sfântul Nectarie de la Foișorul de Foc din București. Am ferma convingere că Bunul Dumnezeu și Sf. Nectarie au rânduit lucrurile în așa fel încât să ajungem cu mama la Centrul de îngrijiri paleative „Sfântul Nectarie”.

     Mi-am deschis inima către Sfinții mult iubiți: Sf. Ilie Lăcătușu, Sf. Partenie din Lampsakos, Sf. Nectarie din Eghina, Sf. Ierarh Ioan Maximovici, Sf. Calinic de la Cernica, Sfântul Părinte Paisie Aghioritul, Părintele Arsenie Boca, Sf. Ioan Rusul și bineînțeles mult iubitul meu, Sfântul Efrem cel Nou. Sigur, pe toţi îi iubesc în egală măsură. Am citit de câteva ori și Paraclisul Maicii Domnului. Neavând posibilitate să ajung în Grecia la Sf. Efrem cel Nou, m-am gândit că trebuie să găsesc o soluție și am găsit pe internet site-ul Asociației Prietenii Sf. Efrem cel Nou, am sunat și am vorbit cu părintele Ciprian Staicu, i-am spus cazul mamei și l-am rugat să mă ajute.

     Părintele Ciprian mi-a trimis pentru mama icoana Sf. Efrem cel Nou și mir, spunându-mi că atât mama cât și eu trebuie să ne spovedim cât mai degrabă la duhovnicul nostru. Lucru care de altfel l-am și făcut. Țin să-i mulțumesc din suflet pe această cale pentru iubirea pe care o are față de oameni. Dumnezeu să-i lumineze sufletul şi calea pentru a ajuta cât mai mulţi oameni.

     Menționez faptul că, atunci când am fost la Mănăstirea Radu Voda și am intrat în magazinul de la poartă, prima icoană pe care am văzut-o a fost icoana Sf. Efrem cel Nou (în partea stangă cum am intrat). Nu știam că pot găsi icoana Sf. Efrem la Bucuresti (la aceea vreme nu știam nimic de Sf. Efrem cel Nou). Atunci am cumpărat icoana Sf. Efrem cel Nou. Am întrebat și de cărțile apărute în România despre Sf. Efrem, dar nu aveau nicio carte. A doua oară când am fost aveau toate cărțile despre Sf. Efrem cel Nou și, fără să stau pe gânduri, le-am cumpărat împreună cu Acatistul lui. Sunt sigură că Sf. Efrem știa cât de mult îmi doresc să citesc cărțile cu minunile pe care le-a înfăptuit și de aceea m-a ajutat.

     Într-o zi, la serviciu, eram atât de obosită încât abia stăteam în picioare (eram obosită pentru că mergeam la serviciu și aveam și grijă de mama), nu stiu cum s-a întâmplat dar nu îmi găseam cheile de la birou. În acea zi am plecat mai devreme de la birou, pentru că mamei mele i se făcuse rău și trebuia să chem salvarea.

     Icoana cu Sf. Efrem cel Nou o luasem la serviciu, pentru că îmi doream ca Sf. Efrem să fie ocrotitorul meu. Atunci m-am rugat lui să îmi găsesc cheile și a doua zi am aflat că o colegă luase cheile mele din greșeală.

     O altă minune… Am fost la mama în vizită și nu se simțea prea bine, iar plecând de la ea pe drum m-am rugat Sfântului Efrem cel Nou, Sfântului Nectarie și Sfântului Paisie Aghioritul să aibă grijă de mama și să-i lumineze mintea și sufletul, iar a doua zi când voi merge la ea, să văd că este bine. A doua zi când am ajuns la mama, ea era foarte bine și chiar bucuroasă că infirmiera îi făcuse baie, era luminoasă la față și lucidă.

     Eu tot nu mă lăsam și îmi doream să fac cumva să trimit la Mănăstirea Nea Makri o cămașă a mamei, pentru ca măicuțele de acolo să facă semnul Sfintei Cruci cu cămașa respectivă peste racla cu moaștele Sf. Efrem cel Nou. Îmi doream tare mult mir, aghiazmă și iconițe din Grecia cu Sfântul Efrem cel Nou.

     Ceva tot îmi spunea în sufletul meu să fac acest lucru, de aceea nu după mult timp am decis să trimit în Grecia, la Nea Makri, o cămașă a mamei, iar pentru mine o bluză. Am sunat la DHL, dar transportul era foarte scump și nu îmi puteam permite, așa că am încercat să trimit coletul prin Poșta Română. Ajungând la Oficiul Poștal din zona unde lucrez, am constatat ca își schimbase sediul. Am vorbit cu șoferul de taxi și l-am rugat să căutăm OP, a luat-o pe niște străduțe, dar nu găseam OP. Atunci am spus: Sfinte Efrem, te rog ajută-mă să găsesc OP.  După ce am cerut ajutorul, șoferul a făcut un viraj la stânga, a mai mers puțin și a oprit mașina ca să întrebăm încotro să o luăm pe un domn care era îmbrăcat în uniformă și păzea o clădire din zonă. Dar nu am apucat să-l întreb, căci am văzut că în fața mea era Oficiul Postal.

     I-am mulțumit Sfântului Efrem și am intrat nerăbdătoare în OP. Un bărbat tânăr, cu barbă și cu un chip angelic, vorbea cu doamna de la ghișeu. Eu am intervinit în discuția lor și am întrebat-o cum pot trimite un colet în Grecia, la Nea Makri, cât costă și în cât timp ajunge, spunând și care era problema mamei (prin atitudinea mea se vedea emoție, disperare, dar și iubire și o mare bucurie că reușeam să trimit la Nea Makri ceea ce îmi propusesem). În timp ce eu vorbeam, acel domn se afla lângă mine, auzind ce-i spuneam doamnei de la ghișeu despre mama mea.

     Nu după mult timp el mi-a făcut loc și a trecut la ghișeul de lângă mine. Între timp, doamna mi-a dat o cutie pentru a pune hăinuțele, dar din păcate era prea mare pentru ce aveam eu și costa mult prea mult față de suma de bani pe care eram dispusă să o dau pentru acest lucru. Dintr-o dată am auzit o voce spunând: „Elena, te ajută acest plic?” Am întors capul nedumerită, văzând că acel domn cu chip angelic pe mine mă întreba. De unde îmi știa numele? Am luat plicul, l-am întrebat cât costă și el mi-a cerut 3 lei. I-am dat banii, după care la gramaj părea destul de mult și iar nu mă încadram în preț. Atunci el mi-a spus că mai are un plic, dar mai mic, poate îmi va fi de ajutor.

     Am uitat să menționez faptul că în clipa în care am întrebat-o pe doamna de la ghișeu în câte zile ajunge coletul în Grecia, ea mi-a spus că între 7-10 zile, iar acel domn a intervenit, spunând că azi este luni și dacă pleacă la ora 16, ajunge marți seara sau mai sigur miercuri, iar la începutul săptămânii viitoare ajunge înapoi în Romania.

     Fiind la ghișeu și completând actele necesare pentru trimiterea coletului, nu știu ce întrebare am pus, iar acel domn a răspuns, eu neadresându-mă lui. Am întors capul și i-am spus: „Tu ești un înger pentru mine azi, tot ce am nevoie tu mă ajuți și orice întrebare pun, tu răspunzi”, el s-a uitat la mine și mi-a zâmbit.

     Nu după mult timp am vrut să-i mulțumesc înca o data, m-am uitat în jurul meu și el nu mai era. Sunt sigură că Sfântul Efrem cel Nou a fost și m-a ajutat. Am trimis coletul cu bine, fără a întâmpina vreo problemă, iar apoi am așteptat cu mari emoții venirea coletului înapoi.

     I-am spus mamei că am trimis în Grecia un colet cu o cămaşă de noapte pt. ea si mama a spus: Sfântul Efrem îmi trimite lumină. În tot acest timp am citit Acatistul Sf. Efrem, m-am rugat plângând aproape în fiecare seară. Citisem în cartea „Mărturii ale minunilor săvârșite în zilele noastre” și alte minuni mărturisite de oameni și parcă sufletul meu era plin de emoție și bucurie că poate Sf. Efrem mă ajută și pe mine și pe mama mea. Îmi doream tare, tare mult să îmi apară și mie în vis sau aievea, dacă eram cu inima curată, așa cum  citisem în acea carte. Marți spre dimineață mi-a apărut în vis Sf. Efrem și l-am auzit spunând: „Mâine vine coletul”. Miercuri dimineața am început să citesc Acatistul Sf. Efrem cel Nou, apoi am sunat la OP. Într-adevăr, coletul sosise.

 

DSC00850

     Eram atât de bucuroasă, cum nu vă puteți imagina. Pe drum, în timp ce mergeam la spital,   m-am rugat Sfântului Efrem cel Nou, spunând că îmi doresc ca mama să fie conștientă, pentru a realiza minunea care a avut loc și l-am rugat pe Sf. Efrem să fie cel mai bun doctor pentru mama. Când am ajuns la spital, i-am dat mamei o iconiță primită din Grecia, de la Nea Makri și ea mi-a spus: „A venit domnul doctor”. Eram nedumerită, crezând că a venit medicul de la Fundație, dar de fapt era vorba de „doctorul” Efrem cel Nou.

     Sf. Efrem cel Nou mi-a răspuns prin mama că auzise rugăciunea mea. Am uitat să precizez faptul că eu am făcut o promisiune Sf. Efrem cel Nou și Sf. Nectarie, că dacă o ajută pe mama să se vindece de cancer, am să pun numele Nectarie și Efrem copilului pe care sper că îl voi avea.

     Am făcut și altă promisiune: dacă mama se vindecă, după ce am examenul de licență (2014), voi pleca cu ea în Grecia, acasă la Sf. Efrem cel Nou, la Sf. Nectarie și la Sf. Partenie.

     Miercuri, după ce am luat coletul, m-am dus la mama la spital, iar Flori, o infirmieră de acolo, i-a făcut baie, după care i-am pus cămaşa de noapte şi pe urmă mama a dormit profund, ca niciodată. După aproximativ două ore, când s-a trezit, am mai vorbit puțin cu ea şi am plecat acasă.

     Vreau să menţionez faptul că înainte să trimit coletul în Grecia, m-am rugat la Dumnezeu şi Sfântului Efrem să o ţină pe mama în viaţă până la venirea coletului (mama se simţea din ce în ce mai rău), era dorinţa mea să o îmbrac cu cămaşa de noapte care fusese acasă la Sfântul Efrem. Mama a mai trăit patru zile după ce a venit coletul din Grecia. Joi dimineaţă a intrat în comă. Luni dimineaţă la ora şapte a plecat la Domnul.

     Dumnezeu a dorit ca mama mea să meargă acum la El, dar ştiu că ea mă veghează din cer. Toate rugăciunile pe care le-am zis pentru mama ştiu că au ajutat sufletului ei foarte mult. Viaţa mea nu mai este la fel din acel moment, dar Dumnezeu ne ajută pe fiecare din noi să depăşim momentele grele din viaţă.

     Am ferma convingere că Sfântul Efrem cel Nou a fost alături de mama în clipa trecerii, iar acum eu nu sunt singură, pentru că Sfântul Efrem cel Nou este ocrotitorul meu şi va rămâne până în ultima clipă a vieţii mele pe acest pământ. Între mine şi Sfântul Efrem există o mare legătură, El mă ajută ori de câte ori mă rog lui şi o face cum ştie mai bine.

     Rugați-vă și credeți în Sfinții Bunului Dumnezeu! Ei există cu adevărat și ne ajută pe fiecare în parte, după credința noastră. Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu, Fecioarei Maria și tuturor Sfinților cărora mă rog, ei sunt și vor rămâne în sufletul meu până la sfârșitul zilelor mele. Te iubesc, Sfinte Efrem, și îți mulțumesc că ești ocrotitorul meu.

Sfântul Efrem cel Nou – Prietenul ajutător la examenele vieții

6

L-am cunoscut pe Sfântul Efrem cel Nou în urmă cu vreo trei luni. Mi l-a prezentat o colegă de serviciu, arătându-mi o carte cu minunile făcute de către Sfânt pentru ajutorarea copiilor nou-născuţi. Când am văzut preotul de pe coperta cărţii, mi-am dat seama ca eu tocmai îl visasem. Atunci am înţeles ca visul a fost de la Dumnezeu şi că Sfântul Efrem cel Nou o să devină protectorul meu, deoarece treceam printr-o perioadă grea din viaţă. Aşa am început să caut cât mai multe informaţii despre Sfântul Efrem, am început să citesc Acatistele sau / şi Paraclisele Sfântului aproape zilnic. M-am apropiat foarte mult de Sfântul Efrem, pot spune că a devenit Prietenul meu, Confidentul meu.

În data de 8 octombrie 2013 am avut de susţinut examenul de sală pentru permis auto –  pe care îl tot amânam de ceva vreme deoarece aveam o oarecare frică, stângăcie. Învăţasem, dar mă temeam. M-am rugat Sfântului Efrem să mă ajute, să îmi dea curaj. Cu o seară înainte de examen l-am visat pe Sfântul Efrem, care mi-a spus că totul o să fie bine, o să iau examenul. Eu i-am promis că după examen o să duc un buchet de flori la Mănăstirea Bogdana din Rădăuţi.

Am pornit de dimineaţă spre Suceava, pentru a susţine examenul. Înainte de a ajunge la examen am mai citit o dată acatistul Sfântului Efrem (cărticica cu acatistul o am mereu la mine). Ajungând acolo, cu acatistul Sfântului în buzunar, am intrat în sală, m-am așezat la calculator şi am început să rezolv chestionarele. Au fost uşoare, la primele 21 de întrebări nu am făcut nici o greșeală. Din cauza emoţiilor apoi nu m-am mai putut concentra şi am greșit 4 întrebări. Când am văzut că mai am de răspuns la o singură întrebare, decisivă pentru a promova examenul, am intrat în panică și am început să mă rog Sfântului Efrem să mă ajute. Cu mâna pe inimă vă pot spune că răspunsul corect la această ultimă întrebare a fost bifat de Sfântul Efrem, nu de către mine… Astfel am luat examenul… După aceea m-am ţinut de promisiunea făcută Sfântului, am dus un buchet de flori la Mănăstirea Bogdana.

În 29 octombrie 2013 am avut de sustinut un examen la serviciu (promovare în grad). Sfântul Efrem a fost alături de mine si la acest examen. Am avut cu mine o copie xerox a icoanei Sfăntului. Înainte de examen am citit acatistul lui. M-am descurcat foarte bine, atât la proba scrisă, cât şi la cea orală. Am primit calificativul foarte bine.

O altă minune a Sfântului Efrem: m-a ferit de căsătoria cu o persoană nepotrivită. În perioada când am început să studiez despre viaţa şi minunile Sfântului Efrem, mă despărţisem de prietenul meu cu care trebuia să ne căsătorim anul viitor. Am plâns mult, mereu mă rugam Sfântului să îmi arate dacă acest barbat este sau nu partea mea. Dacă într-adevăr este partea mea să mă ajute să mă împac cu el. Acum câteva zile am aflat că fostul meu prieten fusese căsătorit şi că s-a împăcat cu fosta lui soţie…

Multumesc lui Dumnezeu, Măicuţei Domnului, Sfântului Efrem, Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul pentru ajutorul acordat. Doamne ajută!

 

Daniela din Bucovina

Sfântul Efrem cel Nou m-a ajutat, iar eu m-am ținut de promisiune ! Ce mare lucru să ai un asemenea prieten !!!

Sf EfremcelNou

Bunul Dumnezeu a îngăduit să fiu salvată de la moarte, cu ajutorul şi mijlocirea Sf. Mare Mucenic Efrem cel Nou. Era ziua de 6 ianuarie 2010, dimineaţă în care nu m-am mai putut ridica din pat din cauza unor dureri cumplite de spate (simţeam că am acolo înfipte parcă toate cuţitele din lume). Nu am putut merge nici măcar la Sfânta Liturghie, cu toate că deja eram sub ascultarea bunului şi minunatului meu duhovnic.

Soţul meu m-a ajutat să urc în maşină şi m-a dus într-o localitate, la un anume domn care “să îmi pună la loc spatele”, fiindcă toată lumea zicea că este coloana de vină. Durerile au revenit, mai mari şi mai intense, iar în final am fost internată în spital.

După multe analize şi investigaţii, nici un diagnostic, ba dimpotrivă am fost trimisă la psihiatrie pentru “o boala închipuită” a mea, zicând medicii respectivi că eu îmi induc singură febra şi durerile atât de mari.

Am fost externată pentru puţine zile, timp în care mi-a fost mult mai rău, dar totodată zicându-mi-se de cei  din familie să stau în pat, că “mă trage patul”, lucru şi mai dureros pentru mine, căci nimeni nu mă credea că sunt bolnavă, şi aceasta la sugestia medicilor, pentru care mă rog şi acum, şi îl rog pe Sf. Efrem să le fie mereu alături. Când am fost reinternată, mi s-a făcut un favor şi am fost pusă într-o rezervă cu acelaşi diagnostic: boala închipuită

Într-una din zile, în timp ce eram perfuzată (nu puteam mânca) am adormit, în dreptul uşii a apărut un părinte călugăr, îmbrăcat în negru, înalt, care stătea în poziţie puţin aplecată cu corpul şi capul, parcă să mă vadă mai bine. M-am trezit brusc, aveam o mare linişte şi bucurie, parcă totul era aievea şi totuşi nu mai vedeam nimic şi pe nimeni.

Am întrebat pe părintele duhovnic cine ar fi putut să fie, că mi-a dat atâta linişte şi bucurie şi chiar nu am mai simţit durere. Sfinţia sa mi-a spus că m-a vizitat un Sfânt şi că îmi voi da seama cine a fost când îl voi vedea în icoană. Am fost externată la cerere, tot la sugestia părintelui duhovnic, şi internată la un alt spital, în alt oraş.

Aici am fost vizitată de maica stareţă S. (prin care Dumnezeu şi Sfinţii Lui au lucrat pentru mine şi m-am întors la credinţă) şi mi-a adus să mă închin la racla cu scoarţă din copacul unde a mucenicit Sf. Efrem cel Nou.

IMG_2822

Am simţit în tot corpul “furnicături”, bucurie, m-am umplut de har, dar tot nu mi-am dat seama că m-a vizitat din nou Sfântul care a fost şi la spital. Între timp am fost diagnosticată cu embolie pulmonară şi multiple infarcte pulmonare, după ce iniţial mi s-a spus că 90% este cancer pulmonar. În sinea mea preferam să fie cancer decât TBC (între timp am început să expectorez cheaguri mici de sânge), fiindcă am stat mult înainte cu nepoţeii şi era riscul să fi contactat boala şi ei.

Eu am fost tare liniştită, în legătură permanentă cu duhovnicul meu şi “cu maicile mele de suflet”. După multe zile de spitalizare, m-am întors acasă şi am fost vizitată de maica stareţă, aducându-mi de data aceasta două iconiţe cu Sf. Efrem cel Nou, care era aşa înalt, cum îl văzusem. Am simţit acelaşi lucru şi aceeași stare ca atunci când am fost vizitată de Sfânt la spital şi mi-am dat seama că a fost mereu alături de mine, zi şi noapte.

I-am aprins imediat Sfântului o candelă şi i-am promis că îi voi coase un fes şi, atunci când va îngădui, voi merge să i-l duc. În ziua de 5 mai, de prăznuirea Sf. Efrem, i-am aprins candela, am aprins tămâie, i-am pus flori la icoană  şi, parcă copilăreşte, i-am pus fesul pe o vază deasupra icoanei, parcă, ziceam eu, să vadă Sfântul că m-am ţinut de promisiune. I-am făcut și două poze cu telefonul. În cea de a doua poză de pe telefon (le păstrez cu mare drag) a apărut în dreapta Sfântului, jos, o lumină puternică, probabil ca semn că este cu mine.

La timpul potrivit m-a dus Sfântul Efrem şi la Sfintele sale moaşte, la Nea Makri, ce mare bucurie! Sfântul mă ajută neîncetat, atunci când îi cer ajutorul şi îl rog întotdeauna să mijlocească pentru cei aflaţi în suferinţă.

Am mai avut o întâmplare cu Sfântul Efrem, şi chiar pe loc i-am văzut ajutorul, în legătură cu draga mea nepoţică Antonia. După ce am fost împreună într-un pelerinaj la câteva mănăstiri din Moldova, într-o noapte ea a făcut o criză de apendicită, i se tăia respiraţia de durere şi nu-i puteam atinge burtica.

Nepoţica trebuia să plece a doua zi împreună cu părinţii în concediu, dar nu am avut ce face, la ora două noaptea am dus-o la spital. Înainte de a pleca i-am dat ulei de la Sf. Efrem, am uns-o peste tot, dar am şi mers la icoana Sfântului şi, prosteşte, copilăreşte, l-am mustrat, l-am certat şi l-am ameninţat că nu o să-i mai aprind deloc candela dacă nu o ajută pe nepoţica mea.(Ce nesăbuită am fost!)

Să mă ierte dragul meu Sfânt, dar în momente aşa grele parcă ţi se întunecă mintea, nu mai realizezi ce vorbeşti şi, ca răspuns, până la Timişoara nepoţica mea nu a mai avut nici cea mai mică durere cu toate că leucocitele erau 12.000.

Sunt doar câteva întâmplări cu Sfântul meu drag, despre care aş vorbi tot timpul, căruia îi ard neîncetat candela şi îi citesc des acatistul. Minunat lucru să ai ocrotitor aşa un mare Sfânt, pe care îl rog mereu să ajute pe cei aflaţi în suferinţă, cum le este de folos, dar şi să ocrotească pe cei dragi mie, pe părintele duhovnic, pe maici, pe preoţi, pe doctori, care “lucrează” pentru mine şi pentru familia mea.

Minunat lucru, de asemenea, să fii prietenul unui Mare Sfânt Mucenic, să-l ai mereu aproape şi el să facă parte din viaţa ta. Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Efrem, că ne înveţi să nu căutăm iubire de la oameni, ci de la Dumnezeu.

 

Maria S. din Arad

18 noiembrie 2013

Dă-I lui Dumnezeu inima ta și El îți va oferi Cerul! Doamne, primește inima mea!

_MG_2386

Este datoria mea a da marturie pentru binefacerile primite de la Domnul. Căci nimic din ce am nu e al meu, ci tot este de la El. Și, mai mult, toate le-am primit nevrednică fiind și îndelung păcătoasă.

Mi-am început viața la 30 de ani. Până atunci am rătăcit prin întuneric, ținându-mă strâns atât cu sufletul, cât și cu trupul de iluzia acestei lumi, ridicând ochii spre cer numai pentru a-i vedea culoarea. Dumnezeu era doar o noțiune, ceva dinafara mea, nu era trăit. Mă rugam când aveam nevoie, uitând mereu să mulțumesc când primeam ceea ce îmi doream. Cu toate acestea mă vedeam dreaptă, bună și cu credință, deși eu nu respectam poruncile Lui.

Au mers astfel lucrurile până la o vreme când Dumnezeu și-a revărsat imensa Sa dragoste și milă asupra mea, dăruindu-mi singurul lucru care ar mai fi fost posibil pentru a mă ridica din mizeria sufletească în care zăceam, de fapt pentru a mă învia, căci demult eram un mort umblător.

Mi-a dăruit două fetițe gemene, doi îngerași, la vârsta de 25 de ani: Bianca-Maria și Sabina-Andreea. Nu eu le-am dat viață, ci ele mi-au dat mie suflet. Sarcina a fost una grea, cu multe încercări. În acele momente mi-am amintit de Dumnezeu, dar nestăruind în rugăciune, între noi nu putea fi un dialog. Îmi aduc aminte de ziua în care am născut, printr-o intervenție chirurgicală de urgență, mai devreme de termen cu 8 săptămâni…

În sala de operație erau mulți oameni. Priveam pe geam și era soare, deși era sfârșitul lui noiembrie. Parcă nu mai eram eu, parcă eram în transă, iar trupul doar o marionetă în mâinile acelor oameni. După ce mi-am luat locul pe masa de operație, două femei au venit și mi-au ridicat cămașa, pregătindu-se să-mi injecteze în venă somnul. Atunci, ca și cum m-aș fi agățat cu toată forța de posibilitatea de a avea control, am zis: ,,Vă rog mult să aveți grijă de fetele mele!” Una dintre ele, surprinsă de atitudinea mea, a replicat repede: ,,I-auzi la ea! Fetele ei! Da ce crezi, dragă, că-i aici?” Eu nu am lăsat-o însă să-și continue replica și am strâns-o tare de mână. Văzându-mi privirea implorătoare, ea mi-a zis: ,,Bine, acum stai liniștită!”

Odată cu lichidul care-mi curgea prin venă, a curs și încăpățânarea mea fără rost de a mă abandona. În cele câteva secunde un singur lucru îmi inunda mintea: Dumnezeu. Era pentru prima dată în viață când simțeam o astfel de apropiere caldă. I-am gândit atât: ,,Doamne, mă las în mâinile Tale!” Mai târziu în viață m-am întrebat de ce nu eram în stare de o astfel de abandonare și fără să-mi curgă acel lichid prin venă …

După naștere, chiar acolo în spital a existat un moment de cumpănă și o noapte întreagă m-am rugat fierbinte, așa cum nu o mai făcusem vreodată. Și, iată! Iar am primit ajutor! Însă atunci ceva din mine s-a mișcat, căci numai El putea face o astfel de minune. Mulțumind am spus și altora, dar numai pentru puțin timp, apoi … am uitat de ea.

A urmat primul an de viață al fetițelor, unul perfect, în care le-am auzit spunându-mi mamă, iar de atunci le-am iubit pătimaș, mai presus de lume și de Dumnezeu. Eram doar noi trei, iar eu aveam puterea de a le ocroti, cel puțin așa gândeam, că sunt puternică și că omul e stăpân pe viața sa. Pe nesimțite, Dumnezeu și-a început lucrarea printr-un lucru pe care l-am perceput atunci și apoi mult timp după, ca fiind un blestem, nepunându-mi o clipă în minte că pentru toate câte făcusem primeam dreptatea, ba din contră.

Într-o zi oarecare, după vârsta de un an, copiii au uitat cine sunt, tot ce le înconjoara, lumea.. Totul a regresat către un diagnostic fără scăpare de vindecare: autism. Și atunci, demonizată de durere și nevrând să accept Voia Domnului, am făcut cel mai mare păcat, adăugând și cea mai mare greutate peste mormanul păcatelor anterioare și nemărturisite. Cu rușine și cu lacrimi fierbinți mărturisesc că m-am întors impotriva Lui, nevrând să mai știu pentru o perioadă de nimic sfânt, de icoane, de biserică, de porunci, de suflet, de El!

Asemenea celui care mereu ne războiește, m-am ridicat cu mândrie să-mi înfrunt Creatorul. În adâncul inimii mele am dat această teribilă probă pe care am picat-o pe deplin, neavând acel dar al credinței adevărate, neavându-l pe El in inima mea. Într-una din nopțile din acele luni lungi și negre de după aflarea dignosticului, am avut un vis pe care l-am înțeles abia după mulți ani.

Am visat că mă aflam în casă, numai că în mai multe privințe nu semăna cu realitatea, dar știam ca aceea este casa noastră, luminată de o zi însorită. Eram singură. Pe unul dintre pereți era o cruce mare din lemn, pe care era răstignit Mântuitorul nostru. Mi-am explicat ulterior, după ceva timp, că de fapt acea cruce reprezenta credința mea înainte de producerea evenimentelor referitoare la copii. O cruce pe un perete spre care uneori privești și pe care din când în când o ștergi de praf sau poate că nici atât, căci în vis nu era o cruce care să fi recunoscut că e a mea. Știam asta, dar nu mi-era cunoscută. De fapt aspectul și măreția ei m-au surprins!

Visul s-a continuat în mod neașteptat. Am privit către acea cruce și aproape imediat orizontul meu vizual s-a îngustat… lumina începea să pălească, iar singura care mai transmitea lumina era crucea cea mare. Dar imaginea ei mă irita. Cu repeziciune am smuls-o de pe perete și în acel moment imaginea casei s-a schimbat. Acum era o casă veche. Pe jos era un fel de dușumea spartă în multe locuri, praf și bucăți de lemn aruncate pe jos. Cu furie și țipând, am izbit cu putere crucea de dușumea. La propriu am simțit acea forță teribilă cu care am vrut să fac crucea bucăți. Numai că tot ce am văzut era praf, iar bucățile din cruce sau crucea ca atare dispăruseră.

Era aproape întuneric complet. Atunci am început sa zbier așa puternic, încat pe măsură ce urlam vocea mi se transfoma… într-o altă voce, una demonică. M-am lăsat în voia întâmplării, până la un punct în care mi s-a făcut o frică teribilă… m-am forțat să nu mai țip, iar pe măsură ce intensitatea vocii scădea, vocea mea adevărată revenea. Când am tăcut de tot, în întuneric, praf și miros închis, singurul gând a fost să caut crucea printre rămășițele de pe dușumea, ca singur țel al meu.

Nu am dat prea mare importanță visului, fiind oricum tulburată de situația cu care trebuia să mă confrunt. Mi s-a mai descoperit altă dată când străbăteam internetul în căutarea unei formule magice de vindecare, o poză despre război, în care o mamă își ținea în brațe copilul fără viață. Atunci am plâns și am gândit către cer că într-adevăr sunt nerecunoscătoare, căci eu le am pe fete și că putea fi mult mai rău, așa cum îmi interpretam eu la acel moment. Astfel s-a produs prima fisură în carcasa de piatră a inimii mele. Dar tot nu am înțeles.

În loc să-L caut pe Dumnezeu și către El să-mi îndrept strigătele de ajutor, am căutat în locuri de neumblat pentru un creștin, locuri care nu îmi aduceau decât o aparentă liniște, căci aproape imediat ce le părăseam, vedeam zădărnicia și iar neliniștea mă îmbrățișa. Dar toate până într-o zi, când stând de vorbă cu nașa mea, a apărut ca și persepectivă … Dumnezeu, printr-o excursie la Ierusalim. Ea a insistat că acest drum va fi unul benefic pentru noi, pentru mine în mod special.

Inițial, am fost foarte entuziasmată, căci ea are acest dar de a povesti credința pe înțelesul oricui. Apoi zâmbetul mi-a fost umbrit de gândul că nu-mi permit această călătorie, că nu puteam accepta vreo fisură în întregul proces de recuperare a copiilor. Dar cum nașa era hotărâtă să mă poarte în brațe, mi-a zis că mă va ajuta, că vom vedea cum vom face, dar că trebuie sa merg. Și mama m-a încurajat spre un astfel de pas. Cert este că printr-un miracol, chiar cu câteva zile înainte de data stabilită pentru achitarea pelerinajului, am primit ca din cer o sumă de bani. Nu-mi venea decât să mă închin de un așa fapt! Nimic parcă nu putea fi mai simplu. Era un drum la care nu visezi atunci când faci planuri de vacanță. Îmi încolțise ideea firav de când citeam puținele rugăciuni… îmi doream să văd Mormântul Mântuitorului și să calc pe urmele pașilor Lui, dar niciodată mai mult decât un gând.

Cu toate acestea, primeam acest cadou! Îmi amintesc de un moment special, o trăire pe care am avut-o după ce avionul a decolat. Cu cât urca mai mult spre cer, cu atât zborul părea mai lin. Am simțit o desprindere caldă de tot ceea ce lăsam acolo pe pământ. Priveam pe geam spre lumea de jos și apoi spre cer. În acea dimineață precoce, mi-am simțit sufletul. Ceva sau cineva îmi îngăduia ca în acel prezent să fiu doar eu și acea mare dorință de a căuta ceea ce mă putea împlini. Am simțit libertatea de a căuta. Încă nu știam ce anume, dar sufletul tremura de emoție și de bucuria regăsirii a ceva ce mintea mea încă nu realiza.

Îmi aminteam seara dinaintea plecării, când mi-am rumegat gândurile de-a valma, privind un desen animat tematic împreună cu copii mei. Eram nerăbdătoare și în același timp aveam și îndoieli. Mintea judeca că nu este obligatoriu să fac acest drum pentru a găsi ce căutam, așa cum cineva drag îmi spusese. Cu toate acestea… sufletul striga. Atât de tare, încât îmi era greu să mai judec. M-am abandonat acestei dorințe care venea din adâncul meu și mi-am spus că nu aveam nimic de pierdut, ba chiar înțelesesem acest drum ca pe unul menit a fi făcut, căci toate se desfășuraseră sub cel mai firesc curs.

Acele zile petrecute prin locurile pe unde Însuși Dumnezeu-Omul a umblat sunt greu de cuprins în cuvinte… Erau multe locuri de vizitat, unele destul de inaccesibile, dar eu nu am fost niciodată în acele zile obosită. Chiar mă miram de puterea care-mi era dată. Au fost momente speciale pe care le-am petrecut cu oamenii din grup, care erau de toate vârstele, dar și momente înălțătoare de care am avut parte în toate locurile pe care le-am vizitat.

Pe de-o parte era nașa, care îmi vorbea de puterea Maicii Domnului și care m-a făcut să-mi îndrept sufletul și privirea către Cea care este totdeauna mijlocitoarea noastră, este legătura cu Divinitatea. Multe miracole mi-au fost povestite în acele zile, multe înfăptuite de credința în Fecioara Maria. Cunoșteam o altă lume.

Pe de altă parte era preotul care organizase excursia și care avea harul de a ajunge prin tot ceea ce povestea la inimile noastre. Ce mi-a plăcut în mod deosebit era că explica pe înțelesul nostru tot ceea ce vedeam, auzeam și simțeam. Îmi plăcea rugăciunea comună pe care o făceam în fiecare dimineață cu toții în autocar, îndreptându-ne spre o nouă zi. Acea energie pe care o simțeam.

Cred că aceste trăiri sunt cel mai greu de relatat din tot ceea ce am trăit vreodată. Părintele povestea cu o așa luminp despre Maica Domnului, ceea ce este mai presus de minte și de cuvânt. Într-una din seri ne-am spovedit toți la părinte, deși nu era duhovnicul nostru, eu oricum nu aveam unul. Urma ca dis-de-dimineață, la slujbă, să ne împărtășim la un lăcaș românesc.

După spovedanie, în timpul căreia am cerut răspunsuri pentru anumite întrebări rămase fără răspuns, preotul mi-a vorbit despre un dar mare pe care Dumnezeu îl are mereu pentru oameni: pocăința! Acest dar este venit din dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Când Dumnezeu face acest dar, îți dă timp și har să-L înțelegi și să-L accepți deplin. Acest lucru se întâmplă când omul se osândește pe sine ca păcătos și caută cu zdrobire sufletească mila lui Dumnezeu. Pocăința înseamnă a alege o altă cale decât cea pe care ai mers, înseamnă să te schimbi! Am mers la somn, însă nu am adormit repede, am rumegat în liniște tot ceea ce preotul îmi spusese. Toate aceste lucruri de care aveam parte … îmi erau transmise. Toate acestea trebuiau înțelese.

Pe de altă parte erau și poveștile și povețele oamenilor din autocar, mulți dintre ei făcuseră acest drum de mai multe ori. Foarte puțini știau motivul călătoriei mele, însă erau foarte deschiți în a împărtăși acea dragoste de Dumnezeu. A fost un moment foarte special pentru mine, când o doamnă trecută printr-o viață nu tocmai ușoară, mi-a povestit un scurt pasaj din povestirile unui mare părinte, despre judecățile lui Dumnezeu. Mi-au dat lacrimile, aveam mâinile reci și aproape că nu am mai putut să respir. Acele învățăminte mi se potriveau ca o mănușă. Mintea mea le-a absorbit ca un burete, iar sufletul le îmbrățișase cu căldură. Începeam să înțeleg… începeam să văd și să simt! O femeie oarecare, fără să mă cunoască sau să-mi cunoască frământările îmi povestise atât de senin această povestioară plină de tâlc…

_MG_2498

Tot în cele câteva zeci de minute pe care noi le petreceam zilnic în autocar, o altă femeie mi-a relatat o altă povestioară. Istorioara era despre un om nemulțumit de crucea pe care o avea de purtat în viața. Îmi suna atât de cunoscut, de fapt ca tot ceea ce mi-a fost dat să aud și să văd în acea mare săptămână. Acel om se plângea mereu și considera că fusese nedreptățit. Odată a venit un înger la el, care i-a spus omului să vină să privească în grădina unde sunt toate crucile oamenilor și să își aleagă una dintre ele. Omul era impresionat de dimensiunea unora dintre cruci. Lângă un zid a văzut o cruce mică. Și s-a hotărât că o vrea tocmai pe aceea. Când a întors crucea, a văzut că pe spatele ei era înscris chiar numele lui. Omul s-a rușinat tare atunci.

Cu cât se apropia ziua vizitării Sfântului Mormânt, cu atât era mai liniște. Părintele ne-a vorbit mult despre această întâlnire, despre pașii pe care îi vom parcurge și despre însemnătatea fiecărui loc de vizitare. Pe drumul făcut de Iisus până la locul Răstignirii am văzut amestecul credinței și al lumii de zi cu zi. Opririle Mântuitorului, explicate de preot, erau marcate cu câte un însemn scris, dar și de multă gălăgie și zarva făcute de comercianții care se agață de orice pelerin. Aceste aspecte nu au umbrit însă însemnătatea acelor locuri. Am zăbovit mai mult la a 4-a oprire pe acel drum al durerii. Locul ultimei întâlniri dintre Fecioara Maria și Iisus Hristos înainte de răstignire. M-am gândit câtă durere și credință pot încăpea în câteva clipe dintr-un timp care se scurge spre un deznodământ izbăvitor.

Când am intrat în Biserica Sfântului Mormânt, eram deja copleșită. Acolo sufletul mi-a fost dezbrăcat de rușinea cu care-l îmbrăcasem. În fața crucii simbolice pe care Mântuitorul era răstignit, în locul înfăptuirii, un miracol mi-a mai fost îngăduit. Sub resturile prăfuite ce-mi alcătuiau sufletul am descoperit crucea credinței, așa cum în trecut se lăsase descoperită pentru a fi arătată lumii. În adevăr această cruce se află în fiecare dintre noi, rămâne de văzut doar dacă reușim să o zărim sub dărâmăturile propriului suflet. Căci Dumnezeu trăiește în fiecare dintre noi, dacă este lăsat.

Acolo, în fața crucii am înțeles. Eu eram una din oile pentru care Iisus și-a dat viața de bunăvoie. Îmi răsunau cuvintele părintelui pe care le rostise în autocar, în gălăgia de voci nerăbdătoare să vadă Sfântul Mormânt: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!” În acel loc tainic mi-am adus aminte de cuvintele Mântuitorului: Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!”

Așa încât mi-am ridicat crucea de care mă lepădasem cu furie în vis, cea pe care era scris numele meu, cea dată pe măsura puterii mele, cea luminoasă… Am plâns lacrimi mari de iertare. Mi-am dat seama că nu numai Dumnezeu trebuie să ierte, dar și eu. Pe mine întâia oara, apoi pe toți pe care-i consideram potrivnici. Liniștea m-a inundat și am putut să respir adânc, profund, cel mai curat aer. … Acum eram completă găsisem crucea pe care o aruncasem cu ceva timp în urmă și fără de care viața mea nu mai era nimic.

A mai fost un drum pe care eu l-am apreciat la măreața lui valoare: Zidul Plângerii. Cu o seară înainte petrecusem câteva zeci de minute doar eu și credința mea, într-o liniște perfectă. I-am scris o scrisoare, așa cum fusesem sfătuită de oamenii din grup, pe care a doua zi să o las la locul unde se spune că Dumnezeu ascultă. Pare pueril, însă .. a fost cel mai greu lucru. Să-i scrii lui Dumnezeu…

A doua zi, când am ajuns la Zidul Plângerii am fost impresionată de mulțimea de oameni care erau așezați cu fața și cu mâinile sprijinite de zid, se rugau, din tot sufletul, cu lacrimi și durere, cine știe ce cruci aveau de purtat?! .. erau și multi copii. Stând în fața Lui, mă gândeam ce misterioase Îi sunt căile, căci dacă aș fi venit cu ceva timp în urmă, probabil că scrisoarea mea, cu toate dorințele ar fi fost una lungă și în esență nici una importantă.

Acum pe o pagină mare îmi era înfățișat sufletul fără machiaj. Și o singură dorință cu o singură rugăminte: sănătatea fetițelor mele, iar dacă acest lucru din judecata Lui nu era cu îngăduință, îi ceream ceea ce este mereu prezent în rugăciunile mele, înțelepciune, putere să-mi duc crucea până la final, demn și cu credință. Am contribuit și eu la marea de lacrimi de umilință stranse acolo și la sfârșitul acestui moment. I-am dat scrisoarea lui Dumnezeu printre crăpăturile Zidului, în speranța că judecata Lui nu va fi una aspră.

Când am ajuns acasă, după acest drum, care a reprezentat un punct deosebit de important în călătoria mea, am început să privesc viața altfel. De atunci Dumnezeu mi-a oferit ajutorul întregului cer! Am început treptat să mă rog cu adevărat și am început să leg prietenii cu mulți sfinți în inima mea, așa cum s-a întâmplat de curând cu Sf. Efrem cel Nou și acum o vreme cu Sfântul Ardealului, părintele Arsenie Boca, care mi-a schimbat viața, scriindu-mi în inimă și în minte trăirea sa.

Toți m-au îndemnat să mă rog, să alerg în brațele Bisericii, unde să-mi plâng tot trecutul, să cer adevărata tămăduire. Este aceasta o mare putere, dragoste și milă a lui Dumnezeu! Slavă Lui! M-am întrebat minunându-mă:  cum ajungi să te agăți de tot ce e sfânt, conștientizând în final că El este singura ta salvare, singurul ajutor? Cum ajungi să întelegi sensul rugăciunilor, iar lacrimile care curg iți ard fața și îți diseacă sufletul? Cum ajungi să auzi glasul lui Dumnezeu, deși El nu-ți vorbește? Cum ajungi să ceri iertarea și sprijinul tuturor sfintilor, agățându-te cu disperare de fiecare moaște, de fiecare bucată de loc sfânt? Cum ajungi să iubești mirosul mirului și al tămâiei? Cum ajungi să înțelegi cu adevărat iubirea?

De prea puține ori prin voință proprie. Prin constrângere mai degrabă.. Eu așa am învățat acestea. Îndreptarea pe care Dumnezeu mi-a dat-o din infinita lui Milostenie și Dragoste. Târziu am înțeles de ce oamenii credincioși nu fug de necazuri …în zilele noastre de necredință și materialitate, cum altfel s-ar mai putea auzi vocea lui Dumnezeu în noi? Cum s-ar mai trezi conștiința noastră? Cum altfel ți-ai putea face o analiză adevarată a întregii tale acțiuni de viață? A păcatelor?

Nu e de mirare nici faptul că ajungi să înțelegi că da, ești păcătos. Da, ai păcate mari, multe, strigătoare la cer pentru tine. Am lacrimi care dor și ard, căci am făcut cel mai mare păcat posibil: m-am întors împotriva lui Dumnezeu, respingându-l o perioadă din sufletul meu. Nu a fost decat alegerea mea de a stinge lumina crucii mele, respingând-o și totodată cunoscând întunericul groazei și al deznădejdii… Întunericul care este lipsa lui Dumnezeu.

Si cu toate acestea … imposibil de înteles … această infinită Dragoste cu care Dumnezeu ne milostivește. M-am purtat ca un om cun totul posedat și totuși Dumnezeu nu m-a părăsit. Deseori mi-am imaginat că Dumnezeu a plâns mult cu mine și pentru mine, asemeni unui părinte care își pedepsește copilul, astfel încât înțelegând într-un final sensul pedepsei, să-si îndrepte comportamentul său. Când a închis ușa camerei în care am fost ținută spre ispășirea pedepsei, cred că prin multă suferință și întristare a ascultat ocările mele, țipetele, judecata și furia mea. L-a durut atât de tare, atât de tare! Cu toate că meritam, nu s-a îndurat să plece de lângă ușă și nici nu a tăcut. Fără să stiu … îmi șoptea cu dragoste, prin ușă…

Nu trece zi să nu fie ceva special în legătură cu acest drum strâmt pe care am apucat cu ajutorul Domnului care mă sprijinea. Referitor la acestea mi-ar trebui mii de file pentru a le putea descrie și tot neputând a arăta adevărata Sa putere. Le-am scris totuși în inima mea și la nevoie le împărtășesc cu măsură, căci pe zi ce trece mi se pare că știu tot mai puține, mai de folos îmi e a învăța de la alți trăitori de Dumnezeu, a mă minuna și a-I da slavă.

Și cu cât face Domnul mai multă lumină in inima mea, cu atât văd mai bine ce stă ascuns acolo… Și astfel privesc lumea cu mult mai multă îngăduință, știindu-mi propriile neputințe și neuitând cum am fost cândva și că tot ce am și sunt I le datorez Celui ce m-a făcut și care m-a miluit pe mine, netrebnica. Este la fel de impresionant și faptul că fetițele mele sunt din ce în ce mai aproape de firescul vieții și, mai presus de aceasta este că ele Îl cunosc pe Dumnezeu prin ceea ce suntem noi azi. Nu e acesta un miracol? Cum un lucru ce părea rău a fost transformat într-un mare bine? Și cum acest bine a cuprins inima întregii mele case…

Iată altă mângâiere pe care Dumnezeu ne-o arată. Aceasta de a ne putea împărtăși cu credință unul altuia, de a învăța unii de la alții despre El, de a ne curăți și întări unul pe celalalt prin rugăciuni, atât aici cât și cu cei de dincolo.

Aceasta este pe scurt mărturia mea închinată Domnului pentru acest mare Dar primit: am aflat credința cea adevărată! Întreaga mea mărturie nădăjduiesc să fie închinată Lui prin trăirea mea, de acum și până la sfârșitul zilelor mele.

 

Andreea Maria Dincă (București)

Un bătrân către fiul său

Simeon_Athos

Te rog, nu-ţi fie silă, că tremurându-mi mâna,
Când vreau să mă hrănesc, mă murdăresc pe faţă.

Când erai mic, cu ea, eu te ştergeam într-una,
Şi îţi dădeam, băiete, ca să mănânci dulceaţă.

Când tot repet o frază, nu te-amărî pe mine,
Că-ndrug aceleași vorbe, până ce oboseşti.
Când erai mic, copile, eu gânguream cu tine,
Şi repetam cuvinte, să-nveţi ca să vorbeşti…

Ştiu că te enervezi când mergem la plimbare,
Iar paşii mei greoi mă țin, pierdut, în urmă.
Când erai mic, băiete, te căram în spinare,
Şi nu ştiam, atunci, că trupul meu se curmă.

Ştiu că nu mă suporţi să am faţa nerasă,
Să fiu mai ponosit, cu părul ca o claie.
Când erai mic, copile, şi-acuma mă apasă,
Trezeai tot universul ca să nu intri-n baie.

Ştiu că îţi tulbur somnul, durerile mă seacă,
Şi tot mai grea îmi pare, acuma, bătrâneţea.
Când erai mic, băiete, dormeam pe la prisacă,
Că-n ţipetele tale trecură-mi tinereţea.

Mă iartă, tu, copile, că azi îţi sunt povară,
Că nu mai am putere … hai, mergi şi te-odihneşte
Şi să nu uiţi, băiete … îţi spun a mia oară:
Că tot ce este viaţă, se trece și-mbătrâneşte.

 Anonim