Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii II

“În Hristos şi în Biserică”

Preot Prof. Ilie Moldovan

Alba Iulia 1996

 

 

  • Iubirea în sine se arată, în toată întinderea ei, a fi un mister anevoie de pătruns.
  • Paul Bureau – “căsătoria este un contract solemn, civil şi religios, prin care două persoane de sex diferit convin între ele o asociaţie internă şi perpetuă de viaţă, cu scopul de a transmite viaţă şi de a promova dezvoltarea facultăţilor şi resurselor lor.”
  • Sociologia – “căsătoria este o societate conjugală pe care o creează liber un bărbat şi o femeie când îşi angajează credinţa lor în vederea fondării unei familii, asigurându-şi reciproc bunurile materiale şi spirituale ale vieţii în comun.” (E. Baudin)
  • Dar sociologia şi psihologia uită ce e mai important în căsătorie: conţinutul ei sacramental.
  • Mirele şi mireasa sunt cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu care vor să aducă pe pământ comorile credinţei cele veşnice.
  • Creştinismul a zidit-o din nou căsătoria în starea ei de “taină”, dându-i frumuseţea supremă.
  • Fiecare din soţi este un tot, care îşi găseşte împlinirea în unirea cu Dumnezeu.
  • Căsătoria a cunoscut în lumea precreştină o viciere profundă, pentru salvarea căreia a devenit necesară intervenţia divină a lui Dumnezeu.
  • Pericolul cel mai de temut se află pe terenul unde apetiturile senzuale se dezlănţuie uşor.
  • Unirea soţilor face parte din categoria lucrurilor “ascunse cu Hristos în Dumnezeu.” (Col. 3, 3)
  • Mântuirea nu se obţine printr-o simplă distribuire de haruri şi daruri, ci printr-o împreună trăire şi unire cu Hristos.
  • Nu învăţătura face pe creştini, nici ritualul şi nici chiar harul divin ca simplă aplicare, ci numai deplina unire cu persoana lui Hristos.
  • Biserica nu vrea să înlăture normele societăţii; ea nu vrea să distrugă lumea creată de Dumnezeu, ci să o transfigureze din interior, în adevăr şi în frumuseţe.
  • Căsătoria ca taină este cea dintâi încercare de refacere a firii.
  • Marea valoare a tainei constă în aceea că ea uneşte în mod permanent divinul cu umanul, fără a reduce un plan la altul şi fără a introduce un hiat  dureros pentru înţelegerea noastră, între cele două.
  • Taina este un curent de modelare continuă a vieţii.
  • Sfintele Taine alcătuiesc, în unitatea lor indestructibilă, adevărata “viaţă în Hristos.”
  • Hristos nu a dăruit lumii doar o religie nouă, ci însăşi Viaţa; El însuşi devine viaţa noastră.
  • Ce avem mai sfânt, mai curat şi mai de preţ în noi se temeiniceşte pe Hristos.
  • În primul rând, Tainele sunt izvoare care împrospătează forţele morale ale tuturor credincioşilor ce le primesc cu vrednicie.
  • Crearea din nou e rezultatul revărsării în inima noastră a sfinţeniei lui Dumnezeu.
  • Sfintele Taine sunt fântânile din care curge viaţa cea nouă.
  • Măslinul sălbatic nu va face niciodată roade bune, dar le va face măslinul altoit.
  • Prin Sfintele Taine, creştinul dobândeşte posibilitatea şi obligaţia unei vieţi morale.
  • Noile puteri spirituale nu sunt doar o podoabă a sufletului renăscut, ci au ca scop să fie folosite pentru a aduce roadă bogată.
  • Taina nu e ceva abstract, ci o experienţă în care nu numai credinciosul lucrează, ci creştinul în unire cu Dumnezeu.
  • Prin întâlnirea cu Sfântul Duh, firea noastră nu dispare, ci devine mai umană şi autentică, împlinind un destin care este al ei pe vecie.
  • O taină nu poate fi niciodată confundată cu magia, căci Duhul Sfânt, care nu suprimă libertatea nimănui, îi deschide omului drumul spre lumină.
  • Faţa Domnului e un izvor nesecat care face posibil un progres infinit în cunoaşterea lui Dumnezeu.
  • Prin Euharistie, Căsătoria este cu adevărat o realitate a vieţii creştine.
  • Prezenţa reală a lui Hristos în Sfintele Taine devine focarul interesului nostru comun, fântâna din care ne adăpăm împreună, sursa harului de care ne folosim toţi laolaltă.
  • Cei ce sunt “în Hristos” nu sunt izolaţi, ci toţi împreună constituie un întreg.
  • Toată existenţa creştină, de la Sfântul Botez şi până la învierea cea de obşte, este determinată de comuniunea în moarte şi viaţă “cu Hristos.”
  • Hristos este subiectul principal pe care se sprijină toată viaţa creştină.
  • În Hristos, dezbinarea nu poate avea loc.
  • Sf. Ioan Gură de Aur – “Vedeţi că Apostolul ridică pe creştini în cer ? Grija lui este de a arăta că ei au tot ceea ce are Hristos.”

 

 

Căsătoria şi celelalte Sfinte Taine

 

 

  • Botezul e mormântul plin de slava învierii în care şi din care ne înălţăm.
  • A primi Botezul înseamnă în gândirea creştină primară a fi născut din Dumnezeu.
  • Silvestru de Canev – “chiar şi în naşterea carnală, pântecele mamei primeşte o sămânţă, dar mâna divină o modelează. Aşa şi în Botez, apa devine un pântece pentru cel care se naşte, dar harul Duhului modelează acolo pe cel care este botezat pentru a doua naştere.”
  • Botezul e o retopire integrală a plasmei umane şi o refacere a ei în “Duhul lui Hristos.”
  • O reînnoire a vieţii în căsătorie şi în familie presupune redescoperirea valorii Botezului.
  • Uniunea dintre soţi nu aparţine existenţei profane, ci vieţii noi în Hristos.
  • Origen – “Biserica este aceea care a ieşit din rana coastei lui Hristos, El făcând din ea mireasa Sa.”
  • Nicolae Cabasila – “prin moartea Sa, Domnul ne-a dăruit puterea de a omorî păcatul, iar prin învierea sa ne-a dăruit naşterea vieţii celei noi.”
  • Drumul către Împărăţie este un martiriu.
  • Refuzând pe Dumnezeu şi cedând în faţa răului, în momentele răstignirii Mântuitorului, lumea veche s-a condamnat în primul rând pe sine. Nu Dumnezeu, ci ea s-a condamnat. Soţii care nu-şi răstignesc egoismul şi suficienţa, care nu mor în ei pentru a se depăşi.
  • Crucea e adevăratul pom al vieţii, restabilirea axului lumii prin care creaţia găseşte stabilitate.
  • Primind cununile pe frunte, lucrurile în totalitatea lor dobândesc, cu anticipare pentru miri, o pecete sacramentală, toate fiind văzute ca nişte daruri ale lui Dumnezeu, dar şi ofrande ce pot fi date Lui.
  • Esenţa Tainei Căsătoriei e însăşi moartea-învierea Mântuitorului în viaţa mirilor.
  • Binele care se află sub lege nu are sâmburele de foc al prezenţei divine.
  • Sf. Ioan Hrisostom – “Hristos e Fiul lui Dumnezeu, iar tu te-ai îmbrăcat în El, avându-L în tine şi identificându-te cu El, te-ai ridicat la o afinitate cu El.”
  • Nicolae Cabasila – “îmbrăcat în Hristos, creştinul îşi lipeşte de el chipul Domnului mai mult chiar decât pielea care îi acoperă corpul.”
  • În Hristos, binele e dar prin care Dumnezeu reia legătura cu viaţa, triumfă asupra oricărei rupturi.
  • Viaţa istorică a lui Hristos e concretizarea desăvârşită a sfinţeniei divine.
  • A cunoaşte lumea în Hristos este de fapt a cunoaşte că totul din lume este darul iubirii lui Dumnezeu, e chemarea de a recunoaşte în toate pe Hristos, a fi în comuniune cu El prin toate.
  • Unitatea ce se realizează în actul Cununiei nu este a lumii de jos, ci a celei de sus.
  • Orice unitate de jos are în sine primejdia idolatrizării sale, ce o îndeamnă să-şi făurească un mit şi să-şi însuşească o pseudo-misiune.
  • Prin iubirea unuia faţă de celălalt, mirii îşi descoperă reciproc pe Hristos.
  • Părinţii Apostolici – mântuirea nu e a spiritului în afară de lume, ci a lumii întregi, pe care omul o personalizează în sine în întregime.
  • Noua zidire a lumii este împărăţia darurilor Învierii.
  • Familia şi neamul sunt laboratoarele învierii, iar în slujba lor se află mirii.
  • Duhul se uneşte, la Botez, din nou cu apele creaţiei, pentru a face în ele o transformare tainică.
  • Hristos e stânca Templului din care ţâşneşte apa cea vie, noua prezenţă în lume a Duhului Sfânt.
  • Apa ce curge din coasta Domnului este inundaţia Duhului care se revarsă prin Hristos înviat.
  • Ordinea cosmică nu se reface decât prin refacerea ordinii care priveşte căsătoria, căci cosmosul participă la sfinţenia divină prin oameni.
  • Biserică consideră Mirungerea darul desăvârşirii, taina prin care Duhul se dăruieşte pe Sine însuşi.
  • Sfinţii Părinţi insistă asupra “revărsării” directe a vieţii divine necreate în inimile celor botezaţi.
  • Sf. Chiril al Alexandriei – mirul sfinţit este “semnul participării noastre la Sfântul Duh.”
  • Sfântul Duh este realizarea însăşi a Împărăţiei lui Dumnezeu.
  • Mirungerea ca act sacramental e Cincizecime personală, prin care primim “har peste har.”
  • Teofil al Antiohiei – “Duhul dă viaţă tuturor şi noi îl respirăm fără să ştim, fiind respiraţia lui Dumnezeu în cea a lumii, în a omului.”
  • Taina Căsătoriei face ca “cele două suflări” ale soţilor să devină o singură vibraţie, să fie ontologic “doi într-un duh.”
  • Sf. Vasile cel Mare – “Mirungerea este ungerea începuturilor Împărăţiei.”
  • Mirungerea este o taină de forţă, care ne înarmează ca pe nişte soldaţi şi atleţi ai lui Hristos.
  • Tot ceea ce este real se cuvine să fie activ.
  • Diadoh al Foticeii – “chipul se cuvine să devină asemănare.”
  • Soţii sunt chemaţi ca prin “ostenelile şi sudorile” lor personale, prin actele de voinţă, disciplinate prin asceză, să îmbrăţişeze noul conţinut al vieţii în Duhul Sfânt.
  • Sfinţii Părinţi – “darul nu serveşte omului la nimic dacă nu conlucrează cu el.”
  • Chemarea supremă a creştinului e: a reda vieţii veşnicia şi veşniciei viaţa.
  • În pragul vieţii noi este înfiptă Crucea, iar valoarea sângelui lui Hristos o reflectă Sfintele Taine.
  • Sf. Ioan Gură de Aur – “iluminat, botezatul se uneşte în chip sacramental cu sufletele care s-au urcat cu Hristos din iad spre viaţa eternă.”
  • Nu-L putem cunoaşte pe Duhul Sfânt decât înlăuntrul nostru.
  • Momentele alese ale oamenilor sunt cele în care viaţa este plină de viaţă.
  • În Taina Euharistiei (cea mai mare dintre Taine şi desăvârşirea lor), Hristos însuşi este cel care opreşte “săgeţile vrăjmaşului” lansate din afară asupra celor credincioşi.
  • Împărtăşindu-se cu Trupul Domnului, spiritualizându-şi fiinţa, mirii ajung să privească împreună lumea în care trăiesc, să o iubească cum o iubeşte Dumnezeu şi să se regăsească unul în celălalt aşa cum Dumnezeu voieşte.
  • La Sfânta Masă găsim viaţa în cea mai mare intensitate a ei.
  • Nu Pâinea divină e asimilată de noi, ci ea e cea care schimbă, transformă pe cel ce o mănâncă; noi vom trăi în funcţie de viaţa care este în Hristos.
  • Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Euharistia transformă pe credincioşi în ea însăşi.”
  • Fiecare mire trăieşte şi simte viaţa celuilalt ca viaţă a lui proprie, luminată de mintea lui Hristos şi îndreptată spre bine de Duhul Lui.
  • Dincolo de Euharistie, în raportul cu Hristos, nu se mai poate merge.
  • Nimeni nu ne îngrădeşte năzuinţa noastră de a ne vedea fericiţi.
  • Euharistia face ca Biserica pământească să fie cu adevărat Biserica lui Dumnezeu.
  • Fără integrarea în viaţa euharistică, Căsătoria nu poate primi demnitatea de Taină.
  • Comuniunea euharistică este temeiul unităţii creştine (I Cor. 10, 17).

 

 

Actul nupţial şi cele patru etape ale Sfintei Liturghii

 

1. Trecerea

  • Drumul viitorilor miri de acasă la biserică este ca al neofiţilor care veneau pentru primirea Botezului.
  • Scopul lor este de a se împlini ca biserică, să-L facă prezent pe Hristos.
  • Sf. Maxim – “Hristos pururea trece şi mută pe cei ce-L urmează pe El”; “moartea lui Hristos pe cruce este o judecată a judecăţii.”
  • Cine nu simte prezenţa lui Hristos ca act liturgic, nu-L va cunoaşte ca Dumnezeu adevărat.
  • În pragul bisericii, mirii fac trecerea (Paştile) de la viaţa veche la cea nouă, împreună în Hristos.
  • Binecuvântarea mare are rolul de a anunţa clar şi solemn scopul vieţii noi a mirilor – Împărăţia.
  • A binecuvânta înseamnă a primi în iubire darul lui Dumnezeu şi a înainta spre plinire în Hristos.
  • Mărturisirea Treimii arată că rugăciunea e legătura mirilor cu Dumnezeu.
  • Câtă vreme mirii iubesc Împărăţia şi o re-prezintă, ei o şi descoperă.

 

2. Intrarea sau iniţierea

  • Intrarea în viaţa cea nouă nu e o evaziune din lume, nici o retragere din istorie, ci situarea mirilor într-un punct privilegiat, de unde pot cunoaşte mai profund ce se întâmplă cu lumea şi o pot personaliza.
  • Sf. Ignatie al Antiohiei – “faceţi din voi creaturi noi prin credinţa care este trupul Domnului şi prin iubirea care este sângele Domnului.”
  • Euharistia anticipează Parusia, întoarcerea lui Hristos sau reîntoarcerea lumii în Hristos.
  • Mirii intră în noul nor al harului (noul eon); vohodul mic de la Sfânta Liturghie din fiecare duminică şi sărbătoare este un moment al înnoirii Cununiei lor.
  • Rolul căsătoriei nu e a da o graţie, ci a introduce pe mirii în marea taină a lui Hristos şi a Bisericii.
  • Îngerii însoţesc pe miri la Cununiei, dar nu pentru a fi un decor sonor, ci pentru a dezvălui sfinţenia divină, tezaurul misterios al Nunţii.
  • Căsătoria este arcă a mântuirii lumii în istorie.
  • Ascultând pericopa despre nunta din Cana, mirii au acces la minunea transformării apei în vin. Apa curată a sentimentelor se preface în vinul iubirii restaurate şi transfigurate de Hristos.

 

 

3. Înălţarea

  • Căutarea-coborâre a lui Dumnezeu după om are drept consecinţă înălţarea sau ridicarea la cer.
  • Euharistia însăşi se săvârşeşte în cer, nu pe pământ.
  • Pentru lumea păcătoasă, Împărăţia lui Hristos urmează să vie, dar “în Hristos” ea este de acum prezentă şi descoperită.
  • Primii creştini credeau că misiunea lor în lume este să se înalţe la cer.
  • Ipolit – Hristos este pâine din cer.
  • Fer. Augustin – “a crede că Iisus a murit nu e nimic; credinţa creştină este o credinţă în înviere; El a voit să avem conştiinţa Învierii Sale, adică a trecerii Sale.”
  • Sf. Ioan Gură de Aur – “din pricina Crucii, pământul a ajuns în cer.”
  • Mirii se găsesc în cer, la locul pe care l-a pregătit lor Dumnezeu înainte de a fi creată lumea.

 

4. Comuniunea euharistică

  • La nunta din Cana Galileii, apa s-a preschimbat în vin, iar la Epicleză vinul se preface în Sânge.
  • Timp de 800 de ani, neexistând o slujbă specială pentru Cununie, juruinţa mirilor avea loc în faţa Sfântului Potir cu Sângele Mântuitorului.
  • Prin împărtăşire, în viaţa mirilor apare nodul divin care le împreunează sufletele într-un “duh.”
  • În familie, iubire şi misiune devin sinonime.
  • În chiar esenţa sa, jertfa este iubire, iar prin iubire răscumpărare de păcat şi de moarte, de patimi şi de stricăciune.
  • Nu există iubire fără jertfă şi nici jertfă fără iubire.
  • Când iubirea pierde caracterul de jertfă, din ea nu mai rămâne decât voluptatea şi se transformă în ceea ce nu este ea.
  • Jertfa e expresia ultimă a iubirii. Ea este însoţită în totdeauna de bucuria şi mulţumirea dăruirii.
  • Hristos a schimbat la învierea Sa condiţiile ontologice ale existenţei şi a “rezidit” (recapitulat) totul în Sine.
  • Prin înălţare, creaţia se află în Dumnezeu, ajungând “o pădure de flăcări.” (Sf. Maxim Mărturisitorul)
  • A te uni cu Hristos euharistic = a distruge o grea crustă ce apasă asupra noastră şi a te urca ontologic la suprafaţa incandescenţei tainice a Învierii (adică a permite vieţii să absoarbă moartea şi să învingă răul).
  • Morţii, în Hristos, sunt vii.
  • Sf. Maxim – “Hristos uneşte în dragoste realitatea creată şi cea necreată, o minunată prietenie şi mărinimie divină pentru noi.”

 

 

Căsătoria ca Taină

 

 

  • Sf. Maxim – “unirea naturii create cu energia dumnezeiască necreată” e vocaţia cea dintâi a zidirii.
  • Actul zidirii omului marchează o nouă fază în viaţa lumii, în care porunca lui Dumnezeu devine o chemare, iar existenţa omului un răspuns.
  • Căsătoria implică un act de dăruire, iar iubirea poartă în sine dorul după veşnicie. Iubirea este şi forţă creatoare.
  • Omul este predestinat spre comuniune, nu poate trăi şi desăvârşi singur.
  • Iubirea cheamă la viaţă, creează şi îmbogăţeşte viaţa. În iubire e prezent Dumnezeu.
  • Căsătoria nu este altceva decât omul complet.
  • Iubirea realizează o unitate suprapersonală; persoanele prin comuniune nu dispar, ci se desăvârşesc.
  • Tot ce este natural în actul căsătoriei e şi religios: sentimentul fidelităţii, al dragostei, îndatoririle a căror împlinire fac să curgă izvoarele vieţii.
  • Cei doi au perfecţiuni şi atribute pe care nu le are celălalt; de aceea trebuie să-şi contopească vieţile într-un tot.
  • Dacă nu este exclusiv şi reciproc, dacă nu este dăruire din ambele părţi, dragostea nu mai există.
  • Căsătoria ca instituţie este viaţă, transmisibilă de la o generaţia la alta. Ea nu e o afacere oarecare, ci un bun spiritual, original.
  • Familia se caracterizează printr-o puternică sudură internă.
  • Omul are nevoie de căsătorie nu din convenţie, din calcul sau întâmplare, ci din nevoia de a se realiza pe sine ca om.
  • Căsătoria e asocierea voinţei divine, care a instituit-o, cu voinţa umană, chemată la împlinire.
  • Antichitate – “omul se simte mai făcut pentru o societate conjugală decât pentru cetate.”
  • Până la Conciliul II Vatican, catolicii considerau căsătoria un contract matrimonial, apoi au numit-o “comunitate în dragoste.”
  • Când bărbatul şi femeia se căsătoresc, îşi dau unul altuia persoana, viaţa, libertatea, inima lor – lucruri sacre şi intime, care scapă controlului unei puteri exterioare, dar care atârnă de Dumnezeu, Stăpânul vieţii.
  • Legătura matrimonială e de conştiinţe ce ascultă poruncile lui Dumnezeu.
  • Iubirea dintre soţi este o punte de comuniune cu Dumnezeu.
  • Sf. Ioan Hrisostom – “când bărbatul şi femeia se unesc prin căsătorie, ei nu apar ca oarecare lucruri pământeşti, ci ca chipul lui Dumnezeu însuşi.”
  • Omul, dacă ar fi o monadă închisă, nu s-a mai putea asemăna cu Treimea iubirii.
  • Scopul vieţii creştine e dobândirea Duhului Sfânt. Căsătoria e o existenţă unică de rugăciune şi taină, de virtute şi dar. Ea nu poate fi înţeleasă decât “în Hristos şi în Biserică.”
  • Lucrurile lumii nu-şi descoperă sensul deplin decât în planul mântuirii.
  • Căsătoria e o cerinţă a naturii omeneşti după latura sa personală, profund spirituală, cel mai de seamă scop al ei fiind desăvârşirea în dragoste.
  • Pentru om, căsătoria e singura comunitate deplină de viaţă necondiţionată.
  • Sensul vocaţiei conjugale este dăruirea.
  • Nicolae Cabasila – după cum înainte de a te împăca cu prietenii nu poţi sta în mijlocul lor, tot aşa nici în stare de stricăciune şi de păcat nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine, de care sunt vrednice numai sufletele curate.
  • Concepţia V.T. (numărul mare de copii e semnul binecuvântării, iar lipsa lor este semnul blestemului, mai ales asupra femeii) e legată de lipsa unei idei clare despre viaţa veşnică.
  • N.T. – ideea despre viaţa veşnică înlocuieşte grija de “nemurire” terestră prin înmulţirea unui neam.
  • Căsătoria nu încetează prin moarte, căci “dragostea nu piere niciodată.” (I Cor. 13, 8)
  • Sf. Părinţi – căsătoria se împărtăşeşte din taina vieţii veşnice, având izvoarele în Dumnezeu.
  • Clement al Alexandriei – căsătoria este “casa lui Dumnezeu”, o prezenţă a lui Hristos cel veşnic.
  • Sf. Ioan Gură de Aur – căsătoria este o “biserică mică”, în felul în care Biserica nu aparţine numai lumii acesteia; ea devine un organism în care pulsează veşnicia.
  • Fer. Ieronim – “să punem mâna pe secure şi să tăiem din rădăcină copacul steril al căsătoriei. Dumnezeu a permis căsătoria la începutul lumii, dar Hristos şi Maria au consacrat fecioria.” (?)
  • Atenagora – “orice căsătorie secundară nu-i, în fond, decât un adulter.”
  • Un catolic contemporan – “noi avem îndrăzneala de a zice că teologia lui Toma d’Aquino nu exprimă în mod fericit esenţa căsătoriei creştine, ci dând dragostei un loc aşa de neînsemnat şi subordonat, rămâne tributară unei mentalităţi vechi ce persista încă în sec. 13.”
  • Toma degradează ideea de femeie, pe care o aşează într-o ordine strict biologică: “femeia este necesară doar pentru procreare, nu şi pentru alte activităţi; bărbatul e mai ajutat în toate de un bărbat decât de o femeie.”
  • Fer. Augustin – concupiscenţa e prezentă peste tot, căsătoria e remedium concupiscentiae, fiind tolerată doar în vederea procreării.
  • Singurul mod de viaţă pentru un creştin ar fi doar celibatul. (?)
  • Conciliul II Vatican – “iubirea e în slujba fecundităţii”; ea rămâne umană, infuzia harului divin neschimbând-o cu nimic. Până la secularizarea deplină a căsătoriei nu mai e decât un pas.
  • Dragostea ce o păstrează bărbatul femeii sale e cea mai înaltă dintre toate afecţiunile naturale. Iubirea n-a jignit niciodată, ci onorează şi respectă, ea înalţă pe cel către care se referă.
  • Dragostea este temelie de neclintit pentru unitatea căsătoriei creştine.
  • Iubirea cere o unire veşnică; ea dă impresia că persoanele s-au căutat şi şi-au aparţinut din veşnicie.
  • Cel care iubeşte cu adevărat nu poate cugeta la o unitate temporală.
  • Biserica nu a negat legătura dintre soţi ca un contract, dar a ocrotit-o şi a conservat-o ca dar ceresc.
  • Unirea normală dintre un bărbat şi o femeie este unirea monogamică. Ea e cea mai veche şi mai mult practicată de omenire, aflându-se la mai toate popoarele primitive.
  • În V.T. – legea unităţii căsătoriei a fost în vigoare până la potop.

 

 

Argumente ale monogamiei

a)      e conformă cu condiţiile biologice (numărul indivizilor de cele două sexe este egal);

b)      favorizează categoric procrearea;

c)      ea arată demnitatea, virtutea şi fericirea soţilor;

d)      întăreşte legăturile familiale şi pe cele sociale;

e)      copiii au o stabilitate familială, educaţia e mai bună, viaţa e mai sigură;

f)        părinţii îmbătrânesc mai încet, au o viaţă plină de blândeţe, tandreţe şi respect;

g)      e în acord cu morala şi religia, fiind singura căsătorie admisibilă de către acestea.

 

  • Sfântul Grigorie de Nazianz – “dacă nu te-ai atins de trup, eşti curat şi după intrarea în căsătorie; Hristos face minuni la nuntă şi prin prezenţa Lui procură cinste căsătoriei.”
  • Sf. Ioan Gură de Aur – “ca şi mirii din Cana Galileii, şi voi să faceţi la fel: să aveţi în mijlocul vostru pe Hristos” (să facă nunta cu binecuvântarea şi rugăciunile preoţilor Bisericii).
  • Persoanele prin comuniune nu dispar, ci se desăvârşesc. Unitatea e zidită pe puterea iubirii.
  • În poligamie se împarte un bărbat între mai multe femei; nu mai poate avea loc nici un devotament, nici o legătură între două inimi.
  • În poligamie iese la iveală elementul fizic; nu mai poate fi vorba de dragoste, ci doar de pasiune.
  • Bărbatul nu-şi poate stima femeia când vede în ea doar un instrument de plăcere. Femeia nu-şi poate stima bărbatul care o tratează astfel.
  • Consecinţele directe ale poligamiei:

a)      înjosirea demnităţii femeii;

b)      imoralitatea celor două sexe;

c)      suprimarea integrităţii familiei.

  • A. Weiss – “prin poligamie, plăcerile senzuale sunt trezite până la incitare şi niciodată saturate.”
  • Sfântul Ioan Gură de Aur – “recăsătoria priveşte doar trebuinţele “omului vechi” şi nu cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu.”
  • Din p.d.v. biologic, poliandria (o femeie cu mai mulţi bărbaţi) duce în mod frecvent la sterilitate.
  • Viitorul copiilor care nu au tată sau e absent este lăsat pradă hazardului.
  • Poliandria este prostituţia cu cortegiul său întreg de rele şi ruşini, de unde şi infamia care s-a ataşat de ea totdeauna.
  • Poliandria şi poligamia contrazic, de fapt, scopul naturii, restrâng efectele moralizatoare ale căsătoriei, sacrifică femeia şi compromit copilul.
  • Căsătoria este o legătură ce are în ea tăria veşniciei.
  • Nu poruncile sunt date pentru a fi ţinute de noi, ci le-am dobândit pentru a ne ţine ele pe noi. Neîmplinirea poruncilor = căderea din har.
  • Căsătoria indisolubilă este ceva din infinit introdus în fragila viaţă umană.
  • Sfinţii Părinţi – Dumnezeu ni se adresează prin conştiinţă, dar “vorbeşte doar către dumnezei.”
  • P. Sertilanges – “un lucru stabilit pentru totdeauna e mai solid, el aruncă în inima omului rădăcini mai profunde decât acelea ce pot fi distruse de un capriciu.”
  • O căsătorie bine aşezată este o valoare socială inestimabilă.
  • În femeia curată, un simţământ de ruşine profund va protesta ca legătura trupească dintre soţi să ajungă un scop în sine.
  • Simpla idee că uniunea conjugală poate sfârşi provoacă adesea sfârşitul ei.
  • Când inimile sunt necăjite şi una dintre ele aruncă ochii către o eliberare totală, este pericol să fie tentată de ea. În nădejdea despărţirii, orice conflict poate lua proporţii, orice dificultate ameninţă să se mărească fără măsură.
  • Ortodoxia a promovat mereu ideea iertării, în scopul refacerii unui cămin ruinat de adulter.
  • Despărţirea (divorţul) la catolici poate fi: perfectă şi imperfectă (a doua însemnând separaţia de pat şi de masă); ei rămân împreună, contractul nupţial are valoare atât timp cât ei trăiesc.
  • Ortodoxia crede că aici nu se uită adevărul evanghelic cum că Nunta este o anticipare a Împărăţiei, nu doar o unitate juridică lumească.

 

Condiţiile religios-morale ale întemeierii căsătoriei

 

 

  • Pregătirea pentru Taina Cununiei este mai întâi pregătirea pentru unirea cu Hristos.
  • Spiritul nu-şi poate întinde aripile pe pământ, dacă nu se simte înconjurat de veşnicie şi nemărginire, aflându-se totuşi în timp şi spaţiu.
  • Numai cine cultivă o viaţă interioară şi ţine aprinsă torţa conştiinţei trăieşte o tinereţe de entuziasm şi o înălţare care îi dă tărie în depăşirea obstacolelor.
  • Idealul purifică sentimentele şi dă putere voinţei.
  • Toată importanţa faptelor atârnă de starea lăuntrică a omului.
  • W. Forster – “a fi în stare să primeşti îndemnul lăuntric al lui Dumnezeu înseamnă să te ridici peste tine însuţi.”
  • Frumuseţea pământească conduce la frumuseţea eternă.
  • “Castitatea” arată mai ales o calitate spirituală, “înţelepciunea” totală, puterea care susţine integritatea fiinţei, a persoanei.
  • Puterea lui Hristos în suflet = supunerea senzualului faţă de spiritual.
  • Iubirea adevărată se naşte din virtute.
  • A concepe castitatea drept ceva negativ (oprelişti şi renunţări) înseamnă a nu o cunoaşte. Ea este ceva pozitiv, care zideşte, lăsând în urmă noroiul şi avântându-se spre înălţimi.
  • Fecioria din copilărie este o simplă stare naturală numită nevinovăţie, o feciorie după dar. Fecioria ca virtute, ca elan spre Împărăţie apare când tânărul refuză să se supune legii trupului.
  • Prin contactul sufletului cu Dumnezeu, fecioria lui este castitate.
  • Castitatea e virtutea care dă puterea tinereţii, arătându-i culmea fără să-i ascundă urcuşul ce trebuie înfruntat. Ea îl face pe creştin veşnic tânăr, păstrându-i inima fragedă, voinţa tare, mintea trează.
  • Tânărul care ia asupra sa ostenelile fecioriei să-şi reamintească cea dintâi lege a luptei: să fie făcută pentru Hristos, în vederea Împărăţiei cerurilor.
  • Fecioria este urmărită mai ales pentru dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu.
  • Fecioria trupului suprimă obstacolele ce se opun elanului duhovnicesc.
  • Trupul nu e un element care s-ar putea despărţi de duh sau să fie redus la tăcere. El este biosfera în care se încarnează duhul.
  • Fer. Augustin – “cel ce nu este spiritual până în carnea sa, devine trupesc până în spiritul său.”
  • Omul trebuie să primească cu smerenie harul divin, să lase Creatorul să-şi realizeze în el fapta Sa.
  • Câştigarea castităţii nu e numai cunoştinţă, ci aplicare şi urmare practică.
  • Singura voinţă cu adevărat rodnică e aceea care izvorăşte din har. Oricare alta rămâne înrobită înclinărilor trupeşti.
  • Fără har, nimeni nu va putea câştiga desăvârşit virtutea curăţiei.
  • Dobândirea harului = realizarea smereniei cugetului.
  • Castitatea depinde de inimă în ce priveşte provenienţa ei, dar se referă la trup ca la materia ei.
  • Elementul esenţial al castităţii interioare este stăpânirea de sine.
  • După cum există un adulter al inimii, trebuie să fie şi o virtute opusă acestui viciu – fecioria inimii.
  • Iubirea omului cast e cea mai înaltă, mai generoasă şi mai trainică iubire, este iubirea adevărată.
  • Origen – “mâna lui Dumnezeu uneşte pe cei ce se iubesc.”
  • Dragostea este chiar afirmarea fiinţei în plenitudinea şi în eternitatea sa.
  • Sfântul Ioan Gură de Aur – “un alt eu însumi se descoperă ochilor prin dragoste.”
  • Iubirea dintre două persoane ce se caută în vederea căsătoriei se numeşte iubire sponsală.
  • Sf. Grigorie de Nazianz – “căsătoria e cheia care deschide uşa către castitate şi iubirea perfectă.”
  • Vladimir Soloviov – iubirea nu aparţine speciei umane, ci persoanei.
  • Principiile moralei ortodoxe nu urmăresc asuprirea vieţii, ci eliberarea ei; bogăţia e preferată sărăciei, puterea slăbiciunii, iar bucuria tristeţii.
  • Adevărata şcoală a iubirii nu stă niciodată în a gusta fără măsură şi înainte de vreme tot ceea ce are să-ţi hărăzească mai târziu un legământ pe viaţă.
  • Iubirea adevărată este o floare rară în lumea noastră.
  • Exemplul vieţii rămâne totdeauna cel mai bun şi mai convingător dintre raţionamente.
  • Risipa duce la ruină, îngrădirea de sine la îmbogăţire trupească şi sufletească.
  • Un tânăr cu o viaţă castă nu este timid, un bigot, un autosugestionat care se pierde în faţa încercărilor, ci omul hotărât, plin de curaj, bărbat pe care biruinţele lui asupra sa îl fac capabil să înfrunte greutăţile vieţii.
  • După cum înfrânarea nu e împotriva naturii, nu e nici dăunătoare sănătăţii.
  • Natura spirituală a omului este şi ea natura noastră; ea nu este un lux în iconomia existenţei.
  • Ovidiu Papadima – “sfinţenia omului este un pisc, cea a naturii o realitate cotidiană. Sfinţenia omului este o dureroasă înfrângere de sine, a firii este o stare nativă, cu o singură rădăcină: puritatea (nevinovăţia). Sfinţenia naturii e un început, a omului e sfârşit.”
  • Kierkegaard – “precum lacul liniştit îşi are cauza sa adâncă în izvorul ascuns, nevăzut de ochii omeneşti, aşa şi iubirea omului îşi are izvorul ei cel mai adânc în iubirea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ar fi iubire, atunci nu ar exista nici lacul cel liniştit şi nici iubirea omului.”
  • Folclorul românesc – firea este încărcată cu sfinţenie datorită purităţii ei (neştiinţa ei de păcat), în opoziţie cu realităţile lumii căzute.
  • Firea nu poate răbda păcatul infidelităţii.
  • Poporul spune: “femeia ce trăieşte în fărădelege, pe unde umblă, pământul arde sub picioarele ei.”
  • Cei vechi se ocupau foarte mult de castitate şi deloc de pudoare.
  • A vorbi despre femeie (din sec. 4) = a face aluzie la castitate şi pudoare.
  • Exaltarea fecioriei a dus la desconsiderarea iubirii dintre soţi, considerată chiar primejdioasă pentru mântuire; unica dragoste posibilă în teologia Apusului era considerată cea datorată de om lui Dumnezeu.
  • Iubirea a fost astfel împărţită, fiind o prăpastie între cele două feluri ale ei. Fericiţi rămân doar cei ce se consacrau vieţii monahale; iubirea celorlalţi duce doar la moarte.
  • La sfârşitul Evului Mediu, printr-o puternică reacţie contra albigenzilor, o seamă de predicatori au pus într-o lumină favorabilă valoarea căsătoriei, iubirea fiind privită ca o stare de demnitate cu o sfinţenie particulară.
  • Enciclica papei Pius XI (Casti Connubii) – “comunitatea totală de viaţă” şi “căutarea perfecţiunii.”
  • Catolicii consideră că iubirea dintre un bărbat şi o femeie “are o rădăcină animală şi dă o floare spirituală.” (Gustav Thibon)

 

 

Pregătirea apropiată a tinerilor pentru Taina Căsătoriei

 

 

  • Chemarea nu exclude pregătirea, ci o presupune.
  • Faţă în faţă cu fecioria, Căsătoria nu e de mai puţină cinste în ce priveşte slujirea preoţească, căci e o taină a Împărăţiei cereşti.
  • Pregătirea spirituală e esenţial internă, fiind înainte de toate efort voluntar.
  • În tinereţe ispitele cele mai puternice sunt pe tărâmul vieţii senzuale, iar puterea sfinţitoare are cea mai mare înrâurire asupra voinţei.
  • Pietro Babina – “castitatea este obligatorie şi cea mai bună pregătire psihologică, fiind şi garanţia fizică necesară fidelităţii conjugale.”
  • Pregătirea deschide potirul inimii spre lucrarea harului şi face din suflet un vas curat, prielnic pentru acţiunea divină.
  • Părinţii sunt primii care au datoria să lămurească copiilor, după trecerea prin epoca pubertăţii, scopul căsătoriei. (J. Mausbach)
  • Pedagogia divină din viaţa satului s-a identificat cu legea românească.
  • Pentru români, legea neamului e de nedespărţit nu numai de conştiinţa lor, ci şi de fiinţa lor.
  • Toate datinile satului nostru aveau în vedere confreriile de tineri, de juni şi de fecioare, care aveau drept scop pregătirea pentru căsătorie.
  • În colindele pentru juni şi lioare, castitatea ca esenţă a iubirii sponsale nu apare numai ca virtutea virtuţilor, ci ca virtutea legii româneşti însăşi.
  • Pornofilia surpă pedagogia divină din familie şi din viaţa neamului.
  • Nesimţirea inimii împietrite este semnul morţii duhovniceşti, care face ca orice disciplină să-şi piardă valoarea şi eficienţa.
  • Inima este centrul fiinţei duhovniceşti, punctul de unde provine şi unde se întoarce toată viaţa duhovnicească.
  • Prin unirea minţii (“sediul” persoanei) cu inima pătrunde în credincios duhul, care înlătură orice fărădelege. Fără inimă, duhul e neputincios, viaţa creştină rămâne doar un ideal; fără minte, inima rămâne oarbă, lipsită de direcţie.
  • E. Popa – “O viaţă sănătoasă de mişcare şi activitate musculară, precum, şi igiena de mâncare şi îmbrăcăminte, este de mare folos unui regim de castitate; o viaţă de trândăvie, petrecută în visări şi lecturi erotice sau excese de mâncare şi băutură, nu poate decât strica.”
  • Din lumea spirituală vin impulsurile cele mai favorabile sănătăţii, curajului şi răbdării fizice.
  • Citirile bune din vieţile sfinţilor sunt de mare folos. A îmbina numaidecât citirea cu fapta nu trebuie să rămână un simplu îndemn.
  • Orice cunoştinţă trebuie să însemne şi o mică biruinţă de sine.
  • Mihai Bulacu – fără fapte bune, intelectul se obişnuieşte să plutească sfios pe deasupra vieţii, în loc să pătrundă cu energie şi să o domine.
  • Să nu lăsăm curiozitatea să ne biruiască voinţa, căci ea poate lucra mai rapid chiar decât inteligenţa şi să ne întineze mintea.
  • Imaginile care hrănesc închipuirea au o adâncă înrâurire asupra faptelor şi a statorniciei în credinţă a celui ce se pregăteşte pentru căsătorie.
  • Trezvia e o metodă de combatere a păcatului de la origine. Ea este atenţia continuă, prin care harul devine eficace, fiind o încordare interioară.
  • Forster – “cine vrea să progreseze şi nu e sigur de puterea lui, trebuie să lucreze la sporirea puterii lăuntrice şi să îndepărteze aţâţările din afară.”
  • Un mijloc eficace de a orienta imaginaţia în sens pozitiv este contemplarea icoanelor. Astfel se va naşte un dialog ontologic între Hristos, înfăţişat în icoană, şi credincios.
  • Icoana este o scară, o punte aruncată între viaţa aceasta şi cea de dincolo.
  • Credinţa este aceea care apără sufletul de primejdiile din lumea de jos.
  • Păcatul începe de fiecare dată prin căderea raţiunii din adevăr.
  • Credinţa are menirea de a readuce raţiunea pe poziţiile ei de rezistenţă.
  • Singura voinţă cu adevărat rodnică este aceea care izvorăşte din har.
  • Forster – “cine n-a purtat jugul lui Dumnezeu, acela poartă, conştient sau nu, jugul lumii de jos.”
  • Sufletul care nu este mişcat de Adevăr este lipsit de har.
  • Uneori tinerilor le este ruşine să-şi mărturisească sentimentele lor cele mai bune şi fac paradă de altele josnice, pe care de fapt nu le au. E tendinţa de a lua culoarea morală a mediului şi a lumii.
  • Forster – “cel mai bun mod de a te apăra este să ataci.”
  • Numai hotărârea neclinitită şi iubirea cuceritoare pot aduce izbânda într-o lume neputincioasă să-şi apere crezul şi idealul.
  • Exegeţii catolici actuali sunt împărţiţi în două tabere:

a)      “celibatul e o lege bisericească cu fundamentarea principală în N.T.”

b)      “la Pavel, ca şi în Evanghelie, nici o vorbă de celibat obligatoriu.”

  • Ortodoxia – familia e proba superioară a celui ce vrea să chivernisească Biserica (casa) lui Dumnezeu.

 

 

Femeia şi Căsătoria

 

 

  • Bărbatul este destinat să ducă greul luptelor vieţii şi să slujească altarului; femeia este predestinată iubirii (e atrasă să fie preoteasă în creaţie).
  • Înţelegerea Tainei Căsătoriei este mai aproape de inima femeii.
  • În iubirea femeii este prefigurată unirea pământului cu cerul.
  • Între îngeri şi femeie se cuprinde tot universul.
  • Femeia rămâne icoană a paradisului ce nu poate fi dat uitării.
  • Iubirea femeii e esenţa sufletului ei; e preoteasa iubirii, mireasă şi mamă.
  • Evdokimov – “dacă paternitatea este categoria vieţii divine, maternitatea este categoria religioasă a vieţii umane.”
  • La bărbat iubirea apare mai degrabă ca un talent, atitudinea lui faţă de iubire nu e universală; la femeie se arată mai adâncită în fiinţa ei, dându-i o nunaţă mai hotărâtă de originalitate şi amploare.
  • Femeia se dedică în întregime iubirii.
  • Femeia este mai capabilă decât bărbatul să se elibereze de impulsurile senzuale, să se înalţe în feciorie şi castitate.
  • Căsătoria creştină e locul în care Dumnezeu e de faţă şi sălăşluieşte în viaţa celor doi soţi.
  • De multe ori Hristos se adresează bărbatului prin sufletul femeii.
  • E. Nurger – “acolo unde castitatea femeii nu opune frâna sa, bărbatul se lasă dus de orice exces.”
  • Diadema curăţiei are o mare şi decisivă pondere în destinul vieţii conjugale şi în istoria popoarelor.
  • Bărbatul vrea ca femeia sa să fie mai sus decât el, fiindcă ţine să se ridice deasupra lui însuşi, într-un elan de desăvârşire spirituală.
  • Bărbatul se poartă cu femeia sa cum se poartă cu ceea ce are mai de preţ în sine, cu propriul său suflet şi cu propria sa conştiinţă.
  • Femeia nu se îngrijeşte de ceea ce trebuie să facă, ci de ce trebuie să fie.
  • Femeia aduce cu sine în cămin setea liniştii eterne. Ea e fiinţa ce dăruieşte şi se dăruieşte, fiinţa care se roagă în tăcerea nopţii sfinte.
  • Leon Bloy – “cu cât o femeie e mai sfântă, cu atât e mai mult femeie.”
  • Fecioara Maria e modelul suprem al dăruirii de sine, ca şi al neprihănirii întru sfinţenie, pe când Eva este modelul decăderii.
  • Femeia în catolicism, mergând pe linia teologiei lui Toma d’Aquino, este o fiinţă degenerată şi păcătoasă. Ea e “prin natură inferioară bărbatului.”
  • Numai bărbatul este acela care se ridică până la Dumnezeu.
  • Fer. Ieronim – “femeia este poarta diavolului, calea nelegiuirii” (ianna diaboli, via iniquitatis)
  • Toma d’Aquino o consideră pe femeie chiar diavol (“diabolum mulierum accipium”).
  • Conciliul II Vatican nu vorbeşte de rolul femeii în constituirea familiei sau în realizarea căsătoriei ca taină.. ea e doar “fântâna vieţii” (fons vitae), cea care furnizează materia (aluatul) pentru Cel ce se întrupează.

 

Problemele conjugale

 

1. Datoriile soţilor în căsătorie

  • Căsătoria creştină este eternă şi de nedesfăcut.
  • Evanghelia ne descoperă viaţa absolută, în care nu găsim nimic relativ.
  • Alexei Homiakov – prin caracterul ei obiectiv, taina este extensiunea eclesială, văzută, a Mântuitorului înviat.
  • Numai căsătoria întemeiată pe iubire şi libertate se distinge ca o taină divină.
  • Devotamentul se afirmă, în căsnicie, mai ales prin dăruirea de sine şi jertfelnicia unui soţ în raport cu celălalt.
  • Cine nu ajunge până la devotament, acela nu iubeşte.
  • Căsătoria nu cunoaşte decât o singură definiţie a datoriei: când iubeşti, îţi porunceşti singur, ţie însuţi.
  • Credincioşia nu este doar exterioară, ci şi o fidelitate a inimii, pentru păstrarea ei fiecare soţ va face ceva împotriva lui însuşi, a dificultăţilor şi tendinţelor lui, într-o luptă fără zăgaz (J. Viollet).
  • Căsătoria nu este un simplu dans şi nici chiar un legământ pe viaţă, ci e o alianţă pentru veşnicie.
  • Trebuie să ieşi din tine şi să înţelegi gândurile, dorinţele şi trebuinţele fiinţei iubite.
  • Soţii să nu vadă crucea fără înviere şi nici poruncile fără fericiri.
  • Uniunea inimilor nu poate creşte decât prin primirea cu bucurie a tuturor sacrificiilor implicate în viaţa celor doi.
  • Crucea atacă cruzimea voinţei noastre şi egoismul nostru exaltat.

 

Sinteză realizată de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Mărturie a sfințeniei și ajutorului Părintelui Ilie Lăcătușu

De multe ori am spus celor din jurul meu despre sfințenia și ajutorul Părintelui Ilie Lăcătulu, dar niciodată nu am scris lucrurile acestea, spre rușinea mea; astăzi, însă, m-am hotărât să dau și mărturie scrisă despre minunile și ajutorul primit de mine, nevrednica și păcătoasa, de la iubitul Sfânt Ilie Lăcătușu.

Când eram studentă în București, din mila Domnului și a Sfinților Săi, am avut fericita ocazie să mă aflu în preajma moaștelor Părintelui Ilie Lăcătușu, la foarte scurt timp după ce trupul lui a fost mutat la înmormântarea preotesei; dar nu numai atât, am mai avut și marea onoare să fiu prietenă cu fiica cea mică a Părintelui, doamna Sabina-Maria, o femeie deosebită care a avut un impact puternic în viața mea.

Imediat după ce a fost înmormântarea doamnei preotese și s-a constatat neputrezirea trupului Părintelui, când nepotul acestuia a chemat preotul din nou la raclă, din mila proniei divine am ajuns și eu acolo împreună cu ei. Cunoștințele mele despre moaște, canoane și celelalte lucruri legate de acestea erau foarte limitate, ceea ce a făcut ca mirarea mea să fie cu atât mai mare, dar și Părintele să lucreze și să ajungă cât mai adânc în sufletul meu cel păcătos.
Read More

Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii I

Pr. Prof. Ilie Moldovan

 – recenzie –

 

Teologia iubirii I îşi poartă cu demnitate numele, deoarece este o analiză profundă a tuturor aspectelor iubirii. Pr. Ilie Moldovan începe meditaţia sa cu reliefarea Tri-unităţii divine, ca principiu absolut al căsătoriei. Urmează analiza lucrării energiilor divine în Taina Căsătoriei şi a Revelatorului iubirii divine, care este Sf. Duh.

O mare parte a volumului este de natură antropologică, arătând iubirea paradisiacă, erosul în existenţa adamică şi stricăciunea adusă de acesta. O parte importantă o constituie analiza darurilor Sf. Duh (adevărul, frumuseţea, contemplaţia, bucuria şi pietatea). Partea finală se ocupă cu principiile iubirii conjugale şi oferă câteva anexe, din care amintim: Iubirea la Sf. Părinţi, Eros şi natură (în antichitate şi în actualitate) şi Dorul-iubire în cântecul popular românesc.

Destinul lumii atârnă de răspunsul pe care creştinii de astăzi îl dau chemării lui Hristos. Se pot foarte bine identifica păcatele şi suferinţele culturii şi ale civilizaţiei moderne. Destinul depinde de iubirea cosmică a sfinţilor. Hristos-Domnul traversează drumul istoriei prin paşii acestor sfinţi (soţi într-o familie creştină).

Un lucru rău nu se poate schimba de la sine în bine. Biruinţa asupra răului noi creştinii o dobândim prin Cruce. Nouă ne revine intenţia şi efortul, Mântuitorului iniţiativa şi triumful. Tot ceea ce ni se cere este să ne însuşim spiritul victoriei supreme a Mântuitorului. În Crucea Domnului se află izvoarele Împărăţiei.

Semnalul părintelui către noi este: “Dispare natura şi ne piere neamul!” şi el arată că natura se stinge fiind atinsă de stricăciunea de care suferă etnicul. Pierderea universală a sfinţeniei minimalizează şi desfigurează iubirea, până la nivelul simplei afecţiuni fiziologice. În condiţiile unei democraţii a plăcerii, natura nu poate decât să piară.
Read More

Adolescenţa – preludiu la poemul iubirii curate

Pr. prof. Ilie Moldovan
Fișe de idei

 
 
Puteți descărca aici documentul.
 

  • Pentru că nu se lasă exprimată în cuvinte obişnuite, este uşor să ne dăm seama că unica ei limbă este poezia. Asemenea unui înger, iubirea curată aduce cu sine zvonuri din paradis.
  • Doresc să las iubirea să vorbească despre sine, să se exprime prin graiurile ei sublime.
  • Iubirea curată, în ceea ce are ea mai specific, este soarele vieţii.
  • Iubirea curată hrăneşte la pieptul ei cele mai de seamă năzuinţe ce înflăcărează destinul unui neam. Din tăcerile ei se zămislesc cuvinte şi din tainele ei se alcătuiesc poeme. Ea poartă în sân nevinovăţia copiilor şi tinde să se împodobească cu cununile martirilor.
  • Azi asistăm la o încercare de detronare a iubirii curate de pe piedestalul ei românesc milenar.
  • Oare chiar aşa de mult s-a schimbat judecata poporului nostru, încât coroana splendid înflorită a pomului, după căderea unei brume de primăvară, a ajuns să-şi dispreţuiască tulpina şi rădăcinile ?
  • “Instructorului sex”, prin definiţie, îi este cu neputinţă să mai creadă în Dumnezeu, dar şi să se însufleţească de marile idealuri ale iubirii curate, care se înalţă ca nişte munţi uriaşi la orizontul istoriei neamului nostru.
  • Acest om vede în viaţa şi iubirea curată nu altceva decât greutăţi de neînvins. De ce ? Pentru că se zbate în lanţul unor concepţii nihiliste şi este cuprins de frigurile unor porniri nesăbuite.
  • Respectul faţă de tradiţia strămoşească îl ia drept intoleranţă.
  • Nu vede nimic mare şi sfânt în iubire şi astfel i se strecoară în minte ispititorul gând că iubirea nu are nic un rost şi nici un viitor. Căci viitorul iubirii este rodul ei, copiii, care pot fi, fără nici un scrupul, exterminaţi şi aruncaţi la coşul istoriei.
  • După ce a uitat că voluptatea = moarte, iar iubirea înviere, s-a angajat în luptă împotriva vieţii.
  • Ucigaş în ordinea existenţei personale, acelaşi om este sinucigaş în ordinea existenţei neamului.
  • Un semnal de alarmă: ne piere neamul (1989-2001 – 11 milioane de avorturi în spitale, fără a mai număra şi pe cele necunoscute, făcute în oficinile ucigătoare de prunci cu caracter privat şi în laboratoarele de “planificare a familiei”).
  • Crudul adevăr este că ogoarele vieţii se pustiesc. Bezna ia locul razelor de soare, abdicarea şi ofilirea, destrămarea şi ruina urmează forţei vitale şi sporirii etnice care ne-a însoţit în istorie. Read More

Marşul pentru viaţă

Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou” din municipiul Sf. Gheorghe, a organizat duminică, 24 martie 2013, între orele 1230-1430, Marşul pentru Viață. Acesta a început la Catedrala Ortodoxa Sfântul Ierarh Nicolae din municipiul nostru, după terminarea Dumnezieștii Liturghii și a săvârșirii slujbei Sinodiconului Ortodoxiei, așa cum se obișnuiește a se face în Biserica cea Una a lui Hristos, în Duminica Ortodoxiei.

Traseul Marșului a fost pe străzile Miko Imre și 1 Decembrie 1918, cu opriri în fața Magazinului Șugaș, a Primăriei și în Piața Mihai Viteazul. La acest Marș au participat circa 100 de persoane, de toate vârstele, mai ales tineri și copii, împreună cu părinții lor. Creștinii ortodocși au fost conduși de păstorii lor sufletești, pr. Sebastian Pârvu și pr. Ciprian Staicu.

La plecarea de la Catedrala Ortodoxă s-a rostit în comun rugăciunea Tatăl Nostru, apoi adunarea s-a îndreptat către intersecția cu magazinul Șugaș, intonând imnul Cu noi este Dumnezeu. A urmat o oprire, unde s-a făcut o ectenie funebră pentru pruncii avortați și o rugăciune pentru România.
A doua oprire a fost în fața Primăriei, unde s-a rostit o rugăciune pentru înțelepțirea și întoarcerea la pocăință, spre unitate națională, a poporului român. Apoi participanții s-au îndreptat spre Piața Mihai Viteazul, intonând imnul Învierii – Hristos a înviat.
Read More