Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

STOP! Oprește-te din tulburare și cugetă la Cel Care merită cu adevărat: HRISTOS!

Măsura creștinătății noastre

(fragment)

 Ion Moța (+ 1937)

Suntem iarăși în preajma Crăciunului.

Ne-am apropiat oare noi sufletește de el?

Asemenea măsurători de distanțe sufletești nu ne pot fi indiferente, dacă avem o cât de mică credință în Dumnezeu și în adevărul că rosturile și bucuriile vieții nu pot fi temeinic împlinite decât în măsura în care procesul de asimilare cerească a făcut ceva spor înlăuntrul ființei noastre omenești.

Să ne întrebăm, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie să fi făcut noi pentru a putea zice azi că de Crăciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din anul acesta și prin isprăvile gastronomice de care ne pregătim, ci și printr-o orânduire nouă a sufletului, a adevăratei noastre vieți?

Iar răspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor și legilor respectate, un examen tehnic asupra conformării la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei creștine: ai furat, ai nedreptățit, ai respectat poruncile în ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii?

Ci vom fi întrebați dacă a fost ceva viu sufletește în noi, vom fi întrebați ce disoluții sufletești adânci s-au întâmplat în noi și ce reconstrucții interioare pe un alt plan, de jertfă, de prefacere vie.

Cineva care ar cerceta apropierea noastră sufletească de Mântuitorul, ne-ar coborî în acele adâncuri de rană vie în care a fost coborât bogatul căruia Mântuitorul îi cerea o totală disoluție a structurii lui lăuntrice, vinderea tuturor bogățiilor, arătându-i că simpla conformare oarecum contractuală față de porunci, simpla atitudine aparent corectă, dar lipsită de prefacerea vie interioară, nu-l pot apropia pe om de cer și de mântuire.

Viu, sufletește viu, ce s-a elaborat în viața noastră interioară? Ce biruințe asupra poverilor omenești am reputat noi, spre a ne simți astăzi mai apropiați de Mântuitorul ce se naște?

Nu știu ce vor zice teologii, despre a căror știință nu am multă cunoștință, dar măsura învierii noastre interioare, măsura creștinătății noastre vii eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora, a unei jertfe personale, liber, cu dragoste și cu elan consimțite, fără gând la respectarea formală a nu știu căror reglementări bilaterale dintre noi și Dumnezeu.

Jertfa aceea care este dezlănțuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât ființa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne așezarea omenească a vieții, dar ne încălzește totodată cu satisfacții pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe ființa noastră carapacea nesimțirii față de cele dumnezeiești și, transformându-ne în rană vie de „soare și sânge”, cum ar zice Radu Gyr, ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic și de-a dreptul în sufletul nostru. Și devenim astfel vii sufletește, mai vii, mai creștini.

Jertfa este astfel măsura creștinătății noastre.

Cine a jertfit ceva, în acest fel, înțelege și vede mai bine pe Mântuitorul, Care se naște, și se bucură mai mult, căci simte o apropiere, o comuniune între o părticică a structurii lui și Dumnezeul Cel viu Care coboară printre noi și întru noi.

Sunt oare mai aproape de taina Crăciunului cei care o viață întreagă au respectat doar granițele poruncilor, vrând-nevrând, fără a se fi luminat însă în adâncul lor  prin puterea vie a dragostei ce duce la jertfă?

Nu! Dacă ochiul nostru ar putea înțelege zările cerești în mijlocul cărora se va coborî în curând Mântuitorul pe pământul românesc, el ar vedea, alături de Mântuitorul și pe Sfinții Bisericii, toate sufletele de viteji care s-au jertfit bucuroși și conștienți pentru a ajuta pe aproapele lor: n-ar lipsi nici Horia, nici Tudor, nici Avram Iancu, nici Brâncoveanu, nici mulțimea celor care s-au jertfit cu adevărat, din toată comoara sufletului lor. Căci în ei, mai mult decât în alții, creștinătatea a fost vie, ei mai mult decât alții s-au integrat în comunitatea Bisericii, formându-i trupul viu, împlinit.

(Ion I. Moţa, din volumul Cranii de lemn,

Munchen, 1970)

Conform mărturiilor vremii, în ziarul ardelean Telegraful Român, țăranii care s-au dus la Alba Iulia și au făcut Marea Unire, la 1 decembrie 1918, AVEAU ÎN TRAISTĂ MÂNCARE DE POST!

Din România fac parte cei ce iubesc România, cinstesc România, apără România, nu trădează România și pun pe Dumnezeu, Cel propovăduit de Sfânta Ortodoxie, mai presus decât România!

Restul sunt lepre antihristice, masonice, ecumeniste, sioniste, sataniste și vacciniste!