Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Doamna Fotinio și Lumina necreată

Doamna Fotinio și lumina necreată
de pr. Arsenie Sinaitul

În urmă cu 10-12 ani am cunoscut un Suflet. Era un Suflet Sfânt. îi vom spune și numele pentru a păstra caracterul personal al istorisirii. Pe această persoană o cheamă Fotinio. Sau eu îi spun Fotinio (Fotini, rădăcina pentru acest nume, înseamnă cea luminată, de har desigur – n.trad.). Doamna Fotinio a venit cu familia ei acasă la mama mea, acolo unde locuiam și eu atunci pentru că nu aveam casă și părinții mei pregătiseră un loc – în marea lor bunătate – făcuseră un mic arhondaric cu icoane, candelă, lumânări, cu Sfinte Moaște și aveam acolo și o canapea mică, pe care eu mă odihneam. Seara o deschideam și dormeam pe ea, iar dimineața o adunam și o împodobeam și era ca un mic arhondaric, unde puteam să spovedesc sau cineva să îmi dea mie un sfat sau să își exprime o părere, într-un mod mai personal.

Deci, această familie a venit într-o după-amiază, erau patru persoane și au adus-o cu ei și pe doamna Fotinio. Era cam de 63-64 de ani, o femeie scundă, însă cu un Chip foarte luminos. Și ea mi-a spus: Părinte, am aflat că sunteți de la Muntele Sinai. Mi s-a întâmplat ceva foarte grav și am venit să vă întreb, pentru că mă tem că nu pot să spun oricui ceea ce mi se întâmplă.

Eu i-am răspuns: Cu plăcere, doamna Fotinio. Poftiți.

Așadar, ne-am așezat în micul arhondaric și doamna Fotinio a început să îmi povestească faptul că s-a născut undeva în Grecia continentală și că la vârsta de 7 ani a rămas orfană. Din păcate, ea a ajuns lângă niște unchi fără căpătâi care au făcut praf într-o singură noapte moștenirea ei, adesea se comportau urât cu ea și o băteau. Această nefericită fată, micuță și sensibilă, s-a alipit apoi de vecina ei, doamna preoteasă, care era și ea văduvă și avea trei fete.

Din fericire, fiica ei cea mare apucase să facă facultatea și să devină învățătoare și astfel câștiga cele necesare pentru a putea trăi toată familia ei. Însă pentru că erau gospodine, ea și doamna preoteasă le-au învățat și pe celelalte fete, dar și pe Fotinio să coasă zestre pentru fetele bogate – atunci nu existau mașini de cusut și haine făcute la croitorie. Astfel, ele coseau monograme pe cearșafuri, pe fețele de pernă, pe prosoape și făceau și alte broderii. Și își câștigau astfel cele necesare traiului.

De la șapte ani, stând tot timpul pe lângă preoteasă, Fotinio o auzea pe aceasta cum se roagă. Dar printre psalmii pe care îi rostea, preoteasa spunea mereu și ceva deosebit: Îți mulțumesc, Doamne, Îți mulțumesc. Să Îi mulțumim Domnului. Fotinio o auzea cum spunea aceasta continuu și ca o copilă a întrebat-o: Mătușă preoteasă, de ce spui continuu mulțumesc? De ce spui: Îți mulțumesc, Doamne? Ea i-a răspuns: Ce altceva să spun, copila mea? Dumnezeu ne-a dat atâtea bunătăți și are grijă de noi și cu harul Lui noi Îl cunoaștem ca fiind Dumnezeul nostru. Numai mulțumesc pot să Îi spun. Nu pot să Îi cer nimic altceva.

Astfel Fotinio a crescut și s-a cuibărit în inima ei această rugăciune. Ca și cum nu ar fi știut altă urare și nici o altă rugăciune, orice i se întâmpla, ea zicea: Îți mulțumesc, Doamne.

A rămas până la vârsta de 17 ani în gazdă acasă la unchiul ei, iar dis-de-dimineață pleca de acolo și se ducea la doamna preoteasă, iar aceasta îi mai dădea pentru munca ei și câte un bănuț în plus, astfel încât Fotinio să nu îi îngreuieze pe unchiul și mătușa ei cu propriile ei cheltuieli.

La vârsta de 17 ani, Fotinio s-a dus într-un pelerinaj la o mănăstire, împreună cu doamna preoteasă și cu alți creștini din parohie. Au fost în nordul Greciei la o mănăstire de maici și și-a dorit sărmana Fotinio să devină monahie. I-a plăcut atât de mult acest fel de viață încât și-a dorit cu ardoare să fie maică. Însă trebuia să aibă părinți care să o lase să facă aceasta, pentru că ea era minoră. Întorcându-se acasă, a avut de înfruntat un fapt neplăcut, căci rudele ei, ca să scape de ea, îi găsiseră un soț care desigur nu era de neam bun, devreme ce nu a cerut nici zestre.

Așadar, într-un an repede-repede au măritat-o. Sărmana Fotinio însă avea de înfruntat problema că băiatul avea o cafenea și din păcate se învățase să bea și se întâmpla să bea și alte substanțe acolo la cafenea și lucrurile s-au înrăutățit rapid.

Însă Fotinio a născut, i-a dăruit soțului ei trei copii: un băiat, pe nume Fanis și două fete. Nu îmi aduc aminte numele lor, ca să vi le spun. Însă îmi amintesc că ea avea trei copii. Și sărmana Fotinio se străduia să îi crească în Legea Domnului. Însă soțul ei, de fiecare dată când se întorcea beat de la cafenea sau dacă un copil era bolnav sau dacă era nemulțumit de ceva, îi certa și îi bătea, iar biata Fotinio se băga în fața lor și lua bătaie în locul lor. Astfel, în afara injuriilor de care avea parte, ea lua și bătaie, mai lua bătaie și un copilaș. Și sărmana Fotinio întotdeauna era cu rugăciunea: Îți mulțumesc, Doamne. Să Îi mulțumim Domnului. Niciodată nu s-a plâns.

După 4-5 ani de la cununie, pentru că afacerea soțului ei nu mergea bine, verișorii lui i-au spus: Haide la noi în capitala județului să găsim o cafenea, să punem laolaltă banii noștri cu ai tăi și să facem o cafenea mare. Într-adevăr, așa s-a și întâmplat.

Au găsit și un căsuță în capătul satului, care avea o fântână și o mică stână și puteau să supraviețuiască amândoi în sărăcie. Și într-adevăr au mărit cafeneaua, însă încet-încet cafeneaua a devenit cofetărie, iar aceasta a devenit cafe-bar și încet-încet a devenit club de noapte… cu fluturași, cu diferite jocuri de noroc. Anestis se întorcea târziu acasă, nu îi mai plăcea deloc doamna Fotinio, striga la ea, o numea mucegai, îi spunea ciumă, holeră. O înjura, o umilea. Ea spunea întotdeauna cu smerenie și cu multă răbdare: Îți mulțumesc, Doamne. Îți mulțumesc, Doamne.

Vreme de 18 ani ea a trăit acest martiriu. Nu o lăsau să meargă la biserică și îmi spunea cu lacrimi: Părinte, îmi luau papucii și mi-i aruncau în fântână sau în gunoi, ca să nu pot să merg la biserică. Cum să mă duc? Descălțată? Și scoteam pantofii, îi spălam și apoi îi luam în picioare.

Și i-am spus: Doamna Fotinio, ce făceai iarna? Îi purtai așa uzi?

Nu, a răspuns ea, îi ungeam cu puțin ulei, ca să nu zică vecinii că nu sunt o femeie gospodină. Și mă duceam la biserică și nu îmi păsa că erau papucii uzi.

Deci, după 18 ani de viață grea, într-o zi era Lunea Curată sau a Curățirii (prima zi din Postul Mare), Anestis venise târziu seara acasă, pe la ora 4 dimineața și s-a pus să se culce, iar Fotinio a pregătit dimineața coșulețele pentru copiii ei, sticluțele cu ceva de post, ca să meargă să sărbătorească această zi undeva în aer liber. Însă Anestis s-a trezit îmbufnat și a spus: Fani, scoală-te și pregătește grătarul, pentru că vom pune carne la fript și vom sărbători. Astăzi, pentru că restaurantul este închis, i-am chemat pe băiați să bem și să mâncăm cu toții împreună.
Și sărmana doamnă Fotinio a îndrăznit să spună: Măi, Anestis, astăzi este Lunea Curățirii. Toți creștinii postesc și cinstesc începutul Postului Mare, în care în Săptămâna Mare Hristos S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Ce vom face? Vom mânca precum evreii carne în Lunea Curățirii?

Mă, ciumă, tu mă faci pe mine evreu, tu îmi spui… și a început să strige și s-o înjure și să arunce cu lucrurile din sufragerie prin casă, să spargă lucrurile și în clipa în care s-a apropiat de ea să o lovească… Domnul l-a cercetat dintru înălțime și Anestis a căzut nemișcat la pământ.

Apoi a început să tremure, s-au adunat copiii în jurul lui, a început fiul să strige la mama lui: Mamă, tu ești de vină, de ce l-ai omorât pe tatăl nostru? Ce i-ai făcut? … Era o situație tragică. Anestis era și foarte vânjos și înalt. Au venit vecinii. L-au pus pe pat și când a venit doctorul singurul lucru pe care a putut să îl constate a fost că, din păcate, suferise o semi-pareză, îi fusese afectat centrul vorbirii, i se strâmbase gura, iar mâna dreaptă și piciorul drept îi paralizaseră.

Apoi vreme de opt ani și jumătate l-a slujit Fotinio cu răbdare, fără să spună nimic decât: Să Îi mulțumim Domnului.

Copiii ei o chinuiau, o huiduiau, o batjocoreau, o luau în râs, însă ea răbda spunând întotdeauna: Să Îi mulțumim Domnului. Uneori Anestis urla.

Am întrebat-o: Cum ai reușit să reziști, doamnă Fotinio?

Ce să fac, părinte, a spus ea. La început nu înțelegeam când Anestis urla, ce voia. Și odată când m-am dus lângă el, atunci cu mâna stângă, care era singura, lui mână sănătoasă, m-a apucat de păr și m-a bătut. Și nu m-a lăsat decât după jumătate de oră, când i-a obosit mâna. Numai atunci s-a liniștit.

Și ai făcut aceasta des, doamnă Fotinio?

Ei, slavă lui Dumnezeu, nu chiar foarte des. Cam de două ori pe săptămână. Să se liniștească și el, pentru că sărmanul era stresat.

Și nu l-a judecat. Spunea: slavă lui Dumnezeu. Și o trăgea de păr de două ori pe săptămână. În fine, nu mai am cuvinte.

După 8 ani și jumătate, în ajunul praznicului Botezului Domnului se făcea slujba Ceasurilor Împărătești. Și după ce sărmana Fotinio a luat Aghiazma Mare, s-a dus acasă și repede-repede a făcut curățenie, a pregătit candela, a tămâiat prin casă, căci urma să vină părintele Vasile să sfințească și casa lor. și într-adevăr a trecut pe acolo părintele Vasile și a sfințit casa. Și, vrând-vrând, mormăind Anestis a trebuit să accepte să i se citească o rugăciune, cu toate că nu îi iubea pe preoți, însă nu putea să se împotrivească acum și să se ridice din pat, căci era paralizat. Deci preotul i-a citit o rugăciune pentru sănătate și a plecat.

După plecarea părintelui Vasile a venit Theofanis (adică Fanis, fiul). Și a început să strige: Ce miroase aici așa urât ca la cimitir? Și voi cu cimitirele voastre. Iar te-a apucat, mucegai ce ești. Iar ai tămâiat? Și cu tămâierile tale ce am rezolvat? Uite, mergem din rău în mai rău. Și cu ce ne-a fost de folos că ai tămâiat? Și de nervi a aruncat candela la pământ, a aruncat icoanele, lumânările, iar sărmana Fotinio a ieșit afară din bucătărie să vadă ce se întâmplă în salon, între timp făcea foi pentru plăcintă, căci urmau să vină a doua zi oamenii săi îi ureze la mulți ani, ei și fiului ei, și să nu vadă casa neîngrijită. Și, plin de nervi, Theofanis a luat tava din mâinile ei și a lovit-o cu putere cu ea în cap.

De durere sărmana Fotinio a leșinat și a căzut la pământ. Și au venit vecinele să o ajute să își revină în simțiri, i-au pus o pungă cu gheață pe cap și peste aproximativ o oră, când și-a revenit și s-a uitat în oglindă, ea s-a înspăimântat. Avea un cucui mare cât un ou pe frunte. Și începuse să i învinețească toată partea dreaptă a feței.

Părinte, m-am speriat. Cum să mă duc la biserică cu cucuiul acela? Cum să mă duc învinețită? Ce vor spune vecinii despre copiii mei? Bine, soțul tău era violent, dar și copiii tăi? Mă vor bârfi și se vor tulbura.

Ce ai făcut, doamnă Fotinio?

Părinte, toată noaptea am pus compresă și mă gândeam că dimineața îi voi spune fiicei mele să îmi dea puțin din pudrele acelea pe care le pun ca să pot să acopăr partea învinețită. Însă ce puteam să fac în legătură cu cucuiul? M-am gândit să îmi pun o năframă, un batic și să fac așa precum cei evlavioși și să mă duc într-un colț al bisericii. Să nu mă duc la locul unde mergeam și stăteam în biserică.

Și ai făcut aceasta, doamnă Fotinio?
Mi-a spus: Da, m-am ridicat de dimineață.

Deci biata de ea s-a ridicat dimineața, a făcut ordine prin casă, i-a schimbat așternutul și hainele lui Anestis, l-a bărbierit, l-a spălat, l-a pregătit, a aprins candela, a tămâiat și a plecat în grabă la biserică.

Părinte, de cum am intrat în biserică, am văzut o Lumină Cerească înăuntru. Era o lumină care strălucea și candelabrele erau stinse.
Eu i-am zis: Doamna Fotinio, și ce culoare avea această Lumină?
Părinte, era alb-albăstruie. Strălucea puternic această Lumină. Și eu simțeam o căldură, cu toate că afară era un frig pătrunzător. Era în același timp o căldură și o răcoare. Și am simțit cum mi se deschide inima. Și spuneam: Îți mulțumesc, Doamne.

Deci, m-am dus la ușa laterală din stânga, în partea unde stau femeile, ca să pot să mă uit la icoana Atotțiitorului (din interiorul turlei), să mă bucur, să mă mângâi cu vederea ei. Și cu cât continua slujba Sfintei Liturghii, cu atât această Lumină creștea. Și nu numai că ea crește, părinte, dar cădea și un praf ca de aur și strălucea toată această Lumină, ca și cum ar fi avut mii și milioane de stele în ea. Și când m-am uitat la icoana lui Hristos Atotțiitorul, știi ce am văzut, părinte?
Această Lumină ieșea din Aureola lui Hristos, din Chipul Lui, din mâinile Lui, din Sfânta Evanghelie… și acoperea pe toată lumea din biserică. Și pe unii dintre cei care erau în biserică Lumina le cobora pe cap, în alții Lumina intra și ei deveneau întregi ca o lumânare aprinsă, alb-albăstruie. În alții Lumina nu intra, însă îi mângâia…
Și am întrebat-o: A venit Lumina și la tine, în colțișorul tău?
Ah, a venit foarte bine, părinte. A venit.
Cum ai simțit-o, doamnă Fotinio?
Ca o mână care mă mângâia, mă atingea pe frunte, mă mângâia pe umeri, pe braț și pe palmă. Și apoi mă mângâia pe brațul celălalt. Și mi s-a deschis inima, părinte, și au început să îmi curgă lacrimile. Și nu numai atât. Însă Mâna Aceasta mi-a vindecat rănile, mi le-a închis pe toate, toți cei 35 de ani de răni pe care îi aveam: înjurăturile, bătăile, violurile, chinurile… toate mi le-a închis Hristos. Nu mai simțeam nici o durere, ci numai o nemărginită stare de bine.

Însă mai era ceva, părinte. Cu ochii închiși vedeam cele se întâmplă cu adevărat. Vedeam totul: Vohodul Mare, Părinții, vedeam toată Liturghia. O trăiam în rai…
Însă deodată am văzut că femeile încep să se miște și am înțeles că mergem să ne împărtășim. A venit momentul împărtășirii. M-am pregătit. Și pe când mă uitam cum îmi stă năframa, ce am văzut? Mâna mea se făcuse bine și nu mai aveam nici un cucui. Dispăruse cucuiul!

Și cu mare bucurie că nu mă voi expune privirilor vecinilor m-am așezat la rând pentru a mă împărtăși. însă voiam să văd și mă mișcam în stânga și în dreapta să văd cine împărtășește? Părintele Vasile, care a venit și ne-a sfințit casa sau părintele Ioan? Și deodată, părinte… Nu mai era nici părintele Vasile, nici părintele Ioan.
Era un Arhiereu… Dar ce Arhiereu… Ce veșminte de aur avea! Ce diamante și briliante erau pe veșmintele Lui! Strălucea cu totul! Și purta o Coroană… Nu era ca cele ale episcopilor, ci era o Coroană Împărătească, pe care străluceau mii de briliante și de diamante. Și pe Coroana Lui avea îngeri. Dar și lângă El avea doi Îngeri, care țineau șervețelul pentru împărtășit.

Pe mine m-a cuprins spaima. Mâinile Lui, Chipul Lui străluceau ca soarele. Și ținea acest Arhiereu în mână o linguriță de aur. Însă în ea nu era Trupul și Sângele lui Hristos (în sensul că nu se vedea Sfânta Împărtășanie, sub chipul tainic al pâinii și al vinului – n.trad.), ci un cărbune aprins.

Și eu, vicleana și nenorocita, ce să fac? Cum să mă împărtășesc cu cărbunele? Se pare că au astăzi o astfel de rânduială. A venit un alt Episcop și au alte obiceiuri. Și eu ce să fac? Cum să fac? Să încep să strig în mijlocul mulțimii?
Și ce ai făcut, doamna Fotinio? Nu te-ai împărtășit?
Nu, mi-a spus ea. Am pretextat că au respect față de ceilalți și m-am dus într-un colț și spuneam: Treceți, treceți și dvs. Ei, au trecut vreo 25 de persoane care mai erau la coadă… După aceea nu am mai avut cui să îi spun: treceți. Trebuia să trec și eu la coadă.
Ce ai făcut, doamna Fotinio?
Ce să fac, a răspuns ea. M-am apropiat și priveam în jos, neputând să mă uit la chipul Arhiereului, chiar și pantofii Lui, părinte, erau de aur. Iar îngerii care erau lângă El parcă nu atingeau pământul. Și mi-am spus: Hristoase al meu, Îți mulțumesc. Pentru iubirea pe care o am față de Tine mă apropii. Pentru că ești Tu prefer să mă ard, dar mă voi împărtăși.
Mi-am închis ochii, mi-am pus procovățul (bucată roșie de pânză sau bumbac pe care o ținem sub bărbie în momentul în care ne împărtășim) sub bărbie și am deschis gura.

Te-ai împărtășit, doamnă Fotinio?

M-am împărtășit, părinte.

Te-ai ars, doamnă Fotinio?

Nu, părinte. Mi s-a răcorit sufletul. Mi s-a deschis inima. Și am început să spun din inimă: Îți mulțumim, Doamne. Să Îi mulțumim Domnului. Îți mulțumesc, Doamne.

Și am început se pare să spun tare aceste cuvinte și deodată am auzit vocea părintelui Vasile, care mi-a spus: Doamnă Fotinio, ești bine? Și mi-am deschis ochii și am văzut că sunt în fața părintelui Vasile, care ține în mână Sfântul Potir și tocmai îl acoperea cu procovățul.

Și mi-am spus: Maica Domnului, o să mă fac de râs… Și m-am dus într-un colț și mă gândeam: Părinte, tot ce am văzut a fost adevărat? Zici că a fost doar o nălucire? Dar l-am văzut pe Arhiereu, i-am văzut pe îngeri, am văzut atâtea lucruri, m-am împărtășit, sunt nebună?
De îndată ce s-a încheiat sfințirea Aghiazmei Mari m-am dus acasă, am intrat de îndată în cămăruța unde îmi schimbam hainele, m-am schimbat cu hainele de lucru, m-am încălțat și m-am dus să pregătesc mâncarea.
Și în timp ce mă îmbrăcam, am simțit un miros venind din casă. Am intrat în sufragerie și ce să vezi? Fiica mea mai mică ținea o cățuie în mâna și tămâia icoanele, care erau la locul lor, candela era aprinsă, la fel și lumânările, iar lângă icoana Maicii Domnului era un mic buchet de flori. Și fiica mea mi-a spus: La mulți ani, mamă. Astăzi este o zi mare. Ne-am gândit să tămâiem, mai ales că ție îți place să tămâiezi prin casă. Ce bine, chiar ne-ai adus anafură? Și eu am rămas fără cuvinte… Și mă gândeam: de 37 de ani sunt în casa asta și niciodată nu mi-a cerut nimeni anafură.
Și i-am răspuns fiicei mele: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului! Și a venit apoi și fiul meu dintr-o parte și s-a aplecat smerit în fața mea și mi-a sărutat mâna, spunând: Iartă-mă, mamă. Iartă-mă. Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului! Și apoi l-am auzit pe Anestis că mă strigă și am intrat în grabă în camera lui să văd ce vrea și l-am văzut întins pe pat și făcându-mi semn cu mâna stângă. Și când l-am văzut avea o seninătate pe chip și o dulceață în privire.
Și i-am dat mâna, crezând că vrea să se ridice în șezut, iar el a început să îmi sărute mâna, pe o parte și pe alta. Părinte, mi-o săruta plângând și îmi spunea cu jumătate de gură: Iartă-mă, Fotinio, Iartă-mă și Dumnezeu să te bucure. Și fiul meu a venit în spatele meu… Și eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului!

Iar fiul meu a venit iarăși lângă mine și m-a sărutat pe frunte, acolo unde fusese cucuiul și mi-a zis: Iartă-mă, mamă. Nu voi mai face așa ceva. Să am parte de binecuvântarea ta, mamă. Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului!

Aici s-a încheiat povestirea doamnei Fotinio. Timp de 27 de minute a tot plâns apoi. Și după ce ea și-a revenit, m-a întrebat cu o simplitate copilărească, ca o fetiță mică vinovată de ceva: Părinte, sunt nebună? Am luat-o razna? Crezi că mă vor închide la spitalul de nebuni? Crezi că sunt bună de legat că am văzut atâtea năluciri? Crezi că sunt nebună? Ce spui, părinte? Ce părere ai? Sunt dementă? Am înnebunit?

Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului pentru că exiști, doamnă Fotinio! Să Îi mulțumim Domnului!”

Doamna Fotinio nu era nici Sfântul Ioan Gură de Aur, nici Sfântul Nil, nici Sfântul Ioan Scărarul, nici Sfântul Paisie cel Mare. Era un Suflet, așa ca și voi, așa ca noi. Însă învățase bine în inima ei să spună: Să Îi mulțumim Domnului! și Dumnezeu i-a răsplătit din abundență. Vă voi spune și ce s-a întâmplat până la sfârșit, pentru că știu că vă veți bucura.

Astăzi, deja văduvă, doamna Fotinio este Monahie și copiii ei se duc să îi sărute mâna și fruntea. și eu am bucuria o dată pe an să merg și eu și să îi sărut mâna. Și ea șade acolo și mă ascultă cu atenție și își aduce aminte de Arhiereul Hristos, Care a împărtășit-o cu Lingurița de aur cu Cinstitul și Minunatul Lui Trup și Sânge.

Fie ca Harul lui Dumnezeu să ne străpungă Inima noastră cu Iubirea Lui Nesfârșită și să ne învețe din adâncul inimii noastre ca, înălțând rugăciunea noastră cu mulțumire copilărească, să spunem și noi, alipindu-ne inima și întreaga ființă de această rugăciune: Să Îi mulțumim Domnului pentru toate!

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.ro/2017/08/blog-post_430.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Efectele … athonite ale ”părtășiei la erezie”. Partea a treia


Am primit azi pe mail:
”PARINTE CIPRIAN,

VA ADUCEM LA CUNOSTINTA CA NU MAI AVETI DREPTUL LA NICI O REZERVARE IN SCHITUL NOSTRU SI ACEASTA DIN MOTIVE FOARTE BINE STIUTE DE DUMNEAVOASTRA. ASA INCAT SUNTETI PE LISTA PERSOANELOR INTERZISE DE PATRIARHIE, VA RUGAM SA VA CAUTATI ALTA MANASTIRE DIN SFANTUL MUNTE, PENTRU GAZDUIRE.

DIN INCREDINTAREA PARINTELUI STARET SI A SINAXEI.

FR TEODOR.”

Am răspuns:
”Vă mulțumesc frumos pentru înștiințare.
Mă bucur că eu știu motivele, dar voi nu.
Slavă Maicii Domnului!
Voi veni să mă închin. Cu siguranță. Și des.
Până pică toți ereticii din patriarhie.
Pr. Ciprian”

Am primit al doilea mail:
VETI VENI DES DOAR CU ACCEPTUL NOSTRU BINEINTELES …. INSA PENTRU CAZARE NICI VORBA.
SAU POATE NICI PENTRU INCHINARE.

Și am răspuns:

Nu este nici o problemă.
Eu pot sa mă închin și în fața porții, frate Teodor. Și te las pe frăția ta să îi dai o sărutare Preacuratei. Iar eu mă voi ruga să redevii ortodox. Cu toată inima ți-o doresc.
Pr. Ciprian

Am mai primit și al treilea mail:

ASA SA FACETI , SA VA INCHINATI DE LA DISTANTA …. NU AVETI CE CAUTA IN ACEST LOC IN CARE SUNT ERETICI .. NICI VORBA .

DEPARTE DE ERETICI , MERGETI LA AI VOSTRI  CEI ORTODOCSI.

Și am răspuns:

”Facă-se voia Domnului!”

Măcar a recunoscut că ”în acest loc sunt eretici.” Doamne, dă-le pocăință!

În concluzie: Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

pr. Ciprian Staicu

PS – Să nu lăsăm ”motivele” în ceață. Când am fost ultima oară la Schitul Prodromu lucrurile s-au petrecut așa: am cerut din timp diamonitirion, nu am primit nici un răspuns. Totuși, cu mila Maicii Domnului am ajuns chiar în ziua prăznuirii Icoanei Prodromița. Cu o seară înainte fusese priveghere mare, grecii nu i-au prea lăsat pe români să cânte, apoi la final Patriarhia Română – prin reprezentantul ei – a dăruit starețului Prodromu al Mănăstirii Marea Lavră și starețului Athanasie al Schitului Prodromu câte o cruce ca semn al – culmea – ”apărării credinței ortodoxe.” S-a cântat la mulți ani etc.

Noi am ajuns după-masa, după momentul ”festiv”, ne-am închinat, am primit cazare – mulțumim frumos – apoi m-am așezat într-un colț, în curte, în liniște. A venit un părinte – nu dau nume – și m-a luat deoparte și mi-a spus: Părinte Ciprian, aici ați venit pentru rugăciune, nu să faceți propagandă, deci vi se interzice să luați legătura cu cineva, să stați de vorbă cu cineva, ci aveți voie doar să vă rugați. Eu am răspuns: Amin.

Apoi m-am așezat cuminte pe o bancă, mi-am scos metaniile și mi-am văzut de ”canon.” Apoi au venit și s-au așezat lângă mine părintele Damaschin, părintele Efrem, mireni etc, în total am fost vreo 15 inși, din România, Anglia, Italia și Athos. A venit și părintele Paisie, care scrisese acea minunată epistolă de demascare a minciunilor din comunicatul Schitului. A fost tare frumos. Eu nu puteam fi nesimțit și să nu zic nimic.

Am stat de vorbă despre foarte multe subiecte duhovnicești, precum și despre cele arzătoare în prezent, ne-am zidit sufletește unii pe alții. Am stat, cu voia lui Dumnezeu, 6 ore. La ora 12 noaptea am cântat în șoaptă un Cuvine-se cu adevărat acolo în curte (a fost un moment sublim) și ne-am retras la odihnă. Dimineața am intrat în biserică, ne-am închinat, nu am stat deloc la slujba ecumeniștilor și am plecat cu pace mai departe.

Acestea au fost ”motivele.” Îi mulțumim Maicii Domnului pentru toată dragostea ei, precum și părinților din Schit pentru găzduire și ospitalitate.

Mai menționez cuvintele fratelui Teodor, cel care mi-a trimis azi corespondența și la care țin foarte mult.

A venit la mine și mi-a spus: părinte Ciprian, îmi vine să te iau în brațe și în același timp îmi vine să te bat. Și mă gândeam: iată, acum vorbește și omul – cu dragoste, și satana – din gând, cu ură. Cred că e cumplit să trăiești concomitent ambele stări. Apoi totuși a stat la masă cu noi, am mai povestit despre Creta, i-am spus câteva amănunte pe care nu avea de unde să le citească, a fost fain. Este un tânăr inteligent, o va scoate la capăt.

Frate Teodor, mă voi ruga cu lacrimi să ai mereu Pacea care este Hristos. Sărută-i părintelui Iulian dreapta sfințită din partea mea. Dacă se poate.

Cu drag, pr. Ciprian.

Să îl ajutăm pe pruncul acesta!

Să-l ajutăm pe Andrei, fiul Bogdan Grama

Detaliile despre suferința lui sunt în articolul respectiv de mai sus, iar modul de sprijinire financiară pentru operație este:

”Apelăm la bunăvoința celor care doresc binele micuțului nostru îngeraș și vă rugăm să DONAȚI pentru operația lui ANDREI GRAMA, în conturile deschise, pe numele tatălui:

GRAMA BOGDAN
BANCA TRANSILVANIA – CONT RON (LEI) – RO21BTRL04501201551384XX
BRD – Groupe Société Générale – CONT EURO – RO34BRDE445SV78026274450 Cod SWIFT: BRDEROBU

Vă mulțumim din cele 3 inimioare unite în dragoste veșnică!

DUMNEZEU să vă înmulțească darul înmiit, sănătate și mântuire

să vă dăruiască!

AMIN!

ÎNCOTRO? Împotriva ”părtășiei la erezie”. Partea a doua

Scurtă analiză teologică a câtorva expresii-afirmații din predica de acum câteva duminici a pr. Claudiu Buză, înregistrată audio de unii dintre cei prezenți:

1) Expresia ”părtășia la erezie” a produs nedumeriri în ultima vreme. Afirmația pr. Claudiu: ”dacă îi numim pe preoții ecumeniști eretici, acuzația se răsfrânge și asupra tuturor credincioșilor lor” este exagerată și lipsită de argumente.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”lupta noastră este aceasta: nu a omorî pe cei vii, ci a învia pe cei morți.” (conf. Epistolei către Focas, 2, în EPE (Elines Pateres tis Ekklisias – colecția Părinți Greci ai Bisericii) volumul 37, coloana 296 sau Migne 50, 701)

Adică noi trebuie să tragem semnalul de alarmă, nu să adoptăm o atitudine de așteptare interminabilă și păguboasă sufletește. În viața duhovnicească nu există stagnare, nici pauză, ci ori mergi spre Dumnezeu ori te îndepărtezi de El (în cazul de față, părtășia la erezie este deja o stare de contaminare clară, care duce pe nesimțite la moarte sufletească).

Arma adevărului este cuvântul; să nu fie unul acuzator, dar să fie trezvitor!

2) Afirmația că ”este schismă a spune despre celălalt că este eretic” nu poate fi acceptată, pentru că, potrivit Canonului 1 al Sfântului Vasile cel Mare, iată cum sunt definite erezia și schisma:
a) ”în eresuri sunt cei cu totul lepădați și care după credința însăși sunt înstrăinați”; iar în tâlcuirea Canonului se spune: ”eretici se numesc aceia care a cărora osebirea (deosebirea) este îndată și de-a dreptul pentru credința cea întru Dumnezeu, adică cei despărțiți cu credința și cu dogmele de către dreptslăvitori”;

b) ”în schisme sunt cei care pentru oarecare cauze bisericești (administrative – n.n.) și întrebări putincioase de a se vindeca (cu putință de rezolvat – n.n.) s-au trecut între cei despărțiți”; iar în tâlcuirea Canonului se spune: ”schismatici se numesc acei ce se osebeau de către soborniceasca Biserică nu pentru dogme de credință, ci pentru oarecare întrebări bisericești lesne de îndreptat.” (conf. Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, ediția a II-a, Editura Credința strămoșească, 2017, p. 692 și p. 694)

Deci îngrădirea de erezie, a spune celuilalt (ecumenistului) că este în erezie nu este schismă (a se vedea și cele afirmate la Sinaxa Națională de la Botoșani, 18 iunie 2017)

3) Afirmația ”una este părtășia la erezie și alta este erezia în sine; cine nu este de acord cu această distincție are duh de schismă” este combătută cu argumentul: în scrierile patristice nu există, nu este menționată, analizată vreo stare de mijloc între eretic și ortodox, între adevăr și minciună, așa cum, potrivit unui exemplu dat de Gheron Hariton Athonitul, o femeie nu poate fi însărcinată doar pe jumătate: ori este însărcinată, ori nu.

Ar fi bine ca expresia ”părtășie la erezie” (în sensul că ar fi ceva nevinovat și necondamnabil) să fie înlocuită cu ”complicitate și promovare a ereziei.”
Cât de complici sunt unii și cât de naivi sunt alții rămâne la mila lui Dumnezeu, să îi și să ne lumineze pe toți.

Cu toții putem greși. Chiar greșim. Și uneori nici nu ne dăm seama, ba poate chiar credem că suntem pe drumul cel bun. Însă adevărul trebuie spus curat, simplu, întreg. Adevărul este Hristos.

Dacă eu voi spune ceva neortodox, VĂ ROG, cu argumentele necesare, să mă ajutați să mă îndrept, pentru ca nimeni să nu fie tras astfel în vreo înșelare.

 

Cu respect,

pr. Ciprian Staicu

 

Va urma

NU vaccinurilor ! Jos cu trădătorii și masonii din fruntea țării!

Update:

Așa arată picioarele Mariei, cu bubele care îi apar de la anumite alimente, mai ales ciocolata. Efecte ale vaccinurilor (după aproape 8 ani de la ultimul vaccin).

De urmărit acest material și de salvat în calculator, înainte de a fi … șters de păpușarii internetului.


Iar din partea familiei Staicu această mărturie:

 

De ce am ales să nu ne mai vaccinăm fetița

 

Mă numesc Ioana-Alina Staicu și sunt mama unui copil mult așteptat, Maria, venit în lume în urma multor rugăciuni, după 7 ani de căsnicie, ca dar al Maicii Domnului și profețită de Sfântul Ilie Lăcătușu. Maria s-a născut în Grecia, în anul 2007, unde locuiam împreună cu soțul meu, părintele Ciprian-Ioan Staicu.

Ca orice părinți de bună credință, neștiind nimic despre substanțele nocive din vaccinuri sau despre efectele adverse ce pot apărea în urma vaccinării, am vaccinat-o pe Maria, urmând cu strictețe grila de vaccinare dictată de medicul de familie.

Totul părea a fi în regulă. Nici o problemă, nici o reacție adversă până la vaccinul din 6.05.2009, când Maria avea 2 ani și 3 luni.

Chiar în ziua vaccinării am primit din țară, de la o prietenă al cărui soț este medic, primele articole despre substanțele nocive din vaccinuri. Cu toate că părintele Ciprian a spus imediat ce a citit articolele că nu mai vrea să facem nici un vaccin Mariei, mărturisesc că prima mea reacție a fost de refuz. Mi-am spus: ”cum să-mi las copilul neprotejat?” Pentru că părintele era de neclintit în privința vaccinării, mă gândeam să nu-i spun nimic și să merg pe ascuns să-i fac fetiței următorul vaccin.

Dar Dumnezeu, Care ne iubește, ne și smerește. După doar câteva zile de la vaccin Maria a făcut o alergie. Pe corp au început să-i apară niște bubițe. Acestea o mâncau și ea, sărăcuța, se scărpina. M-am prezentat la doctor, care mi-a spus că poate fi o reacție adversă a vaccinului, dar că nu e sigur. Mi-a dat un sirop și o cremă. Zilele treceau, dar apăreau tot mai multe bubițe. Maria a ajuns să fie plină de bubițe din cap până-n picioare. Îmi pare rău că, din păcate, atunci, nu am m-am gândit să-i fac o poză.

Am luat un vaccin și am întrebat-o pe farmacistă ce conține. Ea ne-a răspuns: ”Ce scrie pe prospect.” Același răspuns l-am primit și de la medic. Ne-am dus cu vaccinul la o cunoștință care avea un laborator și am rugat-o să facă o analiză vaccinului. S-a uitat la noi, ne-a zâmbit și ne-a spus: ”Dacă fac analiza și fac public rezultatul, mâine îmi vor închide laboratorul. Îmi pare rău, dar nu pot face analiza vaccinului!”

Ca și cum bubițele de pe corp nu ar fi fost de ajuns, a apărut intoleranța la diferite alimente. Atunci a început de fapt adevăratul calvar. Nu mai știam ce să-i dăm de mâncare. I-am făcut diverse analize care ne arătau intoleranță la lapte, pâine, ou, carne de pui, roșii etc. O perioadă i-am dat doar legume fierte, dar erupția continua.

Venind în țară, ne-am dus la Cluj la o renumită doamnă doctor alergolog, care văzând-o pe Maria, înainte să-i facă analizele, ne-a spus: ”E de la vaccinuri!” Apoi a confirmat și ea intoleranța la alimentele pe care deja le știam, dar și la altele.

Aproape patru ani ne-am luptat cu diferite intoleranțe în alimentație. Dar Bunul Dumnezeu ne-a trimis o mângâiere printr-o cunoștință, pe care o cheamă tot Maria, căreia îi mulțumim și pe această cale. M-a sfătuit să-i dau ulei de pește. I-am dat în timp trei cutii a câte 90 de tablete. Starea Mariei s-a ameliorat simțitor.

Tot cam în aceeași perioadă a văzut-o pe Maria și un medic de la Chișinău care în urma analizelor mi-a spus că aceasta are o intoxicație puternică și i-a prescris un tratament pe bază de corali.

Acum Maria e relativ bine. Spun bine, refuzând să mă gândesc la  cicatricile care și acum le are pe picioare. Cu toate că are 10 ani și 6 luni, îi mai apar din când în când bubițe. Chiar săptămâna aceasta a avut o erupție. Știe că nu are voie unele alimente, dar nu se poate abține, mai ales de la ciocolată. De cele mai multe ori se scarpină în somn, iar urticaria se transformă în bube pe care le rupe mereu.

Nu vreau să-mi amintesc de tot chinul îndurat în primul rând de ea în toți acești ani, de suferința ei, dar și a noastră văzându-ne copilul suferind și neputându-l ajuta.

Cunoaștem două cazuri de copii care până la vaccinul de un an și ceva erau perfect sănătoși, iar apoi au început să aibă mari probleme, fiind în cele din urmă diagnosticați cu autism, iar o fetiță a unui coleg de seminar de-al părintelui Ciprian a rămas ca o legumă după vaccinul de la 6 luni. Noi îi mulțumim  lui Dumnezeu că a fost doar atât. Suntem conștienți că putea fi și mai rău.

Privesc cu milă la părinții care susțin cu tărie vaccinarea propriilor copii și mă întreb oare dacă ar fi trecut prin ce am trecut noi alături de copil sau alții ai căror copii au suferit mai mult decât al nostru, ar mai susține vaccinarea obligatorie?!

Noi, cei care ne opunem vaccinării pentru că ne apărăm copiii, suntem priviți ca niște inculți. Nu suntem, fraților, inculți, ci doar părinții care nu vor să-și mai vadă copiii suferind.

Prof. Ioana-Alina Staicu