Pr. Prof. Ilie Moldovan
– recenzie –
Teologia iubirii I îşi poartă cu demnitate numele, deoarece este o analiză profundă a tuturor aspectelor iubirii. Pr. Ilie Moldovan începe meditaţia sa cu reliefarea Tri-unităţii divine, ca principiu absolut al căsătoriei. Urmează analiza lucrării energiilor divine în Taina Căsătoriei şi a Revelatorului iubirii divine, care este Sf. Duh.
O mare parte a volumului este de natură antropologică, arătând iubirea paradisiacă, erosul în existenţa adamică şi stricăciunea adusă de acesta. O parte importantă o constituie analiza darurilor Sf. Duh (adevărul, frumuseţea, contemplaţia, bucuria şi pietatea). Partea finală se ocupă cu principiile iubirii conjugale şi oferă câteva anexe, din care amintim: Iubirea la Sf. Părinţi, Eros şi natură (în antichitate şi în actualitate) şi Dorul-iubire în cântecul popular românesc.
Destinul lumii atârnă de răspunsul pe care creştinii de astăzi îl dau chemării lui Hristos. Se pot foarte bine identifica păcatele şi suferinţele culturii şi ale civilizaţiei moderne. Destinul depinde de iubirea cosmică a sfinţilor. Hristos-Domnul traversează drumul istoriei prin paşii acestor sfinţi (soţi într-o familie creştină).
Un lucru rău nu se poate schimba de la sine în bine. Biruinţa asupra răului noi creştinii o dobândim prin Cruce. Nouă ne revine intenţia şi efortul, Mântuitorului iniţiativa şi triumful. Tot ceea ce ni se cere este să ne însuşim spiritul victoriei supreme a Mântuitorului. În Crucea Domnului se află izvoarele Împărăţiei.
Semnalul părintelui către noi este: “Dispare natura şi ne piere neamul!” şi el arată că natura se stinge fiind atinsă de stricăciunea de care suferă etnicul. Pierderea universală a sfinţeniei minimalizează şi desfigurează iubirea, până la nivelul simplei afecţiuni fiziologice. În condiţiile unei democraţii a plăcerii, natura nu poate decât să piară.
Subiectul cărţii îl constituie iubirea sponsală (conjugală). Pentru o definiţie a iubirii apelăm la Sf. Părinţi; astfel Sf. Ioan Gură de Aur zicea: “iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică”; marea minune a existenţei este că Dumnezeu a făcut doi dintr-unul şi că aceşti doi rămân prin iubire unul.
Prin însăşi originea ei, căsătoria are darul de a-i călăuzi pe soţi spre zările Nunţii veşnice. În rugăciunea arhierească, Mântuitorul a zis: “Şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine unicul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3) În chip providenţial, verbul “a cunoaşte” (în ebraică şi în greacă) înseamnă “a cunoaşte prin comuniune.” De fapt aceasta este singura cunoaştere adevărată din punct de vedere religios.
Sf. Grigorie de Nyssa spunea: “noi suntem prin alegerea noastră liberă într-un sens, chiar proprii noştri părinţi spirituali, ne creăm pe noi înşine, modelându-ne după modelul ales.”
Căsătoria este participare în comun a soţilor la viaţa lui Dumnezeu, este împărtăşire de viaţă divină. Treimea se descoperă de fapt ca fecundaţie nesfârşită a Unităţii. Ceea ce face ca chipul Treimii să devină chipul căsătoriri este o anumită înrâurire a persoanelor divine în viaţa soţilor şi, în primul rând, o prezenţă şi o intervenţie a persoanei Fiului. Între întemeierea căsătoriei paradisiace, prin scoaterea Evei din coasta lui Adam şi naşterea Bisericii din “coasta” lui Hristos, există o tainică corespondenţă.
Sfântul Teofil al Antiohiei zicea: “Dumnezeu a creat pe Adam şi pe Eva pentru cea mai mare iubire dintre ei, reflectând taina unităţii divine.”
Gândirea ortodoxă se confruntă cu trei degradări mai importante ale iubirii (toate de origini panteiste sau moniste):
a) gândirea magică a lui M. Ficino sau a lui Giordano Bruno, care explică atracţia erotică a partenerilor prin legătura primordială dintre cele două suflete ale lor, care ar fi copiile aceluiaşi arhetip planetar impersonal;
b) gândirea psihanalitică (Freud sau Jung) consideră că esenţa iubirii ar fi fantasma (închipuirea), care a depăşit pragul conştiinţei; cel îndrăgostit ar avea drept obiect al iubirii sale propria sa imagine inconştientă;
c) teza emotivistă – iubirea se pierde, fiind înlocuită cu o stare de empatie, asemănătoare celei de extaz sau vis (Navalis, K. Jaspers, N. Berdiaev, etc). Max Sheler observă că de la Renaştere încoace, în civilizaţia europeană, emoţia (simpatia) a înlocuit iubirea “tradiţională.”
Legile căsătoriei privesc, în primul rând, cel mai sfânt drept al celui ce iubieste de a fi iubit în mod exclusiv. “Mono” este sensul absolutului şi perfecţiunii obiectului iubirii, pe când “poly” este semnul imperfecţiunii. Poligamia este falsă prin însăşi ideea ei. Ea desface “nodul divin”, care îi ţine pe cei doi legaţi în unitate. Desfacerea înseamnă descompunere, iar prin aceasta iubirea îşi pierde caracterul personal şi cel spiritual, revărsându-se în concupiscenţă.
Specificul iubirii este acela de a fi prilej de dăruire, de împărtăşire necontenită. Originea vieţii e în iubire, iar nu invers.
Nici pornirea erotică, nici interesul nu pot justifica dăruirea. Căutând voluptatea pe care ţi-o procură instinctul erotic nu poţi spune că te dăruieşti. Satisfacţia erotică gratuită are ceva din gustul amar al neantului.
Iubirea este o valoare în sine, chiar atunci când devine creatoare şi mai ales atunci. Soţii se cuvine să aparţină amândoi lui Dumnezeu. Numai depinzând de Dumnezeu este unul pentru celălalt şi unul în celălalt. Numai Dumnezeu poate aprinde flacăra iubirii în inima lor şi nimeni şi nimic nu o poate stinge, întrucât se îndreaptă spre El. Al treilea termen spre care converg cei doi soţi şi care uneşte natura divină cu natura umană este persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat.
Iisus ne-a descoperit faţa umană a lui Dumnezeu, un Dumnezeu care “se goleşte” prin nebunia dragostei pentru ca omul să-L accepte în toată libertatea. Mântuitorul uneşte din nou pe Cruce raiul, lăcaşul primilor soţi dinainte de cădere, cu realitatea pământească în care aceştia ajung să trăiască după izgonire, eliberând pământul însuşi de blestem.
Termenul de “rai” sau “paradis” (conform Septuagintei) e redat prin cuvântul “paradeisos”, adică un spaţiu de frumuseţe şi fericire fără pereche, vecinătatea dintre cer şi pământ. În acest spaţiu, Adam şi Eva îl simt pe Dumnezeu.
Înainte de a fi o fiinţă cugetătoare, o fiinţă voitoare, omul este o fiinţă iubitoare. Raiul este zona spirituală a iubirii şi este în continuă extindere. Cunoaşterea însăşi nu este altceva decât un “modus” al iubirii. Pentru cel ce iubeşte, pământul se transformă în rai, pentru că el însuşi poartă raiul în el.
Lumea nu există decât pentru că este dorită şi iubită de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea: “unirea naturii create cu energia dumnezeiască necreată este vocaţia cea dintâi a creaţiunii.” Cei doi miri sunt sacerdoţi ai vieţii creştine conjugale. Apelul pe care îl transmite Sfântul Duh soţilor este o lumină de Sus, o rază care atinge conştiinţa celor în care se oglindeşte.
În continuare lucrarea capătă puternice accente cosmologice şi antropologice. Cosmosul este cea dintâi carte a descoperirii slavei lui Dumnezeu. Un scriitor zicea că muzica nu se născoceşte, ci se cântă. La fel este şi cu existenţa, viaţa şi fericirea.
Orice filosofie ne îndeamnă să cugetăm asupra fiinţei ca la ultima realitate a lumii. Însă ultima realitate în creştinism nu este fiinţa, ci iubirea. Aceasta nu are nevoie de argumente logice pentru a ne demonstra că există ca atare, câtă vreme iubirea se revelează printr-o prezenţă divină personală.
Despre Dumnezeu s-au scris multe gânduri minunate. Pr. Ilie Moldovan îşi aduce smeritul aport: singura Lui mişcare este iubirea treimică. Cosmosul nu este altceva decât creaţia îmbrăcată în frumuseţe. În această frumuseţe existenţa şi bucuria sunt una, iar iubirea este resortul lăuntric al amândurora. În cea mai mare apropiere de Creator se află omul, acesta fiind asemenea unei harfe, pe care toate creaturile o ating, pentru a scoate din strunele ei armonia frumuseţii cosmice. Omul este ipostasul întregii lumi. El este singurul care se împărtăşeşte nemijlocit de Dumnezeu ca persoană.
Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că chipul lui Dumnezeu din făptura omului nu este decât icoana Fiului lui Dumnezeu din el, este deschizătura prin care Dumnezeu însuşi vine să locuiască în om. “Nu există loc fără Dumnezeu, nu există loc decât în Dumnezeu”, zicea Sf. Grigorie de Nyssa.
Adevărata Sa atotputernicie a fost şi este tocmai a voi şi a putea risca, adică a iubi cu tot respectul cuvenit, cu toată discreţia. Dacă însă ar fi rămas în Sine, fără a se oferi omului, acesta ar fi rămas un sclav al morţii, fără altă scăpare decât revolta.
Pr. Ilie Moldovan foloseşte o sublimă comparaţie: după cum globul pământesc poartă în adâncurile lui un miez de foc, de aceeaşi natură cu flacăra soarelui de pe firmament, aşa fiecare persoană poartă în făptura sa o inimă în care arde chipul lui Dumnezeu. Inima este sanctuarul iubirii.
Macarie Egipteanul afirma: “Harul gravează în inimile fiilor lumii legile Duhului”, iar părinţii isihaşti se întrebau: “Ce este viaţa noastră, în cele din urmă, decât o căutare neîncetată a locului inimii ?!”
Sfinţenia este în esenţa ei divină. Ea nu-şi găseşte nici o analogie. Iisus Hristos este sfinţenia divină în chip şi viaţă omenească. Cel care iubeşte în sensul sfinţeniei divine face din viaţa lui o liturghie perpetuă.
În faţa minţii noastre, Nunta se prezintă ca un mister de nepătruns. De aceea respectul pentru această taină este respectul pentru o prezenţă divină.
Omul a fost predestinat a trăi în vederea iubirii. Zidind natura umană, Dumnezeu devine autorul căsătoriei. Întemeierea ei va mărturisi în lume ultimul act în timp al iubirii divine creatoare. Iubirea şi harul exprimă viaţa dinamică a căsătoriei.
În gândirea romano-catolică, harul divin al căsătoriei nu are corespondenţă decât cu ideea de lege. Legea stabileşte o relaţie între soţi.
În teologia protestantă, dragostea conjugală nu are valoare religioasă, de aceea nici harul nu are priză în viaţa celor doi soţi.
Sf. Vasile cel Mare ne arată ce este asemănarea – acţiune şi e corelată cu transcendenţa. În cazul perechii umane din paradis, harul căsătoriei este şi o chemare spre naştere de prunci. Iubirea este creatoare, pentru că poartă în inima ei răsunetul creator: “Să fie!” Ea nu suportă mărginire în timp, aţintind văzul spre eternitate.
Copilul este veşnicia în timp a iubirii ce leagă pe cei doi soţi. Teologia romano-catolică nu a văzut în naşterea de prunci scara pe care soţii urcă spre asemănare cu Dumnezeu-Creatorul. Ortodoxia mărturiseşte că copiii sunt deopotrivă ai părinţilor şi ai Tatălui ceresc. Pr. Ilie Moldovan afirmă: copiii, o invazie îngerească, a-i aduce pe lume înseamnă a coborî cerul pe pământ, chiar în condiţiile căderii în care ne aflăm.
După Sfântul Chiril al Alexandriei, în urma greşelii lui Adam, omenirea “a căzut bolnavă de corupţie.” Corupţia se manifestă mai ales în pasiunea “erotică.” Păcatul este moartea sufletului, iar voluptatea instinctului erotic este moartea iubirii.
John Meyendorff arată că “devenind muritori, am dobândit o mai mare tendinţă de a păcătui.”
Însă dragostea este mai tare decât moartea. Rana de moarte a atins natura umană în adânc, dar nu a răpus-o. Căsătoria conservă sfinţenia, în măsura în care sunt păstrate, în fiinţa celor doi soţi, “vestigiile” chipului lui Dumnezeu. Valoarea căsătoriei este exact cea a vieţii însăşi.
Nunta are rădăcini în fipte în solul religios al neamurilor, care mai păstrează în viaţa de familie cinstea, pudoarea şi castitatea. Sfântul Efrem Sirul spunea: “de la Adam la Domnul autentica iubire conjugală este sacrament desăvârşit.” Căsătoria Legii vechi, simbol al unei alianţe sfinte, e o anticipare a Nunţii ca Taină.
În înţeles creştin, Nunta nu mai este un simbol, ci e întruchiparea nemuririi. Pentru soţii care se iubesc, dragostea însăşi are o valoare harică, netrecătoare, veşnică. Numai cei care nu se iubesc văd în legătura prin care sunt ţinuţi unul lângă altul un adevărat blestem, aflându-se sub asprimea “legii.” Caracterul divin al căsătoriei nimic nu-l poate înlătura, în afară de păcatul adulterului. Dorinţa de a fi într-un trup se preface în minunea de a fi doi într-un duh.
Cu timpul, credinţa poporului ales, cel ce primise atâtea făgăduinţe şi bunătăţi, a slăbit şi au apărut, referitor la căsătorie, două devieri:
a) justificarea poligamiei şi a concubinajului, întemeiată pe dreptul ce i-ar reveni bărbatului prin căsătorie de a-şi lăsa femeia după bunul plac, dându-i carte de despărţenie;
b) impunerea legii leviratului, după ideea că semnul principal al binecuvântării lui Israel l-ar constitui doar înmulţirea neamului ca “nisipul mării.”
În faţa acestor false iluzii, Hristos oferă unica soluţie: restabilirea vieţii în condiţiile sfinţeniei.
Păcat împotriva fidelităţii, adulterul este căderea din harul căsătoriei. Hristos condamnă nu doar fapta, căci în dorinţă trădarea este deplină. Păcatul are loc în suflet, de aceea pierzând sufletul putem spune că pierdem totul.
Legea leviratului înlătură iubirea ca temei al legăturii conjugale. Hristos afirmă că în cer căsătoria nu este o instituţie destinată naşterii de prunci. Ideea creştină despre nemurirea personală înlocuieşte grija de “nemurire” prin înmulţirea unui neam. De altfel, ideea de paradis a slăbit şi în conştiinţa creştină din vremea noastră, pentru că s-a rupt de rezonanţa cosmică. Să luăm aminte că omul a fost creat în şi pentru paradis.
Taina Căsătoriei nu încetează prin moarte, pentru că “dragostea nu piere niciodată” (I Corinteni 13,8). Pr. Ilie Moldovan accentuează încă o dată că a trăi în iubire, imitând pe Dumnezeu, înseamnă a avea raiul pe pământ. Puterea care a prefăcut apa în vin, preface şi căminul familial în altar domnesc.
Căderea în păcat a omului a adus cu sine un nou mod al iubirii, căreia i-am putea zice ”iubire cosmic-intelectuală.” Consecinţele au fost două răsturnări:
a) omul pierde legătura “euharistică” cu Dumnezeu;
b) universul “depersonalizat” îl inundă pe om, făcându-l dependent de el.
Omul reacţionează, înstrăinându-se tot mai mult de sine însuşi şi făcând loc erosului care suprimă iubirea. “Noua iubire” s-a numit la elini “eros”, iar la latini “amor.”
Sfântul Grigorie de Nyssa vedea în căderea omului un amestec al răului cu binele, ceea ce poate însemna apariţia unui pol întunecos în adâncul fiinţei umane. Erosul este o realitate contrară primei naturi în care am fost creaţi.
Însă a rămas un act în fiinţa morală a omului, care l-a deosebit în mod categoric de animale, şi anume pudoarea. Un om, oricât de sălbatic ar fi, se ruşinează şi ascunde acel act fiziologic care nu numai că satisface propria pornire şi nevoie, dar în plus este util şi necesar pentru perpetuarea speciei. Pudoarea a stimulat invenţia veşmântului chiar şi la cei sălbatici care, dacă e să judecăm după climă şi simplitatea modului de a trăi, nici nu au nevoie de el.
La noi pudoarea este numită prin termenul “ruşine”, care derivă etimologic din latinescul “rosa” (trandafir). Într-adevăr, la apariţia în mintea unei fete-fecioare a unui anumit gând, se înfiripă pe obrazul ei culoarea unui trandafir.
În actul psihic al pudorii se evidenţiază un lucru foarte important: “când mă ruşinez de propria mea natură materială, dovedesc astfel că nu sunt identic cu ea.” Când Adam a răspuns: “Sunt gol” (Facere 3,10) la chemarea Domnului, a vizat două lucruri: “mă ruşinez de propria mea animalitate în care am ajuns”, dar şi “iată exist, dar nu numai fizic, ci şi moral.”
Erosul implică dorinţa ca nevoie de a absorbi, de a mistui fiinţa iubită. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că plăcerea este “un mod al lucrării simţurilor construit după o poftă iraţională.”
Căutând viaţa unde nu este viaţă şi plăcerea care înlocuieşte bucuria, omul se întâlneşte cu moartea. Erosul este puterea care paralizează adevărata iubire, aducând-o la o stare înrudită cu ura.
Când manifestările erotice iau forma festivităţii “sacre”, ele se numesc orgii, având ca numitor comun înlăturarea temporară a tuturor interdicţiilor. Orgia aduce depersonalizarea insului, cu tendinţa unei eliberări oculte. Constatăm că deşi subzistă în general o repulsie faţă de actul sexual practicat în public, pudoarea dispare când actul respectiv se înscrie într-un context ritualistic. Astfel armoniei unversale îi ia locul stricăciunea. Prostituţia şi orgia sunt semnele degradării creaţiei. “Amorul liber” exprimă din punct de vedere cosmic regresia existenţei în haosul primordial.
Căsătoria creştină este unul din organele Sfântului Duh prin care se transfigurează istoria. Omul nu este cu adevărat omenesc, iar iubirea conjugală nu este nici ea cu adevărat iubire, decât în Dumnezeu. Duhul este puterea cuceritoare care deschide adâncurile adevărului şi-l transformă în iubire, inspiraţie, libertate şi frumuseţe.
O căsătorie ce nu se întemeiază pe adevărul şi frumusţea Ortodoxiei este nisip, nu are fundament. Sfântul Duh se face instrumentul unirii Mântuitorului cu cei doi soţi, într-o măsură atât de perfectă, încât se identifică El însuşi cu opera pe care o realizează.
Nu numai o căsnicie fericită, potrivit planului Providenţei divine, are o răsfrângere cosmică pozitivă, dar şi adulterul (divorţul), nu mai puţin avortul, are o consecinţă de ordin cosmic, dar negativă. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că iubirea autentică este mijlocul cel mai puternic de a birui erotismul.
Adevărata frumuseţe este nedespărţită de iubire. Dostoievsky zicea: “nu este şi nu poate fi nimic mai frumos şi mai desăvârşit decât Hristos.” Soţii au şansa de a se privi pe ei înşişi în lumina frumuseţii lui Hristos. Cuprinşi în braţele crucii lui Hristos, cei doi soţi se află aşezaţi pe o nouă scară a lui Iacob, pe care urcă şi coboară îngerii Domnului. Rugăciunea ne preschimbă într-o icoană vie.
Prezenţa Duhului se descoperă în tăcere şi se afirmă în contemplaţie. Tăcerea iubirii este mai elocventă decât orice cuvânt omenesc. Istovit de ţipetele nihiliste ale muzicii rock şi de imaginile pornografice ale mass-mediei, tânăr în faţa căsătoriei sau soţ în familie, caută în iubire tăcerea sfântă şi deplină, o tăcere de reculegere, a împăcării şi a contemplaţiei. Numai creştinul sensibil la tăcerea lui Dumnezeu află calea de acces la adevăr şi măreţie, la cuvânt şi melodie.
“Iubirea-voluptate” este iubire fără adevăr şi fără contemplaţie, fără lumina slavei divine şi fără simţirea tainică a ei.
Meditaţia privitoare la iubire se cuvine să fie însoţită de contemplaţia crucii lui Hristos. Razele Crucii luminează drumul istoriei; fără cruce nu poate exista nici un fel de iubire. Numai Dumnezeu iubeşte cu acea iubire despre care se vorbeşte în Evanghelie, iubirea purtătoare de cruce. Numai a privi lumea precum Dumnezeu o primeşte, o putem şi iubi precum Dumnezeu o iubeşte.
Sf. Grigorie de Nyssa afirma: “Dumnezeu este iubirea care trimite Fiul Său Unul-Născut, ca pe o săgeată cu vârful umezit în Sfântul Duh, vârful este credinţa care introduce în suflet nu doar săgeata, ci şi pe Săgetător.”
Un nou iad ameninţă existenţa omenească. Voluptatea este catastrofală în ce priveşte calitatea şi jalnică în ce priveşte intensitatea. Principala ei caracteristică este dorinţa săvârşirii nelegiuirii pentru nelegiuire. Sf. Ioan Gură de Aur observă în ce constă în esenţă voluptatea perversiunii: “lucrurile împotriva firii sunt prea scârboase şi respingătoare, ca să putem spune că cuprind plăcerea în ele. Fiindcă plăcerea adevărată este cea după fire.” Toate acestea vin de la părăsirea lui Dumnezeu.
În istoria mântuirii avem o figură ce ne arată calea “agapei” divine – Fecioara Maria. Nicolae Cabasila spunea: “Dumnezeu a creat omenirea ca să-şi găsească o mamă”, iar Paul Evdokimov: “lumea începe cu Adam şi se isprăveşte cu Eva-Theotokos.” Sfântul Duh a pregătit şi a ales inima Fecioarei, pentru a preface pământul în tronul slavei lui Dumnezeu.
Iubirea îşi descoperă, mai ales în cazul Mariei, caracterul ei creator. Ceea ce pentru bărbat este împlinire şi mângâiere, pentru femeie este menire şi desăvârşire. În femeie iubirea nu este un accident, un sentiment accesoriu, ci iubirea este însăşi esenţa sufletului ei. Fiind ultima creatură ce a ieşit din mâinile lui Dumnezeu, între femei şi îngeri se închide întreg universul. În răspunsul Mariei de la Buna Vestire, Biserica îşi recunoaşte şi îşi află viaţa, iar cosmosul finalitatea şi sensul. Astfel, amândouă îşi află în Maria bucuria.
Numai de la Fecioara Maria poate învăţa tânărul care se pregăteşte de nuntă şi de căsătorie ce înseamnă credinţă în puterea pe care o conferă Dumnezeu vieţii şi, în mod deosebit, familiei.
Drept concluzie, nu putem decât să ne rugăm ca iubirea adevărată să se sălăşluiască şi să rodească în noi, pentru că cel ce e plin de iubire, se află în Dumnezeu şi Dumnezeu se află în el.
Multe capcane întinde diavolul iubirii, dar Hristos poate să ne ferească de ele şi să ne umple de lumină. Creştinului îi revine datoria de a fi receptacol al iubirii şi transmiţător al ei către ceilalţi, pentru ca toţi “să fie una” în Hristos.
Diacon Staicu Ciprian-Ioan
4 noiembrie 2000
Preot profesor Ilie Moldovan
– biografie –
S-a născut în 18 mai 1928, în Albeşti, jud. Mureş, unde locuieşte până în ziua de azi.
Studii
– Liceul teoretic din Sighişoara (1939-1947);
– Facultatea de Agronomie din Cluj (1947-1952);
– Institutul Teologic Universitar Cluj (1950-1952) şi Sibiu (1953-1955);
– Studii de doctorat – Bucureşti (1964-1968); examen de doctorat în 1974 cu lucrarea: “Învăţătura despre Sfântul Duh în Ortodoxie şi preocupările ecumeniste contemporane” (în M.A., anul XVIII (1973), nr. 7-8, pag. 662-862).
Din 1 noiembrie 1983 este profesor titular la catedra de Morală a Institutului Teologic Universitar Sibiu. În prezent se ocupă doar de cei de la master şi doctorat.
În “Dicţionarul teologilor români” al Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu apar articolele scrise de-a lungul anilor de Pr. Ilie Moldovan în revistele teologice (p. 282-283).
Lucrări de sine stătătoare: “Iubirea taina căsătoriei” (vol. I şi II + în pregătire vol. III), “Credinţa strămoşească” şi alte două lucrări de morală şi misionarism în curs de apariţie.
Vol. I din “Iubirea taina căsătoriei” a apărut la Alba-Iulia în anul 1996; are 254 de pagini şi un conţinut foarete dens.
Personalitatea Pr. Ilie Moldovan
La cei aproape 72 de ani ai săi, deşi măcinat de diabet de mulţi ani, Pr. Ilie Moldovan este sufleteşte cu mult mai tânăr decât studenţii pe care îi îndrumă.
Dacă Pr. Dumitru Stăniloae este considerat cel mai mare teolog al iubirii (arătând în toate lucrările sale că Treimea este iubire), Pr. Ilie Moldovan excelează tot la capitolul “iubire”, însă aplicată la ceea ce Sf. Ioan Gură de Aur numea “ecclisia mikra” (biserica mică), nucleul societăţii, care este familia.
Fiind preşedinte al Asociaţiei Pro Vita din Sibiu, părintele luptă în mod neobosit pentru apărarea vieţii, combaterea avortului, a planning-ului familial şi, în concluzie, a însăşi fiinţei etnice a poporului nostru.
De 6 ani organizează în Secuime (jud. Mureş, Covasna şi Harghita) Universităţi de Vară pentru tinerii ortodocşi din ţară şi din diaspora românească. Ciclul m-tirea Recea-Jacul Românesc-M-tirea Izvoru Mureşului a devenit focar de spiritualitate autentică pentru participanţi.
Şi cum iubirea întotdeauna rodeşte, ea a adus multe suflete în jurul părintelui şi a unit destinele multor tineri, formându-se noi familii, printre care şi cea a subsemnatului.
De aceea recenzia volumului de faţă doresc să constituie o fărâmă de recunoştinţă pentru cel ce îndrăznesc să-l numesc din tot sufletul “Apostolul iubirii pentru românii ardeleni şi nu numai din sec. XX.”
Sinteză realizată de prof. drd. Ioana Staicu
