Sfântul Pavel, omul cel ceresc, primul după Cel Unul, vasul alegerii, limba Sfântului Duh, dezvoltă o teologie înaltă despre mucenicie în epistolele lui cele inspirate de Dumnezeu. Sensul, esența, scopul, taina și măreția muceniciei, toate sunt cuprinse în teologia paulină.
Martiriul nu începe în arena martirică. Mucenicul care este omorât în arenă simte martiriul ca pe o trăire zi de zi, predându-se pe sine întotdeauna morții, prin Iisus Hristos, pe altarul inimii sale. Moartea martirică este pecetluirea și expresia măreață a unui fel de viață, a muceniciei nesângeroase: Pururea noi cei vii suntem dați spre moarte din pricina lui Iisus, așa ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. (II Corinteni 4, 11)
Viața dumnezeiască a lui Iisus nu se face cunoscută în trupul cel stricăcios al creștinului a cărui viață nu este o predare continuă morții. Taina vieții celei noi în Hristos se săvârșește de către Sfântul Duh, în adâncul inimii care își dorește calea martirică. Mucenicia, ca taină, nu se săvârșește în timpul scurt de la arestarea și până la condamnarea și uciderea Mucenicului. În arena martirică creștinii sunt uciși și biruiesc, ca mărturisitori ai credinței, ca cei care sunt condamnați la moarte (I Corinteni 4, 9) în fiecare ceas și clipă. Creștinii condamnați la moarte pentru Hristos nu se tulbură auzind sentința, hotărârea judecătorească a prigonitorilor pentru executarea lor. (II Corinteni 1, 9)
Martiriul este un cuptor al suferinței în care se avântă cu bucurie cei care toate le rabdă și se laudă întru necazuri. (Romani 12, 12) Din perspectiva teologiei pauline, suferințele creștinilor pentru numele Domnului se deosebesc de suferințele omenești obișnuite.
Orice suferință pentru Hristos este considerată pătimire sfântă, chiar și când ea nu se încheie imediat cu pătimirea morții mucenicești. Creștinul credincios întâmpină chinurile specifice muceniciei cu un sentiment de mândrie și de bucurie sfântă: Mă bucur de suferințele mele. (Coloseni 1, 24) Inima care se laudă întru suferințe și se bucură în pătimiri este inimă de mucenic, care aspiră zi și noapte la lupta cea bună a muceniciei!
Lauda și bucuria în Hristos creează o atmosferă dumnezeiască în care se hrănesc și se pregătesc locuitorii cerești, atleții arenei martirice. Mucenicia este un dar ceresc! Credința în Hristos este un dar foarte mare, pecetluit prin sângele martiric: de dragul lui Hristos vi s-a dat vouă nu numai să credeți în El, dar și să pătimiți pentru El. (Filipeni 1, 29) Martiriul este laudă, este bucurie, este dar!
Perspectiva teologică a martiriului ca dar explică iubirea dumnezeiască și râvna spre suferințele martirice ale tuturor bunilor biruitori mucenici. Martirii, prin excelență inimi pline de sensibilitate, nu rămân indiferenți în fața durerii martirice, simt toată intensitatea durerilor chinurilor nemiloase, se avântă în arena sfântă, dobândesc marele dar al cerului: martiriul!
Sfântul Apostol Pavel elogiază martiriul ca pe un dar, dorindu-și moartea pentru Hristos: Eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci și să mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. (Faptele Apostolilor 21, 13) Dorul față de primirea harismei muceniciei se transformă în bucurie, în ceva acceptat de bunăvoie. Mucenicul nu suportă chinurile fără voie, ci binevoiește, se odihnește prin pătimiri pentru Hristos, înaintează spre martiriu bucurându-se și spunând cântarea paulină: Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos. (II Corinteni 12, 10)
Torturile paralizează și cel mai viteaz caracter, durerea provoacă senzația de repulsie și creează tendința de a fugi, însă pătimirea pentru Hristos naște mândrie, bucurie și bunăvoință în inima Mucenicului, căci ea cuprinde în sine atracția tainică a darului.
Teologia Apostolului neamurilor consideră pătimirile Mucenicului drept suferințe ale lui Hristos. Mucenicul suferă și împlinește în trupul lui lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Său, adică Biserica. (Coloseni 1, 24) Care lipsuri ale necazurilor lui Hristos le împlinește suferind Sfântul Apostol Pavel și fiecare mucenic al Bisericii? Domnul a oferit pe Cruce, pentru mântuirea lumii, jertfa de neprețuit a vieții Lui. Însă pătimirile mucenicilor, ca pătimiri ale Bisericii, sunt și pătimiri ale lui Hristos. Trupul lui Hristos – adică Biserica – va fi împuns cu sulița și va suferi până la sfârșitul veacurilor.
Suferind, Mucenicii împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos pentru că Biserica care suferă este Hristos prelungit peste veacuri. Hristos, Întâiul-Mucenic, consideră că suferințele fraților Lui mucenici sunt ale Lui proprii. Mucenicii, împlinind lipsurile necazurilor lui Hristos, apar ca părtași ai pătimirilor Domnului Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează cuvântul paulin referitor la lipsurile necazurilor lui Hristos: El crede că este un lucru mare care nu a fost scos în evidență, dar nu este vorba de lipsă de durere, să nu fie aceasta, ci de o mare iubire față de Hristos, căci nu voiește să fie pătimirile lui, ci ale Aceluia… ceea ce eu sufăr, pentru El sufăr, zice, astfel încât nu spuneți că prin harul meu sufăr acestea, ci prin al Lui, care suferă acestea … nu se rușinează să spună că și aceste pătimiri sunt ale Lui. Hristos nu numai că a murit pentru noi, dar și după ce a trecut prin moarte este gata să sufere pentru noi… căci zice Domnul: dacă pe acela l-am văzut că suferă, Eu sufăr în locul lui. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Coloseni, Omilia a IV-a, 2, în Ρ.G. 62, 326-327)
Hristos nu se rușinează să îi numească frați pe credincioșii Lui. Așadar, cum s-ar rușina să considere pătimirile mucenicilor Lui drept propriile Lui pătimiri? În persoana martirilor este prigonit și suferă Hristos. Domnul Cel prigonit și suferind se adresează prigonitorului martirilor și îl ceartă, lucru pe care l-a auzit Saul înaintea porților Damascului: De ce Mă prigonești? … Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă. (Faptele Apostolilor 9, 4-5)
Un imbold foarte puternic spre martiriu este aducerea aminte neîntreruptă de către Mucenici a iubirii lui Hristos. Icoana dumnezeiască a lui Hristos cel mort pentru noi provoacă o iubire puternică față de moartea martirică. Loviturile neputincioase ale prigonitorilor nu au puterea de a zădărnici jertfa Mucenicului care crede în iubirea lui Hristos.
Cel care rămâne în iubirea lui Hristos se dovedește a fi neînfricat în fața prigoanei, a foametei, a sabiei, a uciderii și a oricăror fel de suferințe. Hristos a murit pentru noi? De ce să nu murim și noi pentru Hristos, rămânând veșnic în iubirea Lui? Iubirea mărturisitoare a creștinilor credincioși este cântată de cel mai mare poet al iubirii: Cine este Cel ce osândește? Oare Hristos, El, Cel ce a murit, ba mai degrabă Cel ce a înviat, Cel ce și este de-a dreapta lui Dumnezeu, Cel ce și mijlocește pentru noi?!… Cine ne va despărți de iubirea lui Hristos? Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau foametea? Sau golătatea? Sau primejdia? Sau sabia?!… Precum este scris: De dragul Tău suntem omorâți toată ziua, socotiți suntem ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Fiindcă sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 34-39)
Pentru iubirea lui Iisus Hristos, Mucenicul se bucură suferind închisori și legături și calomnii și toate celelalte suferințe. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Romani, Omilia a XV-a, 3, în Ρ.G. 60, 544) Creștinul, ca o oaie de junghiere, merge spre altarul muceniciei și nu suferă pentru oameni, nici pentru altceva care ține de viața aceasta, ci se oferă pe sine jertfă pentru Împăratul tuturor. (Ibidem, Omilia a XV-a, 4, în Ρ.G. 60, 544)
Mucenicul este pregătit să îndure mii de chinuri ca să nu se despartă de iubirea lui Hristos. Toți bunii biruitori atleți ai credinței ies de sub influența lumii, îi aduc suferințele lor lui Hristos, se înstrăinează de prietenia cu fiii acestui veac, ajung să fie urâți de casnicii lor, consideră lucrurile mărețe pământești ca pe niște lucruri nefolositoare, urmează calea însângerată martirică, Îl dobândesc pe Hristos!
Iubirea dumnezeiască față de Hristos naște răbdarea desăvârșită a mucenicilor înaintea diferitelor torturi: Felurile de chinuri și de suferințe sunt diferite pentru unii sau alții… iar râvna tuturor este aceeași și dispoziția martirică și dorul de Hristos și moartea din dorul față de El, pentru care s-au și luptat, fiind gata să renunțe cu bucurie la toate numai să nu fie despărțiți prin nimic din toate acestea de iubirea lui Hristos… acest cuget și această învățătură era comună tuturor și prin aceasta toți aveau aceeași dispoziție de a răbda chinurile pentru ca nimic să nu îi despartă de iubirea lui Hristos. (Ghenadie Sholarios, Opera completă, volumul I, pp. 238-239)
Dorul din tot sufletul de Mirele dumnezeiesc este transformat de Mucenic în îndelungă răbdare în fața celor mai nemiloase suferințe martirice. Sfântul imnograf se minunează de martiriul pentru iubirea lui Hristos: Nici prigoana, nici foamea, nici golătatea, nici primejdiile, nici moartea, pe dumnezeieștii răbdători de chinuri nicidecum nu i-au despărțit de iubirea pentru Hristos. (Octoihul Mare, glasul al șaptelea, vineri dimineața, Canonul Crucii, cântarea a șasea, martirica.)
Teologia paulină consideră prigoanele, în general, ca pe un element al vieții în Hristos. Adevărata credință este prigonită întotdeauna. Nu există creștini evlavioși care să nu fie prigoniți. Cine poate să garanteze autenticitatea credinței neprigonite? Credința și prigoana coexistă, regulă care nu are excepții. Sfântul Apostol Pavel a fost prigonit, a învățat și a trăit credința în Hristos și pomenește de prigonirile sale.
Sunt prigoniți și cei ce trăiesc adevărata credință: Prigoniți vor fi și toți cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus. (II Timotei 3, 12) Credința cea neaflată în primejdie și neprigonită este o utopie. Creștinii dintre iudei se tăiau împrejur ca să nu fie prigoniți. Întotdeauna sub masca evlaviei se ascund cei ce taie-împrejur adevărata credință evanghelică, cei care vor să placă lumii, care vor să fie binevăzuți în trup… numai să nu fie prigoniți ei pentru crucea lui Hristos. (Galateni 6, 12)
Sfântul Apostol Pavel se laudă înaintea Bisericilor lui Dumnezeu, văzându-i pe creștinii din Thesalonic dovedind autenticitatea evlaviei lor prin statornicia și credința lor în toate prigonirile și necazurile pe care le-au îndurat. (II Tesaloniceni 1, 4) Lumea nu este vrednică de martirii care au trăit credința cea adevărată în Hristos, fiind strâmtorați, necăjiți, înjosiți. (Evrei 12, 1; 11, 33, 37-38)
Teologia paulină a martiriului stabilește și care este atitudinea grandioasă a martirilor în fața prigonitorilor lor. Mucenicii, următori desăvârșiți ai Întâiului-Mucenic Hristos, Care i-a iertat pe vrăjmașii Lui când era răstignit pe Cruce, răspund cu binecuvântare la insultă, cu îngăduință la prigoană, cu rugăciune la blasfemie. De pe buzele tuturor martirilor răsună cuvântul celui mai mare cântăreț al iubirii: Ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți fiind, răbdăm; defăimați fiind, mângâiem. (I Corinteni 4, 12-13)
Cuptorul celei mai dureroase mucenicii este prezentat ca o durere ușoară în fața slavei de nedescris pe care Mucenicii o primesc din cer: O clipă ușoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosință în prisosință, veșnică plinătate de slavă. (II Corinteni 4, 17) Mucenicul, ca cetățean al cerului, nu este învins de durerile martirice de nesuportat, ci el vede slava cea viitoare și consideră ca ceva de nimic chinurile călăilor lui. Câmpul vizual al Mucenicului se întinde dincolo de cele trecătoare și văzute, până la cele nevăzute și veșnice. Mucenicul lui Hristos, comparând pătimirile vremii de acum cu slava cerească, declară după cuvântul paulin: Socotesc că suferințele din vremea de acum nu au nici o însemnătate față de mărirea care ni se va descoperi. (Romani 8, 18)
traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
(subcapitolul Martiriul după învățătura Sfântului Apostol Pavel
din lucrarea monumentală, în curs de apariție,
a arhimandritului Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei,
Editura Christiana, București, 2016)
