Preasfinția Voastră,
Preacucernice Părinte Protopop,
Preacucernici Părinți Consilieri,
Preacucernice Părinte duhovnic,
Preacucernici Părinți și frați în Hristos,
Sfântul Andrei Șaguna spunea că duhovnicul este dumnezeu pe pământ. Cu alte cuvinte, duhovnicul este modelul de om îndumnezeit, transformat de har, sfințit spre lucrarea iertării păcatelor prin Duhul Sfânt. De aceea, a fi duhovnic este o răspundere imensă, ceea ce ne obligă la punerea în lucrare a acestui dar mai bine și mai sublim decât oricare alt dar dumnezeiesc.
A venit odată cineva și mi-a spus: Părinte, aș vrea să programez o spovedanie. Bine, i-am spus eu, putem să o programăm… chiar acum ! S-a mirat și a spus că nu s-a pregătit, însă sfatul meu a fost să nu amâne hotărârea pocăinței, căci vremea mântuirii este acum, nu mâine.
Pentru că experiența mea de duhovnic este limitată la o perioadă scurtă de doar 5 ani, voi apela la cei care au bineplăcut lui Dumnezeu, fiind buni duhovnici și mărturisitori ai Adevărului-Hristos. De exemplu, părintele profesor Ilarion Felea, care a trecut la Domnul ca mărturisitor în închisoarea de la Aiud, a scris înaintea întemnițării sale o lucrare de doctorat, care a fost reeditată acum câțiva ani și care se numește Pocăința, fiind un studiu teologic și psihologic al miezului Tainei Spovedaniei care este pocăința, adică schimbarea minții și cugetarea cu dragoste față de Hristos și cu ură și repulsie față de păcat.
De la o spovedanie la următoarea noi toți – clerici și mireni – ar trebui să ne schimbăm măcar puțin în bine, pentru ca harul primit să poată înmuia inima împietrită de păcat, iar iubirea lui Hristos să cucerească ego-ul nostru cel mai mult autonom și mai puțin teonom.
Părintele Ilarion a făcut și un studiu, întocmind un chestionar, în care îi întreba pe preoții duhovnici cum spovedesc și care metode li s-au părut cu adevărat eficiente și transformatoare; voi aminti succint câteva din ideile prezentate în această lucrare teologică de referință menționată mai sus:
- Răbdarea duhovnicului se cuvine să fie nemăsurată, așa cum este mila lui Dumnezeu, care lucrează prin ierarh sau preot asupra celui păcătos.
- Dacă respectivul creștin nu s-a spovedit niciodată sau de multă vreme, este bine să nu fie spovedit în genunchi, ci așezat sau să stea îngenuncheat, iar dacă preotul vede că poziția respectivă devine dureroasă, să îi permită să se așeze pe un scaun, îngenunchind doar la finalul spovedaniei; altfel, omul va încerca să se spovedească rapid, căci îl dor picioarele sau mijlocul, iar spovedania nu va fi ca o reînnoire a Botezului, ci doar o formalitate de care trebuie să scăpăm cât mai repede, un act care nu ne atrage, ci îl facem pentru că… nu strică sau așa trebuie.
- Este datoria preotului să îl ajute pe om să se spovedească fără grabă, liniștit; în nici un caz preotul nu are voie să accepte bani la spovedanie sau să dea de înțeles că așteaptă o remunerație, căci atunci el se descalifică pe sine ca duhovnic, iar omul vrea să scape ieftin și spune cam atâtea păcate cât va plăti la final. Nu suntem slujitori ai Romei și nu practicăm indulgențele, ci ne apropiem cu sfială de un suflet rănit, punând vin și untdelemn pe rănile lui, adică operând, cauterizând și oblojind rana, dându-i apoi medicamente potrivite pentru vindecare în timp.
- Părintele Ilarion recomanda ca duhovnicul să discute în finalul spovedaniei canonul pe care vrea să îl dea creștinului, să îl întrebe dacă vrea și poate să facă acest canon, explicându-i că epitimia nu este o pedeapsă, ci modul în care Duhul Sfânt vrea să colaboreze cu omul pentru vindecarea sa duhovnicească; altfel, vor veni adesea la spovedanie credincioșii mărturisind și acest păcat: nu mi-am făcut canonul primit de la duhovnic (este ca și cum ar spune: părinte, nu mi-a păsat de sufletul meu nici măcar jumătate din cât îți pasă sfinției tale și prin tine – de fapt lui Hristos Însuși – de îndreptarea mea; este ca și cum fiul risipitor, care și-a venit în fire și s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, văzându-l pe acesta că îi iese în întâmpinare cu dragoste, ar fi renunțat la mărturisirea sa cea plină de pocăință, văzând că a scăpat ieftin. Însă noi la spovedanie venim ca să ne însănătoșim, nu pentru a primi un simplu algocalmin pentru un cancer devastator).
- Spovedania care durează câteva minute poate fi numită într-un singur fel: o batjocură (în primul rând a celui care se spovedește și apoi a duhovnicului care nu are aplecarea duhovnicească necesară spre a-l îndemna pe om să se mărturisească, pentru că dacă este ultima lui spovedanie și o ia în râs, nu știu cum se va mântui). Cu bucurie mă gândesc la oameni pe care i-am cunoscut și care s-au pregătit luni de zile pentru o spovedanie sfințitoare, iar rezultatul a fost exact cel dorit de Biserica lui Hristos: învierea acelui suflet.
- Duhovnicul care nu are timp să își spovedească fiii duhovnicești, cum va da seama de ei la Judecată? Este o întrebare retorică și cutremurătoare;.
- Creștinul trebuie învățat să își facă Rânduiala Sfintei Împărtășiri în răstimpul dintre spovedanie și Sfânta Liturghie. De aceea se recomandă a se face spovedania mai ales seara, nu dimineața, în pripă; de asemenea, în afara cazurilor de boală gravă și de țintuire pe patul de suferință, nu se justifică în nici un fel împărtășirea fără de Liturghie – mi-aduc aminte că îmi spunea cineva cu bucurie, însă nu știa că situația e jalnică, nu fericită: am fost la biserică, m-am spovedit, împărtășit și așa, în jumătate de oră, AM REZOLVAT TOTUL ! Eu, ca teolog și duhovnic înțeleg un singur lucru: bietul om a fost păcălit, pus să plătească și împărtășit fără să aibă nici un habar că Hristos a intrat în ființa lui (cum spunea părintele Rafail Noica: în aceste cazuri, cu toate cu acel om s-a împărtășit, de fapt Hristos a trecut cum trece racheta pe cer). Să plângem pentru cei care folosesc medicamentul mântuirii, cum numea Sfânta Împărtășanie, marele mucenic și ierarh, Sfântul Ignatie al Antiohiei, ca pe ceva magic, neînțelegând și fiind lăsați în neștiință că prin spovedanie suntem candidați la sfințenie, iar prin primirea Trupului și Sângelui Domnului ne facem cosanguini cu Hristos (conform Sfântului Maxim Mărturisitorul).
- Odată a venit o familie să se spovedească, erau oameni cam în vârstă de 50 de ani; soțul a intrat foarte tulburat și jenat la spovedanie; l-am simțit, l-am pus să se așeze și l-am întrebat cine l-a îndemnat să se spovedească. Nevasta, mi-a spus el. Și știți cum să vă spovediți? Nu am habar, părinte. Ce meserie aveți? Sunt contabil, mi-a răspuns el. Și atunci m-am rugat lui Hristos și i-am spus așa: spovedania este ca bilanțul contabil în partidă simplă, cu intrări și ieșiri. Gândiți-vă că intrările sunt faptele bune, iar ieșirile sunt păcatele. Pentru ca acea instituție să meargă bine, trebuie ca intrările să fie mai multe și mai mari decât ieșirile, altfel dă faliment. Și l-am rugat să se gândească ce anume crede că îl îndreaptă spre cădere. Rezultatul: la prima lui spovedanie din viață, s-a mărturisit foarte frumos și curățitor, aș putea spune că a întrecut-o pe soția lui, care apoi s-a spovedit în virtutea unui obicei și a unei tradiții, cu un simțământ foarte slab de pocăință.
Nu aș vrea să lungesc acest cuvânt pe care mi l-am temeluit pe experiența duhovnicească a adevăraților cunoscători ai firii umane – adică pe învățătura Sfinților Părinți, pe care noi trebuie cu toții să o păstrăm și să nu ne abatem de la ea cu nimic, mai ales în vremurile de apostazie pe care le trăim sau pe care le întrezărim în lumea aceasta în viitorul deloc îndepărtat. Aș vrea să închei cu o tâlcuire pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o face tex-tului biblic despre întâlnirea lui Hristos cu Petru după Înviere și repunerea acestuia din urmă în treapta de Apostol, din care căzuse prin lepădarea de Domnul.
Știm că Hristos l-a întrebat de trei ori pe Petru dacă Îl iubește. Iisus i-a spus de două ori succesiv: Me agapas (Mă iubești, adică așa ca pe Dumnezeu)? Iar Petru a răspuns: Filo se (Te iubesc). A treia oară Iisus coboară ștacheta și îl întreabă: Filis me (mă iubești ca pe un prieten)? Iar Petru s-a întristat – nu pentru că l-a întrebat de trei ori, ci pentru că L-a silit pe Dumnezeu să Se smerească iar și iar și să Îl cheme măcar la o iubire de prieten. Însă Dumnezeu are nădejde în ridicarea noastră și îi spune lui Petru că va veni vremea când alții te vor încinge (adică te vor pune în lanțuri) și te vor duce unde nu îți este voia, arătând că în final Petru va slăvi pe Dumnezeu IUBINDU-L cu toată ființa lui și jertfindu-se pentru El.
Toate aceste lucruri le-am spus pentru că de această întâlnire cu Hristos Cel înviat și de dialogul cu El avem parte toți, cei care ne spovedim. Ori Hristos nu vrea să ne golească buzunarele, ci vrea să ne curățească de tot păcatul. Foarte frumos arată Sfinții Părinți într-una dintre rugăciunile dinTaina Sfântului Maslu: Tu ești Cel ce miluiești cu liniștirea. Dar condiția principală este ca noi, ca penitenți, să ne dorim pacea lui Hristos, iar ca duhovnici să o împărtășim, cu răbdare și dezinteresat, celor care își pleacă genunchii înaintea Lui și sub epitrahilul nostru.
Așa să ne ajute Dumnezeu !
Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
Sf. Gheorghe, 12 aprilie 2016
