Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

Cineva – de fapt mai multe persoane – îmi transmiteau în ultimele zile mesajul: iubire, iubire, iubire. Eu, însă, m-am căsătorit din iubire, trăiesc și slujesc după puteri Iubirea răstignită și sufăr din iubire pentru Ea, căci și Ea a suferit pentru noi toți.

Dacă citim I Corinteni cap. 13 vedem că ”iubirea se bucură de adevăr.” (versetul 6)

Iubirea adevărată este plină de adevăr, iar adevărul adevărat este plin de iubire.

Să nu cădem în înșelarea iubirismului, că atunci degeaba ne-am îngrădit de ecumeniști.

Și azi am găsit acest articol, pe care îl prezint în traducere mai jos. Poate așa vom înțelege că sunt vremuri de prigoană și de luptă, nu de liniștire în propria noastră comunitate anti-ecumenistă.

Pacea dorită de un ortodox nu este mai ales cea exterioară, ci cea cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Teologul are un cuvânt celebru – mai bine război cu lumea și pace cu Dumnezeu decât război cu Dumnezeu și pace cu lumea. Sfântul Marcu Eugenicul, bolnav grav de cancer, spunea înainte de a muri: ”cu cât mă îndepărtez mai mult de aceștia (de filo-latini), cu atât mai mult simt că mă apropii de Dumnezeu.”

Așadar, articolul este următorul (autorul nu este menționat):

Ecumenismul ca încercare de apropiere este doar o perucă (un fals)

Științele practice au o anumită fiziologie ca bază a lor, care este comună și acceptată de toți. Ca să fie construită, o casă are nevoie de materiale de o anumită rezistență. Oricum ar fi ea proiectată, de oricine ar fi construită, orice materiale s-ar folosi, ele trebuie să facă parte din anumite limite sau norme și se are întotdeauna în vederea fiziologia materialelor respective.

Organele trupului omenesc au o anumită fiziologie (alcătuire). Orice s-ar spune, în orice parte a lumii, din punct de vedere medical despre ficat, trebuie să să aibă în vedere această fiziologie, care este comună tuturor.

Fiziologia creștină ortodoxă se sprijină pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție a învățăturii Sfinților Părinți.

Fiziologia romano-catolică (papistașă) se sprijină pe papa.

Fiziologia protestantă se sprijină pe om și pe relația lui individuală cu Dumnezeu.

Pot să folosească ecumeniștii aceleași cuvinte – Sfânta Scriptură, Biserică, Botez, Har – însă ele sunt de o fiziologie diferită de cea ortodoxă.

Altă fiziologie are Sfânta Scriptură ortodoxă, alta cea papistașă, alta cea protestantă (dacă cineva intră în legătură cu ”teologi” străini de ortodoxie va vedea această diferență).
Nu putem să vorbim pe aceeași bază cu ereticii, chiar dacă spunem aceleași cuvinte. Nu există aceeași fiziologie între noi și eretici.
Este păcat ca cei care participă la dialogurile cu eterodocșii nu spun aceste lucruri. Ele – diferențele – se înțeleg ușor în relațiile cu străinii. Cu atât mai mult trebuie să le oferim caracteristicile fiziologiei ortodoxe, pe care de altfel ei nu le acceptă, așa cum s-a întâmplat și în Creta cu ecumeniștii.

Nici un papistaș nu vrea să părăsească fiziologia învățăturii lui, nici un protestant pe a lui în timpul dialogurilor. Ce sens mai are să discute de ani de zile cu aceleași cuvinte despre lucruri fiziologice diferite? Nici unul, ci fac mai rău, căci elementele străine pătrund în fiziologia ortodoxă, după cum se vede în ceea ce ecumeniștii scriu și semnează în urma dialogurilor, distrugând astfel desăvârșirea fiziologiei ortodoxe și pe cei care îi urmează pe ecumeniști.

Sursa – https://katanixis.blogspot.gr/2017/08/blog-post_300.html

traducere din greacă de

pr. Ciprian Staicu

Doamna Fotinio și lumina necreată
de pr. Arsenie Sinaitul

În urmă cu 10-12 ani am cunoscut un Suflet. Era un Suflet Sfânt. îi vom spune și numele pentru a păstra caracterul personal al istorisirii. Pe această persoană o cheamă Fotinio. Sau eu îi spun Fotinio (Fotini, rădăcina pentru acest nume, înseamnă cea luminată, de har desigur – n.trad.). Doamna Fotinio a venit cu familia ei acasă la mama mea, acolo unde locuiam și eu atunci pentru că nu aveam casă și părinții mei pregătiseră un loc – în marea lor bunătate – făcuseră un mic arhondaric cu icoane, candelă, lumânări, cu Sfinte Moaște și aveam acolo și o canapea mică, pe care eu mă odihneam. Seara o deschideam și dormeam pe ea, iar dimineața o adunam și o împodobeam și era ca un mic arhondaric, unde puteam să spovedesc sau cineva să îmi dea mie un sfat sau să își exprime o părere, într-un mod mai personal.

Deci, această familie a venit într-o după-amiază, erau patru persoane și au adus-o cu ei și pe doamna Fotinio. Era cam de 63-64 de ani, o femeie scundă, însă cu un Chip foarte luminos. Și ea mi-a spus: Părinte, am aflat că sunteți de la Muntele Sinai. Mi s-a întâmplat ceva foarte grav și am venit să vă întreb, pentru că mă tem că nu pot să spun oricui ceea ce mi se întâmplă.

Eu i-am răspuns: Cu plăcere, doamna Fotinio. Poftiți.

Așadar, ne-am așezat în micul arhondaric și doamna Fotinio a început să îmi povestească faptul că s-a născut undeva în Grecia continentală și că la vârsta de 7 ani a rămas orfană. Din păcate, ea a ajuns lângă niște unchi fără căpătâi care au făcut praf într-o singură noapte moștenirea ei, adesea se comportau urât cu ea și o băteau. Această nefericită fată, micuță și sensibilă, s-a alipit apoi de vecina ei, doamna preoteasă, care era și ea văduvă și avea trei fete.

Din fericire, fiica ei cea mare apucase să facă facultatea și să devină învățătoare și astfel câștiga cele necesare pentru a putea trăi toată familia ei. Însă pentru că erau gospodine, ea și doamna preoteasă le-au învățat și pe celelalte fete, dar și pe Fotinio să coasă zestre pentru fetele bogate – atunci nu existau mașini de cusut și haine făcute la croitorie. Astfel, ele coseau monograme pe cearșafuri, pe fețele de pernă, pe prosoape și făceau și alte broderii. Și își câștigau astfel cele necesare traiului.

De la șapte ani, stând tot timpul pe lângă preoteasă, Fotinio o auzea pe aceasta cum se roagă. Dar printre psalmii pe care îi rostea, preoteasa spunea mereu și ceva deosebit: Îți mulțumesc, Doamne, Îți mulțumesc. Să Îi mulțumim Domnului. Fotinio o auzea cum spunea aceasta continuu și ca o copilă a întrebat-o: Mătușă preoteasă, de ce spui continuu mulțumesc? De ce spui: Îți mulțumesc, Doamne? Ea i-a răspuns: Ce altceva să spun, copila mea? Dumnezeu ne-a dat atâtea bunătăți și are grijă de noi și cu harul Lui noi Îl cunoaștem ca fiind Dumnezeul nostru. Numai mulțumesc pot să Îi spun. Nu pot să Îi cer nimic altceva.

Astfel Fotinio a crescut și s-a cuibărit în inima ei această rugăciune. Ca și cum nu ar fi știut altă urare și nici o altă rugăciune, orice i se întâmpla, ea zicea: Îți mulțumesc, Doamne.

A rămas până la vârsta de 17 ani în gazdă acasă la unchiul ei, iar dis-de-dimineață pleca de acolo și se ducea la doamna preoteasă, iar aceasta îi mai dădea pentru munca ei și câte un bănuț în plus, astfel încât Fotinio să nu îi îngreuieze pe unchiul și mătușa ei cu propriile ei cheltuieli.

La vârsta de 17 ani, Fotinio s-a dus într-un pelerinaj la o mănăstire, împreună cu doamna preoteasă și cu alți creștini din parohie. Au fost în nordul Greciei la o mănăstire de maici și și-a dorit sărmana Fotinio să devină monahie. I-a plăcut atât de mult acest fel de viață încât și-a dorit cu ardoare să fie maică. Însă trebuia să aibă părinți care să o lase să facă aceasta, pentru că ea era minoră. Întorcându-se acasă, a avut de înfruntat un fapt neplăcut, căci rudele ei, ca să scape de ea, îi găsiseră un soț care desigur nu era de neam bun, devreme ce nu a cerut nici zestre.

Așadar, într-un an repede-repede au măritat-o. Sărmana Fotinio însă avea de înfruntat problema că băiatul avea o cafenea și din păcate se învățase să bea și se întâmpla să bea și alte substanțe acolo la cafenea și lucrurile s-au înrăutățit rapid.

Însă Fotinio a născut, i-a dăruit soțului ei trei copii: un băiat, pe nume Fanis și două fete. Nu îmi aduc aminte numele lor, ca să vi le spun. Însă îmi amintesc că ea avea trei copii. Și sărmana Fotinio se străduia să îi crească în Legea Domnului. Însă soțul ei, de fiecare dată când se întorcea beat de la cafenea sau dacă un copil era bolnav sau dacă era nemulțumit de ceva, îi certa și îi bătea, iar biata Fotinio se băga în fața lor și lua bătaie în locul lor. Astfel, în afara injuriilor de care avea parte, ea lua și bătaie, mai lua bătaie și un copilaș. Și sărmana Fotinio întotdeauna era cu rugăciunea: Îți mulțumesc, Doamne. Să Îi mulțumim Domnului. Niciodată nu s-a plâns.

După 4-5 ani de la cununie, pentru că afacerea soțului ei nu mergea bine, verișorii lui i-au spus: Haide la noi în capitala județului să găsim o cafenea, să punem laolaltă banii noștri cu ai tăi și să facem o cafenea mare. Într-adevăr, așa s-a și întâmplat.

Au găsit și un căsuță în capătul satului, care avea o fântână și o mică stână și puteau să supraviețuiască amândoi în sărăcie. Și într-adevăr au mărit cafeneaua, însă încet-încet cafeneaua a devenit cofetărie, iar aceasta a devenit cafe-bar și încet-încet a devenit club de noapte… cu fluturași, cu diferite jocuri de noroc. Anestis se întorcea târziu acasă, nu îi mai plăcea deloc doamna Fotinio, striga la ea, o numea mucegai, îi spunea ciumă, holeră. O înjura, o umilea. Ea spunea întotdeauna cu smerenie și cu multă răbdare: Îți mulțumesc, Doamne. Îți mulțumesc, Doamne.

Vreme de 18 ani ea a trăit acest martiriu. Nu o lăsau să meargă la biserică și îmi spunea cu lacrimi: Părinte, îmi luau papucii și mi-i aruncau în fântână sau în gunoi, ca să nu pot să merg la biserică. Cum să mă duc? Descălțată? Și scoteam pantofii, îi spălam și apoi îi luam în picioare.

Și i-am spus: Doamna Fotinio, ce făceai iarna? Îi purtai așa uzi?

Nu, a răspuns ea, îi ungeam cu puțin ulei, ca să nu zică vecinii că nu sunt o femeie gospodină. Și mă duceam la biserică și nu îmi păsa că erau papucii uzi.

Deci, după 18 ani de viață grea, într-o zi era Lunea Curată sau a Curățirii (prima zi din Postul Mare), Anestis venise târziu seara acasă, pe la ora 4 dimineața și s-a pus să se culce, iar Fotinio a pregătit dimineața coșulețele pentru copiii ei, sticluțele cu ceva de post, ca să meargă să sărbătorească această zi undeva în aer liber. Însă Anestis s-a trezit îmbufnat și a spus: Fani, scoală-te și pregătește grătarul, pentru că vom pune carne la fript și vom sărbători. Astăzi, pentru că restaurantul este închis, i-am chemat pe băiați să bem și să mâncăm cu toții împreună.
Și sărmana doamnă Fotinio a îndrăznit să spună: Măi, Anestis, astăzi este Lunea Curățirii. Toți creștinii postesc și cinstesc începutul Postului Mare, în care în Săptămâna Mare Hristos S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Ce vom face? Vom mânca precum evreii carne în Lunea Curățirii?

Mă, ciumă, tu mă faci pe mine evreu, tu îmi spui… și a început să strige și s-o înjure și să arunce cu lucrurile din sufragerie prin casă, să spargă lucrurile și în clipa în care s-a apropiat de ea să o lovească… Domnul l-a cercetat dintru înălțime și Anestis a căzut nemișcat la pământ.

Apoi a început să tremure, s-au adunat copiii în jurul lui, a început fiul să strige la mama lui: Mamă, tu ești de vină, de ce l-ai omorât pe tatăl nostru? Ce i-ai făcut? … Era o situație tragică. Anestis era și foarte vânjos și înalt. Au venit vecinii. L-au pus pe pat și când a venit doctorul singurul lucru pe care a putut să îl constate a fost că, din păcate, suferise o semi-pareză, îi fusese afectat centrul vorbirii, i se strâmbase gura, iar mâna dreaptă și piciorul drept îi paralizaseră.

Apoi vreme de opt ani și jumătate l-a slujit Fotinio cu răbdare, fără să spună nimic decât: Să Îi mulțumim Domnului.

Copiii ei o chinuiau, o huiduiau, o batjocoreau, o luau în râs, însă ea răbda spunând întotdeauna: Să Îi mulțumim Domnului. Uneori Anestis urla.

Am întrebat-o: Cum ai reușit să reziști, doamnă Fotinio?

Ce să fac, părinte, a spus ea. La început nu înțelegeam când Anestis urla, ce voia. Și odată când m-am dus lângă el, atunci cu mâna stângă, care era singura, lui mână sănătoasă, m-a apucat de păr și m-a bătut. Și nu m-a lăsat decât după jumătate de oră, când i-a obosit mâna. Numai atunci s-a liniștit.

Și ai făcut aceasta des, doamnă Fotinio?

Ei, slavă lui Dumnezeu, nu chiar foarte des. Cam de două ori pe săptămână. Să se liniștească și el, pentru că sărmanul era stresat.

Și nu l-a judecat. Spunea: slavă lui Dumnezeu. Și o trăgea de păr de două ori pe săptămână. În fine, nu mai am cuvinte.

După 8 ani și jumătate, în ajunul praznicului Botezului Domnului se făcea slujba Ceasurilor Împărătești. Și după ce sărmana Fotinio a luat Aghiazma Mare, s-a dus acasă și repede-repede a făcut curățenie, a pregătit candela, a tămâiat prin casă, căci urma să vină părintele Vasile să sfințească și casa lor. și într-adevăr a trecut pe acolo părintele Vasile și a sfințit casa. Și, vrând-vrând, mormăind Anestis a trebuit să accepte să i se citească o rugăciune, cu toate că nu îi iubea pe preoți, însă nu putea să se împotrivească acum și să se ridice din pat, căci era paralizat. Deci preotul i-a citit o rugăciune pentru sănătate și a plecat.

După plecarea părintelui Vasile a venit Theofanis (adică Fanis, fiul). Și a început să strige: Ce miroase aici așa urât ca la cimitir? Și voi cu cimitirele voastre. Iar te-a apucat, mucegai ce ești. Iar ai tămâiat? Și cu tămâierile tale ce am rezolvat? Uite, mergem din rău în mai rău. Și cu ce ne-a fost de folos că ai tămâiat? Și de nervi a aruncat candela la pământ, a aruncat icoanele, lumânările, iar sărmana Fotinio a ieșit afară din bucătărie să vadă ce se întâmplă în salon, între timp făcea foi pentru plăcintă, căci urmau să vină a doua zi oamenii săi îi ureze la mulți ani, ei și fiului ei, și să nu vadă casa neîngrijită. Și, plin de nervi, Theofanis a luat tava din mâinile ei și a lovit-o cu putere cu ea în cap.

De durere sărmana Fotinio a leșinat și a căzut la pământ. Și au venit vecinele să o ajute să își revină în simțiri, i-au pus o pungă cu gheață pe cap și peste aproximativ o oră, când și-a revenit și s-a uitat în oglindă, ea s-a înspăimântat. Avea un cucui mare cât un ou pe frunte. Și începuse să i învinețească toată partea dreaptă a feței.

Părinte, m-am speriat. Cum să mă duc la biserică cu cucuiul acela? Cum să mă duc învinețită? Ce vor spune vecinii despre copiii mei? Bine, soțul tău era violent, dar și copiii tăi? Mă vor bârfi și se vor tulbura.

Ce ai făcut, doamnă Fotinio?

Părinte, toată noaptea am pus compresă și mă gândeam că dimineața îi voi spune fiicei mele să îmi dea puțin din pudrele acelea pe care le pun ca să pot să acopăr partea învinețită. Însă ce puteam să fac în legătură cu cucuiul? M-am gândit să îmi pun o năframă, un batic și să fac așa precum cei evlavioși și să mă duc într-un colț al bisericii. Să nu mă duc la locul unde mergeam și stăteam în biserică.

Și ai făcut aceasta, doamnă Fotinio?
Mi-a spus: Da, m-am ridicat de dimineață.

Deci biata de ea s-a ridicat dimineața, a făcut ordine prin casă, i-a schimbat așternutul și hainele lui Anestis, l-a bărbierit, l-a spălat, l-a pregătit, a aprins candela, a tămâiat și a plecat în grabă la biserică.

Părinte, de cum am intrat în biserică, am văzut o Lumină Cerească înăuntru. Era o lumină care strălucea și candelabrele erau stinse.
Eu i-am zis: Doamna Fotinio, și ce culoare avea această Lumină?
Părinte, era alb-albăstruie. Strălucea puternic această Lumină. Și eu simțeam o căldură, cu toate că afară era un frig pătrunzător. Era în același timp o căldură și o răcoare. Și am simțit cum mi se deschide inima. Și spuneam: Îți mulțumesc, Doamne.

Deci, m-am dus la ușa laterală din stânga, în partea unde stau femeile, ca să pot să mă uit la icoana Atotțiitorului (din interiorul turlei), să mă bucur, să mă mângâi cu vederea ei. Și cu cât continua slujba Sfintei Liturghii, cu atât această Lumină creștea. Și nu numai că ea crește, părinte, dar cădea și un praf ca de aur și strălucea toată această Lumină, ca și cum ar fi avut mii și milioane de stele în ea. Și când m-am uitat la icoana lui Hristos Atotțiitorul, știi ce am văzut, părinte?
Această Lumină ieșea din Aureola lui Hristos, din Chipul Lui, din mâinile Lui, din Sfânta Evanghelie… și acoperea pe toată lumea din biserică. Și pe unii dintre cei care erau în biserică Lumina le cobora pe cap, în alții Lumina intra și ei deveneau întregi ca o lumânare aprinsă, alb-albăstruie. În alții Lumina nu intra, însă îi mângâia…
Și am întrebat-o: A venit Lumina și la tine, în colțișorul tău?
Ah, a venit foarte bine, părinte. A venit.
Cum ai simțit-o, doamnă Fotinio?
Ca o mână care mă mângâia, mă atingea pe frunte, mă mângâia pe umeri, pe braț și pe palmă. Și apoi mă mângâia pe brațul celălalt. Și mi s-a deschis inima, părinte, și au început să îmi curgă lacrimile. Și nu numai atât. Însă Mâna Aceasta mi-a vindecat rănile, mi le-a închis pe toate, toți cei 35 de ani de răni pe care îi aveam: înjurăturile, bătăile, violurile, chinurile… toate mi le-a închis Hristos. Nu mai simțeam nici o durere, ci numai o nemărginită stare de bine.

Însă mai era ceva, părinte. Cu ochii închiși vedeam cele se întâmplă cu adevărat. Vedeam totul: Vohodul Mare, Părinții, vedeam toată Liturghia. O trăiam în rai…
Însă deodată am văzut că femeile încep să se miște și am înțeles că mergem să ne împărtășim. A venit momentul împărtășirii. M-am pregătit. Și pe când mă uitam cum îmi stă năframa, ce am văzut? Mâna mea se făcuse bine și nu mai aveam nici un cucui. Dispăruse cucuiul!

Și cu mare bucurie că nu mă voi expune privirilor vecinilor m-am așezat la rând pentru a mă împărtăși. însă voiam să văd și mă mișcam în stânga și în dreapta să văd cine împărtășește? Părintele Vasile, care a venit și ne-a sfințit casa sau părintele Ioan? Și deodată, părinte… Nu mai era nici părintele Vasile, nici părintele Ioan.
Era un Arhiereu… Dar ce Arhiereu… Ce veșminte de aur avea! Ce diamante și briliante erau pe veșmintele Lui! Strălucea cu totul! Și purta o Coroană… Nu era ca cele ale episcopilor, ci era o Coroană Împărătească, pe care străluceau mii de briliante și de diamante. Și pe Coroana Lui avea îngeri. Dar și lângă El avea doi Îngeri, care țineau șervețelul pentru împărtășit.

Pe mine m-a cuprins spaima. Mâinile Lui, Chipul Lui străluceau ca soarele. Și ținea acest Arhiereu în mână o linguriță de aur. Însă în ea nu era Trupul și Sângele lui Hristos (în sensul că nu se vedea Sfânta Împărtășanie, sub chipul tainic al pâinii și al vinului – n.trad.), ci un cărbune aprins.

Și eu, vicleana și nenorocita, ce să fac? Cum să mă împărtășesc cu cărbunele? Se pare că au astăzi o astfel de rânduială. A venit un alt Episcop și au alte obiceiuri. Și eu ce să fac? Cum să fac? Să încep să strig în mijlocul mulțimii?
Și ce ai făcut, doamna Fotinio? Nu te-ai împărtășit?
Nu, mi-a spus ea. Am pretextat că au respect față de ceilalți și m-am dus într-un colț și spuneam: Treceți, treceți și dvs. Ei, au trecut vreo 25 de persoane care mai erau la coadă… După aceea nu am mai avut cui să îi spun: treceți. Trebuia să trec și eu la coadă.
Ce ai făcut, doamna Fotinio?
Ce să fac, a răspuns ea. M-am apropiat și priveam în jos, neputând să mă uit la chipul Arhiereului, chiar și pantofii Lui, părinte, erau de aur. Iar îngerii care erau lângă El parcă nu atingeau pământul. Și mi-am spus: Hristoase al meu, Îți mulțumesc. Pentru iubirea pe care o am față de Tine mă apropii. Pentru că ești Tu prefer să mă ard, dar mă voi împărtăși.
Mi-am închis ochii, mi-am pus procovățul (bucată roșie de pânză sau bumbac pe care o ținem sub bărbie în momentul în care ne împărtășim) sub bărbie și am deschis gura.

Te-ai împărtășit, doamnă Fotinio?

M-am împărtășit, părinte.

Te-ai ars, doamnă Fotinio?

Nu, părinte. Mi s-a răcorit sufletul. Mi s-a deschis inima. Și am început să spun din inimă: Îți mulțumim, Doamne. Să Îi mulțumim Domnului. Îți mulțumesc, Doamne.

Și am început se pare să spun tare aceste cuvinte și deodată am auzit vocea părintelui Vasile, care mi-a spus: Doamnă Fotinio, ești bine? Și mi-am deschis ochii și am văzut că sunt în fața părintelui Vasile, care ține în mână Sfântul Potir și tocmai îl acoperea cu procovățul.

Și mi-am spus: Maica Domnului, o să mă fac de râs… Și m-am dus într-un colț și mă gândeam: Părinte, tot ce am văzut a fost adevărat? Zici că a fost doar o nălucire? Dar l-am văzut pe Arhiereu, i-am văzut pe îngeri, am văzut atâtea lucruri, m-am împărtășit, sunt nebună?
De îndată ce s-a încheiat sfințirea Aghiazmei Mari m-am dus acasă, am intrat de îndată în cămăruța unde îmi schimbam hainele, m-am schimbat cu hainele de lucru, m-am încălțat și m-am dus să pregătesc mâncarea.
Și în timp ce mă îmbrăcam, am simțit un miros venind din casă. Am intrat în sufragerie și ce să vezi? Fiica mea mai mică ținea o cățuie în mâna și tămâia icoanele, care erau la locul lor, candela era aprinsă, la fel și lumânările, iar lângă icoana Maicii Domnului era un mic buchet de flori. Și fiica mea mi-a spus: La mulți ani, mamă. Astăzi este o zi mare. Ne-am gândit să tămâiem, mai ales că ție îți place să tămâiezi prin casă. Ce bine, chiar ne-ai adus anafură? Și eu am rămas fără cuvinte… Și mă gândeam: de 37 de ani sunt în casa asta și niciodată nu mi-a cerut nimeni anafură.
Și i-am răspuns fiicei mele: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului! Și a venit apoi și fiul meu dintr-o parte și s-a aplecat smerit în fața mea și mi-a sărutat mâna, spunând: Iartă-mă, mamă. Iartă-mă. Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului! Și apoi l-am auzit pe Anestis că mă strigă și am intrat în grabă în camera lui să văd ce vrea și l-am văzut întins pe pat și făcându-mi semn cu mâna stângă. Și când l-am văzut avea o seninătate pe chip și o dulceață în privire.
Și i-am dat mâna, crezând că vrea să se ridice în șezut, iar el a început să îmi sărute mâna, pe o parte și pe alta. Părinte, mi-o săruta plângând și îmi spunea cu jumătate de gură: Iartă-mă, Fotinio, Iartă-mă și Dumnezeu să te bucure. Și fiul meu a venit în spatele meu… Și eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului!

Iar fiul meu a venit iarăși lângă mine și m-a sărutat pe frunte, acolo unde fusese cucuiul și mi-a zis: Iartă-mă, mamă. Nu voi mai face așa ceva. Să am parte de binecuvântarea ta, mamă. Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului!

Aici s-a încheiat povestirea doamnei Fotinio. Timp de 27 de minute a tot plâns apoi. Și după ce ea și-a revenit, m-a întrebat cu o simplitate copilărească, ca o fetiță mică vinovată de ceva: Părinte, sunt nebună? Am luat-o razna? Crezi că mă vor închide la spitalul de nebuni? Crezi că sunt bună de legat că am văzut atâtea năluciri? Crezi că sunt nebună? Ce spui, părinte? Ce părere ai? Sunt dementă? Am înnebunit?

Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului pentru că exiști, doamnă Fotinio! Să Îi mulțumim Domnului!”

Doamna Fotinio nu era nici Sfântul Ioan Gură de Aur, nici Sfântul Nil, nici Sfântul Ioan Scărarul, nici Sfântul Paisie cel Mare. Era un Suflet, așa ca și voi, așa ca noi. Însă învățase bine în inima ei să spună: Să Îi mulțumim Domnului! și Dumnezeu i-a răsplătit din abundență. Vă voi spune și ce s-a întâmplat până la sfârșit, pentru că știu că vă veți bucura.

Astăzi, deja văduvă, doamna Fotinio este Monahie și copiii ei se duc să îi sărute mâna și fruntea. și eu am bucuria o dată pe an să merg și eu și să îi sărut mâna. Și ea șade acolo și mă ascultă cu atenție și își aduce aminte de Arhiereul Hristos, Care a împărtășit-o cu Lingurița de aur cu Cinstitul și Minunatul Lui Trup și Sânge.

Fie ca Harul lui Dumnezeu să ne străpungă Inima noastră cu Iubirea Lui Nesfârșită și să ne învețe din adâncul inimii noastre ca, înălțând rugăciunea noastră cu mulțumire copilărească, să spunem și noi, alipindu-ne inima și întreaga ființă de această rugăciune: Să Îi mulțumim Domnului pentru toate!

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.ro/2017/08/blog-post_430.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Am primit azi pe mail:
”PARINTE CIPRIAN,

VA ADUCEM LA CUNOSTINTA CA NU MAI AVETI DREPTUL LA NICI O REZERVARE IN SCHITUL NOSTRU SI ACEASTA DIN MOTIVE FOARTE BINE STIUTE DE DUMNEAVOASTRA. ASA INCAT SUNTETI PE LISTA PERSOANELOR INTERZISE DE PATRIARHIE, VA RUGAM SA VA CAUTATI ALTA MANASTIRE DIN SFANTUL MUNTE, PENTRU GAZDUIRE.

DIN INCREDINTAREA PARINTELUI STARET SI A SINAXEI.

FR TEODOR.”

Am răspuns:
”Vă mulțumesc frumos pentru înștiințare.
Mă bucur că eu știu motivele, dar voi nu.
Slavă Maicii Domnului!
Voi veni să mă închin. Cu siguranță. Și des.
Până pică toți ereticii din patriarhie.
Pr. Ciprian”

Am primit al doilea mail:
VETI VENI DES DOAR CU ACCEPTUL NOSTRU BINEINTELES …. INSA PENTRU CAZARE NICI VORBA.
SAU POATE NICI PENTRU INCHINARE.

Și am răspuns:

Nu este nici o problemă.
Eu pot sa mă închin și în fața porții, frate Teodor. Și te las pe frăția ta să îi dai o sărutare Preacuratei. Iar eu mă voi ruga să redevii ortodox. Cu toată inima ți-o doresc.
Pr. Ciprian

Am mai primit și al treilea mail:

”ASA SA FACETI , SA VA INCHINATI DE LA DISTANTA …. NU AVETI CE CAUTA IN ACEST LOC IN CARE SUNT ERETICI .. NICI VORBA .

Și am răspuns:

”Facă-se voia Domnului!”

Măcar a recunoscut că ”în acest loc sunt eretici.” Doamne, dă-le pocăință!

În concluzie: Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

pr. Ciprian Staicu

PS – Să nu lăsăm ”motivele” în ceață. Când am fost ultima oară la Schitul Prodromu lucrurile s-au petrecut așa: am cerut din timp diamonitirion, nu am primit nici un răspuns. Totuși, cu mila Maicii Domnului am ajuns chiar în ziua prăznuirii Icoanei Prodromița. Cu o seară înainte fusese priveghere mare, grecii nu i-au prea lăsat pe români să cânte, apoi la final Patriarhia Română – prin reprezentantul ei – a dăruit starețului Prodromu al Mănăstirii Marea Lavră și starețului Athanasie al Schitului Prodromu câte o cruce ca semn al – culmea – ”apărării credinței ortodoxe.” S-a cântat la mulți ani etc.

Noi am ajuns după-masa, după momentul ”festiv”, ne-am închinat, am primit cazare – mulțumim frumos – apoi m-am așezat într-un colț, în curte, în liniște. A venit un părinte – nu dau nume – și m-a luat deoparte și mi-a spus: Părinte Ciprian, aici ați venit pentru rugăciune, nu să faceți propagandă, deci vi se interzice să luați legătura cu cineva, să stați de vorbă cu cineva, ci aveți voie doar să vă rugați. Eu am răspuns: Amin.

Apoi m-am așezat cuminte pe o bancă, mi-am scos metaniile și mi-am văzut de ”canon.” Apoi au venit și s-au așezat lângă mine părintele Damaschin, părintele Efrem, mireni etc, în total am fost vreo 15 inși, din România, Anglia, Italia și Athos. A venit și părintele Paisie, care scrisese acea minunată epistolă de demascare a minciunilor din comunicatul Schitului. A fost tare frumos. Eu nu puteam fi nesimțit și să nu zic nimic.

Am stat de vorbă despre foarte multe subiecte duhovnicești, precum și despre cele arzătoare în prezent, ne-am zidit sufletește unii pe alții. Am stat, cu voia lui Dumnezeu, 6 ore. La ora 12 noaptea am cântat în șoaptă un Cuvine-se cu adevărat acolo în curte (a fost un moment sublim) și ne-am retras la odihnă. Dimineața am intrat în biserică, ne-am închinat, nu am stat deloc la slujba ecumeniștilor și am plecat cu pace mai departe.

Acestea au fost ”motivele.” Îi mulțumim Maicii Domnului pentru toată dragostea ei, precum și părinților din Schit pentru găzduire și ospitalitate.

Mai menționez cuvintele fratelui Teodor, cel care mi-a trimis azi corespondența și la care țin foarte mult.

A venit la mine și mi-a spus: părinte Ciprian, îmi vine să te iau în brațe și în același timp îmi vine să te bat. Și mă gândeam: iată, acum vorbește și omul – cu dragoste, și satana – din gând, cu ură. Cred că e cumplit să trăiești concomitent ambele stări. Apoi totuși a stat la masă cu noi, am mai povestit despre Creta, i-am spus câteva amănunte pe care nu avea de unde să le citească, a fost fain. Este un tânăr inteligent, o va scoate la capăt.

Frate Teodor, mă voi ruga cu lacrimi să ai mereu Pacea care este Hristos. Sărută-i părintelui Iulian dreapta sfințită din partea mea. Dacă se poate.

Cu drag, pr. Ciprian.

Să-l ajutăm pe Andrei, fiul Bogdan Grama

Detaliile despre suferința lui sunt în articolul respectiv de mai sus, iar modul de sprijinire financiară pentru operație este:

”Apelăm la bunăvoința celor care doresc binele micuțului nostru îngeraș și vă rugăm să DONAȚI pentru operația lui ANDREI GRAMA, în conturile deschise, pe numele tatălui:

GRAMA BOGDAN
BANCA TRANSILVANIA – CONT RON (LEI) – RO21BTRL04501201551384XX
BRD – Groupe Société Générale – CONT EURO – RO34BRDE445SV78026274450 Cod SWIFT: BRDEROBU

Vă mulțumim din cele 3 inimioare unite în dragoste veșnică!

DUMNEZEU să vă înmulțească darul înmiit, sănătate și mântuire

să vă dăruiască!

AMIN!

Modernismul și tehnologia vin cu multe oferte. Iată cealaltă față a realității…
Am primit un link pe mail.

Scrisoare deschisă către părinții aghioriți lavrioți eretici, urmași ai monahilor lavrioți apostați din vremea patriarhului eretic Vekkos

de Gheron Sava, monah lavriot ortodox

 

”Cel care este prigonit, din pricina credinței lor sănătoase, de către cei care se pare că sunt de aceeași credință cu el, va avea o cunună mai mare decât cel care este martirizat de un idolatru.” (Sfântul Iosif, patriarhul Constantinopolului)

 

Mai întâi de toate, noi Îi mulțumim Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne învrednicește să ne mărturisim credința în fața oamenilor și chiar să fim prigoniți și surghiuniți pentru ea. Și de aceea le mulțumim părinților lavrioți (din Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte Athos – n.trad.) căci, cu toate că se dovedesc a fi ei înșiși trădători ai lui Hristos și străini față de El, ne fac pe noi, nevrednicii și păcătoșii, să fim mărturisitori, prin prigoana pe care o exercită împotriva noastră.

Mulți vor considera această scrisoare ca una dură și extremă. Și totuși, ea a fost scrisă întru adevăr și cu dragoste, pentru că atunci când boala este în etapa ei finală, atunci bisturiul trebuie să taie până la os, poate că așa se va recăpăta vindecarea dorită. Cu toate că cred că dragii mei părinți lavrioți – în toate celelalte chestiuni – deja au murit în cele referitoare la credință și ”că este mai lesne odgonului să intre prin urechile acului decât să intre un lavriot în Împărăția lui Dumnezeu” (vezi Μarcu 10, 25), totuși, cine știe, și astăzi se mai întâmplă minuni.

Părinții Sfintei Mănăstiri Marea Lavră au depășit orice măsură, luând poziția de prigonitori ai părinților care duc lupta cea bună pentru credința noastră apostolică și moștenită de la Sfinții Părinți și în felul acesta ei au devenit renegați ai Ortodoxiei și trădători ai lui Hristos.

Ei susțin, deja pe față, că patriarhul Bartolomeu este un om ”sfânt”, că noi nu putem să ajungem nici la degetul lui mic, că cel care este împotriva lui și a ceea ce face el, ascultă de satana și este în afara Bisericii și nu se poate mântui!!!

Bieți părinți lavrioți, nu ați citit oare niciodată că ”cel care strică credința printr-o rea învățătură, va fi aruncat ca un spurcat în focul cel nestins alături de cel care îl ascultă?” (Sfântul Ignatie Teoforul, în P.G, volumul 5, coloana 657)

Nu înțelegeți că atentați la tradiția Apostolilor urmând și pomenind pe Bartolomeu Arhondonis, masonul, ereticul și antihristul vrăjmaș al lui Hristos și, prin urmare, vă lepădați de Domnului Însuși? Nefericiților, nu ați citit niciodată în Evanghelie cuvintele Mântuitorului care ne spune: ”Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16)?

Nu ați citit niciodată în viețile sfinților că TOȚI, ABSOLUT TOȚI întrerupeau comuniunea, chiar și cu ereticii încă nejudecați?

Nu cunoașteți că ”cel care vrea să se mântuiască, mai înainte de toate trebuie să păstreze în el credința cea sobornicească, iar cel care nu o va păstra sănătoasă și neîntinată va fi fără îndoială osândit în veacul cel viitor” (Sfântul Athanasie cel Mare)? Nu înțelegeți încotro vă îndreptați și spre ce îi călăuziți și pe cei care vă urmează, adică în iadul lavrioților celor blestemați (afurisiți)?

Oare nu ați fost atenți atunci când citeam sinaxarul celor 26 de Cuvioși Mucenici de la Mănăstirea Zografu, care au fost anunțați de către Cuviosul Gavriil de venirea împăratului eretic filo-unionist, în urma visului în care a văzut-o pe Maica Domnului, care i-a spus următoarele: ”Mergi degrabă la mănăstire, anunță-i pe frați și pe stareț că se apropie vrăjmașii mei și ai Fiului meu. Așadar, cei care sunt slabi cu cugetul, să se ascundă și să aștepte cu răbdare până va trece ispita. Iar cei care își doresc să dobândească acum cununi martirice, să rămână în mănăstire.” Iar acum, când avem cu patriarhul Bartolomeu o situație mai gravă decât cea din timpul patriarhului Vekkos, voi vă alăturați acestui vrăjmaș al Maicii Domnului. Și ați fi vrut să vă urmăm și noi atunci când mi-ați scris să reîncep pomenirea ”cinstitului nume al Preafericitului Patriarh” care luptă atât de mult pentru credința noastră ortodoxă!!!

Și acum îndrăzniți să îl prigoniți pe Gheron Evstratie ieromonahul, la măsura căruia cu adevărat nu puteți să ajungeți nici până la degetul lui mic, pentru că a îndrăznit și a mărturisit adevărul, întrerupând pomenirea  antihristului Bartolomeu? Voi îl prigoniți și îl alungați din mănăstire, după 50 de ani de slujire neîntreruptă și neobosită și de viață fără cusur, în situația în care există oameni în mănăstire care fac de rușine Evanghelia prin viața lor? (Pune, Doamne, strajă gurii mele!)

Urmându-i pe Sfinții Părinți, Gheron Evstratie a întrerupt pomenirea pentru că ”tot cel care vorbește împotriva celor poruncite, chiar dacă ar face ceva de valoare sau ar posti sau ar trăi în chip neprihănit sau ar face minuni sau ar profeți, să îți fie ție ca un lup în piele de oaie care vrea cu ură nimicirea oilor.” (Sfântul Ignatie Teoforul, în P.G., volumul 5, coloana 912). Însă voi vă preferați locurile voastre, mulțumindu-vă cu capul vostru, Bartolomeu Arhondonis, nu cu Hristos, câștigându-vă un loc în iad cu ceilalți eretici și cu prietenii voștri, monahii lavrioți apostați cei blestemați, din vremea patriarhului Vekkos.

Voi ne prigoniți pe noi toți care urmăm tradițiile și poruncile Sfinților Părinți purtători de Dumnezeu, spunând că noi creăm schismă și că ne scoatem pe noi înșine în afara Bisericii, că nu avem taine valide, astfel voi blasfemiind împotriva Sfântului Duh, numai și numai pentru faptul că am întrerupt comuniunea cu ereticii și nu îi urmăm în căderea ereziei. Noi, turma cea săracă și mică, preferăm să urmăm Sfânta Tradiție cea continuă a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, fiind astfel următori ai Sfinților Părinți.

Praznicele și donațiile evreo-masonilor nu v-au lăsat timp să citiți că: ”Cel care tace la vreme de necredință este vinovat pentru sângele celor care păcătuiesc” (Sfântul Vasile cel Mare, în P.G., volumul 31, coloana 1257) și că: ”Pe cel care se preface că mărturisește credința dreaptă, însă este în comuniune bisericească cu cei cu cuget eretic (cu cei care se împărtășesc și se roagă împreună cu ereticii, așa cum sunt ecumeniștii astăzi), să îl sfătuiești să se țină la distanță de o astfel de obișnuință a comuniunii; iar dacă o va înceta, să îți fie ție ca un frate; dacă însă insistă să discute în contradictoriu (noi nu avem un asemenea obicei), atunci să te îndepărtezi de el (și să îl ajute mila Domnului și să îi dea pocăință)” (în Ε.P.Ε. – Ellines Pateres tis Ekklisias, volumul 12, 400, 31).

Vă dovediți a fi potrivnici sfinților, fiindcă nu numai că nu primiți învățăturile Sfinților, însă săvârșiți și cele opuse față de aceștia. Astfel, în vreme ce Sfântul Ioan Gură de Aur ne spună că ”cei care se împărtășesc (se află în comuniune) cu ereticii sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu” (în P.G., volumul 99, coloana 1048), voi însă îl pomeniți pe Bartolomeu, ca unul care cică drept învață cuvântul adevărului. Părinților, să fim serioși, a existat vreodată un om care să rostească atâtea și atâtea blasfemii precum Bartolomeu? În afara faptului că aceste blasfemii sunt cunoscute de toți, eu am depus un memoriu care le cuprinde și în actele mănăstirii Marea Lavră când eram în conducerea acesteia.

Cu toate că Sfântul Simeon Noul Teolog ne dă următoarea poruncă: ”pe nici un cleric a cărui credință, ale cărui cuvinte și fapte nu sunt în acord cu învățăturile Sfinților Părinți să nu îl primim în casa noastră, ci să ne dezgustăm de el și să îl urăm ca pe un demon, chiar dacă ar învia morți și ar face mii de minuni” (în Cuvântul al VI-lea), voi îi primiți pe ereticii ecumeniști ca pe părinții și ierarhii voștri. Așa să fie! Însă să știți că în felul acesta voi vă închinați satanei.

Sfântul Grigorie Palama, care a fost și lavriot, ne spune: ”Cei care sunt ai Bisericii lui Hristos, sunt ai adevărului, iar cei care nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” (Opere, volumul al II-lea, p. 627), ”căci creștinismul nu se definește prin anumite persoane, ci prin adevăr și exactitatea credinței pe care noi să o urmăm” (ibidem). Voi dezonorați amintirea lui crezând că îl cinstiți, făcând exact cele opuse față de ceea ce el ne învață.

Noi ”ne împărtășim cu cei pe care îi pomenim și îi pomenim pe cei cu care noi ne împărtășim  (Sfântul Dositei, patriarhul Ierusalimului). Căci ”ereticii au naufragiat cu totul în cele referitoare la credință și s-au înecat în gândurile lor, căci comuniunea ereziei i-a surpat cu totul” (Sfântul Teodor Studitul, în P.G. volumul 99, coloana 1116A). Pentru noi ”lipsa exterioară de comuniune ne apără de înstrăinarea interioară”  (Sfântul Nectarie, mitropolitul Pentapolisului, Despre relația cu ereticii, Editura Panagopoulos).

Am folosit Canonul al 15-lea al Sinodului I-II Constantinopol din vremea Sfântului Fotie cel Mare și Canonul 31 Apostolic, însă mă îndoiesc că știți măcar că există astfel de canoane. Nu îndrăznesc să vă vorbesc teologic, pentru că singurul lucru pe care știți să îl faceți este să vociferați, să blestemați și să calomniați. Acest lucru l-ați învățat o viață întreagă, în mănăstirea Marea Lavră.

Cele de mai sus le fac cunoscute public, ca să nu poată nimeni să mă acuze de minciună, căci puteți foarte bine să le infirmați. Dacă veți încerca însă să o faceți, vă așteaptă o mare surpriză. Nu o spunem care este, căci atunci încetează a mai fi surpriză.

Știu că spuneți că voi dețineți adevărul și că vă aflați în Biserică și nu sunteți înșelați și că toți ceilalți sunt înșelați în afară de voi. Să știți că vi se potrivesc întru totul cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: ”Devreme ce tu zici: sunt bogat și m-am îmbogățit și de nimic n-am nevoie! Și pentru că nu știi că tu ești cel ticălos și vrednic de plâns și sărac și orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc ca să te îmbogățești și veșminte albe ca să te îmbraci și să nu se dea pe față rușinea goliciunii tale și alifie ca să-ți ungi ochii și să vezi” (Apocalipsă 3, 17-18).

Domnul Hristos știe că mă rog în fiecare zi pentru deșteptarea și pentru întoarcerea voastră la credința noastră ortodoxă. Însă dacă în pofida nădejdii pe care o am, veți urma calea pe care ați ales-o, vă sfătuiesc să vă faceți rost de o donație evreiasco-masonică pentru lărgirea peșterii în care au fost puși cei afurisiți (blestemați), apostații din vremea patriarhului filo-latin Vekkos, pentru că nu cred că peștera vă va încăpea pe voi toți.

Cu mărturisire adevărată și sinceră,

Gheron Sava, monah lavriot ortodox

 

Sursa – https://katanixis.blogspot.ro/2017/08/blog-post_32.html?m=1

 

Comentariul meu:

Gheron Sava îi numește deja eretici pe călugării lavrioți, deși nu au fost condamnați de nici un sinod. Iar el semnează – monah ortodox. Înțelegem că nu este nevoie de o condamnare sinodală pentru ca cineva să poată fi numit eretic. Un om este clar eretic din momentul în care își expune altora noua lui învățătură. Condamnarea sinodală vine să pecetluiască prin condamnare lipsa de pocăință a ereticului.

În ultimele săptămâni, datorită unei lipse de suficientă și aprofundată lectură și înțelegere patristică, au apărut unele idei lipsite de fundament ortodox, care au produs tulburare în rândul românilor ortodocși. Unii preferă o acrivie iconomică; de fapt este o jumătate de măsură, care nu are ce căuta în lupta cu erezia.

Ideea nepatristică în discuție, care se potrivește cu subiectul acestei scrisori aghioritice ortodoxe, este expresia: ”părtășia la erezie”, care nu ar fi – conform unora – ceva condamnabil, ci ceva intermediar între Ortodoxie și erezie.

Care este adevărul teologic? Pe scurt (va urma în curând un studiu complet patristic referitor la această temă) iată cum stau lucrurile:

1) O afirmație precum: ”dacă îi numim pe preoții ecumeniști eretici, când ei sunt numai părtași la erezie, acuzația se răsfrânge și asupra tuturor credincioșilor lor” – este exagerată și lipsită de argumente.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”lupta noastră este aceasta: nu a omorî pe cei vii, ci a învia pe cei morți.” (conf. Epistolei către Focas, 2, în EPE (Elines Pateres tis Ekklisias – colecția Părinți Greci ai Bisericii) volumul 37, coloana 296 sau Migne 50, 701) Adică trebuie să tragem semnalul de alarmă, nu să adoptăm o atitudine de așteptare interminabilă și păguboasă sufletește. În viața duhovnicească nu există stagnare, nici vreo pauză, ci ori mergi spre Dumnezeu ori te îndepărtezi de El (în cazul de față, părtășia la erezie este deja o stare de contaminare clară, care duce pe nesimțite la moarte sufletească). Și să nu uităm că ”nimic necurat nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu.”

2) Afirmația că ”este schismă a spune despre celălalt că este eretic”  nu poate fi acceptată, pentru că, potrivit Canonului 1 al Sfântului Vasile cel Mare, iată cum sunt definite erezia și schisma:

1. ”în eresuri sunt cei cu totul lepădați și care după credința însăși sunt înstrăinați”; iar în tâlcuirea Canonului se spune: ”eretici se numesc aceia care a cărora osebirea (deosebirea) este îndată și de-a dreptul pentru credința cea întru Dumnezeu, adică cei despărțiți cu credința și cu dogmele de către dreptslăvitori”;
2. ”în schisme sunt cei care pentru oarecare cauze bisericești (administrative – n.n.) și întrebări putincioase de a se vindeca (cu putință de rezolvat – n.n.) s-au trecut între cei despărțiți”; iar în tâlcuirea Canonului se spune: ”schismatici se numesc acei ce se osebeau de către soborniceasca Biserică nu pentru dogme de credință, ci pentru oarecare întrebări bisericești lesne de îndreptat.” (conf. Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, ediția a II-a, Editura Credința strămoșească, 2017, p. 692 și p. 694)

Deci îngrădirea de erezie, a spune celuilalt (ecumenistului) că este în erezie nu este schismă (a se vedea și cele afirmate la Sinaxa Națională de la Botoșani, 18 iunie 2017)

3) Afirmația ”una este părtășia la erezie și alta este erezia în sine; cine nu este de acord cu această distincție are duh de schismă” este combătută cu argumentul: în scrierile patristice nu există o stare de mijloc între eretic și ortodox, așa cum, potrivit unui exemplu dat de Gheron Hariton Athonitul, o femeie nu poate fi însărcinată doar pe jumătate: ori este însărcinată, ori nu.

Expresia ”părtășie la erezie” (în sensul că ar fi ceva nevinovat și necondamnabil) ar fi bine să fie înlocuită cu ”complicitate și promovare a ereziei.” Altfel ajungem la un cripto-ecumenism, adică la un compromis cu erezia, care va fi fatal pentru mântuirea noastră.

traducere din limba greacă și comentariu de

pr. Ciprian Staicu