Există îndumnezeire prin har, dar și osândire prin… |

Urmăriți acest video. Este interesant. Vom reveni și cu textul din el preluat și transcris.

Update:

Despre viața după moarte

de Mitropolit Hierotheos Vlachos

Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „rai este un cuvânt persan și are înțelesul de grădina în care sunt sădiți feluriți pomi…” Așadar raiul, viața veșnică și Împărăția lui Dumnezeu sunt unul și același lucru.

Termenul de iad (Kolasi – κόλαση) deriv[ din verbul kolazo, care are două sensuri: primul este „a curăți copacul de crengile uscate”, iar al doilea sens este cel de „a pedepsi”.

În Sfânta Scriptură se folosește cu precădere al doilea sens, dar nu cu implicația că Dumnezeu îl pedepsește pe om, ci în sensul că omul se pedepsește pe sine, pentru a nu acceptă harul dumnezeiesc.

Învățătura comună a Sfinților Părinti este că raiul și iadul nu există decât din punctul de vedere al oamenilor, nu și al lui Dumnezeu. Este adevărat că raiul și iadul există ca două feluri de viață distincte, dar nu Dumnezeu le-a creat. În tradiția patristică este evident faptul că nu există două locuri diferite, ci Dumnezeu Însuși este raiul pentru sfinți și tot El este iadul pentru păcătoși.

Vom începe cu Sfântul Isaac Sirul, care ne arată ce este raiul și ce este iadul. Vorbind despre rai, Sfântul afirmă că acesta reprezintă iubirea lui Dumnezeu. Dar referindu-se la iad, el spune aproape același lucru, ca și iadul este pedeapsa iubirii.

El scrie: „iar eu spun că cei pedepsiți în gheena sunt biciuiți cu biciul dragostei – și ce poate fi mai amar și mai cumplit decât pedeapsa dragostei?”

Așadar, iadul reprezintă chinul iubirii lui Dumnezeu. Așa cum arată Sfântul Isaac, durerea pricinuită în suflet de păcătuirea împotriva iubirii lui Dumnezeu „este mai aprigă decât orice osândă”. Ne simțim nevrednici și ne osândim singuri atunci când nu vrem să recunoaștem iubirea cuiva și ne ridicăm împotriva ei. Ne simțim cumplit atunci când suntem iubiți și nu răspundem cu iubire. Dacă facem o paralelă cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, putem înțelege chinul iadului. În legătură cu aceasta, Sfântul Isaac mai spune că ar fi o greșeală ca oamenii să creadă „că păcătoșii din focul gheenei sunt lipsiți de iubirea lui Dumnezeu”.

Așadar, El își va trimite harul dumnezeiesc asupra tuturor, dar oamenii vor primi fiecare după puterea lor. Iubirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra tuturor, dar va avea urmări felurite, pedepsindu-i pe cei păcătoși și fericindu-i pe cei vrednici.

Așadar, iubirea și slava dumnezeiască sunt aceleași pentru toți, dar fiecare le va primi diferit. În ce va consta însă aceasta diferență? Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Pe cel ce va fi miluit îl voi milui și cine va fi vrednic de îndurare de acela Mă voi îndura” (Ieșire 33, 19).

Sfântul Apostol Pavel, citând acest pasaj din Vechiul Testament, arată: „Deci dar, Dumnezeu pe cine voiește îl miluiește, iar pe cine voiește îl împietrește” (Rom. 9, 18). Aceste pasaje trebuie interpretate din punct de vedere ortodox. Cum se poate ca Dumnezeu să se îndure de unii oameni și să-i împietrească pe alții? Este Dumnezeu părtinitor?

Potrivit interpretării pe care o dă Sfântul Teofilact al Bulgariei, aceasta nu ține de Dumnezeu, ci de firea omenească. Sfântul Teofilact spune: „Așa cum soarele înmoaie ceara lumânării, dar întărește lutul, nu la întâmplare, nu de la sine, ci din pricina deosebirii între materia cerii și cea a lutului, tot așa se spune ca Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon”.

Așadar, slava dumnezeiască, adică iubirea Lui, se va revărsa asupra tuturor, dar va lucra după treapta duhovnicească a fiecăruia.

Sfântul Grigorie Teologul îi sfătuiește pe cei cărora se adresează să se lase pătrunși de învățăturile Bisericii cu privire la învierea trupurilor, la judecată și la răsplătirea drepților. Aceste lucruri ar trebui privite prin prisma faptului că viața ce va să fie va fi „lumina celor ce și-au curățit cugetul” – firește, „după măsura curățirii fiecăruia” – și vor ajunge în Împărăția Cerurilor, în vreme ce viața ce va veni va fi „întuneric pentru cei a căror parte stăpânitoare a sufletului este oarbă”, întuneric ce reprezintă în realitate îndepărtarea de Dumnezeu, după

„măsura slăbirii din această viață a vederii duhovnicești”.

Putem analiza această diferență și din punct de vedere al realității palpabile. Același soare „aduce lumina vederii sănătoase, dar o întunecă pe cea bolnavă”. Nu soarele poartă vina, ci ochii. Exact același lucru se va întâmpla la a Doua Venire a lui Hristos. Unul este Hristos, „dar este pus spre cădere și ridicare: cădere pentru cei necredincioși și ridicare pentru cei credincioși”.

Așadar, potrivit Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu Însuși este și raiul și iadul oamenilor, devreme ce fiecare trăiește slava lui Dumnezeu potrivit sufletului său. De aceea, în unul dintre textele sale doxologice, Sfântul Grigorie exclama: „O, Treime, Căreia m-am învrednicit a-I fi și închinător și mai vârtos propovăduitor nefățarnic! O, Treime pe Care toți o vor cunoaște cândva – unii întru luminare, alții întru pedeapsă!” Dumnezeu Însuși este și luminare și iad pentru oameni. Cuvintele Sfântului sunt limpezi și revelatoare.

Voi folosi doar două exemple pentru a arăta că ceea ce am spus este o concepție larg răspândită printre slujitorii Bisericii.

Unul dintre exemple este cel al Împărtășaniei cu Trupul și cu Sângele lui Hristos. Sfânta Împărtășanie lucrează în funcție de starea duhovnicească a omului. Dacă nu este curat, aceasta îl arde, iar dacă se luptă să se curețe de păcat sau dacă este îndumnezeit, atunci aceasta îl luminează. Ceea ce se întâmplă acum în cadrul Sfintei Împărtășanii, se va întâmpla și în timpul celei de a Doua Veniri a lui Hristos. Pentru cei care s-au curățit ori s-au pocăit, Dumnezeu va fi rai, și va fi iad pentru cei care nu s-au curățit.

Celălalt exemplu este luat din iconografie și reprezintă expresia învățăturii Bisericii.

Privind iconografia celei de a Doua Veniri a lui Hristos așa cum este ilustrată în nartexul (pronaosul) mănăstirilor, se observă că lumina care îi înconjoară pe sfinți vine direct de la tronul lui Dumnezeu și tot de la tronul Său curge un pârâu de foc, arzându-i pe toți păcătoșii nepocăiți. Atât focul, cât și lumina izvorăsc din același loc – și acest lucru ilustrează foarte bine învățăturile Părinților Bisericii despre puterea luminătoare și arzătoare a slavei dumnezeiești. Aceasta este strâns legată de condiția duhovnicească a omului.

a) Raiul și iadul reprezintă energia slavei necreate a lui Dumnezeu, așa cum o trăiesc oamenii, și prin urmare sunt necreate. Așadar raiul și iadul există, dar nu sub forma amenințării și a osândei, ci sub forma

bolii și a vindecării. Drepții și păcătoșii Îl vor vedea pe Dumnezeu în viața veșnică, dar în vreme ce drepții se vor bucura de participarea și trăirea întru Dumnezeu, păcătoșii nu vor avea acest privilegiu.

b) Deoarece oamenii trăiesc diferit slava dumnezeiască potrivit stării lor duhovnicești, curățirea este trebuincioasă încă din timpul acestei vieți. Sfântul Grigorie Palama subliniază: „Așadar, omul trebuie mai întâi să se curățească pe sine și apoi să primească mântuirea”.

c) Iadul nu reprezintă absența lui Dumnezeu, asa cum se spune de obicei, ci este prezența și perceperea lui Dumnezeu ca foc. Și desigur, putem să trăim deja raiul și iadul. Ba mai mult, aș spune că modul în care vom trăi cea de-a Doua Venire a lui Hristos depinde de felul în care îl percepem pe Dumnezeu acum, în această viață.

Ilie Presviterul spune că raiul, ca stare de spirit lipsită de emoții și de dureri pământești, este ascuns în noi și este „un chip al locului unde drepții vor sălășlui”.

Potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul, focul și întunericul, viermii și tartarul, adică iadul se caracterizează prin „obșteasca patimă a dulceții și neștiința întunericului și plăcerea moliciunii din toți și tremurul și miasma cea împuțită a păcatului”.

Așadar, patima dulceții, întunericul și moliciunea, tremurul și miasma împuțită a păcatului sunt primele experiențe ale iadului și ele sunt resimțite chiar și acum. Toate aceste lucruri sunt deja „prezente și reprezintă primele semne ale chinurilor iadului”.

În altă parte a acestui capitol am văzut mai amănunțit faptul că sufletele oamenilor, după ce părăsesc trupul, fie sunt primite de îngeri și merg în sânul lui Avraam, fie sunt primite de demoni și merg în iad.

Oricum, nici cei drepți și nici cei păcătoși nu dobândesc în chip desăvârșit raiul sau iadul, ci doar pregustă din bucuria celor drepți și, respectiv, chinurile celor păcătoși.

Sfântul Marcu Evghenicul spune că fericirea și bucuria sfinților, fie că o numim vederea lui Dumnezeu, părtășia sau comuniunea cu Dumnezeu sau Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă este trăită în momentul despărțirii trupului de suflet, „este nedeplină fără de reîntregirea nădăjduită”.

Este nedeplină fiindcă sufletele așteaptă să se întregească cu trupurile lor la a Doua Venire a lui Hristos, așa încât să poată fi slăvite împreună.

După ce părăsește trupul, sufletul așteaptă venirea lui Hristos și judecata viitoare, atunci când va avea loc învierea trupurilor, însă trăiește încă de pe acum starea care i se cuvine potrivit faptelor lui, aflându-se în locuri aparte, care trebuie înțelese ca feluri aparte de viață.

Sfântul Marcu Evghenicul spune că cei drepți și cei păcătoși „se află în locuri potrivite lor”. Cei drepți duc o viață liberă și fără griji în rai, împreună cu îngerii și cu Dumnezeu, în raiul din care a căzut Adam, în vreme ce păcătoșii sunt în iad și trăiesc în chin și în durere nemângâiată, ca osândiții care așteaptă hotărârea judecătorului.

Nici drepții, nici păcătoșii nu dobândesc în întregime Împărăția lui Dumnezeu sau iadul. Astfel, observăm că există o deosebire între rai și Împărăția lui Dumnezeu, și între iad și gheena veșnică.

Cei drepți intră în rai după ce mor și așteaptă intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, după învierea trupurilor lor. Iar cei păcătoși intră în iad după moarte și vor intra în gheena veșnică după învierea trupurilor lor și Judecata de Apoi.

După despărțirea de trup, sufletele păcătoșilor care nu se pocăiesc pentru faptele lor se află în iad, care este deosebit de gheena veșnică. Iadul reprezintă pregătirea pentru chinurile veșnice. L-am putea numi antecamera unde sufletele rămân ca niște osândiți care așteaptă judecata.

Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că nu trebuie să ne gândim că iadul este un loc anume, ci o stare a sufletului, nevăzută și netrupească. Când vorbim despre iad, nu ne referim la nimic altceva decât la „strămutarea sufletului în nevăzut”.

Sfântul Nichita Stithatul folosește cuvântul iad cu acest înțeles – de loc obscur și întunecos – pentru a caracteriza o închisoare și o temniță. Dacă sufletul nu a fost vindecat pe când era încă unit cu trupul, după despărțirea de acesta el suferă și este chinuit de patimi, nu simte alinare și mângâiere, nu se împărtășește de Lumină și de Dumnezeire, iar aceasta reprezintă o experiență neagră, chinuitoare, un chin. Aceasta se numește iad.

Dimpotrivă, după ce părăsesc această viață, cei drepți trăiesc în rai în sânul lui Avraam. Cu alte cuvinte, ei participă întru luminare și dumnezeire.

Sfântul Nichita Stithatul spune că sufletele sfinților, care sunt curate și bine înmiresmate cu dumnezeiasca asemănare și pline de slava lui Dumnezeu și de lumina cea mai curată, atunci când ies din trup strălucesc ca soarele de faptele lor bune, de înțelepciune și de curăție.

Aceste suflete sunt purtate „de către îngeri prietenoși către Lumina cea dintâi”. Prima Lumină este Dumnezeul Treimic, Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi, lumini de rangul al doilea sunt îngerii și cei drepți, care se împărtășesc de Prima Lumină.