Preluăm de la comentariile de pe acest site
Recomandăm:
Preotul Claudiu Buză săvârșește Utrenie,Vecernie și Liturghie în mod neortodox
Notă: părintele Claudiu nu a fost totuși caterisit cu adevărat, căci judecătorii lui au fost ereticii ecumeniști. Din păcate s-a rugat cu ei la Apel și de acolo a început o cădere progresivă din punct de vedere al mărturisirii de credință date, adoptând învățături eretice preluate de la Mihai Silviu Chirilă, care în necunoașterea lui a învățăturii patristice a inventat o a treia stare – de fapt a preluat, culmea, de la pr. Teodor Zisis – cea de „părtaș la erezie”, care este un nonsens atunci când cei de mai sus încearcă să golească această expresie de tot ceea ce poate fi condamnabil, inventând un „mutant” neortodox, ceva între ortodoxie și erezie, care de fapt nu există, orice „părtaș” la erezie fiind eretic.
Cât privește cântarea corală, mie îmi place foarte mult, ca unul care am studiat la școala de muzică, însă atunci când este folosită în biserică să fie lipsită de caracteristicile specifice corurilor laice, cu tonuri date tare, cântări în canon etc.
E foarte nepotrivit ca atunci când preotul zice: „Cu pace Domnului să ne rugăm”, să se audă din cafas sau de la strană: do-la-fa, do-la-fa (sau tonul în altă tonalitate, aici fiind vorba de un Fa major), Doamne, Doamne, Doamne (adică dirijorul dă tonul tare) și apoi, după câteva secunde, în sfârșit se răspunde: Doamne miluiește. Se strică toată atmosfera liturgică. Eu niciodată nu am făcut așa ceva, ci mi-am impus ca și corist și dirijor de cor (în studenție și mai târziu) cântarea să curgă lin, frumos, fără sforțări, fără tonuri date tare etc, spre a crea o atmosferă liturgică ortodoxă, nu a o dilua prin cântare.
Cât privește „corul” de la Ivești sau de unde este originar el, din punct de vedere tehnic membrii lui – bărbați și femei – știu câte ceva, dar momentele de falsuri în înregistrarea luată în discuție sunt multiple, uneori chiar oripilante pentru un om cu auz muzical fin (mai au nevoie de cel puțin un an de repetiții susținute pentru ca acordurile vizate să fie și realizate, nu mutilate live; performanța – ca să spunem așa – este posibilă și în acest caz, dar este nevoie de mult exercițiu).
Este mai greu de îndurat un cor care cântă fals decât o singură persoană care mai falsează din când în când.
Muzica bizantină sfințește sufletul, ea trebuie cântată din inimă, cu frică de Dumnezeu, într-o „întrecere” (cu nici o conotație negativă) cu îngerii, care slavoslovesc neîncetat măririle lui Dumnezeu.
Post cu folos în continuare!
Pr. Ciprian Staicu
