Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Scrisoare deschisă a unor credincioși ortodocși greci către părinții Teodor Zisis și Serafim Zisis, cu rugămintea de a da un răspuns acesteia

 

Partea I

De la început trebuie să declarăm că nu suntem specialiști în probleme teologice bisericești. Însă ca și credincioși suntem datori să citim învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii, să o urmăm și să o apărăm. Ca urmare a acestui fapt, atunci când apar probleme sau situații care au legătură cu această învățătură, dar și cu mântuirea noastră personală, Biserica ne dă dreptul să îi întrebăm pe păstori și să așteptăm răspuns în legătură cu cele ce i-am întrebat. Cu atât mai mult trebuie să facem acest lucru când acești păstori se bucură de cinste și respect datorită luptelor lor pentru credință și datorită cunoștințelor lor teologice, precum sunt cei doi părinți amintiți în titlul acestei scrisori, împreună cu părintele Nicolae Manolis.

Purcedem la această critică (a celor afirmate de cei menționați mai sus) având în minte sfatul Sfântului Apostol Pavel: „în iubire trăind după adevăr” (Efeseni 4, 15) și având ca scop unirea în Hristos; și, așa cum este cunoscut, adevărul este mai presus de persoane și tot ceea se scrie aici cu respect față de adevăr cuprinde și respectul față de persoanele cu care există un dezacord și față de care se face o critică necesară, nu pentru că exprimă o părere diferită de a noastră, ci pentru că aceste persoane exprimă păreri diferite de învățătura pe care o propovăduiește Biserica.

Prilejul acestei intervenții a noastre este dat de înregistrarea video a unei sinaxe care a avut loc în Ucraina (la mănăstirea Bănceni), pe care au făcut-o publică părinții Teodor Zisis și Serafim Zisis, prin intermediul site-ului părintelui Nicolae Manolis.

La această sinaxă s-a prezentat de către cei doi părinți ideea că iconomia ar fi forma indicată de luptă, „calea împărătească” împotriva ereziei. Desigur, cu toate că în această înregistrare video nu este condamnată expressis verbis acrivia, cu toate acestea ea este prezentată ca o atitudine extremistă și indirect ca lipsită de iubire, însă iconomia celor doi părinți (Teodor și Serafim) chipurile ar avea această iubire. Întrebările principale care rezultă din spusele lor sunt:

  1. Dacă iconomia reprezintă „calea împărătească” a Bisericii, atunci de ce să ne mai îngrădim de erezie (de ce să mai întrerupem pomenirea) și să nu facem iconomie?
  2. De ce să se despartă perechi (familii) pe motive de credință (deja s-a întâmplat și se întâmplă și în prezent)?
  3. De ce să devenim obiect de batjocură?
  4. De ce să fim caracterizați ca talibani și fanatici?
  5. De ce să străbatem sute de kilometri ca să participăm la o Sfântă Liturghie și să nu mergem în parohia învecinată, participând la slujbele săvârșite de preoții numiți „credincioși”?
  6. De ce să rămână fără loc de muncă, mai ales preoții din străinătate, îngrădiți de erezie?
  7. Care este greutatea pe care chipurile o are îngrădirea de erezie, devreme ce există și îngrădirea „iconomică”?
  8. În fine, cine stabilește nivelul de evlavie și de credincioșie, când fiecare poate personal pentru iconomia pe care o face să îl definească într-un mod așa de diferit?

Vom începe cu observații generale și cu cu nedumeririle noastre pentru care solicităm clarificări (la nedumeririle provocate de cele spuse în înregistrarea video de la Bănceni) și vom continua cu observațiile mai speciale. Să ne ierte cititorul pentru amploarea răspunsului. Însă nu se poate ca cineva să răspundă pe scurt la cele spuse într-o înregistrare video de cinci ore.

 

Generalități:

Ideea principală care este prezentată în înregistrarea video cu un scandalos caracter unilateral de către cei doi părinți și prin care se subliniază foarte mult importanța iconomiei și este subestimată până la dispariție acrivia (zicem „caracter unilateral scandalos” pentru că chiar și Sfinții care au făcut iconomii nu au ascuns, nici nu au subestimat linia acriviei, ci au apărat-o) este următoarea: părinții (Teodor și Serafim) susțin că Biserica (și Sfinții ei) a avut iconomia ca linie a ei de urmat, ca și cale împărătească și că „Sfinții Părinți nu au fost împiedicați întru aplicarea iconomiei, chiar și în probleme de învățătură dogmatică și în vremurile de erezie…”

Desigur, aici ne întrebăm de ce părinții Teodor și Serafim Zisis nu accentuează că iconomiile nu se făceau referitor la dogme pe care le-au stabilit și le-au aprobat Sinoadele Ecumenice, ci referitor la situații și la frământări care au avut loc înaintea formulării unor învățături ca dogme, cu scopul ca în același timp cu strădania Sfinților Păstori să îi catehizeze și să îi facă să își schimbe părerea pe credincioșii care cugetau altfel sau care nu cunoșteau cele ale credinței și astfel să reușească păstrarea adevărului.

Pentru că este foarte clar și fără tăgadă adevărul despre Sfinți, că iconomia se încheie „atunci când prin ea se întinează credința” (Chiril al IV-lea al Constantinopolului, Către patriarhul Antiohiei, documente, volumul al II-lea, p. 178); iar potrivit patriarhului Evloghie al Alexandriei: „dogma credinței niciodată nu este ignorată. Nu este iertat (îngăduit) nici un pogorământ în cele ale credinței ortodoxe (adică în ceea ce privește dogma), căci rămânând ea nefalsificată și neîntinată, iconomia există și este recomandată numai pentru cele din afara dogmei (adică cele care nu țin de dogma Bisericii).” (PG 103, 953-956)

Citatele de mai sus (precum și alte câteva în continuare) sunt din studiul pr. Anastasie Goțopoulos – un studiu pe care l-ați prefațat dvs – despre iconomie și despre acrivie, cu titlul: Nu este îngăduit să ne rugăm cu ereticii. Abordând practica după iconomie a Bisericii. Ce înseamnă „a te ruga împreună”? De ce nu este îngăduit „a ne ruga împreună”?

În istoria Bisericii, după un Sinod și după condamnarea unor învățături eretice, iconomia nu numai că nu constituia linia Bisericii, dar nu avea nici un  loc în gândirea și în practica bisericească. Dimpotrivă, acrivia era poziția ei statornică, exprimată prin cunoscuta propoziție: „Nu este îngăduit nici un pogorământ în cele ale credinței ortodoxe.”

Cine va nega oare că foarte multe dintre învățăturile ecumeniștilor au fost deja condamnate de Sinoadele Ecumenice? Cine va nega că ecumenismul este panerezie? Cine va pune la îndoială faptul că cel puțin până la sinodul tâlhăresc de la Kolimbari (Creta) au avut loc foarte multe iconomii, nenumărate îndemnuri și povățuiri, s-au scris și s-au semnat declarații și Mărturisiri de credință, însă nimic din toate acestea nu i-a împiedicat pe ecumeniști să își continue lucrarea lor, cu rezultat tragic sinodul de la Kolimbari și urmările lui?

Credem că cei doi părinți, ținând cont de toate acestea, vor fi de acord că nu putem să folosim iconomia bisericească în problemele personale ale credincioșilor referitoare la atitudinea lor față de erezie – și în funcție de situație – și mai ales în momentul în care toți păstorii fac iconomii, chiar și cei care sunt acuzați(!) ca fiind adepți ai acriviei. Însă acești păstori nu au proclamat iconomia ca linie oficială, ca și cale împărătească, și acesta este punctul critic care dacă va fi înțeles va soluționa multe dispute fără rost și multe înțelegeri eronate.

Să analizăm un exemplu concret. Pentru că la un moment dat a fost nevoie ca Sfântul Vasile cel Mare să nu mărturisească public, pentru o anumită perioadă, dumnezeirea Sfântului Duh, această atitudine nu constituie Tradiția Bisericii, astfel încât să facem și noi la fel astăzi ca ecumeniștii, pentru a ne păstra locurile și funcțiile.

De aceea și Sfântul Nicodim Aghioritul, în introducerea la Pidalion menționează referitor la acest subiect următoarele: „Toate cele rare și iconomice și cele din nevoie sau din obiceiul rău al cuiva sau, simplu spus, toate cele care se fac împotriva canoanelor, nu sunt lege și canon și exemplu al Bisericii.” (p. 19). Iconomia este o abatere scurtă de la linie și nu este linia sau calea Bisericii.

Linia Bisericii este exprimată în mod admirabil de Sfântul Marcu Eugenicul: Toţi dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă în mod diferit şi să ne îndepărtăm de împărtăşirea cu ei.” (Patrologia Orientalis, volumul XV, La Sinodul de la Florența, p. 304 și Toate operele găsite, volumul I, p. 424).

Iar soluția de mijloc pe care o propovăduiesc Sfinții Părinți și pe care voi o promovați în mod greșit drept „cale împărătească” este valabilă pentru virtuți și pentru modul de desfășurare a luptei duhovnicești și a vieții și nu pentru probleme de credință și pentru combaterea unei erezii, unde este lăudată râvna și caracterul combativ, din nou potrivit expresiei: „nu este îngăduit nici un pogorământ în cele ale credinței ortodoxe.”

Ca dovadă științifică a acestui fapt puteți să confruntați și bogatele mărturii patristice din cartea prof. univ. Apostolos Nikolaidis (Sensul soluției de mijloc la Aristotel și în Tradiția patristică, în Practicalele (procesele verbale) ale congresului științific internațional „Aristotel și creștinismul”, 24-25 noiembrie 2016. Ședința a treia, Universitatea din Atena, Decanatul Facultății de Teologie Ortodoxă), în care nu este menționat nici o sursă patristică care să arate că ar fi soluția de mijloc linia de urmat pentru apărarea credinței și pentru combaterea fiecărei erezii. Vă rugăm să ne prezentați un izvor patristic în care să se declare, așa cum susțineți dvs, în mod clar această legătură. Ca opus învățăturii voastre noi oferim următoarele izvoare care vă sunt cunoscute: Erezie este (învăţătura catolicilor) şi aşa au considerat-o şi cei dinaintea noastră, dar nu au vrut să-i catalogheze pe latini (catolici) ca eretici, pentru că aşteptau întoarcerea lor… Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin soluţii de mijloc. Mijloc (de împăcare) între adevăr şi minciună nu există; Prin urmare, fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de  împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, preschimbându-se în apostoli ai lui Hristos; Să fugim de ei, adică de latinocugetători, după cum fuge cineva de şarpe.(Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului, Către creștinii ortodocși aflați pretutindeni pe pământ și în insule, Patrologia Orientalis, volumul XV, pp. 318-320).

„Eu îți spun care este înșelarea pentru ca să îi urăști mai mult pe aceștia. Fugi de o asemenea nelegiuire, nici bună ziua să nu spui unuia ca aceștia, ca să nu fi părtaș lucrărilor lipsite de roade bune ale întunericului; nici să nu te ocupi mult cu aceștia, nici să nu vrei să discuți cu ei. Și tu să urăști pe toți ereticii… și printr-o singură erezie plină de blasfemii și de toată nelegiuirea se întinează Biserica (mai degrabă cei care s-au exclus pe ei înșiși din Biserică), erezia umblând ca un leu căutând pe cine să înghită. Nu lua în seamă hristologia lor, nici păruta lor smerenie; căci sunt șerpi și pui de vipere. Și Iuda a zis: Bucură-te, Învățătorule, și L-a trădat. Nu lua în seamă sărutarea, ci păzește-te de venin… ” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza I către cei luminați)

Părinților, dvs vedeți în cuvintele de mai sus ale Sfântului Chiril, care se adresează catehumenilor, vreo referire sau măcar o aluzie la o soluție de mijloc („moderată”) în problemele de credință? Dimpotrivă, soluția de mijloc este condamnată ca tactică a apostolilor mincinoși și a filo-latinilor. Sunt oare Sfinții extremiști pentru că îi sfătuiesc pe viitorii creștini botezați să urască și să se ferească de orice erezie?

Voi aveți o iubire mai mare decât Sfinții? Oare Sfântul Chiril este înșelat pentru că vorbește de venin, iar Sfântul Marcu despre șarpe, adică de întinare și de otrăvire prin erezie și este de acord cu ceea ce voi ați fost înainte de acord și acum în mod inexplicabil contestați, adică faptul că „cel care se împărtășește cu cei de neîmpărtășit este și el neîmpărtășit” și că, potrivit lui Iosif Kalothetos: „să ne îndepărtăm de cei care au comuniune cu acesta” (adică cu ereticul)?

Ca unii care știți limba greacă mult mai bine decât noi, cunoașteți că adjectivele verbale care se termină în -τέος (latinescul gerunziu), așa cum apar ele în scrierile Sfinților Părinți când vorbesc despre atitudinea față de erezie, aceste adverbe înseamnă că trebuie sau este nevoie să se facă aceasta, adică verbul de la care ele provin se analizează ca trebuie + să … (și infinitivul pasiv al verbului, ceea ce în limba română este un participiu pasiv: ex – trebuie să fi făcut). Nu există nici o posibilitate de interpretare opțională (a canoanelor Sfinților Părinți și a atitudinii hotărâte față de orice erezie).

Cinstiți părinți, nu ajung atâtea decenii de iconomie care au fost înaintea sinodului tâlhăresc de la Kolimbari? Nu ajung atâtea iconomii, când ecumeniștii au semnat atâtea texte antiortodoxe și anulări ale dogmei Bisericii, fără să dea răspuns pentru aceasta și fără să fie împiedicați a face aceasta de către ceilalți păstori ierarhi, nici de cei care sunt considerați ortodocși? Nu ajung atâtea semnături ale unor mărturisiri de credință, care au rămas fără nici un rezultat? Cinstiți părinți, mai ales părinte Teodor, nu ne spuneți că nu știți că la Kolimbari s-a validat sinodal ceea ce de zeci de ani funcționa ca „natural”, episcopii fiind în cunoștință de cauză! Și cine va stabili cât timp va fi valabilă iconomia? Cine va defini însușirea de credincios pentru preoții care pomenesc ierarhi eretici? Dvs singuri, cinstiți părinți?

Sfârșitul părții I

traducere din limba greacă de

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

 

Va urma:

Partea a doua: analiza în lumina învățăturii patristice a celor afirmate la sinaxa de la mănăstirea Bănceni de cei doi părinți, Teodor și Serafim Zisis.

Partea a treia: analiza comparativă a celor spuse în trecut de pr. prof. Teodor Zisis în lucrările sale teologice ortodoxe și cele afirmate și practicate de sfinția sa acum.

Hristos a înviat!

4 Responses to Scrisoare deschisă a unor credincioși ortodocși greci către părinții Teodor Zisis și Serafim Zisis, cu rugămintea de a da un răspuns acesteia

  1. BALTAG LICĂ says:

    Când profesorii de teologie se abat de la dreapta credință a Sfinților Părinți, mirenii sau „pruncii” îi trag de mânecă spunându-le că au greșit. Iată cum se schimbă dintr-odată rolurile, adică învățăceii, respectând credința, devin profesori, iar foștii profesori nu mai știu ce devin, căci nu ne așteptam ca ei să acționeze ca și cum n-ar fi profesori. Să nu uităm că Hristos poate face pâini și din pietre, și că a început aceasta cu Simon-Petru. Iată că azi vedem care dintre credincioși au devenit pâini și care s-au transformat în pietre de poticnire pentru cei mulți și mai puțin cunoscători în ale credinței ortodoxe. Pâini ne dorim să fim și noi până la sfârșit. Doamne ajută-ne așa cum ne dorim aici!

  2. MIRCEA says:

    Adevarul nu este placut omului, firii omenesti cazute ! De ce ?! Pentru ca, uite, Adevarul ne cere sa ne lepadam de noi insine, de voia noastra pentru a face Voia Sfanta a Lui, sa ne lepadam de mandria noastra pentru a ierta, sa luam tot ce ni se intampla ca din Mana lui Dumnezeu, sa iubim neconditionat, sa traim cu luare aminte la miscarile inimii noastre. Dar daca intelegem ca absolut tot ce ne cere Dumnezeu este ceea ce sufletul nostru are nevoie pentru a se mantui, sa fim constienti de asta, atunci vom incepe a crede cu credinta nefatarnica si vom accepta cu adevarat pe Domnul nostru Iisus Hristos ca si Stapan al vietii noastre ! Asa sa ne ajute Dumnezeu !!!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *