Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

„Teologia” ecumenismului: eretică și schismatică, pe principiul că fiecare face ce îl taie capul, ca într-un eretic protestantism. Singura condiție: înlăturarea Capului Hristos și înlocuirea Lui cu „capete” înfierbântate de slavă deșartă și de ateism

„Preasfințite Theoklite,

Hristos S-a născut!

Am devenit cu toții martori (prin intermediul internetului, că la slujbele săvârșite de el nu merg semnatarii, îngrădiți de panerezia ecumenismului – n.trad.) pomenirii lui Epifanie ca „arhiepiscop al Kievului și al întregii Ucraine” în cadrul Liturghiei arhierești care s-a săvârșit de dvs în biserica Sfântului Ștefan din Ptolemaida, în ziua de 27 decembrie 2018. Pentru aceasta în mintea noastră se nasc câteva întrebări, pe care vi le adresăm prin această scrisoare deschisă:

1) Potrivit rânduielii liturgice a Bisericii Ortodoxe, pe întâistătătorii Bisericilor locale îi pomenesc numai întâistătătorii fiecărei Biserici autocefale. Astfel, din partea Bisericii Ortodoxe a Greciei îi pomenește arhiepiscopul Ieronim al Atenei, care însă NU l-a pomenit pe schismaticul Epifanie din Ucraina, la Liturghia săvârșită în ziua Nașterii Domnului (25 decembrie 2018). Dvs de ce l-ați pomenit pe Epifanie?

2) Încă nu a fost emis oficial tomos-ul sau actul de recunoaștere a autocefaliei în Ucraina. Așadar, ce rost are pomenirea lui Epifanie?

3) Se așteaptă ca pe data de 6 ianuarie 2019 să aibă loc conslujirea patriarhului Bartholomeu I al Constantinopolului cu Epifanie, la Fanar. Vizita lui Epifanie se așteaptă să fie legată de emiterea tomului autocefaliei din partea patriarhului. Întrebăm: poate patriarhul să purceadă la o asemenea faptă fără să întrebe, să se consulte cu:

a) arhiepiscopia Kievului canonică și recunoscută de toate Bisericile ortodoxe locale;

b) Patriarhia Rusiei, de care aparține Ucraina din punct de vedere bisericesc;

c) celelalte Patriarhii și Biserici Ortodoxe locale din întreaga lume?

Din ce Sfinte Canoane rezultă că aceste Biserici locale sunt datoare să accepte noua organizare bisericească din Ucraina și să se împărtășească cu Epifanie? Preasfințite, recunoașteți un primat de putere al patriarhului ecumenic și al Sinodului Patriarhiei de Constantinopol (asupra celorlalte Biserici Ortodoxe locale – n.trad)? Primatul de putere oare nu este cuprins între principalele erezii ale papismului?

4) În acest moment Biserica Ortodoxă a Greciei îl recunoaște oficial ca arhiepiscop al Kievului pe vlădica Onufrie. Preasfințite, când a încetat pentru dvs să fie valabil acest lucru și care sinod din Grecia a hotărât vreo schimbare? Oare prin hotărârea dvs recentă (de a-l pomeni pe Epifanie – n.trad.) nu cumva faceți neascultare de Biserica Greciei, de care aparțineți?

5) Epifanie este fiu duhovnicesc „hirotonit” de fostul arhiepiscop al Kievului, Filaret cel caterisit și anathematizat (de Patriarhia Moscovei, în anul 1992). Această hotărâre a Patriarhiei Rusiei au recunoscut-o ca validă nu numai toate Bisericile Ortodoxe locale, ci și patriarhul ecumenic Bartolomeu I însuși! Vă întrebăm, așadar, Preasfințite Teoklit:

a) Epifanie este hirotonit valid?

b) Nu este considerat, conform Canoanelor Bisericii, și el excomunicat devreme ce se împărtășește cu Filaret cel anathematizat?

6) Oare nu cumva și patriarhul Bartolomeu cade sub incidența acestui canon? („cel care se împărtășește cu cel excomunicat va fi și el excomunicat”)

7) Preasfințite, Filaret a fost caterisit și anathematizat de către Moscova, fiind rupt de Biserica Ortodoxă din motive administrative. Iar apoi el a creat propria lui pseudo-biserică, provocând schismă în Ucraina. Considerați că a fost nedreaptă caterisirea și anathematizarea lui?

Patriarhul Bartolomeu nu a avut niciun drept canonic de a restabili bisericește pe schismaticii din Ucraina. Conform Sfintelor Canoane, pe clericii cărora Biserica locală de care ei aparțin le-a impus anumite pedepse nu este permis să îi absolve de ele o altă Biserică locală. Prin urmare, patriarhul Bartolomeu a săvârșit abaterea canonică a „intervenției necanonice” în jurisdicția unei alte autorități ecleziastice!

Preasfințite, am putea să extindem discuția aceasta, însă nu vrem să vă obosim. Nu considerați că sunt logice întrebările pe care vi le adresăm? În final, de ce există atâta supunere față de Patriarhia Ecumenică? Dvs aparțineți de Sinodul Bisericii Greciei, NU de Sinodul Patriarhiei de Constantinopol! Nu dezbinați Biserica Greciei! Este clar că prin această lucrare patriarhul Bartolomeu a dovedit că slujește interesele politice ale SUA împotriva Rusiei. Biserica noastră locală de ce se amestecă în așa ceva? Această problemă este de competența Bisericilor locale ale Ucrainei și Rusiei sau a unui Sinod Panortodox.

În orice caz, este foarte trist că dvs, Preasfințite, în timp ce faceți neascultare în mod direct față de Sfântul Sinod de care aparțineți, i-ați acuzat pe frații ai dvs că se opun ecumenismului și că nu fac „ascultare de Biserică.” Pentru încă o dată dvs confirmați că sunteți cel care nu face ascultare de Biserică.

Cel mai rău dintre toate, însă, este că provocați o problemă bisericească foarte gravă în Biserica noastră locală, în Mitropolia de Florina – pe care v-a încredințat-o Dumnezeu să o păstoriți – pentru că o obligați deja să aibă Potir comun cu schismaticii, adică cu oameni care sunt în afara Bisericii! Acest lucru este nemaiauzit.

Ne așteptam să vină așa ceva – Potirul comun – din altă parte! Ne temeam în toți acești ultimi ani că, prin intermediul Patriarhiei Ecumenice, ne vom „uni” cu  papistașii anathematizați și vom ajunge la potir comun cu ei, însă acum vedem că vreți să avem potir comun cu alți schismatici anathematizați! V-ați dat seama, Preasfințite Theoklite, ați conștientizați ce ați făcut? Ați ajuns și dvs excomunicat și schismatic, devreme ce vă împărtășiți cu cei excomunicați.

Preasfințite, vă rugăm fierbinte: întoarceți cârma! Nu conduceți Biserica noastră locală spre prăpastie! Gândiți-vă că nu sunteți singur: Mitropolia de Florina nu se identifică cu persoana dvs, ci este trupul lui Hristos, adică este cler și popor. Nu aduceți osândă asupra noastră a întregii turme! Vă rugăm din inimă, săvârșiți cele bineplăcute lui Dumnezeu!”

Cu durere profundă semnează:

Evanghelos Vlasis, Antonios Hatzipanaghiotidis

Dimitrios Emanuil, Vasilios Kermeniotis,

Gheorghios Asanakis, Sokratis Vasiliadis,

Zikos Papazoglu, Xristos Elefteriadis

Panaghiota Panaghiotidu

 

Sursa – https://synaksiorthodoxon.blogspot.com/2019/01/blog-post_1.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Moașa Salomeea, care trăia în Bethleem

Preasfânta Fecioară Maria l-a zămislit pe Domnul nostru Iisus Hristos într-o zi de vineri – așa cum și Pătimirea Lui pe Cruce a fost apoi tot într-o zi de vineri – și L-a născut în prima zi a săptămânii (adică duminica). Tot în această primă zi a săptămânii, la Facerea lumii, Dumnezeu a zis: „Să fie lumină.” (Facere 1, 3) În prima zi a săptămânii a căzut pentru prima dată mană din cer pentru poporul iudeu. În zi de duminică S-a născut Domnul și Mântuitorul nostru și tot într-o asemenea zi a fost botezat în râul Iordan.

În vremea aceea a Nașterii Domnului, în Bethleem trăia și moașa Salomeea, o femeie în vârstă, rudă cu Iosif și cu Fecioara Maria. Nu a putut să le primească pe rudele sale acasă la ea, dar le-a vizitat în peștera păstorilor. Când Maica Domnului L-a născut fără sămânță pe Domnul și Mântuitorul nostru, Salomeea s-a dus să o vadă. A rămas mirată cum de o asemenea fată tânără a putut să nască fără ajutorul unei moașe, să înfășoare în scutece singură pe Pruncul Hristos și cu toate acestea să stea plină de putere pe picioarele sale!

Când Fecioara Maria i-a explicat Salomeeii că această naștere a fost de la Dumnezeu și nu de la om, că zămislirea a fost fără de sămânță și nașterea fără de dureri, păstrând fecioria ei și în timpul nașterii, dar și după aceea, Salomeea nu a crezut aceasta. Dimpotrivă, a îndrăznit să își întindă mâna pentru a atinge trupul Preacuratei și a verifica cele auzite, așa cum obișnuiau moașele să facă cu cele ce nășteau, ca să vadă dacă într-adevăr așa este. Din pricina necredinței și a indolenței pe care a arătat-o, a primit de îndată pedeapsă: mâna ei a paralizat! Femeia cea în vârsta s-a înspăimântat de semnul supranatural de la Dumnezeu și a început să plângă pentru mâna ei paralizată. Cu toate acestea, când L-a atins apoi pe Pruncul Dumnezeiesc, mâna ei și-a revenit și ea s-a făcut sănătoasă, ca mai înainte. Astfel, Salomeea a crezut în fecioria Maicii Domnului și în Dumnezeirea lui Hristos.

După 40 de zile, când Fecioara Maria s-a dus cu Pruncul Dumnezeiesc la Templul din Ierusalim, potrivit obiceiului, arhiereul Zaharia a pus-o într-o parte a templului destinată fecioarelor. Preoții și fariseii s-au mâniat atunci și au vrut să o mute în locul destinat femeilor căsătorite, însă Zaharia cel plin de discernământ nu a permis aceasta, susținând că Maica Domnului este în continuare fecioară, chiar dacă a născut.

Din pricina acestui fapt bătrânii iudeilor l-au urât pe Zaharia și i-au cerut lui Irod să îl omoare. De îndată atunci Născătoarea de Dumnezeu a plecat din templu împreună cu Dreptul Iosif și au călătorit de la Ierusalim spre Nazaret și de acolo în Egipt.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/01/blog-post_7.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

„Plânsul” Noilor Martiri ai Rusiei


 

Plânsul noilor Martiri ai Bisericii lui Hristos

de părintele Serafim Rose

Viața pe pământ îi este dată omului pentru a agonisi Duhul Sfânt. Pentru a face aceasta omul trebuie să învețe, de asemenea, să distingă cinstirea adevăratului Duh al lui Dumnezeu de duhul contrafăcut, al acestei lumi, al cărei stăpânitor este satana, dușmanul lui Dumnezeu.

Toată fericirea pe pământ a omului constă în creșterea conștientă în cunoaștere și practica legii vieții duhovnicești creștine care, potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, este un tărâm în care împărăția lumii acesteia nu pătrunde. Viața creștină trebuie să fie deplin dăruită „umblării în Duhul Sfânt” (Galateni 5, 16). Pentru unii, aceasta poate însemna un proces lung și stăruitor până la vârsta bătrâneții și o moarte pașnică, creștinească, dar martirii au dobândit cununile lor într-un moment scurt, în care moartea i-a găsit cu o inimă trează, deplin îndreptată către Dumnezeu, mărturisind pe Hristos chiar și în tortură și în moarte. Pentru că Hristos a zis: „Căci ce-i folosește omului dacă va câștiga lumea întreagă și își va pierde sufletul?” (Marcu 8, 36)

Primii martiri pentru Hristos au fost cei 14.000 de prunci, copiii născuți în perioada Nașterii lui Hristos, a căror moarte a fost rezultatul imediat al urii prințului lumii acesteia față de Pruncul Dumnezeiesc. Chiar fără să știe, acești copii au fost martorii lui Hristos și toți martirii care le-au urmat, chiar până acum, sunt aceleași victime ale răutății satanei și în același timp ei sunt o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.

Astăzi chiar filosofi și istorici ai lumii au început să admită că omenirea a atins o limită și că evenimentele acestor vremuri sunt nemaiîntâlnite în toată istoria lumii, ca și când ar indica sfârșitul istoriei înseși.

Aceste vremuri cumplite au început intens în anul 1917, odată cu înlăturarea a ceea ce împiedica venirea lui antihrist (conform II Tesaloniceni 2, 7) și anume autoritatea regală creștină, care a fost întruchipată în special de imperiile Bizantin și Rus. La acest moment, din nou, atacul puterii anticreștine a luat pentru început forma masacrului copiilor regali, copiii țarului, care au fost martirizați împreună cu tatăl lor, chiar dacă, mai devreme, primul dintre noii martiri ai Rusiei a fost un preot simplu la inimă, omorât în Ajunul pomenirii celor 14.000 de prunci (28 decembrie 1904), în fața propriilor copii (părintele Serafim Rose se referă la Vladimir Troepolsky care, pentru propovăduirea neînfricată a curatei ortodoxii împotriva revoluționarilor și a sectelor protestante, care au lucrat împreună, a fost înjunghiat în casă în fața soției și a copiilor, după ce a fost atenționat să-și înceteze predicile înflăcărate – n.trad.).

Într-adevăr, copiii inocenți, care au fost victime ale jugului sovietic, nu pot fi numărați; în U.R.S.S. au fost lagăre de concentrare exclusiv pentru copii, dovedind malițiozitatea satanică a sistemului sovietic. Pentru creștinii ortodocși acestea nu sunt coincidențe, ci lecții profunde: noi, creștinii ortodocși ai acestor vremuri din urmă trebuie să rămânem în Adevărul lui Hristos cu absolută simplitate și inocență, neavând încredere în propria înțelepciune pentru a răspunde inchizitorilor acestei lumi, pentru că „Duhul Sfânt te va învăța chiar în ceasul acel ce trebuie să spui.” (Luca 12, 12)

Istoria Rusiei în secolul al XX-lea a dat lumii ceva de o valoare inestimabilă: Sfinți – noii duhovnici și martiri ai Rusiei – care au îndurat și au triumfat împotriva celui mai mare experiment antiteist, războiul împotriva lui Dumnezeu. Ei au dovedit că pentru sufletul omenesc nu există valori mai mari decât:

  1. Credința în puritatea ortodoxiei Bisericii lui Hristos;
  2. Speranța în viața veșnică de după moarte;
  3. Puterea atotcuprinzătoare a iubirii, atât între oameni pe pământ, cât și pentru Dumnezeu din ceruri.

Ei au fost încercați în fiecare ispită și tentație închipuită și au izbândit, fiind curățiți ca aurul pur în topitoare, puși în acord cu cerințele dobândirii împărăției cerurilor.

Noii martiri ai Rusiei se împart în două perioade: înainte și după 1927, anul faimoasei „Declarații” a mitropolitului Serghie.

Mai întâi au fost martirii dați de primul val al revoluției, când slujitorii satanei cercetau cum ar putea smulge esența ortodoxiei din inimile oamenilor. Ei au acuzat credincioșii de „politică” și i-au persecutat, aparent, pentru aceasta și nu pentru religia lor; au jefuit Biserica sub pretextul ajutorării victimelor foametei (o foamete care a fost creată artificial de sovietici înșiși), au instigat oameni ai Bisericii, cu conștiința mai slabă, să „reînnoiască” Biserica. Dar toate aceste încercări au eșuat. Milioane de oameni și-au pierdut viața, bisericile au fost jefuite și distruse, obiectele sfinte ale Rusiei au fost profanate, dar inima Bisericii a rămas neatinsă, iar credincioșii au stat ca un singur om, în spatele patriarhului lor, Sfântul Tihon.

Apoi, eșuând sovieticii în a-și atinge scopul, au căutat un Iuda care să trădeze Biserica dinăuntru, printr-un sărut: un ierarh care să fie „ortodox”, care „nu va încălca nici norme, nici canoane”, care va trage la sine toți oamenii Bisericii și va sta drept cap al lor, doar pentru a dinamita Biserica din interior, așa cum spunea Sfântul Chiril, mitropolitul de Kazan, făcând Biserica slujitoarea ateilor care purtau război împotriva lui Dumnezeu.

După numeroase încercări, sovieticii au găsit un astfel de Iuda în mitropolitul Serghie, a cărui „Declarație”, în anul 1927, a legat Biserica de structura ateistă și i-a distrus puterea de a mărturisi Adevărul. Atunci, într-adevăr, a început separarea neghinei de grâu în Biserica Rusă.

Aceia care au acceptat „Declarația” au căzut într-o capcană subtilă din care cu greu poți să ieși, păcătuind împotriva chiar a primei dogme a Bisericii, identificând Biserica Lui, Care este Adevărul, cu minciuna sovietică. Așadar ei au săvârșit o schismă în Biserica Rusă, pentru ca Biserica lui Hristos să nu mai fie atât de unită. Eroii acestei a doua perioade de martiriu sunt aceia care au deosebit în mod corect adevărata ortodoxie de biserica serghianistă, în exterior corectă, dar contrafăcută și care era atât de cinică încât nega chiar existența noilor martiri ai Rusiei. Ei, aceia care au luptat împotriva serghianismului, sunt mai mari decât duhovnicii și martirii primei perioade a robiei comuniste, pentru că ispita era mai mare.

Această luptă este încă purtată în Rusia (acestea au fost scrise în 1974 – n.trad.). La un nivel laic, ea a fost descrisă de A. Solzhenitsyn ca „a nu trăi prin minciuni”, dar puțini sunt aceia care sunt capabili să discearnă minciuna atât de subtilă pe care se bazează organizația bisericii serghianiste.

Pentru iubitorii acestei lumi, a trăi în Adevăr este imposibil, o utopie sau altceva total de neînțeles. Până la urmă, aproape toată viața publică în URSS și în lumea liberă este bazată pe minciuni de diferite grade și nu este doar organizația bisericii serghianiste cea care se hrănește cu ele. Vocea duhovnicilor împotriva serghianismului nu este doar a Rusiei: mulțumită diasporei ruse, plânsul noilor martiri poate fi acum auzit oriunde și oportunitatea de a înțelege și trăi adevărata Ortodoxie a devenit universală.

Noii martiri sunt mijlocitori tuturor celor care stau în adevărata Ortodoxie, oriunde ar fi sau oricare ar fi natura luptei lor împotriva creștinismului falsificat și a Ortodoxiei falsificate a vremurilor noastre.

Noi, creștinii ortodocși, astăzi pierim! Avem nevoie de noii martiri care să ne cheme la o viață duhovnicească autentică. Ei ating în noi ceva atât de adânc și elementar încât sufletele și mințile noastre, golite de iluminismul modern, pot cu greu să îl cuprindă.

Să ne alăturăm oștirii lor în drumul către fericirea veșnică, luând hotărârea să suferim pentru adevăr chiar și moartea trupului! Această condiție, măcar de am fi știut, conține secretul celei mai profunde bucurii posibile pe pământ, pentru că este naturală pentru sufletul creat de Dumnezeu. Să ascultăm plânsul noilor martiri! Să auzim trâmbița chemării lor, să le urmăm făclia și să devenim, conform cuvintelor Sfântului Gherman: „creștini adevărați, războinici luptând cu regimentele dușmanului nevăzut, în calea spre patria noastră cerească”. Amin.

traducere din limba engleză de

prof. Patricia V.

Așa-numitul „creștinismul roz”: sensul adevărat al cuvântului „iubire” a ajuns de nerecunoscut. De ce?

La sfârșitul secolului al XIX-lea, cugetătorul, filosoful și teolog ortodox Constantin Leontiev (1831-1891) a observat apariția așa-numitului creștinism „roz”, pe care îl caracteriza ca o atitudine pre-revoluționară a intelectualității de atunci, care punea întrebarea: „Frica de Dumnezeu? Care frică? De ce? Că doar Dumnezeu este iubire și numai iubire.”

Mai mult, chiar și unii reprezentanți ai clerului dovedeau superficialitate și spuneau că „frica de Dumnezeu” ar fi doar rezultatul unei culturi superficiale. Însă Domnul Hristos nu spune așa ceva. Astfel că ieromonahii de la Optina l-au binecuvântat pe Constantin Leontiev să continue studiul lui referitor la creștinismul „roz”, care promovează numai iubirea.

În epoca lui Leontiev, creștinismul „roz” își făcuse apariția mai ales în cercurile nebisericești ale intelectualității. Astăzi însă el apare deja și în cercurile bisericești. Tendința sufletească ce se exprimă prin expresia: „Dumnezeu este numai iubire și niciodată nu este judecător” din păcate astăzi este într-o continuă creștere în lumea aceasta pământească. Creștinismul „roz” vrea să avem o iubire foarte mare, pompoasă înlăuntrul nostru, fără însă a avea și un spirit de jertfă față de credința în Dumnezeu, fără ținerea în frâu a patimilor noastre sau înfrânarea de la ele, fără abnegație, fără frică-respect față de Dumnezeu.

O asemenea iubire umanistă sentimentală și superficială se manifestă nu prin lucrarea Sfântului Duh, ci prin participarea duhului celui potrivnic. Această stare a creștinismului „roz” poate fi considerată ca starea noastră de cădere. Din această cădere provine dorința noastră da a avea o credință care ar da astăzi lumii iubire, fericire, bucuria numai aici în viața aceasta pământească a noastră.

Cuviosul Paisie de Svetogoreț a dat următoarea interpretare creștinismului „roz”: „oamenii vor să poată să păcătuiască încontinuu, însă să aibă un Dumnezeu „cumsecade”, care să îi ierte mereu și ei să continue să păcătuiască. Adică ei vor să facă ceea ce vor și Dumnezeu să le ierte toate din pricina marii Lui iubiri, dar ei să continue să trăiască în egoismul lor, cu nedreptățile lor, în chip păcătos și fără mustrări de conștiință, fără să încerce să se schimbe în bine, fără pocăință adevărată, cum le cere tuturor cuvântul lui Dumnezeu și fără să ceară harul Lui, prin rugăciuni și prin cunoașterea de sine.”

Astfel se naște încet-încet un creștinism în care fundamentele credinței ortodoxe sunt date la o parte în tăcere și întregul ei duh este denaturat și interpretat greșit până în punctul în care sensul cuvântului „iubire” devine unul necunoscut.

Creștinismul „roz” contemporan are următoarele simptome-puncte caracteristice:

1) Apologia iubirii, însă tăcere deplină referitoare la Judecata lui Dumnezeu sau la A Doua Venire a Domnului.

2) O dogmatică abstractă, teoretică, un pluralism sau sincretism dogmatic.

3) Pierderea adevărului absolut al Revelației dumnezeiești prin ideea că și ceva este adevărat, dar și opusul lui este adevărat. Este considerat adevărul ca o sinteză pluralistă de diverse formulări relative și individuale referitoare la cele scrise în Sfânta Scriptură.

4) Lipsa de înțelegere sau absența cunoașterii rânduielilor vieții duhovnicești.

5) Schimbarea vieții personale ascetice cu o viață intensă și zilnică orientată spre cele lumești.

6) Negarea oricărei experiențe și trăiri bisericești ascetice, care îl aduc încet-încet pe om spre harul dumnezeiesc și spre luminarea prin Sfântul Duh.

Rezultatul tuturor acestor principii ale creștinismului „roz” este că adevărata sfințenie, care se dobândește numai prin viața liturgică bisericească ortodoxă, este retrogradată, desigur prin batjocorire, la nivelul unei „morale” a umanismului, la limitele sentimentelor „frumoase” omenești care nu au nevoie nici de frica de Dumnezeu, nici de smerenie, nici de ascultare.

Mulți dintre credincioșii ortodocși susțin cu tărie ideea că „Dumnezeu este bun și nu este judecător, ci numai iubire și nimic altceva.” Ei ignoră astfel cuvântul lui Dumnezeu, al Evangheliei și al Sfinților Părinți.

Astăzi, mai mult ca oricând, poporul este provocat sau chemat să accepte ideea aceasta a creștinismului „roz.” Această idee ne place așa de mult încât ajungem să mergem la biserică nu pentru dobândirea iertării păcatelor noastre, nici pentru a avea o viață cinstită și cuviincioasă de dragul lui Hristos, a învățăturilor și a poruncilor Lui, ci doar pentru iubirea și bunătatea Lui, care desigur că există, însă pe care noi o pretindem și credem că este așa cum o vrem noi.

În general, referitor la subiectul: „Dumnezeu este numai iubire și El nu pedepsește pe nimeni” ar fi interesant dacă am fi putut să discutăm cu locuitorii Sodomei și ai Gomorei! Însă unde sunt aceștia? De la crearea lumii și până la înfricoșătoarea Judecată făcută de Dumnezeu, El este și va fi nu numai iubire, ci și Judecător. De aceea și Judecata este numită pe bună dreptate ca fiind înfricoșătoare. De altfel, prima lucrare a dreptății lui Dumnezeu a fost alungarea lui Adam și a Evei din rai.

Logic, omul care iubește îl acceptă pe cel pe care îl iubește așa cum este și nu îi cere acestuia să se schimbe. Astfel și patimile și păcatele mele, spune omul, Dumnezeu nu le va judeca, deci nu este nevoie să fim obligați să împlinim în practică învățătura Lui doar datorită fricii de El.

Cu doar o singură rugăciune către El, Dumnezeu devine iubire și mă primește în Împărăția cerurilor. Omul crede că cu logica, cu rațiunea lui le va rezolva pe toate. De asemenea, unii predicatori teologi sunt de părere că orice este permis și accentuează că fără apologia iubirii (însă trecând sub tăcere cele legate de înfricoșătoarea zi a Judecății lumii de către Dumnezeu) misiunea lor nu este reușită, adică inițierea altora în creștinism.

Un asemenea creștinism fals, cosmopolit, fără o dogmă clară, doar cu predica iubirii și fără propovăduirea respectului față de Dumnezeu, a ascultării cu evlavie de poruncile Lui, poate să ducă numai la dispariția credinței. Un asemenea creștinism este vinovat în fața lui Hristos.

Atunci a vrea cineva să se roage lui Dumnezeu nu are niciun sens. Creștinismul „roz” acceptă numai o latură a învățăturii lui Hristos, cea a iubirii, omițând latura spovedaniei, a pocăinței, a iertării, a ascultării, a strădaniei de biruire a patimilor, a recunoașterii păcătoșeniei omului.

Constantin Zaițev scria: „când va veni sfârșitul istoriei lumii și va rămâne în veșnicia fericită numai Dumnezeu, iar alături de El și cei din Împărăția Lui, bucurându-se de mila Lui, atunci va rămâne numai iubirea, pentru că orice altceva se va anula. Desigur, vor fi anulate și virtuțile noastre înalte ale credinței și ale nădejdii, pentru că ele vor rămâne fără un scop, căci deja se va împlini legământul dintre Dumnezeu și oameni pentru câștigarea Împărăției lui Dumnezeu” 

Iubirea adevărată și autentică creștină și nu cea „roz”, care este sentimentală și umanistă, este scara desăvârșită a urcușului duhovnicesc spre îndumnezeire, spre scopul nostru final.

Părintele Gheorghe Belandurov din orașul Dver remarcă: „Nu există îndoială că Dumnezeu îl iubește pe om, devreme ce el L-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut pentru mântuirea noastră.” Însă cum vom interpreta atunci cunoscutul cuvânt al lui Dumnezeu că „pe cel pe care Îl iubesc, pe acela îl cert”, cuvânt care exprimă și el de asemenea iubirea dumnezeiască față de om?

Oare însă nu este și Pronia sau Purtarea de grijă a lui Dumnezeu tot un fel de Judecată, devreme ce prin ea ne anunță dinainte, în fiecare zi, trimițându-ne reușite, nădejdi și bucurii, dar și suferințe, boli, întristări și moarte? Însă ne trimite și bogata Lui milă, pentru ca să Îi mulțumim și să Îl slăvim. Noi însă de cele mai multe ori trecem cu vederea mulțumirile și doxologia adresată Lui. Dacă nu trăim creștinește, duhovnicește, nu înțelegem Pronia lui Dumnezeu.

De aceea nu ne îndoim că toți oamenii vor fi supuși marii Judecăți dumnezeiești, devreme ce Dumnezeu Însuși a spus aceasta. Însă este posibil ca judecata lui Dumnezeu să se facă fără iubirea Lui? Este imposibil!

Și oare toți vor intra în Împărăția cerurilor? Și cei buni și cei răi? Și cei care au făcut fapte bune, cei milostivi și mărinimoși, dar și cei lacomi, zgârciți și avizi? Vor intra în Împărăție și cei care au manipulat pe oameni și cei cu inima împietrită și criminalii și toți cei nepocăiți de păcatele lor? Nu, desigur, acolo, în Împărăția lui Dumnezeu nu este posibil – devreme ce Însuși Domnul Iisus Hristos a spus aceasta –  să nu existe dreptate și iubire.

articol al lui Veaceslav Malțev

(în ziarul „Sankt-Petersburgul Ortodox”)

Sursa – https://synaksiorthodoxon.blogspot.com/2018/12/blog-post_78.html
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu

Daruri pe aripi îngerești…

Un străin de această lume și de cele trupești, un înger dumnezeiesc a coborât în zbor în Ajunul Anului Nou de sus, din cer. A adus daruri din Împărăția de Sus, ca să le ofere locuitorilor Constantinopolului. Era îngerul păzitor al acelei cetăți.

Ținea în mână o stea, iar „inima” lui era plină de viață și de putere, în timp ce din gura lui ieșea o răsuflare de liniște dumnezeiască. Aceste daruri – stea, inimă bună și pace – voia să le dea celor care vor vrea să le primească.

Mai întâi a intrat într-o casă mare, ca un palat împărătesc. Acolo a văzut minciună și falsă pudoare, plictiseală și viață trăită în zădărnicie, vizibilă pe chipul bărbatului și al femeii și i-a auzit pe cei doi copii ai lor cum silabisesc cuvinte într-o limbă străină. Îngerul a luat cele trei daruri cerești și a plecat repede de acolo.

S-a dus în coliba unui om sărac. Bărbatul a lipsit toată ziua de acasă, stând la cârciumă. Femeia încerca cu puțină pâine uscată să îi hrănească pe cei cinci copii, blestemând clipa în care s-a măritat. La miezul nopții soțul s-a întors acasă, ea l-a înjurat nervoasă, cu voce stridentă, el a bătut-o cu ciomagul cu noduri, iar după puțin timp au adormit amândoi, fără să își facă rugăciunea de seară și au început să sforăie foarte tare. Îngerul a plecat de acolo.

A urcat într-o clădire mare, frumos luminată. Acolo erau multe camere cu mese, iar deasupra meselor erau aplecați oameni care numărau bani și jucau cărți. Palizi și nefericiți, tot sufletul lor era concentrat la această preocupare. Îngerul și-a acoperit ochii cu aripile, ca să nu vadă ce făceau aceștia și a trecut mai departe.

În calea lui a întâlnit mulți oameni: unii ieșeau din cârciumi beți, alții coborau de la jocuri de cărți, amețiți de o beție mai rea. A văzut pe unii care vorbeau urât și pe alții care îl înjurau pe Sfântul Vasile ca fiind vinovat de starea lor. Îngerul și-a acoperit urechile cu aripile sale, ca să nu audă și a trecut mai departe.

Deja s-a luminat de ziuă, era Anul Nou și îngerul, căutând mângâiere, a intrat într-o biserică. Foarte aproape de ușă a văzut oameni care numărau bani, numai că nu aveau cărți de joc în mâini. În față a văzut un om îmbrăcat în veșminte aurite, cu mitră pe cap, care făcea niște mișcări pline de prefăcătorie. În dreapta și în stânga lui alți oameni cântau cu voci nefiresc de puternice: pe stăpânul și arhiereul nostru…

Îngerul nu a găsit mângâiere. Și-a luat darurile sale cerești – steaua destinată a lumina conștiințele, adierea, capabilă să răcorească sufletele și viața, creată pentru a vibra în inimi – și-a întins aripile și s-a întors în lăcașurile cerești.

(de Alexandros Papadiamandis – 1851-1911)

 

Sursa – https://synaksiorthodoxon.blogspot.com/2018/12/blog-post_31.html

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Sfântul Vasile cel Mare și Ioan cel binecuvântat

După ce a trecut praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și s-a dus prin toate satele, ca să vadă cine îl va sărbători (pe 1 ianuarie) cu inimă curată. A trecut prin fel de fel de comunități și prin sate mari, dar la orice poartă a bătut, nu i-a deschis nimeni, pentru că era văzut ca un cerșetor. Și pleca mâhnit, pentru că el nu avea nevoie de ceva de la oameni, dar simțea cât de mult l-ar durea inima pe un sărac oarecare datorită lipsei de compasiune pe care i-ar arăta-o oamenii, așa cum făceau acum aceia cu Sfântul Vasile…

În ajun de An Nou a ajuns Sfântul Vasile în niște sate care erau printre cele mai sărace din Grecia. Aerul rece sufla cu putere printre arbuști și stânci, nu se vedea niciun om, era o noapte întunecată! Sfântul Vasile a văzut în calea lui un delușor, iar la poalele lui era o stână veche. Sfântul Vasile a intrat în stână și a lovit cu toiagul în poarta colibei sărăcăcioase și a strigat: „Miluiți-mă pe mine, sărmanul, spre pomenirea celor adormiți în Domnul din familia voastră și Hristos să vă ajute în această lume!”

După ce el a spus acestea, ușa s-a deschis și a ieșit un cioban, un băiat de 25 de ani, cu barbă neagră creață, pe nume Iannis Barbakos, un om nevinovat și simplu, păstor de oi; înainte să vadă bine cine a bătut la ușă, el a și spus: „Haide, hai înăuntru; bună seara, să ai un An Nou fericit!”

După ce Sfântul Vasile a intrat în colibă, tânărul văzând că are în fața un bătrân venerabil, i-a luat mâna și i-a sărutat-o, spunând: „Să am parte de binecuvântarea ta, gheronda.” Și a spus acesta ca și cum îl cunoștea dinainte, ca și cum era tatăl lui. Iar Sfântul Vasile i-a spus: „Să fii binecuvântat, tu și întreaga ta familie, alături de oile tale și pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!”

Iannis era sărac, dar și Binecuvântat. Și avea multă bucurie în suflet, în fiecare ceas, zi și noapte, pentru că era un om bun și avea o soție bună și oricine se întâmpla vreodată să treacă pe la coliba lor îl considerau ca pe fratele lor și îl ospătau și aveau grijă de el.

Și astfel Sfântul Vasile a ajuns în casa lui Iannis și s-a așezat și se simțea ca la el acasă și a binecuvântat locul acela.

În noaptea aceea toate orașele și satele din lume, toți conducătorii, episcopii și oficialitățile l-au așteptat pe Sfântul Vasile, însă el nu s-a dus la nimeni, ci a rămas în coliba lui Iannis cel Binecuvântat.

A început să se ivească zorile. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors cu fața către răsărit, și-a făcut cruce, apoi s-a aplecat, a scos o cărticică din traista lui și a spus:

„Binecuvântat este Dumnezeu nostru, totdeauna și acum și pururea și în vecii vecilor.”
Iannis a spus Amin și s-a așezat lângă Sfântul Vasile, iar soția lui Iannis a luat pruncul în brațe și s-a dus lângă soțul ei, amândoi stând cu mâinile împreunate la rugăciune. Sfântul Vasile a cântat „Dumnezeu este Domnul…” și troparul praznicului Tăierii împrejur a Domnului („Cel Ce șezi pe Scaunul cel în chipul focului…”), fără să spună și troparul lui, care începe cu cuvintele: „În tot pământul s-a răspândit vestirea ta…”

Vocea Sfântului era dulce și smerită, iar Iannis și soția lui simțeau o mare bucurie sufletească, chiar dacă nu înțelegeau cuvintele rostite de oaspetele lor (fiind în greacă veche – n.trad.)

Sfântul Vasile a citit întreaga Utrenie și Canonul praznicului, care începe cu cântarea: „Veniți, popoare, să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu…”, fără să spună și Canonul lui, care începe cu cuvintele: „Sfinte Vasile, glăsuitorule de Dumnezeu, vino în ajutorul celor ce vor să înceapă a cânta laudele tale…”

Apoi Sfântul Vasile a săvârșit Sfânta Liturghie și a făcut otpustul sau încheierea ei și i-a binecuvântat pe cei doi soți, alături de copilașul lor. S-au așezat la masă și au mâncat și s-au săturat, iar la urmă soția lui Iannis a adus vasilopita (un fel de cozonac sau colac făcut în cinstea Sfântului Vasile – n.trad.), pe care a pus-o pe o măsuță.

Iar Sfântul Vasile cel Mare a luat cuțitul și a însemnat vasilopita în semnul Sfintei Cruci și a spus:

„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”

Și a tăiat prima bucată, spunând: „a lui Hristos.”

Apoi, la a doua, a zis: „a Maicii Domnului.”

Apoi a spus: „a gazdei noastre, Iannis cel Binecuvântat.”

Iannis i-a spus:

„Gheronda, l-ai uitat pe Sfântul Vasile!”

Și Sfântul i-a spus:

„Da, bine zici.” Și apoi a spus:

„A robului lui Dumnezeu, Vasile.”

Și apoi a continuat:

„A gazdei, a soției lui, a copilului, a stânei, a celor vii, a celor săraci.”

Atunci Iannis cel Binecuvântat i-a spus Sfântului Vasile:

„Gheronda, pentru sfinția ta de ce nu ai tăiat o bucată?”

Sfântul Vasile i-a spus:

„Am tăiat, Binecuvântatule!”

Dar fericitul Iannis nu a înțeles nimic… (că Sfântul Vasile era chiar cel din fața lui – n.trad.)

Apoi Sfântul Vasile s-a ridicat și a rostit rugăciunea:

„Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu.”

Iar Iannis cel Binecuvântat i-a spus:

„Gheronda, tu care știi să citești și să scrii, ești om învățat, oare în această seară în ce palat s-a dus Sfântul Vasile? Conducătorii și regii ce păcate să aibă? Noi, cei săraci, suntem păcătoși, pentru că sărăcia ne face să cădem în ispită.”

Și Sfântul Vasile a lăcrimat și a spus din nou rugăciunea, însă în mod diferit:

„Doamne Dumnezeul meu, știu că robul tău Ioan cel simplu este vrednic să intri sub acoperământul casei lui. Căci este nevinovat ca un prunc și Tainele Tale se descoperă pruncilor.”

Însă nici acum Iannis cel fericit și Binecuvântat nu a înțeles… (cine era oaspetele lui – n.trad.)

(o istorisire relatată de

scriitorul și smeritul teolog ortodox

Fotis Kontoglou)

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/01/blog-post_70.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu