Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Crucii Tale ne închinăm, Hristoase!

Predică în Duminica Sfintei Cruci

părintele Ciprian

31 martie 2019

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Cuvioase părinte, și iubiți credincioși, când este prăznuită Sfânta Cruce este foarte greu să spui ceva în plus, însă în slujba Utreniei la un moment dat se spune despre Hristos că „El și-a dus crucea și apoi a fost răstignit pe ea”.

Mă gândeam zilele trecute că nu numai noi ne ducem crucea, ci și crucea ne duce pe noi. Mai exact, ne conduce pe noi. Și ca să înțelegem mai bine acest lucru aș vrea să analizez prima dată o expresie care spune așa: „MĂ CHINUIE UN GÂND”.

Cum te chinuie? Te strânge de gat? Te înțeapă cu ceva? Te lovește cu ceva? Te aruncă de undeva? Cum anume te chinuie un gând?

Un gând, iubiți credincioși, ne chinuie în feluri mult mai multe decât cele pe care tocmai le-am menționat. Dovada că ceea ce este nevăzut și imaterial, poate asupra văzutului și asupra materiei să aibă o influență mai mare decât ne-am fi așteptat.

Se spune în Teologie că „crucea are două dimensiuni”: prin cele două brațe ale ei – unul vertical – chemând pe Dumnezeu, și unul orizontal – chemând la îmbrățișarea aproapelui. Însă cred că, așa cum am spus la început, crucea mai are și alte două tipuri de dimensiuni: cea în care ne purtăm crucea și cea în care crucea ne poartă pe noi.

Și ca să înțelegem mai bine acest lucru am să vă dau un exemplu din istoria Rusiei, pe care l-am citit și eu aseară, și nu vreau să-l țin pentru mine, ca să purtăm această cruce împreună.

Există o zonă la est de Moscova, inelul de aur se numește, o zonă cu multe mănăstiri, acolo se află Vladimir, acolo se află Diveevo și Sarovul. Și mai exista și un oraș la vreo 200 de km de Moscova, care se numește Murom.

În anul 1192, principele Mihail al Muromului era în război cu niște păgâni care formau un principat mic în vremea aceea, și care nu vroiau să se supună acestui principe, și a pornit cu oaste mare împotriva lor, și a reușit în final să îi facă să se izoleze în cetatea de scaun a acelui mic principat.

Soluția pe care ar fi aplicat-o orice strateg și pe care au aplicat-o mulți în istorie atunci când era vorba de o cetate încercuită și greu de cucerit în forță, soluția ar fi fost înfometarea.

Însă principele Mihail era ortodox, și nici nu putea să-și închipuie să câștige un război lăsând să moară de foame femei și copii și bătrâni și soldați. De aceea a trimis soli către conducătorii acelei cetăți, îndemnându-i la pace, îndemnându-i să ajungă la un armistițiu, de vreme ce era clar că nu pot să iasă din încercuirea în care se aflau.

Păgânii din acea cetate n-au prea vrut să-l creadă. Au crezut că este o stratagemă, un fel de Cal Troian, și au pus o condiție: dacă tot vrea să fie pace, să trimită oficial pe unul dintre fiii săi ca și sol, gândindu-se ei că dacă este o cursă, să poată de pe ziduri, de la înălțimea acelor ziduri să-l ucidă pe fiul principelui Mihail în fața ochilor tatălui său, dacă acesta ar fi încercat vreo viclenie.

Și principele s-a rugat foarte mult ca să ia soluția cea potrivită; avea doi fii: un băiat de 14 ani și altul de 9 ani. Și la ceas de seară, cel de 9 ani dormea, și cel de 14 ani se uita la tatăl său care era muncit de gânduri, încercând să și câștige războiul, nici să chinuie pe aproapele, și să-și păstreze și credința vie în suflet. Și copilul l-a întrebat la un moment dat: „Tată, despre ce este vorba?”

Și tatăl i-a spus în detaliu gândurile sale, și copilul i-a zis: „Tată, noi suntem ortodocși, n-am citit noi în Evanghelie că trebuie să îi semănăm lui Hristos? Dacă tu mă vei jertfi pe mine, dacă tu îți vei asuma acest risc și dacă eu voi muri, voi putea să fiu asemenea lui Hristos, Care a murit făcând ascultare de Tatăl Său.”

Ce copil bun! Și tatăl s-a liniștit, și a luat hotărârea să facă așa.

Și dimineața l-au trimis ca și sol pe acest tânăr. Armata principelui era adăpostită într-o pădure în apropierea cetății, și în timp ce el se îndrepta spre poartă, unul dintre ostașii principelui Mihail, plin de ură și dornic de răzbunare a luat un arc și a săgetat copilul care s-a prăbușit la pământ. Deci nu unul dintre dușmani, ci unul dintre ostașii principelui.

Și tatăl a alergat împreună cu oștenii săi să vadă dacă mai trăiește copilul, și porțile s-au deschis și locuitorii dinăuntru au alergat să vadă dacă mai trăiește copilul, și pe acea câmpie din fața cetății, în timp ce copilul murea în brațele tatălui său, dintr-o dată cele două tabere dușmane și-au dat seama că nu mai erau dușmani, ci doar oameni. Și atunci, principele plin de bucurie, a zis: iată, dorința fiului meu s-a împlinit, și a murit urmându-l pe Hristos.

Ce poți să spui, decât că „cine nu citește istorie, e doar robul unei tablete”, la propriu!?

Când eram la Seminar, și aveam oră de Omiletică și pregăteam predici, unul dintre colegii mei a pregătit o predică la înmormântare pe care trebuia să o susțină în fața clasei, și încercând și el o formulă din aceasta, mai nouă, care să se adreseze familiei îndoliate, a zis: Iubiți credincioși, și jalnici ascultători.

De ce am menționat acest lucru? Pentru că de obicei, o predică, dacă atinge o inimă, în rest sunt doar jalnici ascultători. Pe o ureche le intră și pe două le iese. Și dacă tot am spus-o, poate o să vă astupați urechile să nu iasă acest exemplu princiar de noblețe sufletească și de credință în Hristos și de asumare a crucii lui.

Ziceam la început că crucea ne conduce undeva. Unde ne duce crucea? În toate cântările adresate sfintei Cruci, adresate ei pentru că ea s-a întipărit în ființa lui Hristos, și adresându-ne ei de fapt ne adresăm lui Hristos, nu idolatrizăm vreun lemn, ci ne adresăm Persoanei Fiul lui Dumnezeu Întrupat.

Totdeauna când vorbim de cruce, după cum ați văzut în canonul de la Utrenie, amintim și de Învierea lui.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că a-ți purta crucea înseamnă să faci ceea ce nu-ți place, ceea ce nu-ți convine; ceea ce nu se potrivește cu ego-ul tău, ceea ce nu se potrivește cu planul pe care l-ai făcut, înseamnă să te dai pe tine la o parte și să începi să trăiești viața aproapelui tău. Lucru pe care atunci când omul bârfește pe aproapele său, îl anulează întru totul, anulează dragostea, anulează crucea, și înfige un pumnal în inima aproapelui.

Câtă credință a avut Avraam ca să-l ducă până acolo pe muntele Moria pe fiul său Isaac, și cu lacrimi în ochi, după ce l-a legat, să ridice mâna cu pumnalul pentru a spinteca pe fiul său ca să facă ascultare de Dumnezeu!?

Și când își luase avânt și nu mai urma decât un singur gest, Îngerul Domnului, care întotdeauna stă lângă om, și-a făcut simțită prezența și i-a zis: „Oprește-te!”, arătând că nu avem un Dumnezeu absurd.

Nietszche spunea că „Dumnezeu a murit”. Dumnezeul lui Nietszche, dumnezeul Apusului a murit cu multă vreme înainte de a o spune el. Era mort prin definiție; adică lipsit de har. Era doar un demon căruia Apusul i se închină de sute de ani.

Unde ne duce crucea, iubiți credincioși? Am avea impresia că crucea ne duce undeva în sus. Nu este adevărat. Crucea ne duce în adânc. Crucea ne întoarce în inima noastră.

Și astăzi, la mijlocul Postului Mare, jalnici ascultători, înfige Biserica sfânta Cruce în inima fiecăruia dintre noi, ca din „jalnici ascultători” să ne transforme în „iubiți credincioși”.

Și când crucea se înfige în inima noastră, ce ar trebui să iasă de acolo? Din inima majorității, dintre care cel dintâi sunt eu, atunci când inima este strivită și pătrunsă de cruce, ies gunoaie. Nu iese sânge. Zice Sfântul Apostol Pavel că în lupta cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge.

Nu se spune despre inima împătimită că se împietrește? Păi ce piatră ați văzut dumneavoastră pe care dacă o sfărâmi să iasă sânge? Deci din inima noastră străpunsă de cruce ies gunoaie.

Dar nu-i bai, că Hristos, după cum ne spunea fericitul Augustin, la un moment dat acesta l-a întrebat pe Hristos în rugăciune: „Doamne, ce vrei Tu de la noi?” Și El a zis: „păcatele voastre”.

Să iasă din inima noastră toate gunoaiele, că vine Hristos și-și face loc! Și le cară, și le duce, și le îngroapă în iubirea Lui, și revigorează și învie inima noastră, și o face din nou de carne și de duh. De aceea sărbătorim astăzi sfânta Cruce.

Când vi se adresează preotul și spune „iubiți credincioși”, de fapt nu folosește doar o formulă de respect, ci vă arată ai cui sunteți. Ca a fi credincios înseamnă a fii fidel cuiva.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să cotrobăim bine prin inima noastră, ca să scoatem toate gunoaiele de acolo. Că nu știm ziua când ne va săgeta și pe noi cineva, și nu știm după săgetarea aceea dacă va ieși sânge sau va ieși doar moarte.

HRISTOS NE IUBEȘTE. Aceasta este realitatea fundamentală întru care noi trăim. Și Hristos ne iubește atât de mult încât și-a vărsat sângele pe cel mai cumplit obiect de tortură, sfințindu-l pe acesta.

Cum se moare prin răstignire? Se moare slăbit de suferință, lipsit de sânge, prin curgerea acestuia, și sufocat de lipsa aerului. Nu este orice fel de moarte.

Și-a asumat Hristos ce-i mai cumplit pentru ca să ne facă inima noastră din piatră, ca să ne-o facă din nou din carne și duh.

De aceea am făcut această rânduială cu 500 de Doamne miluiește. Și la fiecare Doamne miluiește, Dumnezeu răspunde Amin, frate, Amin, soro; nu trebuie să mi-o ceri de foarte multe ori, dar faptul că mi-ai cerut-o de 500 de ori, înseamnă că îți sunt dator de 500 de ori; și n-am să-ți rămân dator în veșnicie, ci am să te binecuvintez și am să te sfințesc.

Și permiteți-mi să vă mai spun, într-un minut, cum sfințește Dumnezeu un suflet!

În Georgia trăiește un tânăr, care are 17 ani, și acest tânăr s-a îmbolnăvit de cancer și pe patul de spital a primit schima monahală și numele de Andrei (andria în greacă înseamnă bărbăție, curaj). Și nu numai că și-a schimbat viața, însă a lăsat și o scrisoare: Dragii mei, am o singură dorință, să mă iertați, și să vă iertați unii pe alții. Mi-a dat Dumnezeu posibilitatea de a începe la sfârșitul acestei vieți pământești, o nouă viață. Vreau să fiu înmormântat după rânduiala monahală și nu vreau să plângeți după mine, pentru că am avut șansa ca înainte de a muri, să înviez. Amin.

transcriere făcută de

Alexandru Gr.