Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Un articol la a cărui sinceritate se cuvine să luăm aminte…

„Biserica are temelii sfinte și nu administrative” sau drumul de la Sinodul I ecumenist de la Kolimbari  la realitatea zilelor noastre

Silviu DelaDorna

În urmă cu câțiva ani scriam așa:

După Sinodul I ecumenist din Creta, din vara acestui an (este vorba de anul 2016 – n. n.) a existat nădejde că sinodalii din B.O.R. vor respinge lucrarea eretică a cretanilor (24 de arie, plus un iuda) sau că va fi măcar un ierarh mărturisitor în Biserică. Speranţe deşarte, iluzii spulberate…

Sinodul reunit în plen la Bucureşti, la sfârşitul lui octombrie a anului 2016, a ratificat hotărârile (anti)sinodului din Creta, iar pe cei care apără şi mărturisesc Adevărul i-a numit opozanţi şi schismatici. În acest context am considerat că este necesar să ne evaluăm, să vedem care este strategia de abordare a problemelor actuale care frământă de ceva vreme Ortodoxia şi cum putem să ne raportăm la ele cu toții, dar şi individual.

Drept care am scris trei materiale, extrase din cartea Dr. Alexandros Kalomiros, Împotriva falsei uniri bisericeşti, pe care le-am găsit potrivite pentru vremurile apostate şi ecumeniste în care ne aflăm.

O problemă în receptarea corectă a informaţiei ar fi autorul, Dr. Kalomiros, un medic grec, luptător înverşunat împotriva ecumenismului, dar care a căzut în erezia evoluţionismului teist, care afirma că Dumnezeu a creat organismele primare, iar acestea au evoluat, dând naştere în final omului. A susţinut o corespondenţă contradictorie cu Ieromonahul Serafim Rose, care a reacţionat la ereziile susţinute de Kalomiros. Se pare că această controversă l-a determinat pe părintele Serafim să scrie volumul Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor, în care demonstrează că este imposibil să împăcăm învăţătura ortodoxă cu evoluţionismul.

Volumul Împotriva falsei uniri bisericeşti, însă, deşi a fost scris în urmă cu circa 50 de ani, îl arată pe autor ca un bun apărător al Ortodoxiei împotriva ecumenismului, iar parte din afirmaţiile sale parcă au fost făcute pentru vremurile în care tocmai am intrat, ale ecumenismului aplicat, pus în practică în viaţa de zi cu zi a Bisericii, care se traduce prin înşelare şi manipulare, pe de o parte, şi prin prigonirea celor care se opun – a preoţilor şi (iero)monahilor care pot conduce şi povăţui duhovniceşte turma -, pe de altă parte.

Materialele se adresează credincioşilor care au discernământ duhovnicesc, „albinuţelor” care ştiu să caute mierea, nectarul cel bun şi nu trântorilor care bântuie internetul doar ca să se afle în treabă. Şi apoi, în vremurile când meşteşugirile diavolului, prin slugile sale pământeşti, chiar purtătoare de mitră, îşi înteţesc lucrarea trebuie să ne opunem cu armele adecvate (vezi motto-ul de la partea a II-a) şi să cunoaştem cum se cuvine să procedăm în vremurile grele care tocmai au venit.

Motto-urile şi notele de subsol îmi aparţin; la fel şi sublinierile din text. Nădăjduiesc ca acestea să ne facă să înţelegem mai bine momentul în care ne aflăm şi să ajute la adoptarea unei strategii adecvate în lupta împotriva ecumenismului.

 – I –

 Motto: „Părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde se cade a se închina. Zis-a ei Iisus: femeie, crede Mie, va veni vremea când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Ci va veni vremea, şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină lui” (Ioan, 4, 20-21, 23).

Pseudo-episcopi[1]

„Este absolut necesar ca oamenii să înţeleagă că Biserica are temelii sfinte şi nu administrative; atunci nu vor păţi ceea ce li s-a întâmplat occidentalilor, care l-au urmat pe papă în greşelile lui, căci au crezut că dacă nu îl urmează vor fi automat în afara Bisericii.

Astăzi feluritele patriarhii şi arhidieceze[2] trec prin mari presiuni din partea puterilor politice, care încearcă să-i dirijeze pe ortodocşi potrivit propriilor interese. Se ştie că Patriarhia Moscovei acceptă influenţa politicii rusești, iar patriarhia Constantinopolului acceptă influenţa politicii americane. În virtutea acestei influenţe a avut loc contactul Patriarhiei Ecumenice cu lumea protestantă, influenţată tot de politica americană, contact ce a luat forma Consiliului Mondial al Bisericilor, iar caracterul servil al acestuia faţă de papă a început să ia dimensiuni periculoase şi chiar să exercite presiuni dominatoare asupra celorlalte biserici din lumea ortodoxă.

America crede că va întări facţiunea vestică împotriva comunismului, dacă prin aceste „concilieri” artificiale îi unifică forţele spirituale. În felul acesta, însă, Biserica devine o jucărie a puterilor politice ale lumii, cu consecinţe imprevizibile pentru Ortodoxie[3].

Sunt obligaţi ortodocşii să urmeze o patriarhie atât de servilă pentru totdeauna?[4]

Faptul că această patriarhie a deţinut secole la rând primatul importanţei şi al cinstirii în lumea creştină nu-i justifică pe cei care o vor urma spre o capitulare unificatoare cu erezia. Şi Roma a avut odinioară primatul importanţei şi al cinstirii în lumea creştină, dar acest lucru nu i-a obligat pe creştini s-o urmeze pe drumul ereziei. Comuniunea cu şi respectul pentru o anumită Biserică din partea celorlalte Biserici rămâne şi continuă doar atâta vreme cât acea Biserică trăieşte şi stăruie în duh şi în adevăr. Când o patriarhie încetează a fi o biserică, îngăduind comuniunea cu ereticii, atunci şi recunoaşterea ei de către celelalte biserici încetează[5].

Ortodocşii trebuie să devină conştienţi de faptul că ei nu datorează ascultare unui episcop, oricât de important ar fi titlul său, atunci când acel episcop încetează să mai fie ortodox şi îi urmează în mod făţiş pe ereticii cu pretenţii de unire „în termeni de egalitate”[6].

Dimpotrivă ei sunt obligaţi să se îndepărteze de el şi să-şi mărturisească credinţa, încă din clipa în care acesta încetează a mai fi ortodox. Episcopul este om persoană sfinţită şi, chiar dacă este păcătos în mod vădit, i se cuvine respect până când este judecat de sinod. Dar dacă devine în mod vădit eretic ori se află în comuniune cu ereticii, atunci creştinii nu trebuie să aştepte decizia sinodului, ci trebuie să se îndepărteze imediat de el.

– II –

Motto: „Deci, fraţii mei, întăriţi-vă întru Domnul, şi întru tăria puterii lui. Îmbrăcaţi-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugirilor diavolului. Căci nu ne este nouă a ne lupta împotriva trupului şi a sângelui; ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti. Pentru aceasta luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate isprăviţi-le să staţi. Staţi drept aceea, încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul, şi îmbrăcaţi-vă cu zaua dreptăţii; Şi încălţându-vă picioarele întru gătirea evangheliei păcii; peste toate luând pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse. Şi coiful mântuirii luaţi, şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Prin toată rugăciunea şi cererea rugându-vă în toată vremea întru Duhul, şi la însăşi aceasta priveghind cu toată răbdarea şi rugăciunea pentru toţi sfinţii;“ (Efeseni 6, 10-18).

Toţi credincioşii vor trebui să înţeleagă că Biserica nu este acolo unde pare a fi; Biserica este acolo unde este adevărul[8].

„Lumea şi diavolul duc Biserica spre încercări atât de cumplite, încât ar putea veni ziua când toţi episcopii vor avea legături cu ereticii. Ce vor face credincioşii atunci? Ce vor face puţinii care vor avea curajul de a nu urma masele, de a nu-şi urma rudele, vecinii şi concetăţenii?

Toţi credincioşii vor trebui să înţeleagă că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile se vor oficia în continuare, bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va avea nici o legătură cu acele biserici, acei preoţi ori acei credincioşi. Biserica este acolo unde este adevărul. Credincioşii sunt aceia care continuă Tradiţia neîntreruptă a Ortodoxiei, lucrare a Duhului Sfânt. Preoţii adevăraţi sunt aceia care gândesc, trăiesc şi propovăduiesc aşa cum au făcut Părinţii şi Sfinţii Bisericii, sau cel puţin nu îi resping în învăţăturile lor. Unde această continuitate a gândirii şi a vieţii nu există, acolo este o înşelătorie să se vorbească despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare par să o ateste.

Are să se găsească totdeauna un preot canonic, hirotonit de un episcop canonic, care va urma Tradiţia. În jurul unor astfel de preoţi se vor aduna grupurile mici de credincioşi, care vor rămâne până în zilele din urmă. Fiecare dintre aceste grupuri mici va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Credincioşii vor găsi aici deplinătatea harului lui Dumnezeu.

Nu vor avea câtuşi de puţin nevoie de legături administrative  ori de alt soi, căci comuniunea care va exista între ei va fi cea mai desăvârşită cu putinţă. Va fi împărtăşire din Trupul şi Sângele lui Hristos, împărtăşire din Duhul Sfânt. Legăturile de aur ale tradiţiei ortodoxe vor uni acele biserici, atât între ele cât şi cu bisericile trecutului, cu Biserica triumfătoare a cerului. În aceste mici grupuri, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească se va păstra neatinsă.

Desigur, ar fi minunat ca rânduiala şi coordonarea să existe în funcţionarea exterioară a diferitelor Biserici şi ca Bisericile mai puţin importante să fie îndrumare de Bisericile mai importante, aşa cum se face acum între eparhii, mitropolii, arhidieceze şi patriarhii. Dar, în zilele din urmă, asemenea relaţii şi contacte vor fi de cele mai multe ori cu neputinţă.

În lume va fi o aşa mare confuzie, încât o Biserică nu va putea fi sigură de ortodoxia alteia, din pricina numărului mare de prooroci mincinoşi care vor umple lumea şi care vor spune: „Aici este Hristos” şi „Acolo e Hristos”. Vor putea exista neînţelegeri chiar şi în rândul Bisericilor cu adevărat ortodoxe din pricina „amestecului de limbi” din contemporanul Turn Babel. Dar niciuna nu va dezbina unitatea esenţială a Bisericii.

Un exemplu contemporan al acestei situaţii îl constituie ruşii din diaspora, care au fost împărţiţi în trei facţiuni opuse. Un grup doreşte să aparţină Patriarhiei Moscovei. Un altul, pentru a fi liber de influenţa politică sovietică, aparţine Patriarhiei Constantinopolului şi este influenţat de politica pro-papală. Cel de al treilea grup, şi cel mai realist, Sinodul Rus din afara Rusiei, rămâne independent. Şi cele trei grupuri, cel puţin până în prezent, sunt ortodoxe, între ele existând o comuniune deplină.

Totuşi ele au o intercomuniune formală şi legături exterioare, pentru că s-au rătăcit în păinjenişul conceptelor juridice şi al dezbaterilor privitoare la patriarhia căruia ar trebui să se supună. O asemenea mentalitate este fundamental greşită, din moment ce dependenţa de o patriarhie nu este neapărat necesară, îndeosebi când sunt despărţite de aceste patriarhii de distanţe imense şi de frontiere.

Nimic nu împiedică o biserică ortodoxă din Paris, de pildă, să se afle în comuniune cu Patriarhia Moscovei sau cu Patriarhia Constantinopolului, chiar dacă nu are dependenţă jurisdicţională cu aceasta. Ideea că întreruperea dependenţei jurisdicţionale a unei biserici locale de o patriarhie duce la izolarea acestei biserici de Biserica Ortodoxă nu este de loc ortodoxă, ci papală.

De altfel, însăşi dependenţa jurisdicţională a bisericilor de o patriarhie este de inspiraţie papală. Un patriarh ortodox este un cârmuitor, un coordonator al eforturilor, un sfătuitor de mare însemnătate, iar nu un despot, nu un suveran discreţionar. Dincolo de hotarele eparhiei lui nu poate face nimic fără acordul tuturor celorlalţi episcopi (Canonul apostolic XXXIV).

Aşadar, este posibil, ca în zilele din urmă, atunci când feluritele biserici şi religii se vor fi unit şi vor apărea ca un întreg, ca Biserica Ortodoxă cea autentică să pară dezintegrară, fragmentată în mici parohii împrăştiate, risipite, în aşa fel încât se va putea chiar ca una s-o bănuiască pe alta de lipsă de încredere, aşa cum soldaţii se suspectează unii pe alţii când se ştie că duşmanul poartă aceeaşi uniformă.

În zilele din urmă, toţi vor susţine că sunt creştini ortodocşi şi că Ortodoxia este aşa cum o înţeleg ei. Cu toate acestea cei care au o inimă curată şi o minte luminată de harul ceresc vor recunoaşte Biserica Ortodoxă în pofida divizării aparente şi a lipsei totale de strălucire exterioară. Ei se vor aduna în jurul preoţilor adevăraţi şi vor deveni stâlpii Bisericii adevărate.

Fie ca oamenii lumii să facă ce vor. Să fie sinoade ecumenice[9]; să se unească bisericile; să se falsifice creştinismul, căci aşa cum spune Sf. Ioan Hrisostom, dacă stâlpii ei rămân în picioare, Biserica nu se va nărui. „Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Ea este mai presus decât cerurile şi mai largă decât pământul. Ea nu îmbătrâneşte niciodată; ea este mereu înfloritoare”.

Stâlp al Bisericii este fiecare credincios adevărat care rămâne fidel Tradiţiei Părinţilor, în pofida tuturor curentelor cumplite din lume, care încearcă să-l îndepărteze de aceasta. Astfel de stâlpi vor exista până la sfârşitul lumii, orice s-ar întâmpla. De altfel, când vor avea loc astfel de lucruri venirea Domnului nu va fi departe. Această stare a lucrurilor va fi cel mai puternic semn că venirea Lui se apropie. Tocmai atunci va veni sfârşitul”.

– III-

Motto: „Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sunt aşa de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, acestea nu au mai fost de la începutul lumii până azi. Nu vedeţi că lumea întreagă e un Piteşti uriaş? Acum se pune problema mântuirii individuale. Vrei să te mântuieşti? Trebuie să treci prin barajul de artilerie! – cum există metoda aceasta de război a individului, să treacă printr-un baraj de artilerie. Acolo n-ai comandant de grupă, nici de pluton, nici de companie; eşti singur cu lopata Linemann şi cu arma ta. Aşa te strecori printre proiectilele care cad în dreapta şi în stânga. Da’ tot trebuie să pătrunzi acest zid de foc. Şi-aşa se strecoară şi Creştinul la ora aceasta. Vrei să te mântuieşti? Trebuie să-ţi iei viaţa pe cont propriu. Să ţi-o orientezi în aşa fel, încât… Au venit vremuri când nu mai ai comandant. Atunci, trebuie să rezistăm, să ne rugăm să ne lumineze harul Domnului. Şi-aşa, privind în urmă la martiri şi mucenici, punem şi noi aicea o mică jertfă. Că, dacă aştepţi astăzi sfaturi sau metode, nu ieşi la liman” (Pr. Justin Pârvu)

„Şi atunci unde este optimismul în privinţa zilelor de pe urmă? Când Domnul prezice că înşelăciunea va cuprinde întregul pământ, în asemenea măsură încât până şi cei aleşi se vor afla în primejdia de a fi amăgiţi la fiecare pas de creştini mincinoşi şi de hristoşi mincinoşi, care se vor afla peste tot, cum putem fi optimişti în privinţa viitorului? Cum putem fi încrezători, când Domnul prezice înmulţirea fărădelegii şi răcirea dragostei oamenilor unii faţă de alţii?

Există, desigur, proorociri despre unirea bisericilor, despre unirea tuturor celor care vor veni în numele Lui şi vor amăgi pe mulţi. Dar: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Iată, v-am spus mai înainte. Unirea pe care o caută falşii creştini din vremurile noastre este una dintre feţele cele mai pregnante ale făţărniciei, o capcană de cucernicie ipocrită de care Domnul vrea să ne ferească, făcându-ne prevăzători.

Dacă unitatea şi extinderea creştinismului în întreaga lume este destinul final al omenirii, aşa cum susţin ei, atunci de ce le prevesteşte Hristos aleşilor Săi nenorociri în acele zile? Dacă Evanghelia va fi acceptată şi trăită de toate neamurile pământului, atunci de ce spune Hristos că zilele sfârşitului veacului vor fi asemenea zilelor lui Noe, când apostazia a cuprins pământul şi doar o mână de oameni au rămas credincioşi lui Dumnezeu şi au intrat în arcă, simbol al Bisericii?

Dacă zilele de pe urmă ale pământului se caracterizează prin imaginea idilică la care visează creştinii sentimentali, spiritualii veacului acestuia, cum se face că Apostolul Pavel îi scrie aceste cuvinte lui Timotei: Şi acestea să ştii, că în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, iubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei (II Timotei 3, 1-5)?

Şi atunci, unde este optimismul Apostolului Pavel când scrie către Tesalonicieni, care aşteptau din clipă în clipă venirea lui Hristos? Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării [Antihristul], potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ceea ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine dumnezeu. Nu vă mai aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi apoi continuă despre Antihrist: Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi se semne, şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei care n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (II Tesaloniceni 2, 3-5; 8-12).

Aşadar, viitorul nu este atât de minunat cum şi-l închipuie fiii pierzării, cei care n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Se va caracteriza prin lepădarea de credinţă, cea mai cumplită abatere pe care a cunoscută vreodată lumea. Căci nu va fi o renegare limpede şi făţişă a lui Dumnezeu, ci o ipocrizie, o falsificare a credinţei şi adevărului.

Oare Părinţii pustiei şi ceata cea mare a Sfinţilor Bisericii noastre nu au proorocit aceste lucruri despre zilele din urmă? […] Din aceste profeţii, care s-au împlinit în mare parte, putem deduce cu uşurinţă încotro se îndreaptă omenirea. Viitorul ei este o decădere spirituală fără precedent, în care dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni se va fi răcit şi în care oamenii vor fi devenit în cel mai mare grad agnostici, pizmaşi, hulitori, iubitori de plăceri desfrânate.

Această decădere spirituală nu se va arăta însă făţiş, cu întreaga hidoşenia ei, ci va fi ascunsă sub o surprinzătoare înfăţişare de religiozitate. Oamenii aceştia cu multele lor ulceraţii spirituale, vor avea o înfăţişare pioasă. Vor fi mulţi care vor propovădui în numele lui Hristos şi-i vor amăgi cu falsa lor cucernicie şi evlavie pe fiii pierzării, pe toţi acei care nu au în inimă dragostea pentru adevăr, spre a-i putea deosebi pe lupii în veşminte de oi. Şi, mai mult decât atât, hristoşii mincinoşi şi proorocii mincinoşi, din zilele de pe urmă, îşi vor însoţi mesajul cu semne şi minuni mari, pe care le vor înfăptui cu puterea Satanei (spiritualism, magie, fachirism, etc.). […]

Pentru unii, această previziune a unui stat universal şi a unei religii universale este ceva foarte plăcut. Tot aşa este şi cu cei care doresc unirea bisericilor şi cărora nu le pasă de adevăr. Pentru aceştia din urmă subiectele dogmatice sunt bizantinisme inutile. Însă, de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei care n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea”.

Realitatea azi

Au trecut aproape șase ani de la Sinodul I ecumenist din Creta așa că este, poate, momentul să vedem, foarte pe scurt cum au evoluat lucrurile, bine sau rău, în acest timp.

După (Anti)Sinodul de la Kolimbari mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei, într-o înfruntare cu credincioșii în vara lui 2016, a spus că în 4-5 ani nu va mai vorbi nimeni de acele probleme, ale ecumenismului paneretic și fiecare își va vedea de ale sale.

Constat cu tristețe că nu a fost nevoie de atât timp, în ceva mai mult de un an turma cea mare a îmbrățișat ecumenismul fără probleme, cu largul concurs al administrației bisericești.

În acest timp turma cea mică, adevărata biserică a lui Hristos, s-a delimitat de ierarhii eretici, nepomenindu-i și neparticipând la slujbele ecumeniștilor. A fost este drept, și încă este, o perioadă în care mulți dintre creștini au căutat să-și clarifice situația atât în raport cu ei înșiși cât și în raport cu ceilalți, rude, prieteni, duhovnici, etc.

Părea a se fi format o frăție ortodoxă cu preoți și monahi, cu ieromonahi și monahii, și cu o oaste creștină, turma mică. Doar părea, pentru că în scurt timp frăția s-a făcut țăndări. Nefiind pregătiți duhovnicește pentru o așa bătălie, cu duhurile răutății, am clacat.  Și păstorii și oastea.

Clericii care au înfruntat ierarhia au fost caterisiți – bate-voi păstorul și se va risipi turma -, alții s-au îngrădit tacit, fără mărturisire scrisă, credincioșii urmându-le. S-au format comunități duhovnicești relativ stabile, dar au apărut și plimbăreții, veniți să ispitească, să bârfească și să clevetească.

Problemele, însă, au început să apară ulterior când s-a constat că îngrădirea a fost doar exterioară, de formă și nu de fond, nu a dus la o creștere duhovnicească reală, nu a avut în vedere și despătimirea. Și astfel vechile racile, slava deșartă, înălțarea și părerea de sine, toate fiice ale mândriei, alături de cele amintite deja au ieșit la iveală.

Sinaxele, desfășurate cu sau fără mireni, nu au avut finalitatea dorită, hotărârile luate de comun acord nu au fost puse în practică din varii motive. Și astfel au apărut acuzele, suspiciunea și neîncrederea între frați, schismele și noile erezii. Acestea din urmă, reale sau închipuite, au spart comunitatea îngrădiților și astăzi vedem grupulețe care se acuză reciproc, frați care se clevetesc unii pe alții, se spionează și se acuză reciproc.

Unii pe alții și toți laolaltă, părinți care nu mai știu cum să-și păstorească oițele cuvântătoare, spre bucuria întunecaților draci, adevărații sforari ai acestor lucruri. Nici nu a fost nevoie de o intervenție în forță a ierarhilor sau autorităților, spargerea s-a făcut din interior.

Consecința a fost pierderea credibilității. Cum să vină cineva dintre neîngrădiți când văd dezbinarea care domnește între cei îngrădiți? Cum să nu plece unii la neîngrădiți – în fapt (re)cădere în erezie – văzând dezordinea duhovnicească dintre îngrădiți? Cum să spui unuia: vino de vezi! Să vadă ce?

Constat cu tristețe că Dr. Kalomiros, cel atât de controversat în unele privințe – care între timp a dat răspuns în fața Dreptului Judecător – a dovedit o extraordinară intuiție, Duhul Sfânt arătându-i cum va arăta creștinismul vremurilor din urmă. A arătat căderea ierarhilor bisericești, aceștia devenind pseudo-episcopi – episcoti (întunecați) mai degrabă – și viețuirea credincioșilor de astăzi (vezi textele).

În acest context să ne amintim cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov: „Nu năzuiți ca ridicând mâna voastră slabă să curmați torentul apostaziei. Evitați-o, apărați-vă de ea, și aceasta vă este de ajuns. Căutați să cunoașteți duhul vremurilor, cercetați-l ca să-i puteți evita influența oricând este cu putință. Se poate presupune că instituția Bisericii, care de multă vreme se clatină, se va prăbuși cumplit și cu grăbire. Într-adevăr nimeni nu este în stare să stăvilească sau să se împotrivească acestui lucru. Mijloacele adoptate pentru a sprijini Biserica instituționalizată sunt împrumutate de la stihiile acestei lumi, lucruri care-i sunt potrivnice Bisericii, iar urmarea va fi că mai curând îi vor grăbi căderea decât s-o împiedice. Fie ca Domnul Cel Milostiv să îi apere pe cei rămași care cred în El. Însă această rămășiță este micuță și se micșorează tot mai mult[10].

[1] Se poate folosi şi antiteza episcopi (luminaţi) – episcoti (întunecaţi) sau axios (vrednici) – anaxios (nevrednici).

[2] Alexandros Kalomiros fiind grec utilizează termenii potriviţi împărţirii administrative din ţara sa.

[3] Cartea a fost editată în anul 1964 în Grecia şi în 1967, în traducere în Anglia, când lumea era împărţită în cele două blocuri antagonice, comunist în est, respectiv capitalist în vest. Dacă urmărim cu atenţie, însă, vom constata că multe din cele afirmate de Dr. Kalomiros sunt valabile şi astăzi, ba chiar mai mult: au evoluat spre rău.

[4] Şi atunci, ca şi acuma era nu numai servilă ci şi eretică. Drept dovadă Mânăstirile Athonite au întrerupt de mai multe ori comuniunea cu patriarhul ecumenic. Acum, cu toate că ar fi necesar acest lucru (întreruperea pomenirii patriarhului Bartolomeu) nu au făcut încă acest gest.

[5] Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul în care o patriarhie sau mai multe recunosc ecumenismul şi ereziile ca biserici (papistaşi, protestanţi şi neoprotestanţi, ş.a.) cum s-a întâmplat la Sinodul I ecumenist din Creta, de anul acesta.

[6] Tocmai aceasta au făcut reprezentanţii BOR în Creta, acte care au fost ratificate în Sinodul local al BOR de la Bucureşti, în octombrie anul curent (2016 – n. mea).

[7] În cazul de faţă a acestora, cei 24 arie, plus iuda vânzătorul, la care se adaugă ceilalţi care, din laşitate sau din alte considerente au pus partea cu ei.

[8] Subtitlu original „La sfârşitul veacurilor”.

[9] Mai bine zis sinoade ecumeniste, ceea ce este cu totul altceva.

[10] Apostazia și anrihristul, după învățăturile Sfinților Părinți, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2009, pp. 155-156.

 

One Response to Un articol la a cărui sinceritate se cuvine să luăm aminte…

  1. Pingback: Câteva realități necesare unui ghid al îngrădirii ortodoxe de orice erezie |