Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

Începutul ecumenismului este legat de Enciclica patriarhului ecumenic Ieremia al Constantinopolului, din anul 1902. Ce anume scrie exact în această Enciclică? Am făcut un mic studiu introductiv, pornind de la textul ei, găsit la adresa:
https://www.scribd.com/document/77290945/%CE%97-%CE%A0%CE%91%CE%A4%CE%A1%CE%99%CE%91%CE%A1%CE%A7%CE%99%CE%9A%CE%97-%CE%95%CE%93%CE%9A%CE%A5%CE%9A%CE%9B%CE%99%CE%9F%CE%A3-%CE%A4%CE%9F%CE%A5-1902#

Iată și un pdf cu foaia de titlu – Enciclica din 1902

Să vedem ce zice pe scurt:

– e despre relațiile dintre Bisericile Ortodoxe autocefale și despre alte probleme de interes general (pe vremea aceea).

– broșura (lucrarea) a fost tipărită de Editura Patriarhiei ecumenice doar în anul 1904 (interesant, caci Enciclicele sunt scrisori trimise peste tot, ori a aștepta 2 ani pentru a publica textul și a-l trimite pare ciudat)

– în introducere se spune care sunt pe scurt temele tratate:

a) întâlnirea în înțelegere și în iubire și întărirea Bisericilor Ortodoxe autocefale;

b) relația posibilă și abordarea cu iubire creștină a celor două ramuri (αναδενδράδας) creștine, catolicismul și protestantismul (comentariul meu: deja expresia sună ecumenist, fiind numiți ereticii – ”ramuri”; apoi s-a dezvoltat încet și ”teoria ramurilor”, celebră în erezia ecumenistă; dacă li se spunea ”ramuri uscate, despărțite de Trupul Bisericii, moarte și lipsite de har – atunci era ADEVĂRAT”).

c) cum vede Biserica Ortodoxă apropierea și unirea cu așa-numiții ”vechii catolici” (care s-au despărțit de ceilalți catolici-papistași);

d) păstrarea sau schimbarea calendarului aflat în uz.

Urmează textul, prin care se arată dorința de unire cu neortodocșii. Trebuie studiat cu atenție.

Apoi, partea a doua a broșurii expune răspunsul Patriarhiei Ierusalimului la această enciclică a Patriarhului ecumenic. Acest răspuns este marcat de deschiderea spre unitate cu eterodocșii. Iarăși, trebuie studiat în amănunțime.

Apoi este răspunsul Patriarhiei Rusiei. Apoi al Bisericii Greciei.

Vine și răspunsul Bisericii României (încă nu era patriarhie) (între paginile 42-53), semnată de ierarhii romani, în frunte cu Iosif, mitropolit primat al României.

Răspunsul românesc este foarte echilibrat și extins. La un moment dat se spune așa:
”Nu acceptăm însă propuneri în ceea ce privește modul de intrare (în ortodoxie): pentru că există o singură, unică intrare spre Cale, Adevăr și Viață, și aceasta este credința sinceră, neîntinată și statornică, așa cum noi am primit-o de la Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și cum au dogmatizat-o Sfinții Lui ucenici prin cele șapte Sinoade Ecumenice, atât în ceea ce privește învățătura, cât și din punct de vedere al disciplinei canonice bisericești.”

Comentariul meu: Unde sunt ”luptătorii” români din Creta, care au dat la o parte apoi canoanele Sfinților Părinți și în mod anticanonic ne prigonesc pe noi, cei care nu vrem să ne facem părtași la erezie și, în mod canonic, am întrerupt pomenirea lor? Îmi vine în minte, parcă, un cuvânt celebru: unde ești tu. Țepeș doamne? Iertați. Sau mai bine: Doamne, dă-le pocăință și stă-le împotrivă în încercarea ecumenistă eretică de a duce un neam întreg în iad.

Apoi este răspunsul Bisericii Serbiei.

În cazul sârbilor, ei hotărăsc mai multe puncte concrete, din care la punctul 2 (la pagina 61 a broșurii) se spune așa:

”Această unire (a ortodocșilor cu eterodocșii) este cu putință să se realizeze dacă dogmele Sfintei Biserici Ortodoxe sunt păstrate în toată integritatea și în esența lor, așa cum au fost păstrate în primele secole creștine de către toți creștinii.”

Comentariul meu: Unde se situează ”luptătorii” români actuali, participanți la blasfemia din Creta față de această concepție sănătoasă ortodoxă? Așa de departe ca pământul de soare. Sau poate chiar dublu. Deocamdată.

Urmează răspunsul Bisericii din Muntenegru.

Se încheie cu răspunsuri date tuturor de către Patriarhia ecumenica, sub conducerea aceluiași patriarh Ioachim (de asta a durat în total 2 ani, până au venit toate răspunsurile). Așa se încheie (are în total 80 de pagini).

pr. dr. Ciprian Staicu