"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)
Sfântul Nicolae Velimirovici ne relatează următoarele:
Se spune (conform mărturiei ei ulterioare – n.trad.) despre o monahie că s-a spovedit la Sfântul Serafim de Sarov și că i-a mărturisit acestuia că suferă de mânie puternică și de neurastenie. Aștepta de la omul lui Dumnezeu o mustrare dură și un canon greu. Însă în loc de mustrări și canon, urechile ei au fost mângâiate de cuvintele părintești de mai jos ale părintelui ei duhovnicesc: „Ce vorbești, soră? Uită-te adânc în sufletul tău, acolo există un caracter minunat și liniștit, cu adevărat fermecător, smerit și modest!” Ca o ploaie lină care cade pe pământul însetat au căzut aceste cuvinte părintești în sufletul femeii. S-a rușinat nespus de ea însăși, însă în același timp s-a umplut de încredere de sine (că se poate schimba în bine – n.trad.).
Adică aici avem cele două condiții pentru schimbarea în bine a unui om! Acest exemplu ne arată cum putem să reușim să îi ridicăm din păcate pe oameni prin cuvânt bun și iubitor, ajutându-i în același timp în ceea ce privește lucrările lor. Dacă putem să îl trezim pe omul care doarme printr-o atingere ușoară, de ce să îl lovim cu biciul?
Acum tu poate vei spune: dar Sfântul Serafim nu i-a spus acelei femei adevărul în față, în vreme ce eu îi spun fiecăruia adevărul pe șleau! Sfântul Serafim i-a spus adevărul, însă acel adevăr care nu a adus-o pe femeia aceea în punctul de a-și exprima mânia și furia.
Femeia uneori era biruită de mânie, dar în marea parte a vieții sale era liniștită și umilă. Și Dumnezeu Cel Sfânt, ca un pedagog și doctor desăvârșit, a scos la vedere ceea ce era bun în sufletul ei, trecând sub tăcere ceea ce era rău. Căci ce sens avea să îi vorbească despre răul despre care femeia însăși vorbise deja?
Tu, însă, ai o metodă total opusă, tu spui răul pe față sau boala duhovnicească a unui om! Și faci aceasta cu duritate accentuată și cu intenție rea. În același timp, ceea ce este bun în fiecare păcătos treci cu vederea și eviți a o spune. Aceasta este diferența fundamentală între tine și cel al cărui nume a ajuns în Sinaxar.
Grigorie Zuravlev (Григорий Журавлев) – un pictor de icoane minunat și martiric, fără mâini și picioare
(1858 -16 februarie 1916)
În anul 1858, s-a născut Grigorie Zuravlev, în satul Utevka, din provincia Samara (Rusia). A fost un copil cu totul special de la început, pentru că s-a născut fără mâini și fără picioare.
„Trebuie să aibă o familie. Dumnezeu nu ne va părăsi”, răspundea mama lui, o femeie cu frică de Dumnezeu, la toate provocările-propunerile pe care le-a primit din partea rudelor și a prietenilor ei, ca să scape de copil.
Când copilul a fost botezat, preotul a spus în chip profetic: „Lumina Domnului a coborât în sufletul acestui copil. Dumnezeu nu ne-a dat gura numai ca să mâncăm cu ea, ci și ca să facem multe lucruri minunate. Cu toate că pare neputincios, acesta vă va hrăni pe voi toți cu gura lui!”
A crescut plin de bucurie, de viață și nu a deznădăjduit niciodată. Bunicul lui îl lua pe umeri și îl ducea în fiecare duminică la biserică. Zâmbind, Grigorie se uita la icoane și spunea: „Vreau să fac și eu așa ceva!”
Când îl puneau să stea pe deal, pe iarbă, la aer curat, spre uimirea tuturor el se rostogolea la vale și ajungea până la lăcașul Domnului. Ore întregi privea cu mare atenție la fiecare detaliu al icoanelor, la fiecare chip de sfânt și la fiecare scenă biblică pe care le vedea pictate pe pereți.
Bunicul lui l-a dus la școală, iar acolo cu răbdare și cu o voință extraordinară a învățat să scrie, ținând creionul între dinți. După moartea bunicului lui nu a mai avut cine să îl ducă la școală.
Însă pentru că era cel mai bun elev, înzestrat cu un talent deosebit, învățătorul lui a vorbit despre el conducătorului Samarei. Astfel Grigorie a ajuns la gimnaziu și a fost unul dintre cei mai buni elevi.
Alături de cursurile gimnaziale, el a devenit ucenic al unuia dintre cei mai buni pictori de icoane din oraș. Începutul a fost greu, pentru că dascălul său era foarte aspru. Treptat a învățat arta picturii ținând pensula între dinți, până când a ajuns la stadiul de a da examen de absolvire a cursurilor de pictură.
Trebuia ca în câteva ore să picteze o icoană complexă. Această bătălie cu timpul a fost extrem de apăsătoare și de chinuitoare pentru el. În trei ore de muncă titanică Grigorie a terminat o adevărată capodoperă! Dascălul său a acceptat lucrarea. La vârsta de 22 de ani, Grigorie a început să picteze icoane pentru comenzi din întreaga Rusie. Se spunea că Grigorie are har de la Dumnezeu, pentru că fără acesta nu ar putea să picteze atât de bine cu gura.
În arhiva orașului Samara există înregistrată, din anul 1884, o cerere a lui Grigorie către conducătorul orașului, în care el își descrie situația, modul în care pictează și menționează că ar vrea să îi dăruiască o icoană a Sfântului Nicolae pictată de el însuși.
Impresionat de el, țarul Nicolae îl cheamă la palat, în Sankt Petersburg. Acolo Grigorie a făcut un portret al familiei imperiale Romanov. Entuziasmat, țarul i-a oferit o pensie specială lunară de 25 de ruble de aur și o troika (o caleașcă rusească, trasă de trei cai), ca să îi ușureze modul de deplasare. Însă Grigorie a dăruit caleașca comunității satului său. Întotdeauna îi ajuta cu bucurie și după putere pe consătenii lui.
După un an a început să se construiască în sat o biserică foarte mare, închinată Sfintei Treimi. Sarcina pictării ei și-a asumat-o Grigorie. Dintre toate lucrările lui din biserică se distinge cea care înfățișează pe cei trei îngeri primiți cu ospitalitate de patriarhul Avraam, la stejarul Mamvri, precum și o icoană a Sfintei Treimi, sub care se află șapte arhangheli, pictată la baza turlei bisericii. Susținut de sfori, plin de răni în gură și pe buze, Grigorie aproape că și-a pierdut și vederea, datorită efortului deosebit depus. Însă rugăciunea lui către Maica Domnului i-a dat putere! Cu credință, cu smerenie și cu spirit de jertfă a terminat toată pictura interioară a bisericii.
Secolul al XX-lea a fost unul al durerii pentru Rusia. Sistemul politic ateu, care a dărâmat pretutindeni biserici, a închis și biserica Sfintei Treimi. Comuniștii au dinamitat clopotnița, au dat jos icoanele de pe pereții bisericii și le-au aruncat în cimitir, pentru ca apoi să le ardă. În noaptea aceea localnicii le-au luat însă și le-au ascuns.
Însă Grigorie Zuravlev, cetățean al cerului dinainte de Revoluția din octombrie (el a trecut la Domnul în 16 februarie 1916) nu a apucat să vadă toate aceste distrugeri.
Mormântul lui, aflat lângă biserica pentru care s-a străduit atât de mult, are o cruce simplă deasupra lui și inscripția „Iată omul”, iar biserica cea mare, care între timp a fost restaurată – monument al moștenirii bisericești rusești – are înlăuntrul ei o parte dintre icoanele lui Grigorie, salvate de nebunia comunistă. Acestea vor aminti întotdeauna de acest pictor martiric Grigorie Zuravlev, care nu avut mâini, nici picioare, dar inima i-a fost plină de flacăra iubirii față de Dumnezeu și de Sfinții Lui, pe care a știut să îi înfățișeze în icoane atât de bine și să le semene atât de mult!
„Frate, dacă ai căzut din înălțimea Legii dumnezeiești, nu deznădăjdui. Străduiește-te să te întorci la ea și Dumnezeu te va înveșmânta, te va împodobi și te va încununa cu virtuțile Lui.” (Sfântul Nicodim Aghioritul)
Notă: un test simplu, care poate fi realizat de fiecare dintre noi, dacă dorim, firește: când ne uităm în oglindă ce vedem, ceea ce suntem, ceea ce vrem să părem sau ceea ce ar trebui să fim? (Redacția)
IMPORTANT!
Nota 2: pentru că unele persoane necunoscute trimit sms-uri referitoare la relația dintre Simona Halep și yoga, răspunsul meu este următorul: conform informațiilor disponibile pe internet, campioana română a avut de-a face cu această practică păgână (și drăcească prin originea ei – chiar dacă mulți din cei ce o practică nu știu aceasta – n.n.), dar în articolul de mai jos ea spune clar că: „nu practic yoga, nu sunt atrasă de meditație sau alte tehnici.” (a afirmat în mai 2019). Că a participat în trecut la ședințe yoga – pe uscat sau pe apă – că i-a plăcut sau nu, ea știe; cu un australian ca antrenor, nebotezat ortodox, și cu o adevărată modă în sport de a se practica orice pentru „mental”, a încercat probabil și ea. Dar mai lucrează și Dumnezeu luminând pe om, nu numai satana, încercând să îl înșele. Și cinste ei că a renunțat la așa ceva și nădăjduim să nu mai revină niciodată, ci să își pună nădejdea în toate cele bune numai în Dumnezeu.
Dacă era o yoghină, în veci nu aș fi folosit exemplul ei. Dar am citit cuvintele ei recente, m-am bucurat că s-a izbăvit de înșelare și de aceea o felicit pentru toată reușita ei, urându-i ca grija pentru „mental” să o pună în brațele lui Hristos, Care poate să o ajute la tot lucrul bun și să îi sfințească viața (pr. Ciprian).
Link-ul cu articolul (a se vedea pe final ce spune despre yoga):
„Zis-a Avva: Toată viața m-am luptat cu mine însumi, ca să mă salvez (scap) pe mine însumi de mine însumi.”
Și un bonus:
A fost întrebată Simona Halep, în urmă cu câteva luni, când părea că impulsivitatea proprie îi joacă feste în ceea ce privește performanța sportivă: „care este cel mai mare adversar, cel de dincolo sau cel de această parte a fileului?” A răspuns: „bună întrebare…” Probabil că este bună această întrebare, în contextul citatului de la început, a ne-o pune fiecare dintre noi…
Personal (familia pr. Ciprian) am trăit între aromânii din Veria vreme de 6 ani. Sunt oameni minunați, foarte credincioși, cu principii morale solide, foarte prigoniți de greci chiar și până azi. Preoteasa Ioana a alcătuit chiar o teză de doctorat în laografie și folclor – susținută în 2017 la Academia Română din București – despre tradițiile și modul de viață aromânesc actual.
Mulți dintre ei – din toată partea de nord a Greciei de azi (adevărata Macedonie, nu cea care se vehiculează azi și care normal se numește Scopje) au venit pentru o viață mai bună, mai ales în perioada interbelică, în România. Pe noi ne întrebau mereu dacă suntem originari din București sau mai ales din Constanța, căci spuneau că acolo au multe rude…
Stere Halep spunea într-un interviu că și-a educat copiii ca să dea în viață ceea ce pot ei mai bun, să nu se mulțumească cu jumătăți de măsură. Este foarte sănătos acest principiu de viață. Subscriem total la el, căci și noi îl iubim și aplicăm.
Mitropolitul de Kenia spunea că marii campioni-atleți africani (de cursă lungă) care iau medalii la campionatele mondiale sau la Jocurile Olimpice sunt majoritatea ortodocși și că au obiceiul să vină înainte de competiție să ia binecuvântare, iar adesea medaliile obținute le lasă ca dar la sfintele icoane, mărturisind că fără Hristos nu ar fi reușit să ajungă defel campioni.
Simona Halep își face mereu semnul Sfintei Cruci după obținerea unei victorii și trimite o sărutare către ceruri. Îi mulțumim pentru că prin felul de a fi arată valoarea caracterului creștin – cum spunea Sfântul Pavel – a juca după regulile jocului, ca să ia cununa – o felicităm pentru marea victorie obținută la Wimbledon și îi urăm o viață ortodoxă, plină de împliniri, spre mântuire, iar tinerilor români le propunem un asemenea model de campion, nu să alerge pe la concerte tip Untold, care sug la propriu viața din sufletele lor, lăsând în urmă epave umane.
