Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

SLUJBĂ DE PRIVEGHERE cu ocazia pomenirii trecerii la Domnul a Cuviosului Justin Mărturisitorul (15-16 iunie 2016)

coperta 1

La biserica Bunavestire din municipiul Sf. Gheorghe, județul Covasna, vom săvârși miercuri seara, 15 iunie 2016, slujba Privegherii în cinstea părintelui Justin și a tuturor Sfinților Români din închisori. Vom cânta – și lansa totodată – din cartea pe care am tradus-o recent din limba greacă, dedicată Sfinților Români din închisorile comuniste, scrisă de cel mai mare imnograf al Ortodoxiei universale, domnul Haralambie Busias din Atena, care a scris peste 1.000 de slujbe în cinstea sfinților și îi iubește în mod deosebit pe Sfinții Români din închisori. Coperta acestei traduceri o vedeți mai sus.

Programul liturgic va fi următorul:

Miercuri (15 iunie): ora 18: PRIVEGHERE, la pomenirea Cuviosului Justin Pârvu:
– Vecernia Mare cu Litie
– Utrenia și Sfințirea Apei
– Paraclisul Sfinților Români din închisorile comuniste
. În final vom avea și o agapă creștinească.

Joi (16 iunie): ora 6: Acatistul Cuviosului Justin Mărturisitorul
ora 630: Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.

 

Vă așteptăm cu drag și Dumnezeu să vă binecuvânteze !

 

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

parohia Sf. Gheorghe III

tel: 0740788876



Ce facem atunci când un ”Sinod” încearcă să oculteze Biserica lui Hristos?

Doamne Iisuse

Apel către ortodocșii români de pretutindeni!

  Slavă lui Dumnezeu, Care își arată mărturisitori și în vremurile acestea. Aș vrea să pun la inima tuturor câteva aspecte pe care le-am sintetizat din pregătirile pentru Sinodul din Creta:
1. În Comunicarea susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în data de 23 martie 2016, Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor a afirmat: ”Nu ar fi deloc exagerat să se spună că iminentul Sinod din Creta va fi un Sinod Panortodox fără ortodocși.”
De ce a făcut acest mărturisitor o asemenea afirmație? Pentru că cei care au pregătit Regulamentul de funcționare al Sinodului din Creta au avut ca scop să pregătească dinainte UN SCENARIU (așa cum afirmă domnul Zorbas (Ζορμπᾶς), directorul actual al ”Academiei Ortodoxe din Creta”, locul de desfășurare a Sinodului – conform http://thriskeftika.blogspot.ro/2016/06/blog-post_1.html ), ca o piesă de teatru, la care să participe de formă ierarhii ortodocși (ca și cum ar fi niște elemente decorative sau glastre de flori – cum a declarat un ierarh grec, refuzând să participe la acest sinod – conform aceluiași articol), iar întâi-stătătorii (cel puțin unii dintre ei, vădit ecumeniști de ani de zile) să hotărască în mod anticanonic legitimitatea ereziei și să impună aceasta apoi tuturor ortodocșilor.
2. Părintele Anastasie Goțopoulos (autorul cărții Rugăciunea în comun cu ereticii – pe care am avut cinstea de a o traduce din limba greaca și a apărut la Editura Predania) a evidențiat, într-o scrisoare oficială adresată tuturor Bisericilor Ortodoxe participante la Sinodul din Creta, că la intrarea în paraclisul ”Academiei Ortodoxe din Creta” se află vitraliul de mai jos, al cărui autor este R. Bleninger. Acest vitraliu apare și în alte locuri ale clădirii. El înfățișează trei siluete umane, care se află în mijlocul unor flăcări, probabil reprezentând omenirea cea chinuită în cuptorul ispitelor acestei vieți. Acești trei oameni își ridică mâinile, în poziție de rugăciune, către trei simboluri religioase: unul se roagă spre Crucea Domnului Hristos, altul spre Semilună (aflată în stânga Crucii) și al treilea se roagă spre Steaua lui David (în dreapta Crucii). Sfânta Cruce și cele două simboluri ale așa-ziselor religii monoteiste (islamul și mozaismul–în fapt religii antihristice) sunt unite printr-un curcubeu, care este prin excelență simbolul Noii Ere (New Age). În acest mod este exprimat în modul cel mai clar sincretismul interreligios ecumenist. Cu alte cuvinte, este un loc masonic, unde sunt adunați ierarhii ortodocși spre a face, vrând-nevrând, jocul Masoneriei, vrăjmașa lui Hristos și închinătoarea satanei.
Părintele Anastasie continuă: ”în sala centrală a Academiei Ortodoxe din Creta (unde se va întruni Sinodul în iunie) există două tablouri gigantice și o statuie a lui Prometeu înlănțuit. Cu siguranță, mitul lui Prometeu exprimă faptul că omenirea este în așteptarea unui Mântuitor. Dar, devreme ce din această sală lipsește cu desăvârșire icoana lui Hristos, înseamnă că bietul Prometeu încă așteaptă venirea unui … Izbăvitor și nu s-a împărtășit de roadele mântuirii în Hristos.” Cu alte cuvinte, simbolul lui Prometeu (folosit pe scară largă și în ocultism) arată că în această Academie numai de ortodoxie nu poate fi vorba, ci de așteptarea venirii lui antihrist (sau a celor care fac voia satanei, pregătind calea venirii urâciunii pustiirii).
  3. Domnul profesor Dimitrie Tseleggidis – în omilia pregătită pentru Conferința de la București, care s-a amânat, însă se va ține pentru toți românii cu coloană vertebrală – printre altele spune următoarele despre numele de ”Sfântul și Marele Sinod”:
a) ”acest Sinod din Creta doar în aparență va fi Sfânt, însă de fapt nu va fi, datorită lipsei sinodicității sale, a lipsei conștiinței de sine ortodoxe, care se vădește din eclesiologia eretică introdusă prin unul dintre textele care se va discuta la Sinod: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine.”
b) ”acest Sinod numai în aparență va fi Mare, el de fapt va fi mic, pentru că vor fi prezenți la el puțini episcopi, iar aceștia vor fi aleși dinainte spre a putea participa. În realitate, va fi un Sinod extins al întâi-stătătorilor.” Pericolul mare ar fi acela de a se crea niște papi în Ortodoxie. Hotărârile acestui Sinod trebuie semnate de toți cei prezenți, cu toate că nu au drept de vot decât întâi-stătătorii. Iar hotărârile Sinodului vor fi impuse întregii Biserici. Cu alte cuvinte, nu va fi un Sinod, ci o silnicie abătută asupra noastră a tuturor.
Nădăjduim că Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, care se va întruni în zilele următoare, va urma exemplul Bisericii Ortodoxe Bulgare și va anunța retragerea sa de la Sinodul din Creta, adică neparticiparea la un act de trădare extremă a Ortodoxiei Sfinților Părinți.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Vitraliul masonic din Creta

Ce facem atunci cand un Sinod incearca sa oculteze Biserica lui Hristos



Praznicul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou la Sf. Gheorghe, județul Covasna (5 mai 2016)

6

Hristos a înviat !!!

Frați dreptmăritori creștini, dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de lumina Învierii Fiului Său Cel Unul-Născut, Capul singurei și adevăratei Biserici, care este Ortodoxia cea mântuitoare !

Anul acesta, la biserica cu hramul Bunavestire a Născătoarei de Dumnezeu, vom săvârși slujba de prăznuire a Sfântului Marelui Mucenic Efrem cel Nou, făcătorul de minuni, în prezența lui și cu harul lui Hristos Cel înviat, după următorul program liturgic:

Miercuri (4 mai): ora 18: PRIVEGHERE: Vecernia Mare cu Litie, Utrenia și Paraclisul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou

                             (în final vom avea o agapă creștină)

Joi (5 mai): ora 6: Acatistul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou

                    ora 630: Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie

 

Vă așteptăm cu drag și vă pomenim pe toți cei care ați sprijinit activitatea Asociației noastre!

Dumnezeu să vă binecuvânteze !

 

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

tel: 0740 788 876

ciprioan@yahoo.com



Duhovnicia – taina Învierii personale

Ciprian referat 2016

          Preasfinția Voastră,

          Preacucernice Părinte Protopop,

          Preacucernici Părinți Consilieri,

          Preacucernice Părinte duhovnic,

          Preacucernici Părinți și frați în Hristos,

 

Sfântul Andrei Șaguna spunea că duhovnicul este dumnezeu pe pământ. Cu alte cuvinte, duhovnicul este modelul de om îndumnezeit, transformat de har, sfințit spre lucrarea iertării păcatelor prin Duhul Sfânt. De aceea, a fi duhovnic este o răspundere imensă, ceea ce ne obligă la punerea în lucrare a acestui dar mai bine și mai sublim decât oricare alt dar dumnezeiesc.

A venit odată cineva și mi-a spus: Părinte, aș vrea să programez o spovedanie. Bine, i-am spus eu, putem să o programăm… chiar acum ! S-a mirat și a spus că nu s-a pregătit, însă sfatul meu a fost să nu amâne hotărârea pocăinței, căci vremea mântuirii este acum, nu mâine.

Pentru că experiența mea de duhovnic este limitată la o perioadă scurtă de doar 5 ani, voi apela la cei care au bineplăcut lui Dumnezeu, fiind buni duhovnici și mărturisitori ai Adevărului-Hristos. De exemplu, părintele profesor Ilarion Felea, care a trecut la Domnul ca mărturisitor în închisoarea de la Aiud, a scris înaintea întemnițării sale o lucrare de doctorat, care a fost reeditată acum câțiva ani și care se numește Pocăința, fiind un studiu teologic și psihologic al miezului Tainei Spovedaniei care este pocăința, adică schimbarea minții și cugetarea cu dragoste față de Hristos și cu ură și repulsie față de păcat.

De la o spovedanie la următoarea noi toți – clerici și mireni – ar trebui să ne schimbăm măcar puțin în bine, pentru ca harul primit să poată înmuia inima împietrită de păcat, iar iubirea lui Hristos să cucerească ego-ul nostru cel mai mult autonom și mai puțin teonom.

Părintele Ilarion a făcut și un studiu, întocmind un chestionar, în care îi întreba pe preoții duhovnici cum spovedesc și care metode li s-au părut cu adevărat eficiente și transformatoare; voi aminti succint câteva din ideile prezentate în această lucrare teologică de referință menționată mai sus:

  1. Răbdarea duhovnicului se cuvine să fie nemăsurată, așa cum este mila lui Dumnezeu, care lucrează prin ierarh sau preot asupra celui păcătos.
  2. Dacă respectivul creștin nu s-a spovedit niciodată sau de multă vreme, este bine să nu fie spovedit în genunchi, ci așezat sau să stea îngenuncheat, iar dacă preotul vede că poziția respectivă devine dureroasă, să îi permită să se așeze pe un scaun, îngenunchind doar la finalul spovedaniei; altfel, omul va încerca să se spovedească rapid, căci îl dor picioarele sau mijlocul, iar spovedania nu va fi ca o reînnoire a Botezului, ci doar o formalitate de care trebuie să scăpăm cât mai repede, un act care nu ne atrage, ci îl facem pentru că… nu strică sau așa trebuie.
  3. Este datoria preotului să îl ajute pe om să se spovedească fără grabă, liniștit; în nici un caz preotul nu are voie să accepte bani la spovedanie sau să dea de înțeles că așteaptă o remunerație, căci atunci el se descalifică pe sine ca duhovnic, iar omul vrea să scape ieftin și spune cam atâtea păcate cât va plăti la final. Nu suntem slujitori ai Romei și nu practicăm indulgențele, ci ne apropiem cu sfială de un suflet rănit, punând vin și untdelemn pe rănile lui, adică operând, cauterizând și oblojind rana, dându-i apoi medicamente potrivite pentru vindecare în timp.
  4. Părintele Ilarion recomanda ca duhovnicul să discute în finalul spovedaniei canonul pe care vrea să îl dea creștinului, să îl întrebe dacă vrea și poate să facă acest canon, explicându-i că epitimia nu este o pedeapsă, ci modul în care Duhul Sfânt vrea să colaboreze cu omul pentru vindecarea sa duhovnicească; altfel, vor veni adesea la spovedanie credincioșii mărturisind și acest păcat: nu mi-am făcut canonul primit de la duhovnic (este ca și cum ar spune: părinte, nu mi-a păsat de sufletul meu nici măcar jumătate din cât îți pasă sfinției tale și prin tine – de fapt lui Hristos Însuși – de îndreptarea mea; este ca și cum fiul risipitor, care și-a venit în fire și s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, văzându-l pe acesta că îi iese în întâmpinare cu dragoste, ar fi renunțat la mărturisirea sa cea plină de pocăință, văzând că a scăpat ieftin. Însă noi la spovedanie venim ca să ne însănătoșim, nu pentru a primi un simplu algocalmin pentru un cancer devastator).
  5. Spovedania care durează câteva minute poate fi numită într-un singur fel: o batjocură (în primul rând a celui care se spovedește și apoi a duhovnicului care nu are aplecarea duhovnicească necesară spre a-l îndemna pe om să se mărturisească, pentru că dacă este ultima lui spovedanie și o ia în râs, nu știu cum se va mântui). Cu bucurie mă gândesc la oameni pe care i-am cunoscut și care s-au pregătit luni de zile pentru o spovedanie sfințitoare, iar rezultatul a fost exact cel dorit de Biserica lui Hristos: învierea acelui suflet.
  6. Duhovnicul care nu are timp să își spovedească fiii duhovnicești, cum va da seama de ei la Judecată? Este o întrebare retorică și cutremurătoare;.
  7. Creștinul trebuie învățat să își facă Rânduiala Sfintei Împărtășiri în răstimpul dintre spovedanie și Sfânta Liturghie. De aceea se recomandă a se face spovedania mai ales seara, nu dimineața, în pripă; de asemenea, în afara cazurilor de boală gravă și de țintuire pe patul de suferință, nu se justifică în nici un fel împărtășirea fără de Liturghie – mi-aduc aminte că îmi spunea cineva cu bucurie, însă nu știa că situația e jalnică, nu fericită: am fost la biserică, m-am spovedit, împărtășit și așa, în jumătate de oră, AM REZOLVAT TOTUL ! Eu, ca teolog și duhovnic înțeleg un singur lucru: bietul om a fost păcălit, pus să plătească și împărtășit fără să aibă nici un habar că Hristos a intrat în ființa lui (cum spunea părintele Rafail Noica: în aceste cazuri, cu toate cu acel om s-a împărtășit, de fapt Hristos a trecut cum trece racheta pe cer). Să plângem pentru cei care folosesc medicamentul mântuirii, cum numea Sfânta Împărtășanie, marele mucenic și ierarh, Sfântul Ignatie al Antiohiei, ca pe ceva magic, neînțelegând și fiind lăsați în neștiință că prin spovedanie suntem candidați la sfințenie, iar prin primirea Trupului și Sângelui Domnului ne facem cosanguini cu Hristos (conform Sfântului Maxim Mărturisitorul).
  8. Odată a venit o familie să se spovedească, erau oameni cam în vârstă de 50 de ani; soțul a intrat foarte tulburat și jenat la spovedanie; l-am simțit, l-am pus să se așeze și l-am întrebat cine l-a îndemnat să se spovedească. Nevasta, mi-a spus el. Și știți cum să vă spovediți? Nu am habar, părinte. Ce meserie aveți? Sunt contabil, mi-a răspuns el. Și atunci m-am rugat lui Hristos și i-am spus așa: spovedania este ca bilanțul contabil în partidă simplă, cu intrări și ieșiri. Gândiți-vă că intrările sunt faptele bune, iar ieșirile sunt păcatele. Pentru ca acea instituție să meargă bine, trebuie ca intrările să fie mai multe și mai mari decât ieșirile, altfel dă faliment. Și l-am rugat să se gândească ce anume crede că îl îndreaptă spre cădere. Rezultatul: la prima lui spovedanie din viață, s-a mărturisit foarte frumos și curățitor, aș putea spune că a întrecut-o pe soția lui, care apoi s-a spovedit în virtutea unui obicei și a unei tradiții, cu un simțământ foarte slab de pocăință.

Nu aș vrea să lungesc acest cuvânt pe care mi l-am temeluit pe experiența duhovnicească a adevăraților cunoscători ai firii umane – adică pe învățătura Sfinților Părinți, pe care noi trebuie cu toții să o păstrăm și să nu ne abatem de la ea cu nimic, mai ales în vremurile de apostazie pe care le trăim sau pe care le întrezărim în lumea aceasta în viitorul deloc îndepărtat. Aș vrea să închei cu o tâlcuire pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o face tex-tului biblic despre întâlnirea lui Hristos cu Petru după Înviere și repunerea acestuia din urmă în treapta de Apostol, din care căzuse prin lepădarea de Domnul.

Știm că Hristos l-a întrebat de trei ori pe Petru dacă Îl iubește. Iisus i-a spus de două ori succesiv: Me agapas (Mă iubești, adică așa ca pe Dumnezeu)? Iar Petru a răspuns: Filo se (Te iubesc). A treia oară Iisus coboară ștacheta și îl întreabă: Filis me (mă iubești ca pe un prieten)? Iar Petru s-a întristat – nu pentru că l-a întrebat de trei ori, ci pentru că L-a silit pe Dumnezeu să Se smerească iar și iar și să Îl cheme măcar la o iubire de prieten. Însă Dumnezeu are nădejde în ridicarea noastră și îi spune lui Petru că va veni vremea când alții te vor încinge (adică te vor pune în lanțuri) și te vor duce unde nu îți este voia, arătând că în final Petru va slăvi pe Dumnezeu IUBINDU-L cu toată ființa lui și jertfindu-se pentru El.

Toate aceste lucruri le-am spus pentru că de această întâlnire cu Hristos Cel înviat și de dialogul cu El avem parte toți, cei care ne spovedim. Ori Hristos nu vrea să ne golească buzunarele, ci vrea să ne curățească de tot păcatul. Foarte frumos arată Sfinții Părinți într-una dintre rugăciunile dinTaina Sfântului Maslu: Tu ești Cel ce miluiești cu liniștirea. Dar condiția principală este ca noi, ca penitenți, să ne dorim pacea lui Hristos, iar ca duhovnici să o împărtășim, cu răbdare și dezinteresat, celor care își pleacă genunchii înaintea Lui și sub epitrahilul nostru.

 

Așa să ne ajute Dumnezeu !

 

 

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Sf. Gheorghe, 12 aprilie 2016


Viața în Hristos și iubirea de mucenicie, în teologia Sfântului Apostol Pavel

Doamne Iisuse

Sfântul Pavel, omul cel ceresc, primul după Cel Unul, vasul alegerii, limba Sfântului Duh, dezvoltă o teologie înaltă despre mucenicie în epistolele lui cele inspirate de Dumnezeu. Sensul, esența, scopul, taina și măreția muceniciei, toate sunt cuprinse în teologia paulină.
Martiriul nu începe în arena martirică. Mucenicul care este omorât în arenă simte martiriul ca pe o trăire zi de zi, predându-se pe sine întotdeauna morții, prin Iisus Hristos, pe altarul inimii sale. Moartea martirică este pecetluirea și expresia măreață a unui fel de viață, a muceniciei nesângeroase: Pururea noi cei vii suntem dați spre moarte din pricina lui Iisus, așa ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. (II Corinteni 4, 11)
Viața dumnezeiască a lui Iisus nu se face cunoscută în trupul cel stricăcios al creștinului a cărui viață nu este o predare continuă morții. Taina vieții celei noi în Hristos se săvârșește de către Sfântul Duh, în adâncul inimii care își dorește calea martirică. Mucenicia, ca taină, nu se săvârșește în timpul scurt de la arestarea și până la condamnarea și uciderea Mucenicului. În arena martirică creștinii sunt uciși și biruiesc, ca mărturisitori ai credinței, ca cei care sunt condamnați la moarte (I Corinteni 4, 9) în fiecare ceas și clipă. Creștinii condamnați la moarte pentru Hristos nu se tulbură auzind sentința, hotărârea judecătorească a prigonitorilor pentru executarea lor. (II Corinteni 1, 9)
Martiriul este un cuptor al suferinței în care se avântă cu bucurie cei care toate le rabdă și se laudă întru necazuri. (Romani 12, 12) Din perspectiva teologiei pauline, suferințele creștinilor pentru numele Domnului se deosebesc de suferințele omenești obișnuite.
Orice suferință pentru Hristos este considerată pătimire sfântă, chiar și când ea nu se încheie imediat cu pătimirea morții mucenicești. Creștinul credincios întâmpină chinurile specifice muceniciei cu un sentiment de mândrie și de bucurie sfântă: Mă bucur de suferințele mele. (Coloseni 1, 24) Inima care se laudă întru suferințe și se bucură în pătimiri este inimă de mucenic, care aspiră zi și noapte la lupta cea bună a muceniciei!
Lauda și bucuria în Hristos creează o atmosferă dumnezeiască în care se hrănesc și se pregătesc locuitorii cerești, atleții arenei martirice. Mucenicia este un dar ceresc! Credința în Hristos este un dar foarte mare, pecetluit prin sângele martiric: de dragul lui Hristos vi s-a dat vouă nu numai să credeți în El, dar și să pătimiți pentru El. (Filipeni 1, 29) Martiriul este laudă, este bucurie, este dar!
Perspectiva teologică a martiriului ca dar explică iubirea dumnezeiască și râvna spre suferințele martirice ale tuturor bunilor biruitori mucenici. Martirii, prin excelență inimi pline de sensibilitate, nu rămân indiferenți în fața durerii martirice, simt toată intensitatea durerilor chinurilor nemiloase, se avântă în arena sfântă, dobândesc marele dar al cerului: martiriul!
Sfântul Apostol Pavel elogiază martiriul ca pe un dar, dorindu-și moartea pentru Hristos: Eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci și să mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. (Faptele Apostolilor 21, 13) Dorul față de primirea harismei muceniciei se transformă în bucurie, în ceva acceptat de bunăvoie. Mucenicul nu suportă chinurile fără voie, ci binevoiește, se odihnește prin pătimiri pentru Hristos, înaintează spre martiriu bucurându-se și spunând cântarea paulină: Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos. (II Corinteni 12, 10)
Torturile paralizează și cel mai viteaz caracter, durerea provoacă senzația de repulsie și creează tendința de a fugi, însă pătimirea pentru Hristos naște mândrie, bucurie și bunăvoință în inima Mucenicului, căci ea cuprinde în sine atracția tainică a darului.
Teologia Apostolului neamurilor consideră pătimirile Mucenicului drept suferințe ale lui Hristos. Mucenicul suferă și împlinește în trupul lui lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Său, adică Biserica. (Coloseni 1, 24) Care lipsuri ale necazurilor lui Hristos le împlinește suferind Sfântul Apostol Pavel și fiecare mucenic al Bisericii? Domnul a oferit pe Cruce, pentru mântuirea lumii, jertfa de neprețuit a vieții Lui. Însă pătimirile mucenicilor, ca pătimiri ale Bisericii, sunt și pătimiri ale lui Hristos. Trupul lui Hristos – adică Biserica – va fi împuns cu sulița și va suferi până la sfârșitul veacurilor.
Suferind, Mucenicii împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos pentru că Biserica care suferă este Hristos prelungit peste veacuri. Hristos, Întâiul-Mucenic, consideră că suferințele fraților Lui mucenici sunt ale Lui proprii. Mucenicii, împlinind lipsurile necazurilor lui Hristos, apar ca părtași ai pătimirilor Domnului Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează cuvântul paulin referitor la lipsurile necazurilor lui Hristos: El crede că este un lucru mare care nu a fost scos în evidență, dar nu este vorba de lipsă de durere, să nu fie aceasta, ci de o mare iubire față de Hristos, căci nu voiește să fie pătimirile lui, ci ale Aceluia… ceea ce eu sufăr, pentru El sufăr, zice, astfel încât nu spuneți că prin harul meu sufăr acestea, ci prin al Lui, care suferă acestea … nu se rușinează să spună că și aceste pătimiri sunt ale Lui. Hristos nu numai că a murit pentru noi, dar și după ce a trecut prin moarte este gata să sufere pentru noi… căci zice Domnul: dacă pe acela l-am văzut că suferă, Eu sufăr în locul lui. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Coloseni, Omilia a IV-a, 2, în Ρ.G. 62, 326-327)
Hristos nu se rușinează să îi numească frați pe credincioșii Lui. Așadar, cum s-ar rușina să considere pătimirile mucenicilor Lui drept propriile Lui pătimiri? În persoana martirilor este prigonit și suferă Hristos. Domnul Cel prigonit și suferind se adresează prigonitorului martirilor și îl ceartă, lucru pe care l-a auzit Saul înaintea porților Damascului: De ce Mă prigonești? … Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă. (Faptele Apostolilor 9, 4-5)
Un imbold foarte puternic spre martiriu este aducerea aminte neîntreruptă de către Mucenici a iubirii lui Hristos. Icoana dumnezeiască a lui Hristos cel mort pentru noi provoacă o iubire puternică față de moartea martirică. Loviturile neputincioase ale prigonitorilor nu au puterea de a zădărnici jertfa Mucenicului care crede în iubirea lui Hristos.
Cel care rămâne în iubirea lui Hristos se dovedește a fi neînfricat în fața prigoanei, a foametei, a sabiei, a uciderii și a oricăror fel de suferințe. Hristos a murit pentru noi? De ce să nu murim și noi pentru Hristos, rămânând veșnic în iubirea Lui? Iubirea mărturisitoare a creștinilor credincioși este cântată de cel mai mare poet al iubirii: Cine este Cel ce osândește? Oare Hristos, El, Cel ce a murit, ba mai degrabă Cel ce a înviat, Cel ce și este de-a dreapta lui Dumnezeu, Cel ce și mijlocește pentru noi?!… Cine ne va despărți de iubirea lui Hristos? Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau foametea? Sau golătatea? Sau primejdia? Sau sabia?!… Precum este scris: De dragul Tău suntem omorâți toată ziua, socotiți suntem ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Fiindcă sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 34-39)
Pentru iubirea lui Iisus Hristos, Mucenicul se bucură suferind închisori și legături și calomnii și toate celelalte suferințe. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Romani, Omilia a XV-a, 3, în Ρ.G. 60, 544) Creștinul, ca o oaie de junghiere, merge spre altarul muceniciei și nu suferă pentru oameni, nici pentru altceva care ține de viața aceasta, ci se oferă pe sine jertfă pentru Împăratul tuturor. (Ibidem, Omilia a XV-a, 4, în Ρ.G. 60, 544)
Mucenicul este pregătit să îndure mii de chinuri ca să nu se despartă de iubirea lui Hristos. Toți bunii biruitori atleți ai credinței ies de sub influența lumii, îi aduc suferințele lor lui Hristos, se înstrăinează de prietenia cu fiii acestui veac, ajung să fie urâți de casnicii lor, consideră lucrurile mărețe pământești ca pe niște lucruri nefolositoare, urmează calea însângerată martirică, Îl dobândesc pe Hristos!
Iubirea dumnezeiască față de Hristos naște răbdarea desăvârșită a mucenicilor înaintea diferitelor torturi: Felurile de chinuri și de suferințe sunt diferite pentru unii sau alții… iar râvna tuturor este aceeași și dispoziția martirică și dorul de Hristos și moartea din dorul față de El, pentru care s-au și luptat, fiind gata să renunțe cu bucurie la toate numai să nu fie despărțiți prin nimic din toate acestea de iubirea lui Hristos… acest cuget și această învățătură era comună tuturor și prin aceasta toți aveau aceeași dispoziție de a răbda chinurile pentru ca nimic să nu îi despartă de iubirea lui Hristos. (Ghenadie Sholarios, Opera completă, volumul I, pp. 238-239)
Dorul din tot sufletul de Mirele dumnezeiesc este transformat de Mucenic în îndelungă răbdare în fața celor mai nemiloase suferințe martirice. Sfântul imnograf se minunează de martiriul pentru iubirea lui Hristos: Nici prigoana, nici foamea, nici golătatea, nici primejdiile, nici moartea, pe dumnezeieștii răbdători de chinuri nicidecum nu i-au despărțit de iubirea pentru Hristos. (Octoihul Mare, glasul al șaptelea, vineri dimineața, Canonul Crucii, cântarea a șasea, martirica.)
Teologia paulină consideră prigoanele, în general, ca pe un element al vieții în Hristos. Adevărata credință este prigonită întotdeauna. Nu există creștini evlavioși care să nu fie prigoniți. Cine poate să garanteze autenticitatea credinței neprigonite? Credința și prigoana coexistă, regulă care nu are excepții. Sfântul Apostol Pavel a fost prigonit, a învățat și a trăit credința în Hristos și pomenește de prigonirile sale.
Sunt prigoniți și cei ce trăiesc adevărata credință: Prigoniți vor fi și toți cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus. (II Timotei 3, 12) Credința cea neaflată în primejdie și neprigonită este o utopie. Creștinii dintre iudei se tăiau împrejur ca să nu fie prigoniți. Întotdeauna sub masca evlaviei se ascund cei ce taie-împrejur adevărata credință evanghelică, cei care vor să placă lumii, care vor să fie binevăzuți în trup… numai să nu fie prigoniți ei pentru crucea lui Hristos. (Galateni 6, 12)
Sfântul Apostol Pavel se laudă înaintea Bisericilor lui Dumnezeu, văzându-i pe creștinii din Thesalonic dovedind autenticitatea evlaviei lor prin statornicia și credința lor în toate prigonirile și necazurile pe care le-au îndurat. (II Tesaloniceni 1, 4) Lumea nu este vrednică de martirii care au trăit credința cea adevărată în Hristos, fiind strâmtorați, necăjiți, înjosiți. (Evrei 12, 1; 11, 33, 37-38)
Teologia paulină a martiriului stabilește și care este atitudinea grandioasă a martirilor în fața prigonitorilor lor. Mucenicii, următori desăvârșiți ai Întâiului-Mucenic Hristos, Care i-a iertat pe vrăjmașii Lui când era răstignit pe Cruce, răspund cu binecuvântare la insultă, cu îngăduință la prigoană, cu rugăciune la blasfemie. De pe buzele tuturor martirilor răsună cuvântul celui mai mare cântăreț al iubirii: Ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți fiind, răbdăm; defăimați fiind, mângâiem. (I Corinteni 4, 12-13)
Cuptorul celei mai dureroase mucenicii este prezentat ca o durere ușoară în fața slavei de nedescris pe care Mucenicii o primesc din cer: O clipă ușoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosință în prisosință, veșnică plinătate de slavă. (II Corinteni 4, 17) Mucenicul, ca cetățean al cerului, nu este învins de durerile martirice de nesuportat, ci el vede slava cea viitoare și consideră ca ceva de nimic chinurile călăilor lui. Câmpul vizual al Mucenicului se întinde dincolo de cele trecătoare și văzute, până la cele nevăzute și veșnice. Mucenicul lui Hristos, comparând pătimirile vremii de acum cu slava cerească, declară după cuvântul paulin: Socotesc că suferințele din vremea de acum nu au nici o însemnătate față de mărirea care ni se va descoperi. (Romani 8, 18)

traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
(subcapitolul Martiriul după învățătura Sfântului Apostol Pavel

din lucrarea monumentală, în curs de apariție,

a arhimandritului Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei,
Editura Christiana, București, 2016)