Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

În loc de predica de azi (mai odihnesc și eu corzile vocale, căci alții „se odihnesc” departe de Hristos):

Am primit pe mail:

„În fiecare dimineață, îmi car bidoanele cu lapte trei kilometri până la șosea, doar ca să aud: E prea scump, nene! La supermarket e 5 lei și are și termen de valabilitate.

Ceața dimineții încă nu s-a risipit când moș Gheorghe își leagă Joiana la gard. Degetele lui noduroase, deformate de artrită, mângâie blana caldă a vacii în timp ce se pregătește pentru mulsul de dimineață. La 76 de ani, fiecare mișcare e un efort, dar rutina asta o păstrează de peste cincizeci de ani, de când tatăl lui i-a pus pentru prima dată șiștarul în mână.

Stai cuminte, fată, îi șoptește vacii, în timp ce găleata metalică începe să se umple cu laptele spumos. Sunetul jetului de lapte lovind tabla e ca o melodie pentru urechile lui bătrâne, singura constantă într-o lume care s-a schimbat prea repede în jurul lui.

Casa lui moș Gheorghe e ultima din Cotești care încă mai are animale. Vecinii și-au vândut demult pământurile unor firme care au plantat viță de vie pe dealurile unde cândva pășteau cirezile satului. Majoritatea bătrânilor s-au mutat la oraș, la copii, sau au închis ochii de mult. El a rămas, împreună cu Florica lui, soția care acum abia mai poate ieși din casă din cauza problemelor cu inima.

După ce termină de muls, filtrează laptele prin tifon de două ori și umple bidoanele de plastic, fiecare etichetat cinstit cu data mulsului. Astăzi sunt șapte litri, mai puțin ca ieri. Joiana îmbătrânește și ea.

Merg la șosea, Florico, strigă el spre casa cu pridvor albastru. Iau și medicamentele tale când mă întorc.

De pe prispă, bătrâna îi face cu mâna. Știe că pensia lor de câr nu ajunge pentru tratamentul ei scump. Laptele e singura sursă de venit suplimentar.

Drumul până la șosea e tot mai greu cu fiecare an. Căruciorul de cumpărături modificat, cu roțile lui nesigure, se împotmolește în pietrișul drumului neasfaltat. Moș Gheorghe trage de el cu încăpățânare, oprindu-se din când în când să-și tragă sufletul.

Ajuns la intersecția cu drumul național, își instalează taraba – o masă improvizată din scânduri vechi, acoperită cu o față de masă în carouri albastru cu alb, cusută de Florica în tinerețe. Aranjează bidoanele, pune alături câteva borcane mici pentru degustare și așteaptă.

Mașinile trec în viteză, ridicând nori de praf. Foarte puține încetinesc. Astăzi e vineri, poate opresc mai mulți bucureșteni în drum spre casele de vacanță din zonă.

Lapte proaspăt! Lapte de vacă! strigă el din când în când, deși vocea lui subțire abia se aude peste zgomotul traficului.

O mașină luxoasă încetinește în cele din urmă și oprește pe marginea drumului. Un bărbat în jur de 40 de ani, cu ochelari de soare și tricou de firmă, coboară și se apropie.

Cât costă litrul, moșule? întreabă el, examinând bidoanele.

Șapte lei, domnule. Muls azi-dimineață. Moș Gheorghe umple repede un păhărel de plastic și i-l oferă. Gustați, să vedeți ce bun e.

Bărbatul ia o înghițitură mică, apoi strâmbă din nas. E cam scump, nene. La Kaufland e cinci lei și are și termen de valabilitate pe el. Al dumitale cine știe când se acrește.

Păi, domnule, ăla de la magazin nu-i ca ăsta. Ăsta-i proaspăt, de la vaca mea, hrănită cu fân cosit de mine. N-are chimicale.

Cei care au crescut cu laptele adevărat, cel care face coajă groasă de smântână până a doua zi, știu diferența. Dar sunt tot mai puțini care-și mai amintesc gustul copilăriei.

Bărbatul mai cumpără totuși un litru, poate din milă, poate din curiozitate. Moș Gheorghe îi mulțumește din suflet și îi dă restul până la ultimul ban.

Orele trec greu. Soarele urcă pe cer și căldura devine apăsătoare. Moș Gheorghe și-a uitat pălăria acasă și simte cum pielea capului începe să-l ardă. Mai opresc câțiva, majoritatea localnici care știu valoarea laptelui adevărat. O familie de turiști cumpără două bidoane, fascinați de experiența autentică.

Bunicul meu avea și el vacă, dar eu n-am apucat să gust laptele de la ea, spune nostalgic tatăl, în timp ce-și învață copiii cum să deosebească laptele natural de cel din comerț.

Pe la prânz, moș Gheorghe a vândut patru litri. Mai are trei, dar șansele să-i vândă scad cu fiecare oră care trece. Laptele trebuie ținut la rece.

Cât mai vreți pe el, moșule? întreabă un șofer de camion care oprește pentru o pauză.

Șapte lei litrul, dar dacă luați tot ce-a rămas, vi-l las cu șase.

E prea scump și așa. La supermarket găsesc și cu patru lei. Și nici nu trebuie să-l fierb.

Să fierbi laptele… Încă un obicei care dispare. Câți tineri mai știu să recunoască momentul exact când laptele începe să urce în oală, să-l ia de pe foc la timp, să-l lase să se răcească până la temperatura potrivită?

Pe vremuri, în fiecare gospodărie fierbea dimineața o oală cu lapte. Acum, copiii cresc cu lapte din cutii de carton care poate sta luni întregi pe raft. Nu-i de mirare că nu mai știu cum ar trebui să guste laptele adevărat.

Pe la trei după-amiaza, moș Gheorghe strânge ce-a rămas. A vândut cinci litri – 35 de lei, aproape jumătate din cât costă o cutie de medicamente pentru Florica. Mai bine decât ieri, dar nu îndeajuns.

În drum spre farmacie, se oprește la un magazin mic din sat. Îmi iei laptele rămas, Măriuco? întreabă el pe vânzătoare. Ți-l las cu cinci lei litrul.

Femeia, care-l cunoaște de-o viață, acceptă fără să se tocmească. Știe pentru ce strânge bani.

Cu cei 50 de lei obținuți în total, plus 20 puși deoparte de ieri, intră în farmacie. Medicamentele Floricăi costă 87 de lei. Îi mai lipsesc 17.

Pot să plătesc restul mâine? întreabă el farmacista. Mâine vând și ce mulseseră diseară.

Femeia îi zâmbește trist. Sigur, moș Gheorghe. Știu că vă țineți de cuvânt.

Drumul înapoi spre casă pare mai lung decât dimineața. Căruciorul e mai ușor, dar picioarele lui sunt mai grele. Se oprește la fiecare umbră să se odihnească.

Când ajunge în sfârșit acasă, Florica îl așteaptă pe prispă. Ai vândut tot?

Aproape tot, răspunde el, arătându-i pastilele. Mai avem de plătit puțin mâine.

Seara, în timp ce mulge din nou Joiana, moș Gheorghe se gândește la vremurile când laptele era prețuit, când oamenii știau ce înseamnă mâncare adevărată. Când vecinii se ajutau între ei și nimeni nu compara prețul unui aliment real cu cel al unui înlocuitor industrial doar pentru că acela are etichetă și cod de bare.

Oare copiii de astăzi vor ști vreodată ce înseamnă să bei lapte adevărat, să simți gustul ierburilor de pe dealurile unde paște vaca, să vezi cum se formează smântâna deasupra dacă-l lași să stea peste noapte?

Mâine va fi o nouă zi. Va porni din nou spre șosea, cu speranța că va vinde tot. Că va aduna destui bani pentru medicamentele Floricăi. Că poate, măcar unul dintre cei care opresc, va recunoaște valoarea a ceea ce oferă și va reveni săptămâna viitoare.

Pentru că, dincolo de bani, ceea ce își dorește moș Gheorghe cel mai mult e să știe că munca lui încă mai are valoare. Că încă mai sunt oameni care apreciază gustul real al vieții simple de la țară.”