Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

Crucea este durere și jertfă mântuitoare!

IMPORTANT! IMPLANTARE DE CIPURI de ultimă generaţie, mascate sub biometrie. VIDEO

Din dragostea față de Hristos a unui frate ortodox publicăm și varianta transcrisă a predicii din Duminica Sfântului Grigorie Palama (2019). Îi mulțumim și nădăjduim să fie de folos (Redacția)

Predică în Duminica Sfântului Grigorie Palama

(24 martie 2019)

 

În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Iubiți credincioși, astăzi, în a doua Duminică a Postului Mare, îmi revine o sarcină grea, pentru că este nepotrivit ca un păcătos să vorbească despre sfințenie.

De aceea, pentru că avem aici, de față, icoana care-l înfățișează pe pe Sfântul Grigorie pe când era doar un tânăr ieromonah în vârstă de 30 de ani și se ruga în peștera de lângă Schitul Sfântul Ioan Botezătorul (Veria), îl rog pe Sfântul Grigorie: Preasfințite stăpâne, binecuvintează ca să rostesc cuvânt de învățătură despre sfințenia ta!

Iubiți credincioși, omul acesta a fost dintr-o familie foarte evlavioasă, foarte bogată, iar părinții lui, cu toate că au avut mai mulți copii, trăiau o viață de sfințenie, o viață monahală.

Iar ceea ce s-a sădit în sufletul viitorului arhiepiscop al Thesalonicului – Grigorie Palama a fost în primul rând dragostea față de Maica Domnului.

Și-a făcut studiile în cetatea Constantinopolului, a ajuns foarte aproape de împăratul bizantin, însă pentru că nu și-a dorit slavă lumească, ci îndumnezeire, s-a lepădat de toate și s-a dus în Athos, iar apoi în Schitul cel mai vechi din Grecia, al Sfântului Ioan Botezătorul, lângă orașul Veria.

Și aici se ruga într-o peșteră spunând Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul, precum și Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, luminează-mi întunericul, de luni până vineri, zi și noapte, în întunericul acelui pântece de mamă, cum arată acea peșteră, iar când ieșea sâmbăta și duminica și mergea în Schit pentru a săvârși sfânta Liturghie, fața lui strălucea mai mult decât soarele de pe cer datorită îndumnezeirii sale.

Apoi s-a dus în Sfântul Munte al Athonului, a sihăstrit în mai multe locuri, inclusiv pe lângă Marea Lavră, iar când ereticul Varlaam a venit să tulbure Imperiul Bizantin cu învățătura lui, a fost numit de către părintii athoniți ca purtătorul lor de cuvânt și cel care să lupte împotriva acestei erezii.

Și l-a biruit pe Varlaam și apoi a fost numit arhiepiscop al Thesalonicului, câțiva ani nu a putut să-și ocupe tronul arhiepiscopal pentru că erau mulți deștepți, oameni de elită în Thesalonic care nu vroiau să-l primească, însă în final a dobândit acest scaun, această funcție pe care nu și-a dorit-o, ci Dumnezeu l-a ales ca să fie arhiereu al Lui, a ținut mai multe sinoade în care a anatematizat învățătura occidentală despre harul creat, iar apoi a trecut la Domnul într-o zi de 14 noiembrie.

Iar acum câțiva ani în orașul Veria părinții lui și 4 frați ai lui, doi frați și două surori, au fost toți canonizați, adăugându-se încă o familie de sfinți în calendarul Bisericii.

Am făcut această trecere scurtă în revistă a vieții lui și acum vreau să analizez câteva dintre însușirile acestui mare ierarh.

În primul rând, a fost un om foarte serios. O spun așa simplu, și când spun serios mă refer la faptul că el și-a fundamentat viața sa și strădaniile sale nu pentru o năzuință pământească, ci a fost înrădăcinat în ceruri.

Câtă iubire de Dumnezeu trebuie să aibă un om pentru ca zile și nopți întregi să stea în rugăciune, în întunericul cel fizic al unei peșteri, să nu se teamă de ispitele satanei, să-și unească sufletul cu harul lui Dumnezeu și să lucreze Dumnezeu în chip minunat prin el?

Pentru că a fost un om foarte serios, ajungând preot și apoi arhiereu, L-a slujit pe Hristos cu toată dragostea, iar toată iubirea lui Hristos s-a revărsat prin el peste întreaga lume atunci și astăzi și peste toate veacurile, până la sfârșitul lumii.

Când papistașii aud, în genere, trei nume: Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Marcu Eugenicul reacția lor este că fac spume la gură.

Nu numai a lor, dar și a ecumeniștilor, care nu cred în ceea ce a propovăduit Sfântul Grigorie Palama, mai ales la sinodul care a avut loc în Creta, acum iată, aproape 3 ani, când doar în treacăt au pomenit de sinoadele din vremea Sfântului Grigorie Palama, dar NU și-au început lucrarea sinodală recunoscând învățăturile tuturor Sinoadelor Ortodoxe dinainte, și mai ales recunoscând, așa cum de-altfel se face în lumea grecească, acest sinod din vremea Sfântului Grigorie ca fiind cel de-al 9-lea Ecumenic, al 8-lea fiind cel de pe vremea Sfântului Fotie cel Mare.

N-au făcut lucrul acesta pentru că expresia fundamentală din teologia patristică – a fi următor Sfinților Părinți – nu avea ecou în inimile lor. Pe ei îi interesa – așa cum a spus arhiepiscopul Albaniei: să facem un nou tip de sinod!

Și stă omul și se întreabă: ce treabă avem noi, cei simpli, cei mici, cu ceea ce au făcut ierarhii acolo? Ce dacă au vrut ei să facă un nou tip de sinod? Are vreun efect asupra vieții noastre? Iar efectul îl voi spune chiar acum.

De curând, în Sfântul Munte Athos, după ce a fost toată acea tulburare referitoare la înscăunarea schismaticului ucrainean care a tulburat întreaga lume ortodoxă și au fost duși mai cu sila mai de bunăvoie, doi stareți athoniți, unul dintre ei – cel de la Mănăstirea Vatopedi, prefăcându-se că a făcut infarct, iar după aceea primindu-i în Mănăstirea Vatopedi schismatici să slujească Sfânta Liturghie, s-a adunat Sfânta Chinotită, adică forul de conducere al Sfântului Munte, să ia o hotărâre, după ce luase o una că nu vor trimite la înscăunarea lui pe nimeni și totuși s-au dus reprezentanți ai Athosului. Până acum, 1000 de ani de când există Sfântul Munte, nu s-a întâmplat vreodată ca ceea ce a hotărât Chinotita să nu fie respectat de toată lumea.

Și atunci, în a doua repriză, ca să spun așa, la această întâlnire referitor la subiectul: Ce vom face cu noii membrii ai noii biserici autocefale? Dacă vor mai veni, așa cum a venit unul dintre ei în Sfântul Munte, îi primim, nu-i primim, slujim cu ei, nu slujim cu ei? Facem cum au făcut cei de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon și le închidem porțile? Facem cum au făcut cei de la Iviron care le-au deschis porțile? Facem cum au făcut cei de la Vatopedi și i-au primit și au slujit acolo? Cum vom face în viitor?

Și hotărârea a fost unică și inadmisibilă: fiecare mănăstire să facă cum vrea.

Dacă fiecare Mănăstire face cum vrea, simplu – pe românește, înseamnă că Sfântul Munte nu mai există, pentru că specific Sfântului Munte erau două lucruri: vocea unitară a tuturor reprezentanților lui și faptul că stilul de viață pe care l-au avut călugării de acum 1.000 de ani, modul de rugăciune și principiile după care se conduceau au rămas aceleași, cu toată trecerea timpului.

Deci, iubiți credincioși, Sfântul Munte nu mai există ca Sfânt Munte!

Mai sunt acolo câteva zeci de părinți mărturisitori și prigoniți, iar în rest este o cloacă de eretici.

Acesta este efectul pe care o hotărâre la un nivel foarte înalt, iată că o are asupra inimii Ortodoxiei, însă inima Ortodoxiei nu moare, ci doar cad din această inimă cei care cad în erezie și slujesc cu ereticii și își bat joc de jertfa Sfinților Părinti athoniți care atunci când a fost vorba să slujească cu ereticii, să se roage împreună cu ei, unii n-au făcut-o și au ajuns Mucenici, alții au făcut-o și au ajuns sub numele de blestemații de la Xiropotamou, ascunși undeva într-o peșteră pe lângă Marea Lavră, ale căror urlete demonice se aud până în ziua de astăzi.

Cei din Sfântul Munte au știut întotdeauna că cu Adevărul nu te joci! Pentru că Adevărul nu este al nostru, Adevărul este Hristos și Hristos trebuie mărturisit – cine Îl mărturisește merge spre îndumnezeire, cine nu-L mărturisește merge spre îndrăcire.

Lucrul acesta l-a învățat Sfântul Grigorie Palama atunci când întâlnindu-se cu acel acel călugăr din Calabria – din sudul Italiei, pe numele Varlaam, om elevat, învățat, i-a spus acest Varlaam ieromonahului Grigorie: De ce mi te împotrivești? Că eu până acum despre tine am vorbit foarte frumos. Despre alții vorbea urât, îi jignea, îi ponegrea, îi făcea proști și neînțelegători, învățătura lui constând în aceea că Dumnezeu este doar o monadă, o ființă, această ființă este închisă în Sine, și nu comunică în niciun fel cu creația, deci nu există cale pentru îndumnezeire pentru om. Ori învățătura ortodoxă este că această Ființă care există ca Treime de Persoane, are și niște energii dumnezeiești.

Și energiile acestea dumnezeiești se numesc har și de ele ne împărtășim și prin ele suntem și noi chemați să ajungem dumnezei prin har.

Adică, cu alte cuvinte, soarele există. Că nu poate nimeni să meargă pe soare sau că nu se poate apropia de soare este clar. Însă faptul că nimeni nu poate ateriza pe soare nu înseamnă că el nu există. Pentru că îl vedem și simțim căldura lui. Ori, soarele are ființă, pentru că este o planetă care arde, are o esență, însă această esență are și o lucrare care se răsfrânge în afara suprafeței acestei planete, adică razele și căldura rezultată în urma arderii acestei planete.

Aceste raze și această căldură ajung până la noi. Și noi de aceea ne bucurăm de soare, nu pentru că am pus mâna pe el, ci pentru că ne împărtășim de căldura lui și de lumina lui și de raza lui.

Exact prin analogie – rămânând foarte clar la diferența între ceea ce este creat și ceea ce este necreat – așa este și cu harul. El este nedespărțit de ființa lui Dumnezeu, provine din Ființa Lui, iar de harul acesta se împărtășește omul, însă el nu înseamnă că se împărtășește de Ființa lui Dumnezeu, ci de lucrarea acestei ființe, adică nu ia el în mână o bucată de soare, ci se împărtășește de lumina și de căldura lui.

Fiecare dintre noi suntem un ciob în mijlocul drumului. Și ciobul acesta, dacă bate soarele dintr-un anumit unghi și noi ne uitam la acel ciob, numai din unghiul acela ciobul pentru ochii noștri se transformă în soare. Unghiul acesta, în care ciobul se transformă în soare, este Sfânta Scriptură pe care dacă o citim și dacă respectăm principiile care sunt în ea, încetul cu încetul ne curățim de patimi și ajungem cu mila lui Dumnezeu la iluminare, și apoi cei mai râvnitori și mai iubitori de Dumnezeu ajung la îndumnezeire, lucru pe care și l-a dorit Sfântul Grigorie Palama și la care a ajuns cu mila lui Dumnezeu, el și toți sfinții pe care i-a avut Biserica.

Iar Sfântul Grigorie Palama, ca să închei ideea cu Varlaam, i-a răspuns atunci lui Varlaam: Despre mine n-ai spus nimic rău, dar devreme ce vorbești urât și blasfemiator despre Dumnezeu, devreme ce pe Dumnezeu Îl închizi în ființa Lui și spui că Dumnezeu poate fi cunoscut doar cu mintea – gândit, dar în niciun caz trăit, eu nu pot să tac și trebuie să mărturisesc credința.

Iată de ce Biserica, după Duminica Ortodoxiei, ne arată cum se ajunge la Duminica Ortodoxiei: prin mărturisirea de credință. Cum spuneam și altădată: ortodocși muți nu există!

Cel care nu-și mărturisește credința este doar un îndrăcit stăpânit de un duh mut, de un duh surd, și de un duh chior. Și de alte duhuri.

Credința se mărturisește pentru că nu poți să stai în bătaia soarelui, să-ți fie cald și tu să tremuri de frig; iar lucrul normal atunci când stai expus la căldura soarelui și la lumina lui este să spui că este lumină, că ți-e este cald și că te bucuri.

Această bucurie este rezultatul unirii omului cu Dumnezeu. Iar această bucurie – hara în limba greacă vine de la cuvântul haris„, adică bucuria este har. De aceea în acatistele pe care le citim zicem Bucură-te și Bucură-te și Bucură-te. Cu alte cuvinte: Sfinte al lui Dumnezeu, revarsă și peste mine, tu cel ce te-ai umplut de har, revarsă și peste mine un val de har și încă unul și încă unul, și când se termină acatistul zicem din nou Icosul și Condacul întâi, pentru că s-a terminat o serie de tsunami și apoi începe a doua. Și această cale spre îndumnezeire se numește în teologia Sfântului Apostol Pavel epectază. Aceasta este urcarea slavă în slavă, ca într-o spirală, dar nu din aceea yoghină, ca o urcare din slavă în slavă, din bucurie în bucurie, din har în mai mult har, până la unirea cu Dumnezeu. Aceasta este oferta Ortodoxiei, ea este inegalabilă, unică adevărată.

Ortodoxia ia lut, ia pământ, ia ciob și îl face soare.

Lucrul acesta l-a înțeles Sfântul Grigorie Palama, l-a trăit, l-a mărturisit și ne îndeamnă să-l trăim, să-l mărturisim și să-l transmitem și noi altora, pentru că nu este al nostru. Noi înșine nu suntem ai noștri, harul nu este al nostru, însă Dumnezeu se sălășluiește ca într-un Bethleem în inima fiecăruia dintre noi, umplând-o de har, de bucurie, de îndumnezeire.

Iată ce înseamnă o familie sfântă. De aceea astăzi se încearcă pe orice cale distrugerea familiei. Pentru că dacă nu există familie sfântă, lumea se duce de râpă. Gândiți-vă că la potop, ceea ce s-a salvat, cei care au ascultat de Dumnezeu, au fost de fapt o familie.

Și când va veni Hristos, se întreabă, oare va găsi Fiul Omului credință pe pământ?

De aceea să luăm aminte fiecare dintre noi, că ne va toca satana pe toate părțile, încercând să ne risipească. De aceea este nevoie de ajutorul sfinților.

Postul Mare este o perioadă foarte simplă. Ne spune Biserica în prima săptămână – ești ortodox. În a doua duminică spune: fii om serios!. Lucrează și trăiește și gândește și dorește-ți doar pe Dumnezeu! În a treia duminică a Postului Mare se înfige în inima Universului Sfânta Cruce. Ca aceia care aleargă spre Dumnezeu să înțeleagă că Dumnezeu este întipărit prin firea sa omenească în Cruce și din Cruce și prin Cruce să ia putere să meargă mai departe.

Și mai departe vin ispitele din ce în ce mai fine. Și de aceea Biserica ne va pune în față pe Sfântul Ioan Scărarul, care cu a lui Scară ne arată că nu suntem făcuți de Dumnezeu să ne târâm prin tină, ci suntem făcuți să urcăm, într-o epectază continuă, fiecare treaptă a virtuților către Dumnezeu.

Și așa cum patimile conlucrează unele cu altele, așa și virtuțile se cheamă unele pe altele. Nu zice oare Hristos adânc pe adânc se cheamă? Acel adânc la aceasta se referă, la profunzimea pe care Dumnezeu o întipărește dacă omul dorește rugăciune și milostenie și post și priveghere și dragoste și tot ceea ce este nevoie ca să urci această scara a virtuților.

Și apoi vine satana cu o lovitură fantastică – cine ești tu să vrei să fii dumnezeu? Nu te vezi cât ești de păcătos?, și atunci Biserica ne pune în față de două ori – câteodată se întâmplă să pice în aceeași zi pe 1 aprilie, dar rar – și ne pune în față exemplul celei mai mari curve – așa se zice pe românește, care a ajuns cea mai mare sfântă. Dacă ea – Maria Egipteanca – a putut să se lepede de păcat, dacă ea a putut să se lepede de el prin pocăință și prin lacrimi, să se unească cu Dumnezeu și să ajungă la îndumnezeire în 47 de ani de ascetism, înseamnă că fiecare dintre noi putem.

Că sunt puțini dintre noi care să ajungă la așa iubire a fărădelegii la care ajunsese această desfrânată. Pentru că una este să faci păcatul din neștiință, că te-a păcălit satana, că te-a îndemnat, că te-a momit, și alta este să ajungi să faci păcatul de dragul păcatului. Acolo ajunsese ea – în fundul iadului – în dorul de a face rău, în sluțirea adevăratului dor de Dumnezeu doar într-un dor de a face rău, de a subjuga, de a manipula, de a distruge pe celălalt. Și Dumnezeu i-a pus și ei în față o cruce!

Era o poză acum câteva zile din Ierusalim pe calea aceea spre Golgota. Și era rezemată de un zid o cruce obișnuită, și dedesubt scria: iartă-mă, Doamne, că pe drumul meu spre Tine, la un moment dat n-am mai putut, și mi-am lăsat crucea aici.

Sunt mulți care își abandonează crucea, ca și cum Dumnezeu – care este Iubire – n-ar știi cât putem duce și ar forța și ar întinde coarda sufletului nostru până la maxim. Nu este adevărat. Cel mult până la 60-65% din cât am putea duce ne dă Dumnezeu în viața aceasta prin ispite și prin necazuri și prin încercări. Nu ne dă Dumnezeu 99% și se uită din înălțimea Lui la noi netrebnicii care ne târâm. Pentru că Dumnezeu ne iubește, El nu se uită la făptura Lui ca la cineva care Îi stă cumva în cale, ci cu dragostea cea răstignită și plină de putere a Învierii.

Acest lucru l-a înțeles Sfântul Grigorie Palama. Să fie un om al datoriei, să fie un om al lui Hristos și a lucrat Dumnezeu prin el – cel neînsemnat față de cei mari ai lumii – și a schimbat o lume și a distrus imperii ale minciunii și ale ereziei și o va face până la sfârșitul veacurilor.

De aceea să iubim și noi rugăciunea aceasta: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, luminează-mi întunericul! PREASFÂNTĂ NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU LUMINEAZĂ-MI ÎNTUNERICUL! PREASFÂNTĂ NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU LUMINEAZĂ-MI ÎNTUNERICUL! Amin.