Adolescenţa – preludiu la poemul iubirii curate |

Pr. prof. Ilie Moldovan
Fișe de idei

Puteți descărca aici documentul.

Pentru că nu se lasă exprimată în cuvinte obişnuite, este uşor să ne dăm seama că unica ei limbă este poezia. Asemenea unui înger, iubirea curată aduce cu sine zvonuri din paradis.
Doresc să las iubirea să vorbească despre sine, să se exprime prin graiurile ei sublime.
Iubirea curată, în ceea ce are ea mai specific, este soarele vieţii.
Iubirea curată hrăneşte la pieptul ei cele mai de seamă năzuinţe ce înflăcărează destinul unui neam. Din tăcerile ei se zămislesc cuvinte şi din tainele ei se alcătuiesc poeme. Ea poartă în sân nevinovăţia copiilor şi tinde să se împodobească cu cununile martirilor.
Azi asistăm la o încercare de detronare a iubirii curate de pe piedestalul ei românesc milenar.
Oare chiar aşa de mult s-a schimbat judecata poporului nostru, încât coroana splendid înflorită a pomului, după căderea unei brume de primăvară, a ajuns să-şi dispreţuiască tulpina şi rădăcinile ?
“Instructorului sex”, prin definiţie, îi este cu neputinţă să mai creadă în Dumnezeu, dar şi să se însufleţească de marile idealuri ale iubirii curate, care se înalţă ca nişte munţi uriaşi la orizontul istoriei neamului nostru.
Acest om vede în viaţa şi iubirea curată nu altceva decât greutăţi de neînvins. De ce ? Pentru că se zbate în lanţul unor concepţii nihiliste şi este cuprins de frigurile unor porniri nesăbuite.
Respectul faţă de tradiţia strămoşească îl ia drept intoleranţă.
Nu vede nimic mare şi sfânt în iubire şi astfel i se strecoară în minte ispititorul gând că iubirea nu are nic un rost şi nici un viitor. Căci viitorul iubirii este rodul ei, copiii, care pot fi, fără nici un scrupul, exterminaţi şi aruncaţi la coşul istoriei.
După ce a uitat că voluptatea = moarte, iar iubirea înviere, s-a angajat în luptă împotriva vieţii.
Ucigaş în ordinea existenţei personale, acelaşi om este sinucigaş în ordinea existenţei neamului.
Un semnal de alarmă: ne piere neamul (1989-2001 – 11 milioane de avorturi în spitale, fără a mai număra şi pe cele necunoscute, făcute în oficinile ucigătoare de prunci cu caracter privat şi în laboratoarele de “planificare a familiei”).
Crudul adevăr este că ogoarele vieţii se pustiesc. Bezna ia locul razelor de soare, abdicarea şi ofilirea, destrămarea şi ruina urmează forţei vitale şi sporirii etnice care ne-a însoţit în istorie.
Suntem constrânşi de propria noastră conştiinţă să ne angajăm într-o lucrare salutară de redresare a situaţiei în care ne aflăm.
“Lumea frumoasă” şi “viaţa plăcută” oferite de educaţia sexuală (noua viziune asupra tinereţii) sunt în ele însele de o dezolantă tristeţe şi de o amăgitoare împlinire.
Petele ofilite de pe feţele tinerilor sunt urme ale dezamăgirilor de tot felul, ajungând îmbătrâniţi înainte de vreme şi nu de puţine ori loviţi de surprizele unor boli fără leac.
Totul se petrece şi se târăşte, nu fără vină, pe pământ. Desfrâul este un paletativ înşelător.
Iubirea este moartea tuturor plăcerilor vinovate şi învierea marilor idealuri ale sfinţeniei şi desăvârşirii vieţii, singurele puteri în stare să aducă cu ele regenerarea neamului.
Adolescenţa este perioada din viaţa omului în care au loc marile descoperiri.
Străfulgerat de gânduri pe care nu le-a mai avut, îşi pune întrebări despre lucruri cu care nu s-a mai întâlnit, după cum trăieşte stări sufleteşti de care rămâne uimit.
Adolescentul este ca mustul care fierbe ca să se facă vin bun. Chiar şi în faţa ochilor lui pare uneori de neînţeles. Ar trebui să fie ajutat, nu aruncat în prăpastie.
Este fericit elevul care găseşte un om al lui Dumnezeu, călăuză sinceră şi iscusită, căruia să-i încredinţeze deschis toate idealurile, visurile şi dificultăţile sale.
Întreg viitorul unui om, atât al tinereţii cât şi cel al bătrâneţii, încărcat de biruinţe sau marcat de nenumărate eşecuri, depinde de aceşti ani ai adolescenţei.
Destinul neamului nostru, aflat într-o mare încercare a ceasului istoriei de faţă, atârnă de tinerii care vor intra în căsătorie înzestraţi cu sânge harismatic şi suflet curat.
Adolescentul care nu şi-a întinat inima, nu va pune niciodată imperativele credinţei şi ale evlaviei.
Pascal – “inima are raţiuni pe care mintea nu le cunoaşte.”
Atâta vreme cât nu-şi pătează cu păcate conştiinţa, tânărul nu-şi pierde nici credinţa.
Adolescentul e un vlăstar al unui neam creştin ortodox, neam care a primit Botezul de foc al Sfântului Duh în etnogeneză. Chemarea lui este să colaboreze cu Hristos în toate.
Despre paradisul dintâi, Dumnezeu ne-a lăsat drept amintire trei lucruri: sclipirea stelelor, splendoarea florilor şi strălucirea ochilor unui suflet curat, cea mai însemnată fiind a treia.
Tânărul ce a ajuns conştient de darurile sale, dobândeşte o nouă înfăţişare, a unui erou.
Numai având ca model pe martiri, elevul de azi, hotărât să ducă lupta împotriva ispitelor până la capăt, se îmbracă cu chipul ce i-l dă sufletul înflăcărat. Prin acest chip, în el luptă şi biruie Hristos.
Adolescenţa este un avânt spre libertate, dar pentru a o câştiga este nevoie de luptă. Pentru orice erou, libertatea este luptă. Numai cine trăieşte în har şi în virtute este cu adevărat liber.
Nu acela este liber care face ceea ce pofteşte, ci numai acela care ştie să se facă stăpân pe sine.
Cine poate spune că trenul este liber dacă acesta ar sări de pe sine ? Aşa şi adolescentul, are nişte linii directoare, care prin luptă îl duc la biruinţă.
Oare să trăieşti în desfrâu – asta înseamnă să fii liber şi fericit ? Dacă ar fi aşa, poporul cel mai liber şi cel mai fericit din lume ar fi acela care se aseamănă cu o turmă de porci ce se tăvăleşte prin noroi. Mare blasfemie la adresa libertăţii, eroismului şi fericirii !
Adevărata libertate şi fericire nu constă în libertinaj şi destrăbălare, ci în supremaţia spiritului.
Apanajul adolescenţei e viaţa de libertate şi de fericire, de bucurie şi de mulţumire (euharistie).
Numai cine iubeşte pe Dumnezeu ştie că “El ne iubeşte pe noi întâi.” (I Ioan 4, 19)
În fiecare vlăstar tânăr al neamului e o comoară de neatinsă puritate, adesea într-un vas de lut fragil şi neluat în seamă.
Bucuria e aceea care caută să se dezvăluie, să se reverse în afara inimii.
Prin şi lângă adolescentul ideal totul se îmbracă în sărbătoare şi se încarcă de har. El e o liră a vieţii curate, o harfă care vibrează în acord cu cele mai tainice adieri ale harului ce-l însoţeşte.
Cât se află pe calea harului, o mană cerească îi hrăneşte trupul, îi umple inima şi-i înflăcărează cugetul. Când premerge curăţia inimii, adevărul divin răsare ca din puterea pământului şi-l transfigurează pe om.
Plugarul trebuie să îngroape sămânţa în pământ atunci când trebuie şi cum trebuie. E ca o hrană ce o mănâncă femeia însărcinată: o hrăneşte pe ea, o ţine în viaţă şi, în acelaşi timp, devine în ea sânge matern, putere dătătăoare de viaţă pentru fătul ce se plăsmuieşte în ea.
Jugul pornofiliei împiedică dezvoltarea icoanei din sufletul tânărului, la fel ca o pajişte pe care punem bolovani (firicele de iarbă se închircesc, se îngălbenesc sub grămada de pietre; cu toate acestea, ele însetează după raza de soare şi după aerul binefăcător de care sunt lipsite). Trebuie, în primul rând, să îndepărtăm, bolovanii.
Timpul însuşi are un caracter pascal, de vreme ce Hristos prin Înviere a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei. În arcul voinţei lui Dumnezeu e pusă săgeata voinţei adolescentului.
Eroismul are şi ele o finalitate, care nu este alta decât iubirea.
Lupta tânărului este împotriva geloziei demonilor (vezi Efes. 6, 12).
Pe calea care duce spre Înviere, lupta adolescentului, în care este implicat Hristos, se preface de la sine în biruinţă.
Mai presus de tărâmul în care stăpânesc instinctele şi se stârneşte destrăbălarea, tânărul îşi află limanul regăsirii în nevionovăţie şi curăţie.
Când se va aprinde în sufletul tânărului acea sfântă mânie lăuntrică contra celor ce spun binelui rău şi răului bine, va zice: “dacă aceştia încearcă să distrugă sufletele, eu voi încerca să le salvez !” – atunci el se află pe drumul spre Emaus, călătorind alături de Hristos. E gata să pună umărul la Crucea Domnului, pentru a salva pe semenii săi.

Cartea elevului

Dacă mergi pe o punte îngustă şi fără sprijinitoare, peste o apă repede, rişti să te îneci, ameţind, dacă nu ai ochii îndreptaţi pe un punct fix, cum ar fi pe un pom.
“Lumina cea adevărată” nu e oarecare licărire de raze, ci este lumina care face ca icoana lui Hristos să strălucească în sufletele celor prezenţi la Sfânta Liturghie.
Omul, mai ales dacă e tânăr, nu este om adevărat decât dacă reflectă în el o lumină cerească, “icoană” a frumuseţii lui Hristos.
La lecţia de “educaţie sexuală” ţi s-a spus: “dacă timiditatea e un handicap când doreşti să vorbeşti despre ce te frământă, sparge ghiaţa numaidecât ! Părăseşte prejudecăţile şi miturile în care ai crescut !” Oare e atât de uşor să calci în picioare sufletul mamei tale, care a încercat să-ţi păstreze sufletul curat ?
Dreptul la prima iubire e considerat de legea creştină mai presus de orice.
Postul e “primăvară duhovnicească”, anotimpul frumuseţii şi al bucuriei, pentru că el descoperă sensul vieţii curate. El este “cap de primăvară.”
Într-o inimă nu încape decât o singură iubire.
Sfântul Ioan Gură de Aur – “un alt eu însumi se descoperă ochilor prin dragoste.”
Iubirea serafică nu poate fi exprimată decât de poezie. Ea e o mare realitate în viaţa adolescentului. Prin iubire, un univers nou ţi s-a deschis în faţa ochilor, căci un văl ţi-a căzut de pe ei.
Tinereţea este generozitate şi avânt, este sete de ideal şi dăruire.
Iubirea curată este ca un cristal. Dacă ţii cristalul în lumina soarelui, el însuşi devine un adevărat focar de lumină şi se aseamănă cu soarele din ale cărui raze se împărtăşeşte.
Tinereţea este visătoare şi romantică. Puteri nebănuite stau îngrămădite în ea şi sunt gata să izbucnească la lumină.
Unii colegi însă văd tinereţea ca un simplu fenomen biologic. Pentru ei, a trăi conform naturii înseamnă a trăi conform animalităţii din natură. Dar iubirea care nu e flacără pură a tinereţii, e cădere din aceasta, un grav eşec existenţial.
Sfânt e sufletul, dar şi trupul tău, dacă se lasă străbătut şi oglindeşte razele iubirii lui Dumnezeu.
Dumnezeu are grijă să-ţi pună la încercare fidelitatea în iubire.
Scriitorul francez Chateaubriand spunea despre adolescenţă – “te culci copil şi te trezeşti bărbat.”
Un autor francez – “ne naştem în două rânduri: o dată pentru a fi membrii unei familii şi încă o dată pentru a ne pregăti să întemeiem o nouă familie.”
Aşa cum primăvara energiile adormite încep să clocotească şi să spargă mugurii ca să iasă la iveală, tot aşa şi în tine, sângele primăverii vieţii tale îţi străpunge toate fibrele inimii, simţirile şi gândurile. Te afli la răscrucea unei mari încercări, deşi nu e vorba despre un conflict suflet-trup.
Pericole sufleteşti – ai devenit pretenţios, sensibil, îndărătnic, refractar la orice îndrumare, dornic de mărire şi de cinste. Constaţi că ai ajuns să doreşti lucruri nemaipomenite, chiar dacă rămâi departe de realizarea lor.
Primăvara e un anotimp foarte gingaş şi schimbător. De ea depinde toată recolta unui an. După o primăvară nenorocoasă nu mai urmează nici o vară şi nici o toamnă roditoare.

Ştiinţa şi creştinismul

Cea dintâi Liturghie e slujba cosmosului, pe care el o oficiază neîncetat şi prin care frumuseţea şi curăţia se sfinţesc.
Umanismul l-a scos pe Dumnezeu de la conducerea universului şi L-a înlăturat din centrul societăţii, suprimându-I sensul în gândirea morală, în timp ce ştiinţa s-a transformat într-o unealtă a puterii pământeşti, luând locul spiritului creator divin. Valorile umane autentice sunt nesocotite şi des călcate în picioare.
Strâmtorat între consumatorism şi manevrare mediatică perfidă, omul a devenit o anexă a unei existenţe impersonale.
Ştiinţa de azi se opune cu totul “evoluţionismului.” Cristopher Booker afirma: “nu avem şi probabil nu vom avea niciodată, nici cea mai vagă idee cu privire la modul în care s-ar fi produs în realitate evoluţia şi nici cu privire la cauza ei.”
Documentele fosile afirma contrariul teoriilor evoluţioniste. Nu numai că nu există verigi intermediare între diversele specii de vietăţi, dar mai ales este izbitor faptul că mari grupuri de organisme vii au apărut brusc şi nu au suferit transformări mari în cursul a lungi perioade de timp.
E. Branly – “ştiinţa este o stăruinţă spre creaţie, creaţia o străduinţă spre Creator.”
Pentru a-şi atinge scopul, “educaţia sexuală” se foloseşte de trei presupuneri pe care le-ar susţine ştiinţa despre originea universaului şi apariţia şi dezvoltarea vieţii pe pământ:
teoria apariţiei lumii la “întâmplare” – ea duca la concluzia: “În lături cu intervenţia divină !” Dumnezeu creator – un mit depăşit ! Dar, spune Pr. Ilie Moldovan, dacă voinţa divină este exclusă din viaţa noastră, înseamnă că totul este permis, deci desfrâul poate fi justificat; moralitatea este relativă şi oricând poate fi suprimată;
teoria “adaptării la mediu” – viaţa a evoluat de la sine, fără ca să fie nevoie de vreo providenţă divină. Concluzia fatală – faţă de viaţă nu avem nici o responsabilitate, se merge pe principiul “nu mă priveşte nimic în afară de mine însumi”;
ideea provenienţei noastre din maimuţe duce la proavorţionism – omul are origine animală, nu divină, nu are un loc unic în univers; principiul ar fi: “mă opun oricărei orânduiri divine”; se ajunge la negarea dreptului omului la viaţă (aşa s-a ajuns la leninism, nazism şi “planning familial”).

Răspunsuri ortodoxe

Ştiinţa adevărată respinge teza apariţiei pământului printr-o întâmplare oarbă. Ea a descoperit existenţa unei finalităţi în univers, confirmată de raţiunile lucrurilor. Teoria modernă a “designului inteligent” atestă opera în lume a unui Creator.
În creaţie sunt 10 etape principale, care se succed într-o anumită ordine. Posibilitatea matematică potrivit căreia Moise ar fi intuit din întâmplare această ordine, redată în mod fidel şi autentic în cartea Facerii, este de 1 la 3.628.800, adică nulă.
Ştiinţa respinge apariţia vieţii la întâmplare; nici un accident chimic nu poate explica scopul apariţiei vieţii pe pământ. Generaţia spontană a unui organism viu este o imposibilitate. Un accident biochimic are şansa de a se produce de 1 la 10¹¹³ (1 urmat de 113 zerouri – dar matematicienii consideră că orice eveniment ce nu are decât o şansă la 10⁵⁰ este unul ce nu se va produce real niciodată, mai ales că 10¹¹³este mai mare decât suma tuturor atomilor din univers).
Chandra Wickramasinghe – “a spune că viaţa a apărut pe pământ în urma unui accident chimic e tot una cu a căuta un fir de nisip pe toate plajele de pe toate planetele universului … şi să-l găseşti.”
Nu s-a înregistrat nici un membru sau un organ în curs de evoluţie, toate aflându-se pe deplin formate. Viaţa nu provine decât din altă viaţă.
Distincţia dintre diferitele specii e asigurată printr-un echipament genetic unic, propriu fiecăreia.
Aşa-zisele “mărturii ştiinţifice” ale transformării maimuţei în om nu sunt decât o “deplorabilă colecţie de oase.”
Dacă în om realitatea biologică şi cea spirituală nu pot fi separate, înseamnă că omul nu poate fi înţeles ca o specie zoologică care a evoluat o vreme, pentru a i se adăuga apoi spiritul ca ceva nou.
Nu poţi să prveşti creaţia, fără ca mintea să ţi se ridice spre Creator.
Pr. Ilie Moldovan – “Dumnezeule mângâietor, dacă Tu eşti atât de minunat în făpturile Tale, cât eşti atunci de frumos şi de iubitor în Tine însuţi !”
Culmea bucuriei limba nu o poate spune, dar ea străbate, ca un fluviu, inima şi sufletul.
Omul a fost creat pentru a doua oară în momentul cutremurător al Învierii Domnului.
Frumuseţea este îngerul din inima adolescentului. Acest înger e rânduit de Dumnezeu să-ţi însoţească mai ales gândurile ce ţi se îndreaptă spre o fiinţă iubită.
Sf. Efrem Sirul – “Roagă-te să nu se depărteze de la tine Îngerul fecioriei tale, pentru ca păcatul să nu ridice asupra ta război de flăcări şi să te despartă de Înger.”
Iubirea serafică te ocroteşte prin toate, până la sfârşitul vieţii; te conduce în viaţa veşnică.
Zidind pe om din iubire, Dumnezeu i-a conferit darul iubirii, făcându-l bărbat şi femeie.
Perechea umană, care se completează atât trupeşte, cât şi sufleteşte, formează modelul desăvârşit al omului. Lumea creată are nevoie de amândoi. La puterea bărbatului trebuie şi gingăşia femeii.
Autoritatea bărbatului se completează cu iubirea, frumuseţea şi prudenţa femeii.
Regăsirea lui Adam în Eva, după scoaterea femeii din bărbat, înseamnă redescoperirea frumuseţii din care se naşte iubirea curată.
Scopul căsătoriei este, în primnul rând, iubirea dintre soţi. Aceasta are specific o sete după unitatea cea mai adâncă, de fiinţă. E vorba de regăsirea reciprocă în unul şi acelaşi chip al lui Dumnezeu din făptura umană.
Taina Nunţii este rezidirea celor doi soţi “în Hristos şi în Biserică.”
Acolo unde începe o viaţă nouă, puterea divină acoperă totul cu un văl. Cine poate spune ce este viaţa, fără să se refere la providenţa divină ?
Cei mai mulţi dintre cercetătorii oneşti afirmă referitor la originea vieţii că au ajuns la un prag de unde începe misterul. Iată-i în faţa lui Dumnezeu.
Privind cu uimire natura înconjurătoare, vedem că cea mai măreaţă şi tainică putere este aceea de a da viaţă. Şi omul are această calitate.
Prin suflet, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte fiinţe create.
Fiecare în ritmul său, tânărul şi fata sunt în aşteptarea Nunţii.
Simplul fapt că mai trăieşte după ca a comis un act precum avortul o apasă pe mama denaturată cu o culpă de neiertat. Copilul nu este proprietatea mamei, ci a lui Dumnezeu, Care Şi-a imprimat chipul Său în acel copil.
Taina creaţiei este nedespărţită de taina mântuirii noastre în Hristos.
Cea mai înaltă şi mai eficientă forţă spirituală, care singură este în stare să ia lupta cu obstacolele şi greutăţile pe care şi tu le întâmpini, este aceea care purcede din credinţa în Înviere.
Drumul întru Împărăţia vieţii nu poate fi decât rectiliniu, asemenea unei brazde trase pe ogor de către plugarul vrednic.
De la Întrupare şi de la întemeierea Bisericii, drumul străbaterii istoriei de către creştinii ortodocşi este pândit de multe ispite şi încărcat de capcane.
Mântuitorul Iisus Hristos refuză ucenicia cu pauze, cu intermitenţe şi cere din partea creştinilor să dea dovadă de devotament integral.
Darul iubirii poate fi primit şi cultivat de către adolescent, dar poate fi şi trădat sau nimicit.
Adolescenţa este vreme de restrişte, de încercări şi de cumpănă.
A se afla în contradicţie cu o lume care calcă în picioare castitatea e un act de eroism, prin care se descoperă o biruinţă a darului cu care este înzestrat tânărul de Dumnezeu.
Mărirea lui Hristos de pe muntele Taborului e cea cu care se încununează, în întreaga ei istorie, credinţa sufletului românesc.
Invitaţia New Age, a muzicii rock etc este: “Mergem la iad cu plăcere !” Toate aceste distracţii invocă violenţa, blasfemia şi vocabularul obscen ca motive de regăsire pentru tineri.
Odată cu mâna, Hristos şi-a revărsat asupra lui Petru care se scufunda în valuri şi privirea, din care strălumina iubirea Sa binefăcătoare.
Video-clipurile şi educaţia sexuală stau în strânsă legătură şi izvorăsc din aceeaşi sursă: lucrarea de surpare a duhurilor rele asupra noastră, lucru care ar trebuie să ne înspăimânte şi să ne ferim, nu să cădem în braţele plăcerii.
Iubirea curată, care se inspiră din icoana Maicii Domnului, contrastează cu sentimentele inspirate din videoclipuri. Icoana vrea să ni-L arate pe singurul Dumnezeu, început şi sfârşit a toate.
A-L întâlni pe Hristos în icoană înseamnă a întâlni în inima singurătăţii tale un chip care nu se va şterge niciodată, chipul prietenului tainic care nu te condamnă, ci te întâmpină; o privire care te face liber, dându-ţi deplină încredere în tine. Acesta este chipul care a traversat moartea, dar a rămas mereu luminat de o iubire mai puternică decât aceasta.
Videoclipurile, pline de imagini desfrânate, sunt spectrul morţii, care întunecă orice privire.
Moartea acoperă privirea celei mai apropiate şi mai dragi fiinţe.
Shakespeare – “cerul e aşa întunecat câteodată încât numai o furtună ar putea să-l limpezească.”
Lupta ce se dă între copilul şi tânărul din tine este de fapt una cu caracter şi cu consecinţe morale.
Vei fi un tânăr nobil şi cinstit, credincios unui ideal şi al unei iubiri sfinte? Sau dimpotrivă: sluga apucăturilor rele, trădătorul planului lui Dumnezeu înscris în propria ta fiinţă ?
Niciodată nu poate fi un bărbat întreg cel care aşteaptă să-i vină bărbăţia din latura lui trupească, odată cu apariţia primului puf de păr pe obraz.
Cu cât tânărul se va lăsa mai cuprins de stările sale trupeşti, cu atât mai mult se va considera pe sine cuprins de furtună şi fiind în criză.
E nevoie de o mare virtute lăuntrică pentru a nu deveni dependent de aceste stări “fiziologice”; în funcţie de aceasta se alege dacă peste simţurile tale va domni sufletul sau nu (căzând pradă viciului necurăţiei).
Principiu – cine nu-şi poate stăpâni înainte de căsătorie trupul, cu siguranţă nu şi-l va putea stăpâni nici în timpul vieţii conjugale.
Adolescenţa e ceasul în care pe ruinele copilului se zideşte “omul”, printr-o încordare a voinţei.
Zbuciumul pe care-l trăieşti este ca un duel între tine şi tine. Este durere şi clocot lăuntric.
Viitorul de adult depinde de atitudinea pe care o iei în plină furtună. Acum se modelează imaginea divină a sufletului şi se ţese rostul existenţei tale.
Ispita e o tentaţie, o piedică sau o încercare pe care o suferi; prin ea se deschide drumul păcatului.
Postul nu e doar o reţinere de la nişte mâncăruri sau de la unele distracţii, ci e o viaţă integră, care se desfăşoară în dragoste de semeni şi milostenie, o viaţă care se hrăneşte cu adevărul Evangheliei şi cu rugăciunea liturgică.
Prin post, Sf. Duh devine pentru noi sursă de bucurie, de lumină, de putere şi de sfinţenie, conducându-ne la întâlnirea cu Hristos în Înviere.
Unul dintre cele mai mare adevăruri ale istoriei poporului român este acesta: nu noi am ţinut postul, ci postul ne-a ţinut pe noi.
A ne rupe de temeiul străbun, de prezenţa lui Hristos veşnic vie în tradiţia neamului, reprezintă o cale ce ne afundă în abis. Cu tradiţia, însă, urcăm spre Înviere.
“Hainele de piele” nu sunt moartea, ci mortalitatea care se înfruntă cu moartea, fiind supravieţuirea în care apare nădejdea izbăvirii de moarte.
Ofensa, osânda şi rana (adică păcatul) e preschimbată de Dumnezeu în leac şi binecuvântare.
Binele strict obliugatoriu nu mai este bine. Numai binele liber este bine cu adevărat, iar acest lucru presupune şi libertatea răului.
Singura şansă de a înfrunta rigorile vieţii este a crede în Dumnezeu.
Sf. Isaac Sirul – “orice virtute este o cruce.”
Dumnezeu luminează, atinge şi schimbă tot ce se petrece în lume.
Pe braţul orizontal al Crucii se strică şi putrezesc inşii singuratici şi neamurile care şi-au pierdut steaua polară şi s-au dedat desfrânării. Numai lemnul în curmeziş, pe verticală, ne trezeşte la conştiinţa destinaţiei şi demnităţii noastre adevărate şi ne ajută să vedem ce este curat şi sfânt, în vârtejul vieţii de zi cu zi.
Omul se naşte din sânge şi pentru moarte; Hristos se naşte din curăţie pentru a vindeca pe om, pentru a învinge moartea, pentru a regăsi chipul divin dintâi.
Transfigurarea deplină are loc în iad, în inima tenebrelor, unde face să răsune imnul biruinţei: “Hristos a înviat !”
Lumina Crucii lui Hristos e o putere spirituală asupra oricărui destin orb din această lume.
Adolescentul care caută numai spre oamenii de la care îi vin exemple şi sfaturi înşelătoare, acela nu va afla decât furtună, iar sufletul i se va pierde în frivolităţi amăgitoare, fără de sfârşit.
Ziua Învierii e poarta iubirii, frumuseţea şi fericirea supremă a tinereţii.
Ceea ce deosebeşte adolescenţa de primăvara ca anotimp este faptul că apariţia ei nu înseamnă o descătuşare dintr-o iarnă rece şi viforoasă, ci o descindere din paradisul copilăriei.
Revolta ta este modul de manifestare a vieţii celei noi care se zămisleşte în adâncul sufletului tău şi care dă frâu liber propriei tale personalităţi.
Dacă nu ai fi o imagine divină, căreia razele Crucii îi dau o nouă strălucire, nici chipul celei la care te gândeşti cu drag nu ar avea nici o rezonanţă în sufletul tău, nu l-ai căuta, iar el nu te-ar chema.
Sf. Ioan Gură de Aur – prin Învierea Mântuitorului întreg pământul s-a transformat în paradis.
Nimic nu e mai aproape de sufletul tău ca sufletul neamului din care faci parte.
Literatura populară este “cântarea cântărilor românească” (Vasile Voiculescu) şi “mult mai puţin senzuală decât idila pastorală a lui Solomon şi mult mai demnă, căci aici dorul curat îşi arată toate feţele, dragostea, toate tainele şi suferinţa în toate colţurile.”
Natura aşteaptă gemând cu durere ca frumuseţea ei să fie salvată şi păzită de iubirea curată.
Natura se revoltă împotriva celor ce o profanează prin erotism: “Eu cu drag mi v-aş lăsa /, Mă tem că v-aţi săruta / Şi frunza mi s-a usca; / Pentr-o fată şi-un ficior / Să rămâie codrul gol ?”
Bărbat adevărat vei fi dacă inima ta se va păstra curată, iar rob dacă o acaparează trădarea.
Gândurile trădătoare se înmulţesc din belşug acolo unde niciodată nu se arată lumina adevăratei cunoaşteri de sine.
Iubirea vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre Dumnezeu. Iubire este cea care te face să te gândeşti la un chip drag.
Niciodată nu se va putea sfărâma legătura dintre iubire, conştiinţă şi sentiment religios. Aici se află cheia tuturor faptelor pe care să-ţi construieşti întreaga ta viaţă.
Insolenţa “instinctului” erotic suge din sufletul căzut în capcana, pe care ea o întinde, toată vlaga adolescenţei, dacă tânărul nu se trezeşte la timp.
Nu poţi trăi, lăsându-te pradă unor porniri vinovate, fără să fii pedepsit.
Preocuparea prematură pentru tainele iubirii o poate corupe pe aceasta şi să-ţi producă acea spărtură în armura nevinovăţiei, care te-ar duce la un pas de pierzanie.
Curiozitatea este forţa lăuntrică ce acţionează direct asupra voinţei şi o determină în direcţia închipuirilor ei.
Televiziunea, radioul şi revistele, ziarele şi cărţile, tablourile şi cinematograful, moda şi dansurile, teatrul şi discoteca nu vor să facă altceva decât să-ţi întindă pocalul voluptăţilor sexuale, cu scopul de a te provoca şi chinui, născând în tine o sete nestinsă de emoţii necunoscute, dar acute şi tari.
Azi se încearcă să se făurească dintr-un faliment moral o nouă concepţie de viaţă, iar din trădarea unui ideal, ca şi din neputinţa voinţei personale, o nouă “morală.”
Stupefiantele iubirii-desfrâu – muzică, desene animate, filme, telenovele, reclame, exaltând toate aceeaşi idee de “contestare a familiei.”
Cea mai mare mutaţie a “revoluţiei personale” din România este aceea că sexualitatea, căsătoria şi copiii tind să fie realităţi distincte, fragmentate, fără legătură între ele.
Cu cât femeii i se respectă mai multe drepturi, cu atât căsătoria este mai cu efect instabilă.
“Vision 2000” este tentativa de a pătrunde în sanctuarul fiinţei tale, în adâncul inimii tale, cu scopul de a fi cu totul devastat.
Ceea ce altădată se petrecea în rarele şi ascunsele cuibare de desfrâu, mult prea departe de şcoală, iată azi vrea să se facă cu totul deschis, înaintea ochilor tuturor şi chiar în templul creşterii tinerelor vlăstare ale neamului.
Justificarea criminală pentru a transforma educaţia tinerilor într-o “şcoală a desfrâului” este înlăturarea şi depăşirea “miturilor” şi “prejudecăţilor” tradiţionale din familia românească.
Desfrâul este o adevărată lepră morală.
Cărţile folosite în “educaţia sexuală” au uitat ruşinea şi nu se mai jenează de nimic; nici vorbă de conştiinţă sau de spirit.
Prezentarea pe larg a organelor genitale, ca şi a funcţiilor lor, înseamnă oare un mijloc pentru cunoaşterea de sine ?
Ceea ce face diferenţa imediată între om şi animal e că acestuia din urmă îi lipseşte cu totul ruşinea.
Spiritul critic în adolescenţă răstoarnă şi neagă tot ceea ce nu corespunde cu vederile sale momentane.
Sf. Vasile – ziua naşterii lui Hristos e “ziua de naştere a umanităţii”, în sens real, nu metaforic.
Când Dumnezeu vrea să întemeieze o familie, în care să-Şi întrupeze un gând al Său, alege mai întâi pe părinţi. Lor le conferă virtutea învierii, care devine o zestre ereditară, un laborator divin. Părinţii au menirea să colaboreze cu Dumnezeu, în aşa fel ca iubirea să nu piară, ci să se împărtăşească necontenit şi altor persoane (generaţii).
Când a murit, Sf. Ignatie al Antiohiei a spus – “Acum încep să trăiesc !”
La temelia neamului sunt martirii, căci ei L-au preferat pe Hristos tuturor lucrurilor, chiar şi vieţii.
Sfinţii sunt singurii cu adevărat nemuritori, pentru că trăiesc în Cel înviat şi moartea nu mai are nici o stăpânire asupra lor.
În păcat se găseşte moartea, iar în sfinţenie nemurirea.
Viaţa oricărui sfânt este un imn de laudă la adresa iubirii, milei şi dreptăţii lui Dumnezeu. În fiecare strop din sângele şi sudoarea vărsate de martiri e o picătură din sângele şi sudoarea lui Hristos.
Toate suferinţele purtate de sfinţi sunt aşchii din Crucea pătimirii, după cum toate izbânzile şi vredniciile lor sunt razele aceleiaşi Cruci.
Un neam este purtătorul sfinţeniei în istorie şi în veşnicie numai dacă are în sufletul lui prezenţa sfinţilor (“morţii-vii”).
Intervenţia sfinţilor în viaţa creştinilor de aici, puterea lor primită de la Dumnezeu este nodul divin care leagă pe cei vii cu cei adormiţi şi invers.
Sfinţii sunt stâlpii existenţei neamului şi garanţia mântuirii fiilor lui.
Iubirea nu poate fi găsită, nici păstrată decât prin sfinţenie.
Sf. Ioan Gură de Aur – “din curăţie se naşte iubirea, iar din iubire alte mii de bunătăţi.”
Icoana Buneivestiri ne aduce în minte mereu întrebarea: ceea ce gândesc şi vorbesc, ceea ce aud şi privesc, ceea ce citesc sau înfăptuiesc este oare voia lui Dumnezeu ?
Când stai cu ochii aţintiţi spre cele de sus, în contemplaţie sau în rugăciune, aceea e voia Domnului!
Faptul că nu te clatini, că nu cazi în mijlocul ispitelor ce te înconjoară, că nu-ţi pierzi nădejdea în suferinţe, că nu te laşi sedus de ironiille unora dintre colegii tăi, că nu murmuri în necazuri – toate acestea descoperă voia divină, ce te ajută la împlinirea idealului tău.
Voia lui Dumnezeu se cuvine să fie împlinită, faptele nelegiuite să fie ocolite, iar netrebnicia lor să fie chiar călcată în picioare.
Adevărata castitate este un dar al fecioriei.
Fecioria devine biruinţă şi virtute la vârsta adolescenţei, când iei decizia să nu te supui nici unei porniri nesăbuite.
Sf. Ioan Cassian – “Până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţă şi nici prin fecioria sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de orice neputinţă, nu se va ridica la înălţimea curăţiei.”
Fer. Augustin – “cel ce nu e duhovnicesc până în carnea sa, devine trupesc până în duhul său.”
La apariţia sentimentului iubirii, toate celelalte vibraţii sufleteşti trec pe planul al doilea.
Tot ce te ajută să te apropii de fiinţa iubită îţi este scump şi drag, iar tot ce te îndepărtează sau te desparte de ea te supără şi te întristează.
Orice iubire e “extatică, nepermiţând celor care iubesc să-şi mai aparţină lor înşişi, ci celor pe care îi iubesc.” (Dionisie Areopagitul)
“Extaz” înseamnă nu doar ieşire din sine, ci şi regăsire (a originalului din sufletul românesc).
Fascinat de momentul pe care îl trăieşte, Romeo îi spune Julietei: “Şi luna îngălbeneşte de gelozie că e mai puţin frumoasă decât tine !”
Iubirea adevărată nu urmăreşte niciodată dizolvarea persoanei iubite şi nici înjosirea ei, ci ridicarea, împuternicirea ei, adâncirea respectului faţă de ea.
Prin iubire, cel îndrăgostit întrezăreşte o rază din lumina lui Dumnezeu.
Când iubeşti, totul se umple pentru tine de lumină, dobândeşte o înfăţişare strălucitoare, totul îmbracă haine de sărbătoare.
Chipul iubitei tale este pretutindeni.
Shakespeare – “Cine, dintre cei care a iubit, n-ai iubit la prima vedere ?”
Dante – despre iubire: “Iată un zeu mai puternic decât mine care vine să mă stăpânească !”
Nimeni nu iubeşte dacă nu vrea să iubească. Iubirea nu e liberă sau întâmplătoare, ea e o revelaţie.
Viitorul acestui neam sunt adolescenţii. În slujba lui ei aduc prinosul castităţii şi al iubirii lor.
“Instinct erotic” = năvala unei simţiri senzuale destrăbălate, greu de strunit şi uşor de pierdut de sub control. Această mişcare se stârneşte în mod tumultos şi tulburător, creând probleme de nedorit.
Iubirea şi instinctul nu se înlocuiesc unul pe altul, nu se supune unul altuia, ci fiecare se afirmă şi se dezvoltă pe cont propriu.
Un mare adevăr – cu cât este mai aprinsă în tine flacăra iubirii, cu atât mai puţin freamătă zvâcnirile “sexualităţii.”
Izvorul “tarelor ereditare” nu e efinţenia eului etnic, ci păcătoşenia unor părinţi netrbnici, ce şi-au vărsat veninul nelegiuirilor în zestrea ereditară.
Creatorul te cheamă să introduci ordinea şi armonia în viaţa ta intimă.
Copilul moşteneşte “vlaga de viaţă” (suma sănătăţii trupeşti şi a celei sufleteşti) pe care o aveau părinţii, când au chemat copilul pe lume.
Părintele Arsenie Boca – “precum peste toate fărădelegile atârnă legile, şi peste viaţa desfrânatului se descriu faptele în sămânţa lui.” Dumnezeu nu se lasă batjocorit de nimeni.
Mărturisirea păcatelor în zilele noastre e departe de adevărata pocăinţă creştină.
Nimic din ce înseamnă păcat nu se află în gândirea modernă.
Ce educaţie vei putea primi din partea celor care desconsideră nelegiuirea, socotind-o drept cel mult o slăbiciune naturală, datorată unei “inadaptări” la vârstă sau la condiţiile sociale ?
Pocăinţa = zguduirea avută de cineva care vede în el însuşi “imaginea slavei dumnezeieşti” şi a devenit conştient că a necinstit-o, a trădat-o şi a călcat-o în picioare prin faptele sale.
Sf. Simeon Noul Teolog – “pocăinţa este lumină.”
Poruncile lui Dumnezeu nu sunt ameninţări din afară, ci adevărate temeiuri care ne ţin în existenţă.
Nu omul ţine poruncile lui Dumnezeu, ci poruncile îl ţin pe el.
Demonii îţi promit, în mod paradoxal, dar real, orice în schimbul trădării, însă hulindu-te şi făcându-te neîncrezător în tine în acelaşi timp.
Trasează-ţi pe harta vieţii linia unui destin vertical: adânc şi înalt.
Poetul Ovidiu – “odată nevinovăţia ştirbită, nu se poate repara niciodată, căci ea numai o singură dată se pierde.”
Primul pas spre păcat e pregătit de întunericul ce învăluie sufletul (apare ispita masturbaţiei, care constituie începutul filodoniei – al iubirii de plăcere).
Vrăjmaşul diavol a înfăşurat prin plăcere undiţa iadului de gâtul tânărului.
Păcatul masturbaţiei – în vreme ce tânărul linge solitar mierea de pe marginea paharului, otrava din fund stă gata să fie înghiţită.
Ideea: “voi face numai o dată, ca să cunosc şi asta !” este greşită; prima încercare este mai grea, celelalte vin de la sine. Pe drumul bătătorit, carul coboară la vale şi chiar nu se mai poate opri.
Trupul care a devenit “carne”, niciodată nu va fi mulţumit, chiar dacă i se va da plăcere, după plăcere, până i se oferi şi sufletul întreg.
Prin câştigarea sufletului, plăcerea devine patimă.
Din chip al lui Dumnezeu, omul ajunge un idol al lui însuşi.
Animalul nu poate fi imoral, căci nu poartă chip dumnezeiesc, dar omul poate.
Tânărul care se masturbează este ca un şobolan otrăvit: îl arde ceva pe dinăuntru, aleargă speriat dintr-un loc în altul după apă, bea tot ce găseşte în cale, dar focul nu se stinge până ce animalul (tânărul) nu moare.
Prin repetare, păcatul se face obicei, iar din obicei se face necesitate.
Din făptura adolescentului, prins în ghearele necurăţiei, patima suge toată vlaga tinereţii.
Acest viciu ascuns îndreaptă tânărul spre boala cea grea a disperării.
Nici o boală nu se vindecă cu iluzii.
Fizica are o lege potrivit căreia un corp oarecare aflat în mişcare verticală nu cade uniform, ci din ce în ce viteza de cădere creşte; tot aşa se petrec lucrurile şi în ordinea sufletească.
Pe unde trece păcatul onaniei dispar primăverile vieţii, floarea tinereţii se preface în putregai.
Te asigur că cine se angajează în luptă nu va şti niciodată ce-i disperarea.
Urmări ale onaniei: tânărul îşi pierde memoria, devine irascibil, îi tremură corpul etc.
“Trezie” (din p.d.v. psihic) = starea celui care nu doarme, ci se află cu mintea limpede într-o anume realitate.
Poţi să fi conştient psihic, dar pierdut spiritual, învăluit de o imaginaţie tulbure, vicioasă, care te ţine într-un somn şi vis continuu.
Influenţa alcoolului se resimte direct asupra scoarţei cerebrale, provocând excitarea şi aprinderea simţurilor spre plăceri nesăbuite.
Drogurile, cafeaua, tutunul, produsele afrodisiace moderne, considerate de unii drept nişte pârâiaşe firave, ne îndreaptă însă, prin masturbaţie, spre fluviul învolburat al desfrâului.
Desfrâul apare nu la chemarea iubirii, ci a unei dorinţe, care în realitate este o contrafacere grosolană a iubirii adevărate.
În perioada adolescenţei iubirea nu ajunge să-şi descopere deplin rosturile şi valoarea ei. Acum ea este doar un ideal de iubire, e iubire serafică.
Sf. Vasile cel Mare – “Dumnezeu îl călăuzeşte pe bărbat spre femeie, nu pe femeie spre bărbat, căci voluptatea pe care i-o procură îl subordonează ei. Precum magnetul a primit de la natură o putere de netăgăduit asupra fierului şi nu e el cel atras de fier, ci invers, tot aşa trupul femeii, primind putere asupra bărbatului, fără ca femeia să-şi dea seama, atrage trupul lui în mod firesc.”
Înainte de căsătorie, această atracţie, nepăzind hotarele legii, aduce cu ea desfrâul, bărbatului revenindu-i o vină mai mare decât femeii.
Cea mai gravă trădare a adolescentului se referă la castitate. Pângărirea fecioriei inaugurează şirul căderilor ce duc la prăbuşirea din urmă.
Dacă la înmormântare bocim trupul părăsit de suflet, cu atât mai mult se cuvine să plângem sufletul părăsit de Dumnezeu, din cauza desfrânării.
Profanarea unei biserici de lemn sau de zid aproape nu se poate compara cu pângărirea templului viu, care este trupul feciorelnic, tânăr şi curat.
Chiar şi cel mai falnic copac se usucă dacă îi rănim coaja, şi încă într-un singur loc. Desfrâul scoate seva sufletului, prin atingerea lui de trupul ce-şi pierde fecioria.
Pierderea castităţii este comparabilă cu otrăvirea unui izvor la obârşia lui, fiind o acţiune suficientă ca întreaga lui revărsare să aducă cu sine numai pierzare.
Urmele legăturilor nepermise dinainte de căsătorie nu vor dispare din sufletului soţului însemnat cu ele în trecutul său viciat. El nu se va putea dărui cu generozitate soţiei sau copiilor săi, pentru că îi va lipsi elanul dătător de mari bucurii ale iubirii neprihănite.
Diavolul cel mai lăudat de Satana la “adunarea lor generală” a fost cel al curviei – “tu ai avut cele mai mari succese, după cum tot tu vei fi în stare să faci cel mai mare rău omenirii, pentru că porţi cu tine sabia cea mai ascuţită şi veninul cel mai otrăvitor, cu care vei putea nimici toate generaţiile.”
Vrei să fii un erou sau un trădător al neamului tău ?
Tânărul îi oferă prin păcat diavolului tot sufletul său. Acesta îi ia sângele şi puterea, ochii limpezi şi nervii, conştiinţa şi caracterul, deci întreaga lui fiinţă. Pentru o clipă de plăcere, păcatul îl preface într-un cadavru viu.
Tânărul încearcă să braveze, arătând că duce o viaţă plină de voioşie, când în realitate devine tot mai posac ! Dacă trecutul nu-i oferă nici o bucurie, cu atât mai puţin viitorul nu-i dă nici o speranţă.
Ce putere interioară l-ar mai ţine pe tânărul trădător, câtă vreme conştiinţa îl mustră cu asprime ?
El încearcă să-şi şteargă din memorie imaginea frumuseţii sufletului său, care, fiind încălcată, îl acuză necontenit.
Să nu te înşele exteriorul tânărului desfrânat ! Sub jugul necinstei, sufletul geme sub dărâmături. Chiar dacă faţa i-a rămas neschimbată, inima îi este sălbăticită, iar viaţa interioară distrusă.
Chiar şi celui mai bine conformat organism sau celui mai sănătos trup, sufletul zdruncinat îi produce pagube imense.
Otrava adusă de desfrâu (microbi şi viruşi, bacili şi micoze) are mereu efecte dezastruoase.
Se pierde prin bolile venerice multă energie vitală, necesară dezvoltării interne, elasticităţii muşchilor, consolidării oaselor, inteligenţei şi memoriei.
Dacă îţi infectezi sângele şi intri cu această zestre în căsătorie, vei deveni blestemul urmaşilor şi neamului tău. Dumnezu nu ne pedepseşte, dar El a sădit în fire legea dreptăţii Lui spre binele firii şi cine o calcă se pedepseşte pe sine însuşi.
Cercetătorii – cine comite păcatul cu o femeie desfrânată, acela aproape sigur se va molipsi de una din bolile acestea: sifilisul, blenoragia, SIDA, herpesul genital, hepatita B, clamidoza, micozele genitale etc.
Sifilisul = bolnavul va trăi cu 10 ani mai puţin, chiar dacă face tratament, sistemul imunitar este distrus, nu mai poate apăra organismul de nici un atac din interior sau de o boală sau rană din afară.
Bacilul numit “troponema pallidum” are forma de şarpe; îşi devorează prada progresiv.
Durerile sunt îngrozitoare, bolnavul are teama insuportabilă în faţa paraliziei, care se agravează zi de zi, este distrus ficatul, inima şi nervii, apar complicaţii la şira spinării, se pierde vederea, dar şi mintea (poate ajunge la casa de nebuni).
SIDA = este maladia ce-şi culege victimele mai ales sub masca altor boli; virusul distruge sistemul imunitar. Este însemnarea cu fierul roşu a tuturor curvarilor şi homosexualilor.
Adolescentul vinovat ajunge putred de viu, înainte de a fi matur deplin.
Prezervativul are microfisuri de 5-50 microni, pe când virusul HIV e mult mai mic (0,1 microni), deci poate penetra învelişul prezervativului. Propaganda acestui produs este o farsă periculoasă, dar şi tendenţioasă şi imorală.
Altarele păgâne închinate astartelor, zeiţe ale desfâului, erau aşezate în general la umbra smochinului. Astfel, smochinul neroditor, blestemat de Hristos, apare drept simbol al hotarului ce desparte adolescenţii curaţi de cei plini de prihană.
Organismul la început se fleşcăieşte, iar dacă desfrânarea continuă, celula nervoasă moare.
Unii doctori, care nu sunt decât nişte veterinari, dau sfaturi “mai rele decât ar da la vite” (conform Părintelui Arsenie Boca); aceştia recomandă tânărului irascibil şi iritabil ca “soluţie” desfrâul; nu mai este suficientă onania, se recurge la un păcat mai distrugător.
“Educatorii sex” învaţă că, din motive de sănătate, nu ar fi de dorit ca tânărul să se lase condus, mai ales în viaţa intimă, de nişte scrupule morale de conştiinţă. După ei, natura senzuală a omului ar avea şi ea imperativele ei absolute, care nu-l lasă pe tânăr nepedepsit, dacă nu ţine seama de ea. Oare să fie aşa ? Castitatea este dăunătoare sănătăţii şi contra naturii ? Nu ! Nu există nici o dovadă ştiinţifică medicală care să ateste că o viaţă curată ar fi primejdioasă.
Nimeni nu s-a îmbolnăvit în tinereţe pe motiv de înfrânare, ci doar când şi-a împuiat mintea cu imagini obscene.
Ideea că tânărul nedesfrânat va ajunge în pragul nebuniei este falsă; cei ce o susţin nu ţin seama de binele tău. Nu uita că sunt bine plătiţi pentru înşelăciunea lor.
Omul nu poate să trăiască fără să fie conştient de valoarea vieţii.
Dr. Forel – “niciodată nu am întâlnit vreo psihoză, boală de nervi, care să fi provenit din viaţa curată, dar foarte multe am întâlnit din cele care au fost o urmare a sifilisului sau desfrâului. Concluzia – pentru tineri viaţa înfrânată până la căsătorie este foarte posibilă, nu numai din p.d.v. moral şi educativ, dar şi medical.”
Dr. W. Bergmann – “abstinenţa totală pentru un necăsătorit ajuns la vârsta matură, nu este numai o cerinţă morală, dar şi igienică. Orice medic care ar îndrăzni să afirme contrariul e mai periculos ca o epidemie de ciumă.”
Dr. Mantegazza – “nu existe cristal care să reflecte în culori mai frumoase lumea înconjurătoare, cu atâta strălucire cerească, ca şi prisma vieţii curate, care procură o fericire de nespus, fără umbră.”
Nici un cardiolog nu va depista vreo afecţiune cardiacă atunci când un om îşi plânge păcatele, pentru că inima lui nu este una bolnavă.
Multe neamuri mari ale lumii, puternice şi civilizate s-au prăbuşit din cauza imoralităţii; din virtutea înfrânării nu se ştie să se fi ruinat vreunul.
În firea tuturor popoarelor este sădit adevărul că sănătatea şi viaţa trăită după legile lui Dumnezeu merg împreună.
La animale nu există niciodată boli venerice. În lumea lor, natura nu are ce pedepsi, întrucât aceste făpturi împlinesc, fără abatere, legea naturii după instinct.
Glasul naturii îţi spune clar: dacă vrei să fii sănătos, respectă înainte de căsătorie legea contingenţei perfecte, iar în căsătorie legea monogamiei absolute.
Creştinul trebuie să lupte pentru ca păcatul să nu devină o normă de viaţă, aşa cum ne propune noua “educaţie” modernă.
Desfrânatul e un individualist prin excelenţă, nu are idealuri superioare, nu e animat de o iubire curată şi nu se revoltă împotriva răului atâta timp cât nu-i pasă ce se întâmplă cu sine, cu ceilalţi, cu neamul şi cu lumea în general.
De vreme ce a ajuns instabil emoţional şi intelectual, lipsit de echilibrul şi de sensurile pe care i le conferă viaţa de familie, el devine un om uşor de manevrat.
Neamul va sfârşi prin a se surpa prin sine însuşi. Neamurile care nu se sprijină pe un tineret puternic, pe un bastion moral de neînfrânt, din păcate vor abdica de la misiunea rânduită pentru ele de Dumnezeu în istorie.
Un Sfânt Părinte spunea: “abis necuprins este inima ta !”
Sf. Macarie Egipteanul – “inima nu e un simplu organ biologic, ci şi ceva prin care se intră în mod deosebit în legătură cu Dumnezeu.”
Inima este “un loc al lui Dumnezeu”, templu al iubirii.
Pământul poartă în adâncurile lui un miez de foc, de aceeaşi natură cu flacăra soarelui de pe cer.
Imaginaţia e acel har dumnezeiesc rânduit de Creator să slujească iubirii, chiar atunci când se găseşte doar în căutarea copiei sale. Iubire nu există decât acolo unde se regăsesc două inimi. Imaginaţia e în măsură să anticipeze această regăsire şi să-i confere consistenţă într-un plan ideal.
Inima are trei daruri importante: este loc al întâlnirii cu Dumnezeu, sălaş al iubirii curate şi izvor al imaginaţiei bune.
Sfinţii Părinţi – “harul dumnezeiesc gravează în inimile fiilor dreptăţii legile Domnului.”
Avântul inimii curate se hrăneşte şi se încălzeşte din sfinţenia care vine de la Domnul.
I Tim. 1, 5 – “Dragostea se naşte într-o inimă curată.”
putere vrăjmaşă, punând stăpânire pe inimă, otrăveşte apa curată din izvor.
Precum nu e cu putinţă ca într-un singur loc să se afle deodată foc şi apă, tot aşa este cu neputinţă ca în aceeaşi inimă să se sălăşluiască iubirea şi păcatul, frumuseţea şi patima desfrânării.
În imaginaţie şi prin imaginaţie, iubirea se dovedeşte a fi creatoare.
Iubirea fără ideal sau vis, fără frumuseţe şi adevăr, este moartă.
Imaginaţia poate fi putere creatoare, dar şi sinistră, chiar înfricoşătoare pentru sufletul adolescentin. E imperios necesar să fie stăpânită de orice tânăr; singurul mijloc spre aceasta e a-i da o îndrumare corectă, firească, a o menţine în slujba iubirii curate.
Imaginaţia e câmpul de bătălie unde se hotărăşte soarta luptei pentru viaţa curată. Ea are rolul de a făuri chipul ideal de fecioară pe care vrea să o iubească tânărul în mod serafic.
Imaginaţia strâmbă, plăsmuitoare doar de imagini senzuale, îndepărtează tânărul de idealul moral al iubirii unice sau monofilice.
Mijlocul cel mai evident prin care îşi păstrează viaţa curată e a iubi la modul serafic al cuvântului.
Orice iubire adevărată nu poate fi decât inspirată.
Isichie Sinaitul – “e cu neputinţă să intre în inimă păcatul, de nu va bate la uşa inimii prin nălucirea momelii viclene.”
Filotei Sinaitul – “pricina privirii desfrânate e desfrânarea şi întunecarea ochiului dinăuntru, iar pricina dorinţei de a auzi lucruri de ruşine stă în aceea că urechile sufleteşti ascultă cele ce le şoptesc împotriva noastră dracii neruşinaţi dinlăuntru.”
Cel care rămâne stăpân pe casa sa, adică pe imaginaţia şi gândurile sale, acela îşi va păzi şi grădina cu flori a tinereţii sale.
Infecţia imoralităţii propagată de imaginaţia strâmbă e mai primejdioasă ciuma şi holera.
Imaginaţia pervertită descătuşează şi dă frâu liber impulsurilor neavenite, care nu pot fi înlăturate decât prin avântul iubirii.
Separată de iubirea curată, imaginaţia devine o adevărată sursă de otravă, de nelinişte şi de dezorientări.
Imaginaţia nu-şi va trăda niciodată obârşia ei divină. Şansa adolescentului de a face apel la ceea ce e într-adevăr sfânt în el nu se va pierde niciodată.
Juvenal – “cel ce urzeşte în sine nelegiuirea este vinovat de săvârşirea ei.”
Între gând şi faptă nu e posibilă o oprire de la sine, cum nu este nici între imaginaţie şi gând.
În adolescenţă este posibil ca un singur gând pătimaş să aducă tulburare în tot trupul, căci acţionează asupra scoarţei cerebrale şi trezeşte simţurile.
Sufletul etnic = virtuţile sfinte ale înaintaşilor noştri.
De prea puţine ori ne dăm seama că în noi poate să doarmă o fiară, ce oricând se poate trezi.
Urmele unor păcate nepocăite din moşi-strămoşi ne pot face inflamabili ca benzina.
Sf. Ioan Scărarul – “precum ouăle nasc viaţă, atunci când sunt încălzite în cuibar, tot astfel şi gândurile pe care le ţinem ascunse în noi prin viaţă şi se prefac în faptă.”
Sfinţii Părinţi – gândurile sunt de fapt lucrarea interioară a duhurilor rele; ele sunt “cuvintele demonilor” şi “înainte mergătoarele patimilor.”
Avva Dorotei – gândurile pătimaşe “tulbură şi zăpăcesc mintea şi o umplu de idoli şi o duc cu sila şi fără să vrea la lucrarea patimilor.”
Nu putem să oprim păsările să zboare pe deasupra capului nostru, dar putem să nu le lăsăm să-şi facă cuib pe creştetul nostru.
Ilie Edicul – “precum se ascund stelele când răsare soarele, aşa se sting gândurile când se întoarce mintea la împărăţia sa.”
Frumuseţea e o enigmă, având o dublă înfăţişare: pe de o parte încântă şi fascinează, iar pe de altă parte tot ea duce la pieire. Înainte chiar de o înţelege şi a o trăi, e posibil ca omul să o şi profaneze.
Sensul frumosului a fost răsturnat în om prin cădere. El găseşte frumuseţi până şi în ruşine, în iadul Sodomei (azi al majorităţii lumii).
Fii atent ce citeşti ! Nu fi jucăria curiozităţii tale !
Orice carte imorală nu este literatură propiu-zisă, ci doar mijloc de aţâţare senzuală şi pericol pentru curăţenia sufletească.
Foerster – “cine vrea să progreseze cu adevărat şi încă nu este sigur de puterea lui, trebuie să lucreze nu numai la sporirea vieţii lui lăuntrice, ci şi să îndepărteze aţâţările din afară.”
Ce ai de spus, tinere ? Dacă îţi cade în mână un pistol lucrat cu deosebită măiestrie, chiar trebuie să-ţi tragi un glonte cu el în cap ?
Curioşi mai sunt unii adolescenţi, mai ales din cei mai avansaţi în ale cititului, dacă ar găsi un fir de păr în mâncare, nu ar mai putea înghiţi nimic, dar ei nu scot nici un cuvânt când înghit murdăria infernală a literaturii pornografice.
Prin tine va dăinui sau va dispare din istorie nu un om, ci neamul. Zarurile au fost aruncate !
Unica temă a romanelor de dragoste e adulterul. Din ele orice tânăr poate învăţa lecţia desfrâului.
Prin presa cotidiană se urmăreşte azi propagarea unei concepţii senzualiste despre viaţă şi chiar nihiliste, care sunt alte nume pentru necredinţă şi viaţa mondenă. Ele aspiră doar la demolarea valorilor tradiţionale şi la înlocuirea iubirii curate cu pornofilia.
Ele învaţă libertatea care înseamnă a face orice fără a fi pedepsit, chiar şi crime, cum este şi avortul.
Deşi se afirmă că ziarele se ocupă de problemele sociale şi economice ale societăţii, paginile lor excelează însă prin prezentarea celor mai impudice chipuri de femei destrăbălate.
Ce folos să fugi de şarpe, după ce te-a muşcat ?!
Fie ele oricât de artistic prezentate, nudurile, chipurile de femei goale, imaginile libidinoase, întrucât stârnesc pasiuni vinovate, nu pot trece în rândurile operelor de artă. Ele fac parte din categoria manoperelor vrăjitoreşti, care trezesc senzaţii oculte.
Între regulile esteticii adevărate intră şi cultivarea curăţeniei inimii şi a seninătăţii sufletului.
Primejdia pe care o constituie vederea unui trup gol nu vine de la imaginea lui de creatură divină, ci de la faptul că noi, din slăbiciune, nu-l mai privim îmbrăcat în lumină, aşa cum l-a creat iniţial Dumnezeu. Este vorba de lumina pe care creştinul acum o dobândeşte prin Botez.
Nu puţini sunt pictorii care vor să se remarce prin nudităţi, numai pentru că altfel nu au nici o trecere, nici un succes.
Ca instituţie de cultură, prin tradiţie, teatrul ar vrea să fie încă o şcoală a moralităţii, unde oamenii să se cureţe de vicii.
În unele oraşe din SUA sunt organizate teatre speciale ale lesbienelor.
Ai auzit undeva că s-ar juca o piesă de teatru sau ar rula un film, având ca temă şi scop combaterea avortului ? Pe vremuri a fost un film, numit “Dreptul de a te naşte”, dar de un subiect asemănător nu s-a mai auzit de mult.
Seneca – “nu este un lucru mai dăunător bunelor moravuri decât teatrul (azi cinematograful). Aici se pot surprinde mai uşor viciile sub masca distracţiei.”
Mesajul puţinelor filme bune din ziua de azi rămâne însă necunoscut în zgomotul reclamelor corupte de spiritul vremii.
Sub denumirea falsă de cultură se propagă o imoralitate care nu are curajul să se arate pe faţă.
Cel care vrea să se cultive, însă doar prin sporirea plăcerilor, socotind că rămâne totuşi integru şi neafectat, devine el însuşi permanent fals.
După o mulţime de măşti pe care le poartă, imitând “eroii” filmelor sale, tânărul nu mai ştie cine este de fapt. Vârsta cea mai mult prejudiciată de televiziune pare a fi adolescenţa.
Televizorul a ajuns să fie pentru adolescent un mare consumator de timp (îl imobilizează mai mult de 6 ore pe zi).
Până la absolvirea liceului, un elev poate a petrecut în faţa televizorului cu 50% mai mult timp decât în sala de clasă, privind peste 18.000 de crime şi 350.000 de reclame cu imagini indecente.
Televiziunea a ajuns cel mai important factor “educaţional” al lumii moderne, acumulând în sine toate ispitele, interne şi externe, cu care se confruntă cel care vrea să-şi păstreze nevinovăţia.
Şederea prelungită în faţa TV (sedentarismul) conduce la tulburări asteno-nevrotice, slăbirea memoriei, multe insomnii, agitaţie şi irascibilitate.
“Computeriştii” au un nivel scăzut al leucocitelor în sânge, deci le scade rezistenţa la îmbolnăviri.
Televiziunea înrobeşte psihicul, adică exercită o acţiune hipnotică asupra lui, fiind incapabil să i se opună. El îl face pe tânăr să trăiască după legile lumii ecranului.
Cea mai gravă influenţă este pervertirea moralităţii tânărului.
Datorită faptului că viaţa pe care o absoarbe de pe ecran este mult mai bogată în evenimente decât propria sa viaţă, tânărul preferă viaţa fantasticului.
Privind în jurul său, totul i se pare insipid, pe când în televizor totul e plin de senzaţii tari.
Noii săi eroii fumează şi beau, se luptă neînfricaţi cu duşmanii lor, fac crime, înjură, poartă haine după moda curentă, sunt favoriţii femeilor destrăbălate şi gonesc cu mari viteze maşinile de lux.
Tânărul trăieşte o viaţă străină de a sa proprie, pentru că de fapt îşi pierde treptat individualitatea, se nivelează şi se depersonalizează.
Beavis and Butthead – juvenili inadaptabili, care vorbesc cu multă dezinvoltură despre lesbianism, fac glume pe seama perversităţilor sexuale şi se delectează cu muzică satanică.
Efectul unor astfel de seriale, la 25% dintre tineri, este ca şi dependenţa de droguri.
Dacă nu pot vedea un episod din aceste filme, din diferite motive, aceşti tineri fac crize, descoperind otrava sufletească ce le marchează gândirea, atitudinile şi comportamentul.
Prin esenţa ei, familia e o “comunitate”, un spaţiu al iubirii părinţilor, în care sunt ocrotiţi copiii.
Pe cât de dureros este faptul că toţi membrii familiei au ajuns împătimiţi de televizor, fiind dependenţi psihologic de el, pe atât de gravă este şi înstrăinarea dintre ei.
Legătura care-i unea în numele unei iubiri divine, prezentă în căminul lor, fiind părăsită, a lăsat un gol imens, nelinişte şi plictiseală.
Momentul când se strică televizorul e văzut ca un început de disperare.
Numai cei ce-şi iubesc părinţii, îşi iubesc şi soţii în căsnicie.
În faţa micului ecran în tânăr prinde viaţă tot ce e mai rău; starea lui e ca cea a unui popsedat.
Jocul pe computer este o ocupaţie tipic infernală, demonică. A fi cucerit de acest joc înseamnă a trăi în minciună şi în patimi, a sta într-o lume inexistentă, în nimic.
Întunericul naşte monştrii.
Nu televizorul în sine, ci pornografia ce o transmite îi fură tânărului privilegiile vieţii nevinovate.
Prin păcatul primordial s-a produs şi căderea cuvântului, pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în lume. Mântuitorul a venit în lume spre eliberarea şi sfinţirea cuvântului şi a limbii.
Diavolul nu a încercat să creeze cuvinte noi, ci a transformat cuvintele în arme ale desfrânării, folosindu-se de minciună şi înşelătorie. Păcatul este întotdeauna minciună şi furt.
Cine îşi păstrează inima curată este în stare să păstreze şi graiul în toată frumuseţea lui.
Stricarea limbii este un fenomen la care asistăm zilnic; el se derulează în acelaşi ritm şi scop cu încercarea de suprimare a vieţii neamului.
În televiziune, a vorbi e un act gratuit, nu înseamnă şi comunicare, ci e un simplu joc care îţi dă impresia de plăcere şi nu contează mesajul sau relaţia cu celălalt; nu se mai ia în considerare decât ambalajul, forma în care se prezintă adevărul. Contează retorica, nu logica lui. Jocurile de culori, imagini şi sunete sunt prioritare mesajului verbal.
În televiziune, estetica înlocuieşte etica !
Nu e posibilă o oprire la mijloc între moral şi imoral.
Urmărind emisiunea, la care de fapt aderă, e nevoit să gândească în mod docil ce i se impune.
Televiziunea “creează” din nou lumea, însă ea distorsionează până la inversarea sensului toate valorile existenţei. Ea vrea să prezinte anormalul din această viaţă ca şi cum ar fi normalitate: nu iubirea ar fi valoarea care ar conta în viaţa ta, ci dorinţa.
Pentru succesul pragmatic al adevărului, TV sacrifică însăşi esenţa lui.
Cuvintele devin cel mai bun mijloc de a ascunde adevărul, iar nu de a-l descoperi. În schimb, pornofilia îşi găseşte în golul lăuntric al sufletului amăgit un excelent mijloc de afirmare.
Normală nu ar fi iubirea, ci pornofilia ?!
Pentru tinerii îndrăgostiţi, iubirea serafică nu este o glumă, ci o realitate.
Mult mai bine rezistă la frig şi la căldură, la umiditate şi ariditate, la muncă şi în faţa bolilor, un corp fortificat printr-o gimnastică raţională şi printr-o educaţie sportivă sistematică, decât un corp care nu este dedat cu nici un fel de efort fizic.
Tinere, cultivă-ţi respiraţia, supraveghează-ţi digestia, practică exerciţiul muşchilor chiar de la scularea ta din pat, dimineaţa, căruia să-i urmeze imediat şi rugăciunea.
În timpul exerciţiilor igienice şi fizice de peste zi, sufletul ţi se va odihni de munca intelectuală. Numai aşa vei rămâne sănătos şi viguros.
Îmbracă-te corect, curat, în conformitate cu gândurile tale curate. Sărăcia nu e scuză să fii neglijent.
Sportul – calmează nervii, înviorează corpul şi sufletul.
Cine munceşte fizic raţional, se recreează. Să nu fii fără o ocupaţie fizică, mai ales în vacanţă.
Trândăvia este “perna diavolului.”
Nu sta mult într-un loc, căci se poate tulbura circulaţia normală a sângelui.
Deviză – în fiecare zi să-mi obosesc bine trupul.
Cine e deprins să spiritualizeze fiecare efort fizic, nu-şi va vinde sufletul pentru desfătări trupeşti.
Munca este ca un izvor de munte: sfredeleşte necontenit stânca, dărâmă obstacole şi spală totodată şi albia. Deşi izvorăşte din pulbere de piatră, totuşi apa lui este atât de cristalină. Dar dacă ajunge la şes, devine leneş şi murdar; dacă se opreşte într-un loc, devine chiar infect, un loc puturos.
La fel e tânărul: la munte, între greutăţile castităţii, şi la şes, în miasmele unei odihne nemeritate.
Tinerii iubesc aerul proaspăt al pădurilor, cântecul păsărilor, se desfată la priveliştea unei cascade, simţind viaţa neprihănită vibrând în ei.
Admirator al naturii, simţămintele tânărului sunt tot atât de curate ca aerul codrilor, iar gândurile tot atât de luminoase ca seninul cerului.
Mănăstirea este un loc unde se face simţită suflarea altei lumi.
În pustiul lumii moderne întâlneşte o oază a Împărăţiei, o grădină a Maicii Domnului, unde s-au retras cei care şi-au încinat viaţa fecioriei absolute.
Monahii te învaţă un lucru foarte important pentru tinereţe: când eşti neînduplecat, să te supui voinţei celor buni, să faci ascultare.
Epocile decadente din istoria omenirii se caracterizează prin sustragerea de la imperativele ordinii morale şi refugiul în simulacrele spectacolelor grandioase.
Distracţiile adevărate conţin în ele mari exigenţe morale şi alese împliniri sufleteşti, iar cele corupte ascund multe ispite şi primejdii.
Adevăratele distracţii au o bucurie, care nu este de pe pământ, ci din cer.
Bucuria nu apare decât în urma unei biruinţe.
Fiecare bucurie este dovada unui efort depus în vederea stăpânirii de sine.
Înfrânarea = jertfă pe care noi o facem cu Hristos, în vederea opririi pornirilor şi a dorinţelor dezordonate ale sufletului şi trupului nostru.
Înfrânarea e un mijloc, un sprijin în lupta pentru câştigarea voinţei ferme.
Fără o lege a înfrânării este cu neputinţă să ne gândim la o moralitate a distracţiilor.
Chipul viitoarei tale logodnice este mereu alături de tine, în mintea ta, ca chipul unui înger, care te îndeamnă să-ţi păstrezi comoara cea mai scumpă (curăţia sufletului).
Exerciţiile mici de voinţă îţi vor deprinde voinţa să prinzi curaj pentru lucrurile mari.
Mulţi tineri cad în păcat, cu toate că nu vor decât să se “distreze”, pentru că nu ştiu ce este bucuria şi izvorul din care ea provine.
Tocmai la dans se vede caracterul sau mojicia tânărului. La fiecare privire, vorbă sau pas se poate vedea ce zace în el.
Bucuria face distracţia, iar distracţia îl însemnează pe tânăr cu exigenţele ei morale.
Jocul Bingo – creează atmosferă de gaşcă, duce la surexcitare nervoasă şi la pierdere de timp.
Lângă o casă care a luat foc, pot sta, ca vecin conştient, şi să nu-mi iau măsuri de apărare ?
Căderea începe de când te simţi străin în faţa ta, în faţa eu-lui bun, pe care totuşi îl părăseşti.
De la uitarea de sine, adolescentul ajunge la groaza cu care aşteaptă întâlnirea cu sine.
Lozincă a păcatului – “unicul nostru scop e de a face să ne treacă vremea fără a simţi sau fără a ne simţi pe noi înşine.”
Înjurătura este: a) un moment de îndrăcire a mâniei;
b) o clipă de întunecare a minţii,
c) o descoperire a mizeriei senzuale pe care o poartă adolescentul în zestrea sa ereditară.
Înjurăturile arată că dragostea erotică a fost închisă de Dumnezeu într-un blestem.
A fi bun între cei buni e mai uşor, dar să rămâi curat în mocirlă, într-un mediu infect, este imposibil.
Ordinea din afară a vieţii este în strânsă legătură cu ordinea interioară.
Să-ţi placă curăţenia prin tot ceea ce faci.
Un tânăr nespălat şi neglijent este predispus la tot felul de destrăbălări, pe când unul îngrijit şi curat, instinctiv se va feri de orice e murdar.
Nu te lăsa pradă dorinţei de a te îmbăia oricum, fără o motivaţie de ordin moral, căci poţi ajunge la venerarea păgână a trupului, care este contrariul purităţii sufleteşti pe care o vrei şi care te duce la iubirea serafică.
Îmbrăcămintea e unul dintre cele mai importante mijloace de comunicare între oameni.
Ţinuta ta exterioară te exprimă. Poţi citi în ea ca într-o carte, chiar şi când îţi închipui că e închisă.
În îmbrăcăminte nu e aşa de important ce se acoperă, ci ce se descoperă.
Coloseni 3, 12 – “Îmbrăcaţi-vă întru dragoste !”
Fiecare dintre noi să dorească a se asemăna cu Hristos potrivit vârstei sale.
Cei mai mulţi oameni trăiesc o viaţă întreagă, luându-se drept ceea ce alţii cred despre ei.
Ceea ce noi numim: reputaţie, onoare, renume, tip profesional sunt date ce rezultă din imaginea altora despre noi.
Nu doar “cei ce se aseamănă se adună”, ci şi cei care se adună ajung să se asemene.
Asemănându-se cu Hristos, adolescentul poartă şi el pe frunte o cunună de spini, dar pe care nu ar schimba-o pentru nimic în lume, căci este cunună dumnezeiască.
Dumnezeu ştie să răsplătească dumnezeieşte.
Tineretul păcătos are un destin tragic, căci, urmând lui Iuda vânzătorul, merge spre moarte, cu iluzia că merge spre nuntă.
Prin Iuda se inaugurează taina făprădelegii zilelor noastre, în care iubirea curată este trădată.
Trădarea aduce triumful unei puteri vrăjmaşe, care îl depăşeşte pe tânăr, la fel ca şi pe Iuda.
Faţă în faţă ca taina trădării iubirii este taina biruinţei lui Hristos.
Castitatea este definită în creştinism drept “înţelepciunea” totală, puterea care susţine integritatea morală a unei persoane.
“Muzica nu se născoceşte şi nici nu se comentează, ci se trăieşte.”
Melodia adevărată trebuie să o cauţi în tine, în iubirea ta serafică.
Poezia este o melodie a cuvântului.
Românul nu cântă din motive estetice, nici din altele strict individuale, ci muzica şi poezia lui are un substrat existenţial, corespunzător credinţei strămoşeşti.
Cântecul prin care se exprimă iubirea trebuie să aibă o vibraţie îngerească.
Cântecul de dragoste românesc are trei funcţii, ca şi îngerii:
Funcţia integratoare – îmbrăţişează într-o negrăită unitate prezenţa divină, iubirea şi natura. Spaţiul mioritic este de fapt spaţiul sufletesc al doinei, cântecul de dragoste al românului;
îmbinând freamăt de codru şi de suflet, “frunza verde” ne introduce în universul iubirii;
dorul-iubire e ca un instinct cosmic, făcând să apară prima frunză în codru, dar şi să înflorească şi să cânte sufletele unde a încolţit iubirea;
prin doină se revarsă sufletul românesc peste peisajul ţării, îl scaldă, îl umple de duioşie, de strălucire, de seninătate şi de bucurie;
peisajul se transformă prin sufletul românesc în cântec.
Funcţia purificatoare (catarsică) – nimic nu purifică sufletul tânărului, nu dă aripi castităţii sale, nu-i inspiră sentimente luminoase precum cântecul românesc;
doina explorează vistieriile iubirii divine şi dezvăluie comorile ei;
iubirea curată şi plină de credinţă nu se poate nici întina, nici îneca; în sprijinul ei se află dorul şi natura, amândouă sub protecţia Providenţei.
Funcţia transfiguratoare – peisajul este haina ce îmbracă într-un har cuceritor chipul ţării; el este paradisul etnic românesc;
peisajul românesc este chipul naturii transfigurate de lumina feţei lui Hristos;
chipul cosmic al lui Hristos a pătruns în sufletele strămoşilor noştri, a prefăcut erosul în iubire, încă din perioada plăsmuirii noastre, printre catastrofele istoriei, ca popor creştin.
Limita spre care tinde orgia este uciderea lui Dumnezeu. După invocarea lui Satan şi stingerea luminilor, urmează desfrâul ritual, iar copiii concepuţi din acest act demonic sunt arşi la 8 zile după naştere, ca din cenuşa lor să se facă o pudră sacramentală, cu care adepţii se “cuminecă”, în scopul parodierii blasfemiatoare a credinţei creştine în Euharistie.
“Satanism” = trăirea unei căderi de la o mare înălţime. Nu e vorba doar de călcarea unor rânduieli divine, ci mai cu seamă de desfigurarea iubirii până la sacrilegiul atingerii de lucrurile sfinte.
Satanizarea iubirii e şi o contrafacere a “cântării cântărilor” românească.
În suflet totul se reduce la iubire, iar muzica este arta iubirii.
Cântecul de dragoste din muzica rock este foarte asemănător cu melodia foarte ispititoare a sirenelor din mitologie.
Mândria, care l-a transformat pe diavol din înger al luminii în prinţ al întunericului, l-a condamnat la un neastâmpăr fără limită, deci prin definiţie deznădăjduit.
Căzut din cele veşnice, satana vrea infinitul. Lumea întreagă nu e în stare să umple vidul pe care îl cască în inima unei creaturi conştiinţa faptului că şi-a părăsit locul cuvenit în lume.
Muzica rock nu te poate sătura, pentru că e o parodiere plină de blasfemie a unei cântări divine.
Dincolo de disperare nu mai este decât tot disperare, dar mai accentuată.
Rock-ul = aleasa şi înălţătoarea cântare creştină europeană, desfigurată şi degradată însă de satanism, în care a intrat tam-tamul din junglă.
După otrăvirea imagistică, magia neagră conţine tot răul: hulă, violenţă, drogare, show şi, în special, sex. Până la sinucidere mai este doar un pas.
În sec. 19 au fost 1.700.000 de sinucideri (cam 1.700 anual); la sfârşitul secolului XX sunt peste 6.000.000 sinucideri.
Actul homosexual este parodierea blasfemiatoare a liturghiei, o slujbă neagră malefică ce înmulţeşte răul în lume.
Această nelegiuire tăgăduieşte iubirea divină trăită într-o iubire umană. Iată cum vrea diavolul să fure divinitatea lumii acesteia.
Sodomia poate să-ţi ruineze conştiinţa, să-ţi distrugă sănătatea şi să te ducă în mormânt încă din fragedă vârstă.
Practicile onaniste sunt foarte aproape de cele sodomiste, urmărind satisfacerea plăcerilor senzuale.
Prezenţa îngerului lângă tine îţi arată că lumea în care trăieşti nu este una absurdă.
Cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru când este stăpânit de cugetul lui Dumnezeu şi focul se revarsă peste el, cât de dârză va fi voinţa noastră, dacă însuşi Domnul o mână spre cer.
Domnul e aproape total părăsit în rugăciunea din Ghetsimani; privirea Lui este aţintită însă spre tine şi nu te va părăsi niciodată; El te cheamă să îi fi alături pe veci.
Ochii îndreptaţi spre tine sunt ochii lui Dumnezeu !
Sprin Jertfa Crucii, iubirea îşi pregăteşte eliberarea, aşteptând clipa în care nu va mai exista separarea între cer şi pământ.
Prin Iisus Hristos, abisul întunericului dispare ca o picătură de ură într-un ocean de iubire. Transfigurarea iubirii nu se face pe culmile munţilor, ci în inima nopţii din Joia cea Mare spre Vinerea binecuvântată.
În Ghetsimani s-a rupt veriga cu care ai fost legat de stânca neputinţei.
Să nu te adresezi niciodată oricui, la întâmplare.
Voinţa puternică este doar cea câştigată de Hristos.
Nevoia unui confident – un călător în bezna nopţii fără stele se poate uşor rătăci (Iuda s-a afundat în noapte, fugind de la faţa Domnului).
Hristos împarte cu duhovnicii demnităţile şi atribuţiile Sale.
Să asculţi de duhovnic ca de un înger, care pentru tine coboară din cer, cu misiunea de a te ridica şi pe tine sus la Dumnezeu.
Prin acest ajutor de sus binele va fi cu deadinsul căutat şi mai asigurat, iar răul va fi îndepărtat şi lecuit, îndepărtat şi nimicit.
Să ai nemărginită încredere în cuvintele lui, pentru că îţi descoperă voia lui Dumnezeu.
Respectul să nu-ţi micşoreze încrederea, iar încrederea să nu-ţi împiedice respectul.
Această “prietenie” trebuie să fie şi să rămână puternică şi dulce, cu totul cucernică şi spirituală, divină, sfântă şi sfinţitoare.
Sf. Antim Ivireanul – duhovnicul este “un alt dumnezeu în lume.”
Sf. Vasile cel Mare – “duhovnic este acela care nu mai trăieşte după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu, fiind fiu al Domnului şi făcându-se asemenea chipului Fiului Său.”
Cere un părinte duhovnicesc lui Dumnezeu prin rugăciune şi, după ce l-ai obţinut, binecuvintează-L pe Domnul, opreşte-te şi nu mai căuta pe altul.
Evagrie – “cine prin priveghere şi asceză s-a făcut “pasăre” poate să se facă şi părinte al tinerilor.”
Duhovnicia nu vrea să “instruiască” pe cineva doar în mod simplu, ci să “nască” întru virtute.
Când păcătuim suntem nu numai nesocotiţi, ci răi, de o răutate fără seamăn, căci stăm împotriva intenţiei Fiului lui Dumnezeu de a ne izbăvi.
Adevărul este limpede ca lacrima de mamă.
Sfinţii Părinţi – “neamul omenesc este mai supus diavolului prin desfrâu, decât prin alt păcat.”
Încercarea călăului de a face din Dumnezeu o victimă se răsfrânge asupra lui însuşi, iar plăcerea pe care i-o procură ura devine masca şi ispita morţii, după cum omorârea altuia devine uciderea propriului eu adevărat.
Prin suferinţa Sa, Iisus Hristos scoate firea omenească din amestecul ei tragic cu stricăciunea. El ne redeschide drumul dragostei, pe care o aduce din cer, din sânul Treimii.
Mântuitorul Hristos Se lasă lovit, legat şi spânzurat pe cruce pentru a oferi viaţa Sa călăilor Săi, dovedind că tortura reprezintă căderea omului, plata păcatului. Învierea ne oferă iertarea.
Mai poate rămâne adolescentul undeva departe de Hristos, câtă vreme Domnul îl cheamă la Sine ?
Iertarea e un dar; el trebuie primit ca pe o binecuvântare ce-i transformă omului întreaga făptură, urmând ca acesta să-i ofere lui Hristos un loc în inima lui, pentru ca Mântuitorul să-i înlăture infernul din fiinţa sa.
Căinţa presupune întristarea sinceră şi profundă, în stare să sfărâme inima în mii de bucăţi şi să verse lacrimi, nu de apă, ci de sânge. Ea nu este un început de disperare, ci dimpotrivă, căci nu se mai află pe drumul ce duce la moarte, ci pe cel spre viaţă.
Căinţa fără “hotărârea de îndreptare” nu are nici o valoare (cazul lui Iuda).
Iubirea atârnă de har, nu invers.
Sf. Vasile cel Mare – “nu cel ce a zice am păcătuit şi perseverează în păcat se mărturiseşte, ci numai cel care a aflat păcatul său şi l-a urât.”
Principiu – să nu fie pocăinţa mai mică decât crima.
Pronunţarea dezlegării de către preotului duhovnic e o judecată înaintea judecăţii.
Împărtăşirea cu nevrednicie e una dintre cele mai mari nelegiuiri posibile.
Sf. Ioan Gură de Aur – “noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci dacă legătura a folosit la ceva. Hotarul pentru dezlegarea ranei să fie acesta: dobândirea iertării şi vindecarea celui legat de păcate.”
Canonul primit de la duhovnic e lichidarea definitivă a amintirii trecutului păcătos. Prin el se vrea o renaştere şi o regenerare morală.
Canonul nu este un corset de gips pus pe un schelet de oase istovite, ci el are menirea de a reaprinde flacără dumnezeiască ce pâlpâie în inima fiului întors de pe calea rătăcirii.
Cine e în floarea tinereţii, se cuvine să aibă necontenit sufletul proaspăt ca roua dimineţii.
Rugăciunea dată de duhovnic drept canon nu e o pedeapsă, ci însăşi viaţa sufletului adolescentului.
Programul duhovnicesc vrea să facă din munca şi viaţa lui o liturghie.
Biserica are conştiinţa că în Hristos totul se cuvine să treacă printr-un proces de “schimbare la faţă.”
Rugăciunea minţii este cel mai eficient mod de a recâştiga pacea lăuntrică tulburată de imaginile şi faptele necurăţiei.
Rostul postului e de a-l slobozi pe om de tirania desfrânată a trupului, care prinde putere când omul cedează în faţa “cărnii.”
“Hristos a înviat !” este un eveniment care a răsturnat lumea şi a rezidit-o pentru a doua oară.
Nu e iubire adevărată fără iubirea de sine. Numai în duh de jertfă ne putem apropia de Dumnezeu.
Nu te poţi îndrăgosti de cineva fără să-i cunoşti în prealabil frumuseţea.
Minunea din Cana Galileii – scopul faptei lui Hristos este de a descoperi felul în care apa stătută a dragostei pământeşti se preface în vinul nobil al iubirii cereşti.

Sinteză realizată de pr. dr. Staicu Ciprian-Ioan

Puteți descărca aici documentul.