(„Răstignită” pe altarul iubirii…)
La margine de drum, eu te-am văzut
Stând neclintită, umilă, pe cărare
Și stai ș-aștepți zidită spre-nchinare,
Fie-n altare de biserici ori acoperișuri scut.
Așa erai odată, când străbunii
În fața ta plecau genunchii ori se-nchinau
Cu plecăciune, scoțându-și pălăria te sărutau,
Căci ei știau puterea ta în fața lumii.
Cruce sfântă, cu putere, din lemn sfânt,
Tu ai purtat pe Acela ce în chinuri
Lumea-ntreagă a scăpat de dureri și de suspinuri,
Cu iertarea golind iadul și ridicând doar prin cuvânt.
Cine te mai poarta astăzi la gâtul său
Ca pe un scut, legându-și viața lui și mântuirea
De forța ta nebiruită, urmând povățuirea
De a păstra credința dreaptă în drumul său?
Mulți te-au schimbat și te-au vândut
Purtând podoabe, te-au dat la schimb
Pe aur, pe arginti ori pe fier strâmb
Nemaiștiind nici cum, nici când ei te-au pierdut!
Dar cel mai mult îl doare pe Cel ce te-a purtat
În spate, spre Golgota, căzând de-atâtea ori,
Că lumea a uitat răscumpărarea de multe ori
Și calcă-n adormire un drum spre iad pavat!
Cum să nu plângă Maica Sfântă
Și Domnul cum n-ar lacrima,
Văzând Biserica cea sfântă
Fără de Cruce, purtând în vârf o „altceva”?
Fără de teamă de pedeapsă, uitând de moarte,
Uitând de Judecată și de Hristos,
Ei cred că-n loc de Cruce Îl scot și pe Hristos
Din cărți cu-aceste semne sparte!
Vai celor care l-ați vândut pe Domnul!
Tot iadul de-ar urla din răsputeri,
Puterea Crucii va birui a lui puteri!
Lauda ei pe veci, mărit sa fie Domnul!
14 septembrie 2018
Mihaela Cristina Popa
